ZONE DE RISC SI CONFLICT SPORIT PE HARTA POLITICA A LUMII

ZONE DE RISC SI CONFLICT SPORIT PE HARTA POLITICA A LUMII

Exista zone de conflict etnic activ in Africa, Orientul Apropiat si Mijlociu, America Latina, Spania, Irlanda de Nord, Caucaz, Balcani, Indonezia, precum si in alte state si regiuni ale lumii, constatandu-se o tendinta generala de ascensiune a gruparilor nationaliste in randul populatiilor indigene sau minoritare, care lupta impotriva a ceea ce ele considera a fi in justitie, mizerie, prejudecati si oprimare din partea statelor si a grupurilor sociale majoritare in societatile respective.

O caracteristica interesanta si totodata deosebit de importanta a miscarilor etnopolitice de astazi este reprezentata de existenta unor populatii indigene pe teritorii apartinand mai multor state, formand astfel domenii culturale transfrontaliere, care impartasesc o mostenire culturala comuna.

Avand in vedere acest aspect, unul dintre scenariile pesimiste, posibile in viitor, are in vedere ciocniri violente intre aceste culturi transfrontaliere sau civilizatii globale, tot atat de distructive pe cat au fost ciocnirile ideologice dintre Est si Vest in timpul Razboiului Rece. Referitor la acest aspect, exista opinii deosebit de autorizate, conform carora sfarsitul erei razboiului rece, caracterizata ca fiind o perioada de pace si stabilitate generata de structura bipolara a puterii, este de natura a anunta revenirea la multilateralismul sferelor de putere, in care nationalismul extrem si rivalitatile etnice ar putea conduce la raspandirea instabilitatii, conflictelor, precum si la resuscitarea unor vechi rivalitati intre state. In prezent, multe din zonele de conflict se interconecteaza si interconditioneaza.

Drept urmare, confruntarile etnice pot constitui un adevarat "cal troian", pe care unele grupari interesate il pot utiliza cu scopul de a grabi sfarsitul erei suprematiei natiunilor-stat, fara insa a lua in considerare "efectul de bumerang" pe care l-ar putea avea aceste demersuri destabilizatoare. Bineinteles ca recrudescenta fenomenelor etnice nu este exclusiv un efect al globalizarii. Ele au multiple conotatii si determinari istorice, culturale si, in special, economice. Se poate constata cu usurinta faptul ca, acolo unde nu exista probleme sociale si economice majore, nu exista nici conflicte etnice.

Globalizarea este insa un fenomen mult mai complex si multidimensional, ale carui urmari nu sunt in totalitate negative ci, dimpotriva, contribuie in mod semnificativ la dezvoltarea si extinderea tehnologiilor, la dezvoltarea comertului la nivel global, facilitand afluxul de capital privat si investitii spre zone deficitare din acest punct de vedere, ceea ce determina si faciliteaza atingerea prosperitatii economice, raspandirea sau extinderea libertatilor sociale si politice, precum si promovarea unei mai mari stabilitati si securitati regionale si, in mod implicit, globale.

1. Statele de pe axa raului - o amenintare credibila

Paradoxurile istoriei functioneaza - SUA au dorit sa controleze domeniul nuclear cu ajutorul Iranului la jumatatea secolului al XX-lea, acum Teheranul joaca de unul singur. (vezi anexa 12)

Planurile nucleare americane in privinta Iranului, candva principalul lor aliat in Orientul Mijlociu, au fost date peste cap de revolutia islamica din '79 si de razboiul Iran-Irak. Transformarea Iranului in putere nucleara echivala pentru Washington in anii '50 cu introducerea unui cal troian intr-o regiune care cadea tot mai mult sub influenta sovietica.

Acum, Iranul este perceput drept dusmanul public numarul unu. Propaganda functioneaza de ambele parti. Iranul este demonizat, iar amenintarile cu un atac nu mai sunt de multa vreme doar aluzive. La randul sau, Teheranul isi pledeaza cauza, sustine sus si tare ca programul sau nuclear este in scopuri civile, dar nu reuseste sa alunge suspiciunile, desi, potrivit Agentiei Internationale pentru Energie Atomica, nu exista dovezi clare ca ar urmari obtinerea bombei nucleare

Cei care sustin ca programul iranian este de fapt unul militar se intreaba de ce Iranul a refuzat propunerea europeana de a inlocui reactoarele care functioneaza cu combustibil pe baza de uraniu imbogatit cu reactoare care nu au nevoie de astfel de combustibil. Suspiciuni ridica si faptul ca Teheranul a refuzat in repetate randuri sa primeasca uraniu gata imbogatit de la europeni si rusi. Argumentul iranian a fost ca nu vrea sa depinda de nimeni.

Iranul se afla din nou in centrul atentiei, la 26 de ani de la producerea Revolutiei islamice care l-a inlaturat pe sah, a rupt relatiile cu Statele Unite si a adus la conducere nomenclatura religioasa siita in frunte cu ayatollahul Khomeini. Antiamericanismul feroce al revolutionarilor siiti, care a culminat cu asediul prelungit al ambasadei SUA din Teheran, a socat o America a cetatenilor obisnuiti, abia iesiti din drama provocata de un alt loc "uitat de lume", anume Vietnam. Presedintele democrat Jimmy Carter va pierde in consecinta alegerile din 1980 in favoarea viitorului idol al neoconservatorilor, Ronald Reagan, nu putine fiind speculatiile care au legat prelungirea crizei ostaticilor de manevrele taberei republicane de tergiversare a solutionarii acesteia pana dupa alegeri.

Un scandal real insa, asa-numita afacere Iran-Contras (subsidii secrete alocate de Washington gherilelor anticomuniste din Nicaragua si provenite din vanzarea de arme catre adversarul principal din Orientul Mijlociu - Teheranul), reprezinta una din gaurile negre ale administratiei Reagan si o pata mare pe statutul de onorabilitate al Americii.

Controversatul articol al lui Seymour Hersh[2] coroborat cu ultimele evolutii diplomatice pe esicherul SUA-UE-Rusia-Siria-Irak-statele islamice (in genere) au readus amenintarea fundamentalista, si mai nou nucleara, iraniana pe agenda interesului public. Intentia autorului nu este de a diseca nuantele factologice ale conflictului rece americano-iranian, ci de a oferi cititorului cateva scenarii de viitor, care ar putea avea un impact major asupra securitatii euro-atlantice.

Pentru justificarea optiunii sale de schimbare a regimului politic de la Teheran, Washingtonul invoca amenintarea pe care o genereaza programul nuclear, dar si sprijinul constant acordat de Iran terorismului inca din anii '80, la care se adauga informatiile privind implicarea masiva in recentele alegeri din Irak, de partea coreligionarilor siiti.

Analistul american Kenneth Pollack, director de studii pe problematica Orientului Mijlociu la Brookings Institute, sustine in ultima sa carte, The Persian Puzzle, ideea existentei a trei scenarii posibile pentru gestionarea crizei cu Iranul ("Triple-Track"). Astfel, in primul scenariu, SUA ar putea cere Iranului sa abandoneze programul sau nuclear, pe care sa-l supuna unui regim de inspectii si monitorizare similar celui incercat in Irak, sa renunte la sprijinirea organizatiilor teroriste (de genul Hezbollah) si sa nu se mai opuna procesului de pace din Orientul Mijlociu. In schimb, Washingtonul va stopa sanctiunile si blocada comerciala la adresa Teheranului, va accepta sa reglementeze toate litigiile datand din epoca sahului, va facilita accesul Iranului in Organizatia Mondiala a Comertului, oferindu-i in acelasi timp garantii de securitate. Aspectul critic al acestui scenariu consta in faptul ca aceasta oferta nu este una noua, ci a fost facuta in mod constant in ultimele doua decenii, dar in zadar Cel de-al doilea scenariu se bazeaza pe conceptul strategic american al "morcovului si batei"[3] (carrot-and-stick policy), dar care este conditionat de atingerea consensului cu Uniunea Europeana si Japonia pe linia impunerii si respectarii unui set de sanctiuni generale si foarte aspre care sa loveasca decisiv vulnerabila economie iraniana.

UE a dat semne in ultima vreme ca nu mai tolereaza eforturile nucleare iraniene, existand astfel premisele depasirii disensiunilor de strategie din trecut, atunci cand Washingtonul folosea doar bata, iar Bruxellesul doar morcovii economici pentru "domesticirea" Teheranului. In plus, acest scenariu ofera avantajul euroatlantic al unui front de lucru comun, atat de necesar pentru depasirea efectelor negative ale crizei irakiene. Kenneth Pollack insa este pesimist in privinta capacitatii UE de a-si concerta viziunea si eforturile diplomatice cu SUA. Al treilea scenariu se bazeaza, prin urmare, pe conceptul "indiguirii" (containment) Iranului a carui validitate a fost probata in timpul Razboiului Rece in fata unui adversar mult mai problematic si agresiv, ca URSS.

In viziunea analistului american, acest scenariu are cele mai mari sanse de reusita, fiindca trasarea de limite clare pentru ceea ce iranienii pot, dar mai ales nu pot face, coroborata cu blocarea fluxului de tehnologie nucleara spre Teheran, va carantiniza vecinatatea persana, izoland astfel acest stat-problema.

Triumful republicanilor la alegerile generale din 2004, majoritatea clara de care se bucura, prin urmare, presedintele Bush si tabara sa in ambele camere ale Congresului american par sa confere suficiente atuuri pentru varianta solutionarii pericolului nuclear iranian prin forta, avand in vedere ineficienta presiunilor diplomatice.

Frenezia razboiului da semne de oboseala chiar si in sanul soimilor neoconservatori siiti sa accepte realitatea de zi cu zi a unui Irak inca nepacificat, in care soldatul american "eliberator" este privit cu maxima ostilitate. Perioada postconflict a dovedit clar cat de incorect au anticipat atat serviciile secrete, cat si planificatorii politici si militari de la Washington evolutia Irakului sub impactul mesajului democratizant american

Schimbarea de regim in Iran prin forta ridica, in consecinta, extrem de multe semne de intrebare privind reusita unei operatiuni militare de anvergura intr-o tara cu o intindere geografica de trei ori mai mare ca a Irakului si cu o populatie recunoscuta pentru furia sa nationalista.

Optiunea limitarii uzului fortei la lovituri chirurgicale, prin care sa fie aneantizate capabilitatile nucleare iraniene, prezinta, de asemenea, riscuri majore atata vreme cat sursele de informatii secrete se pot dovedi la fel de precare ca in cazul invadarii Irakului. In plus, episoadele precedente gen Belgrad (1999) dovedesc ca astfel de atacuri pot fi mai degraba catalizatori de uniune nationala in fata "agresorului" decat ocazia potrivita pentru o schimbare de regim din interior de catre acea jumatate de populatie tanara, mai putin patrunsa de spiritul Revolutiei islamice a parintilor. Un pericol subsecvent il va constitui, desigur, arma terorismului antiamerican, iranienii fiind extrem de versati in acest domeniu, in care "s-au calificat la locuri de munca" precum Liban, Arabia Saudita, Palestina si mai recent Irak, unde pot destabiliza decisiv situatia, tinand cel putin cont de majoritatea siita.

Pot coabita Statele Unite si lumea occidentala, in genere, cu un Iran nuclear? Din punctul de vedere al lui Kenneth Pollack, da, insa dintr-un punct personal de vedere, nu. Sa analizam insa fatetele acestei probleme    Estimarile analistului american dau un interval de timp de 8-10 ani pana la momentul in care Teheranul va poseda arme nucleare, perioada maxima pentru solutionarea diplomatica a acestei amenintari fiind de maximum doi ani. Tratatul de neproliferare nucleara si-a aratat din pacate limitele sale clare in contextul absentei unui mecanism clar de sanctiuni dure la adresa statelor-problema, cazurile Indiei, Pakistanului si mai recent al Coreei de Nord fiind posibile din aceasta cauza.

Doua pot fi pericolele majore ale faptului ca Iran (vezi Anexa 13) va poseda arme nucleare. In primul rand, facilitarea accesului organizatiilor teroriste sponsorizate de Teheran la astfel de high-tech de distrugere in masa a "infidelilor", secundo, amenintarea regionala pe care Iranul o va reprezenta mai ales in relatia cu statele sunnite bogate din Golful Persic.

Argumentul lui Kenneth Pollack[5] este ca Teheranul poseda arme biologice si chimice de distrugere in masa de cel putin 15 ani, fara ca acest fapt sa fi insemnat accesul concret si folosirea acestora de catre teroristii proiranieni. Nu consider insa ca acest element "garanteaza" viitorul si, de asemenea, nu ne putem asuma riscul de a paria pe rationalitatea actorului Iran supus atat jocurilor politice interne (in care tabara moderatilor a suferit anul trecut o infrangere cvasidecisiva), cat si obiectivelor externe antiamericane si de realizare a califatului siit.

In ceea ce priveste stabilitatea regionala, modelul jocului de poker nuclear practicat de India si Pakistan in zona Kargil in anul 2000 nu poate genera optimism international. SUA vor fi prinse in dilema clasica a prizonierului, statele arabe sunnite putand fi influentate decisiv de comportamentul Washingtonului in chestiunea armelor nucleare iraniene. Astfel, daca hegemonul american va accepta finalmente situatia de facto, pe modelul recent al statelor autoproclamate nucleare, statele din Consiliul Golfului vor putea fi determinate negativ, in sensul dezvoltarii fie a unei replici nucleare proprii, fie a unei apropieri subite de Iran, ambele variante fiind in dezavantajul Statelor Unite.

Un alt stat inclus de autoritatile mondiale pe axa raului este Coreea de Nord. Situatia din peninsula coreeana ilustreaza desuetitudinea pactelor incheiate in timpul Razboiului Rece. Apropierea post razboi rece a Coereei de Sud de Rusia si China i-au permis acesteia sa-si exprime mai liber antagonismul fata de SUA. Astfel, exista o serie de situatii:

teama ca prezenta trupelor americane creste posibilitatea unui razboi;

sentimentul de aservire fata de SUA, in timp ce Coreea de Sud a devenit o putere industriala si un lider in exporturile de masinarii sofisticate si de echipamente;

iritarea fata de aranjamente trecute: pana in 1994, fortele militare ale Coreei de Sud erau plasate sub comandament ONU, condus de SUA;

probleme vechi revin in prezent in relatiile SUA-Coreea de Sud - rolul comandantilor americani in masacrele comise impotriva civililor protestatari din Cheju ( 1948) si Kwangju (1980), altercatiile dintre soldatii americani, dincolo de actiunea legilor sud-coreene.

Pe masura ce superioritatea Coreei de Sud asupra celei de Nord a crescut, puterea de persuasiune a argumentului necesitatii protectiei americane a inceput sa scada. Desi Coreea de Nord detine superioritatea numerica in ceea ce priveste capabilitatile militare - capital uman, tancuri, artilerie, aeronave militare - Coreea de Sud este calitativ mai bine echipata, beneficiind de ajutorul logistic si militar al SUA. Astfel,

Coreea de Sud aloca 2,8% din GNP cheltuielilor militare, comparativ cu 31,1% in Coreea de Nord;

Datoria externa foarte mare a Coreei de Nord ( 12 mld. dolari) o impiedica sa cumpere arsenal modern;

Pozitia strategica a Coreei de Nord s-a diminuat si ea, fiind izolata prin schimbarea prioritatilor de catre patronii si furnizorii ei traditionali, Rusia si China, care s-au indreptat catre Coreea de Sud.

Propunerile de a remodela alianta cu Coreea de Sud se pot imparti in doua categorii:

Extinderea limitelor militare catre furnizarea de securitate a unei regiuni mai extinse;

Mentinerea misiunii traditionale de "deterrence" si "war fighting" in peninsula coreeana corelata cu scopuri mai vaste, ca promovarea pietelor, a democratiei si drepturile omului in Asia de Est.

Din cauza problemelor grave cu care se confrunta Coreea de Nord, nu trebuie estimata posibilitatea unei peninsule coreene unificate, lucru care pune in discutie existenta bazelor americane permanente din Coreea de Sud.

Conflictul din Gaza apare astfel drept prologul unui conflict extins dintre Israel si Liban. Hezbollah-ul pro-iranian este aliatul din Liban al Hamas-ului palestinian. Ambele formatiuni tin sub bataia rachetelor teritoriul Israelului. Atacarea Libanului - care acum se confunda cu Hezbollah-ul - de catre Israel reprezinta acum pericolul unei escaladari in Orientul Apropiat. Din cauza dominoului intelegerilor militare din regiune, un conflict intre Israel si Liban reprezinta aprinderea "butoiului cu pulbere" din Orientul Apropiat.

Astfel, in caz ca Libanul este atacat, prin tratatul bilateral semnat in 1991, Siria este obligata sa intervina militar in apararea Libanului. In 2006, Israelul a purtat un razboi doar impotriva Hezbollah-ului din sudul Libanului si nu impotriva Guvernului sau armatei libaneze. In consecinta, in 2006, Guvernul libanez s-a declarat neutru fata de conflict, armata libaneza a primit ordinul sa nu se amestece in luptele din sudul Libanului, astfel ca nu a mai fost cazul sa se aplice intelegerea militara din 1991, iar Siria sa intervina militar in Liban.

Hezbollah-ul este parte a Guvernului, Parlamentului si armatei libaneze, astfel incat liderii militari ai Israelului s-au pregatit pentru un atac total contra Libanului. Caz in care - dupa cum se asteapta in Israel - Siria va interveni militar, iar Israelul va trebui sa faca fata unui "razboi pe doua fronturi". Intrarea Siriei in conflictul iminent dintre Israel si Liban/Hezbollah activeaza insa intelegerea bilaterala militara dintre Siria si Iran. Aceasta intelegere obliga Iranul sa reactioneze militar in sprijinul Siriei. Din acel moment, "butoiul cu pulbere" din Orientul Apropiat va exploda, exact cum a facut-o cu un secol in urma, in Europa. Asasinarea Arhiducelui Frantz Ferdinand la Sarajevo in 1914 a antrenat dominoul aliantelor, care a condus la Primul Razboi Mondial.

Dupa aproape un secol, dominoul aliantelor pare sa declanseze un conflict escaladat de mari proportii. Caci intrarea Iranului in razboi de partea Siriei va antrena intrarea SUA in conflict de partea Israelului. Situatie in care Iranul se va adresa Rusiei si Chinei pentru ajutor. Este notoriu faptul ca militiile Hezbollah, pozitionate in sudul Libanului, sunt finantate si inarmate cu rachete de tip modern de catre Iran si sustinute politic de Siria. Iranul si Siria au intelegeri de cooperare militara cu Rusia. Iar Iranul are o intelegere militara bilaterala si cu China.

In plus, Iranul are statut de membru observator al "Shanghai Cooperation Organization" ("SCO"), care reuneste politic, militar si economic Rusia, China plus alte cinci republici ex-sovietice: Kazahstan, Kirgistan, Daghestan, Izbekistan si Turkmenistan. India are si ea statutul de membru observator al "SCO".

David Hale, asistentul Secretarului de Stat pentru Orientul Apropiat, a avertizat, in decembrie 2008, impotriva reinarmarii Hezbollah de catre Siria si Iran. "Reinarmarea Hezbollah de catre Siria si Iran va reincita confruntarea cu Israelul, care va distruge Libanul din nou", a declarat reporterilor David Hale. Acesta a sosit la Beirut pentru convorbiri cu oficialitati libaneze, in cadrul carora a dat asigurari ca obiectivul SUA este "mentinerea unui Liban liber, suveran si independent"[7]. Hale a explicat ca SUA si UE au solicitat Siriei sa puna capat interferentelor continue in afacerile Libanului, precum si in sustinerea terorismului.

Oficialul american a pledat pentru implementarea completa a Rezolutiei 1701 a Consiliului de Securitate al ONU. Damascul trebuie sa probeze fata de comunitatea internationala ca implementeaza Rezolutia 1701 a Consiliului de Securitate, sa procedeze la delimitarea granitei siriano-libaneze si sa inceteze traficul cu arme in favoarea Hezbollah-ului.

2. Orientul Mijlociu si riscul crescand al unei curse a inarmarilor nucleare

Dupa al doilea razboi mondial, Orientul Mijlociu a devenit una dintre cele mai importante regiuni pentru politica externa sovietica si securitatea sa nationala, in conditiile in care avea granite cu state din aceasta zona - Iran si Turcia -, iar pe teritoriul vastei URSS erau bine reprezentate o parte dintre grupurile etnice si religioase din zona mentionata mai sus. Pe fundalul Razboiului Rece, unul dintre obiectivele principale ale Moscovei a constat in minimalizarea pe cat posibil a influentei SUA in zona, iar modalitatile utilizate au variat de la oferirea de asistenta economica, militara si politica regimurilor ostile americanilor, mergandu-se pana la interventii indirecte, mai exact finantarea gruparilor ostile guvernelor arabe prooccidentale, astfel incat sa se produca destabilizarea regiunilor aflate sub influenta occidentala.

Independenta a cinci foste republici sovietice orientale a dus la aparitia unei bariere geografice intre Rusia si statele Orientului Mijlociu, iar din punct de vedere al politicii sale in zona, la inceputul anilor '90, a devenit tot mai raspandita ideea unui recul al capacitatii Rusiei de a-si structura si urmari propriile interese in aceasta parte a lumii. In noile conditii, in opinia multor comentatori ai politicii externe ruse, parea fireasca si necesara ralierea politicii Moscovei la cea dusa de SUA si Uniunea Europeana, astfel incat Rusia sa se poata mentine prezenta in Orientul Mijlociu. Astfel, daca imediat dupa caderea Cortinei de Fier, Rusia a acceptat in cateva probleme o politica similara statelor occidentale, nu inseamna ca a renuntat la propria viziune asupra Orientului Mijlociu, iar cateva puncte "fierbinti" - Siria, Iran si Autoritatea Palestiniana - arata ca Moscova e departe a-si parasi aliatii traditionali, iar apropierea Putin-Sharon demonstreaza aparitia unei linii noi in politica sa orientala.

Actiunile Moscovei care au atras astfel de reactii sunt:

negocierile cu Iranul, demarate in 2006, al caror obiectiv este ajungerea la un acord in privinta problemei imbogatirii uraniului, astfel sprijinindu-se ambitiile nucleare ale Republicii Islamice Iran;

invitarea la Moscova de catre presedintele Putin, in 2007, a unei delegatii Hamas, in conditiile in care Washingtonul si statele europene refuzau orice contact cu aceasta grupare, pana ce nu recunostea statul Israel si se dezarma total,

vanzarea de armament Siriei.

Totodata, in opinia lui Ilan Berman, noua politica ruseasca aminteste Occidentului de fosta epoca Evgheni Primakov, caracterizata prin agresivitate in atingerea obiectivelor statale. Inca din perioada anilor '70-'80, Primakov s-a constituit intr-un barometru al strategiei Kremlinului, iar cand acesta a lansat un tur diplomatic in Orientul Mijlociu, toti observatorii politicii Rusiei si-au concentrat atentia asupra vizitelor sale din Iran, Siria, Liban si Iordania, unde a gasit un public absorbit de admiratie fata de Moscova in momentul declararii in public a solidaritatii Rusiei cu aceste state. Acest comportament a readus temerea ca Rusia cauta sa-si maximizeze optiunile politice in Orientul Mijlociu, reducand astfel posibilitatile de manevra ale SUA, si a amintit de perioada anilor '80, cand URSS era principalul furnizor de arme al Iranului lui Khomeini si al statelor arabe ostile americanilor, contribuind astfel la mentinerea si amplificarea tensiunilor din zona. In acest context, principalele puncte critice, unde Rusia poate obtine succese, amenintand interesele americane, sunt: Siria, Autoritatea Palestiniana si Iranul.[8]

Chiar daca majoritatea analizelor pornesc de la premisa ca interesele americane sunt amenintate o data ce Rusia isi consolideaza legaturile cu aceste state, consideram ca Rusia nu-si stabileste actiunile politice avand drept obiectiv periclitarea relatiilor cu Washingtonul, insa e departe de a accepta sa realizeze gesturi care contravin intereselor sale nationale.

Incepand de la jumatatea anilor '50 si pana la disolutia sa, Uniunea Sovietica a jucat un rol fundamental in ajutarea imbunatatirii tehnologiilor militare ale aliatilor sai arabi. De-a lungul Razboiului Rece, URSS a oferit unor state arabe, printre care Egipt (pana in 1972, cand Anwar el-Sadat, presedintele Egiptului, a cerut Moscovei retragerea de pe teritoriul sau a consilierilor si specialistilor sovietici), Siria, Libia, Algeria, Yemen si Irak, echipamente militare avansate, consilieri militari detasati pe teritoriul lor, stagii de pregatire pentru ofiterii arabi in institutiile de invatamant militar din URSS, precum si informatii secrete pe baza carora aceste state sa-si stabilieasca politicile de aparare. Asistenta militara a fost oferita pe fundalul competitiei SUA-URSS pentru influenta in Orientul Mijlociu (vezi Anexa 14) si, in acest context, conditiile au fost extrem de favorabile statelor arabe, cel mai adesea luand forma unor imprumuturi pe termen lung cu dobanzi reduse. Desi sprijinul sovietic a fost important si consistent, din varii motive, majoritatea legate de problemele interne din statele asistate militar, arabii nu l-au valorificat astfel incat sa obtina victorii semnificative in confruntarile cu Israelul.[9]

Moartea liderului Autoritatii Palestiniene, Yasser Arafat, in noiembrie 2007, a deschis o noua perioada de incertitudine in Orientul Mijlociu. Disparitia lui Arafat lasa cale deschisa atat pacii, cat si haosului. Pana la sfarsitul vietii, Yasser Arafat a fost un personaj foarte controversat: un barbat invaluit de mistere si paradoxuri, terorist, om politic, autocrat si promotor al pacii, revolutionar autoproclamat, nedespartit de hainele militare si accesoriile traditionale, unic, carismatic si, nu in ultimul rand, intruchiparea visului palestinienilor de a avea propriul stat. Atat israelienii, cat si palestinienii se confrunta acum cu o situatie noua. In perioada in care a fost presedinte al Autoritatii Palestiniene, Arafat nu a abordat niciodata problema unui succesor, fapt care poate duce la izbucnirea unor tensiuni intre factiunile palestiniene, destul de scindate. Autoritatea liderului palestinian a scazut puternic in ultimii patru ani de conflict cu Israelul. Arafat nu a putut controla ilegalitatile din Cisiordania si Fasia Gaza. Cat timp s-a aflat internat la clinica militara din Franta, palestinienii de rand s-au rugat pentru insanatosirea sa, dar, in acelasi timp, si-au exprimat nemultumirea fata de faptul ca liderul lor nu a reusit sa le imbunatateasca viata.

Din punctul de vedere al Israelului, disparitia lui Arafat il priveaza pe primul ministru israelian, Ariel Sharon, de principala scuza invocata pana acum, si anume de a nu negocia cu palestinienii. Oficiali israelieni si americani l-au calificat pe Arafat ca fiind un obstacol in calea pacii. Multi au sustinut ca fostul lider palestinian a fost contaminat de terorism si ambivalent in ceea ce priveste recunoasterea statului si a dreptului acestuia de a exista. In noul context, scena politica israeliana va reveni in prim-plan. Teoretic, Ariel Sharon isi va continua planul de retragere din Fasia Gaza si din cele cateva colonii din Cisiordania, desi se confrunta cu o puternica opozitie a colonistilor evrei care urmeaza sa fie evacuati si a celor care vad in aceasta decizie un act de slabiciune.

Razboiul lui George W. Bush impotriva terorismului a avut de suferit din cauza celor patru ani de violente dintre palestinieni si israelieni, denumita noua Intifada si declansata in 2000, care i-a unit pe musulmani impotriva occidentalilor si a reaprins flacara Jihadului in intreaga lume.    Unii palestinieni sperau ca al doilea mandat al presedintelui american va pune Israelul la incercare, mai ales in ceea ce priveste coloniile evreiesti din teritoriile palestiniene. Maniera in care principalii oficiali palestinieni vor exercita efectiv puterea politica in locul lui Arafat contrasteaza cu felul in care o facea liderul defunct. Actualul prim-ministru Ahmed Qorei si predecesorul sau Mahmoud Abbas, care nu se bucura in mod deosebit de popularitate, vor avea nevoie de timp si de cateva realizari pentru a reusi sa castige increderea necesara pentru relansarea procesului de pace. Problema puterii executive ramane insa una dintre preocuparile majore ale palestinienilor, care sustin ca in Teritorii exista mai multe centre de influenta. Autoritatea Palestiniana condusa de Yasser Arafat a fost privita de catre multi palestinieni ca o institutie corupta si incompetenta. Dar, in ciuda acestor aspecte, Yasser Arafat ramane cel mai popular lider si figura emblematica a cauzei palestiniene. A fost singurul politician autorizat sa negocieze sau sa semneze un acord in numele tuturor palestinienilor.

In Teritoriile Palestiniene, inca inaintea izbucnirii crizei Arafat, una dintre problemele palestinienilor a fost existenta mai multor centre ale puterii. De fapt, este vorba despre o disputa intre generatii, implicit ideologii. In prim-plan se afla generatia liderilor mai in varsta, condusi de secretarul general al Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei, Mahmoud Abbas, iar in planul doi sunt liderii locali, cum ar fi fostul sef al securitatii, Mohamed Dahlan, si liderul Intifadei, Marwan Barghouti, care acum se afla intr-o inchisoare israeliana. Acest conflict intern poate fi considerat o anticipare a evenimentelor care ar putea urma in lupta pentru succesiune ce va fi dusa intre garda veche a Autoritatii Palestiniene si generatia mai tanara, formata din membrii factiunilor militare care doresc reformarea Autoritatii Palestiniene.

In ipoteza izbucnirii unei lupte violente pentru putere, principalul beneficiar ar putea fi gruparea militanta islamica Hamas, dominanta in Fasia Gaza, care, dupa cum s-a putut vedea pana acum, este foarte bine organizata si unita. In trecut, organizatiile Hamas si Jihadul Islamic au evitat un atac direct la adresa lui Yasser Arafat. Nu se stie insa cum vor reactiona fata de un nou lider; problema este de ce parte a baricadei este succesorul. Daca noii lideri palestinieni vor reusi acolo unde Arafat a esuat, atunci grupari militante ca Hamas si Jihadul Islamic ar trebui aduse in sistemul politic. Acest fapt ar putea diminua atacurile asupra israelienilor sau, dimpotriva, ar putea exercita o influenta mult mai mare, intensificandu-le.

In noul ciclu de violente din Orientul Mijlociu, SUA s-au dovedit lipsite de initiativa si de imaginatie. In afara de repetarea formulelor, devenite clisee, despre "lupta impotriva terorismului", Casa Alba nu a fost in stare sa prezinte o solutie constructiva pentru noile tensiuni. Prinse in criza irakiana, al carei sfarsit pare a fi mai indepartat ca oricand, SUA continua sa actioneze ca parte in conflictul din Orientul Mijlociu si nu ca mediator. Politica promovata de neoconservatori alimenteaza propaganda extremistilor islamici, care gasesc tot mai lesne atentatori sinucigasi, gata sa indeplineasca cele mai abominabile misiuni.

Noua runda a conflictului din Orientul Mijlociu nu s-a incheiat cu o pace, ci cu un armistitiu. Legatura care se intrevede intre situatia din Liban, conflictul israeliano-palestinian si problema iraniana indreapta aceasta zona atat de agitata spre o criza de proportii.

Orizontul este acoperit din toate partile de norii furtunii. Numai o actiune novatoare, lucida si energica poate opri catastrofa ce se contureaza. Anul 2008 a fost unul cu multe framantari si tensiuni pe scena politica israeliana. Scandalul de coruptie in centrul caruia s-a aflat premierul Ehud Olmert si urmarile acestuia, care au dus la organizarea de alegeri anticipate, lupta pentru succesiune in fruntea guvernului de la Ierusalim si complicarea negocierilor cu palestinienii erau subiectele care au tinut prima pagina a buletinelor informative de anul trecut. Cu doar cateva zile inainte de finalul lui 2008, situatia devenea incendiara. Un alt obiectiv al armatei israeliene era distrugerea Axei Philadelphia, zona din inprejurimile orasului Rafah - situat in sudul Fasiei Gaza - la granita israeliano-egipteana.

Axa Philadelphia sau culoarul Philadelphia este portiunea cea mai dificila a granitei, impanzita de galerii subterane, prin care se face contrabanda cu arme de pe teritoriul Egiptului. Armata israeliana a bombardat peste 40 de tuneluri; multe dintre ele aveau iesire chiar in imobile locuite sau depozite. Aproape totul a fost distrus, iar bilantul victimelor crestea de la o ora la alta. Ministrul israelian de externe, Tzipi Livni, a cerut comunitatii internationale sa sustina ofensiva din Fasia Gaza, care, in opinia sa, avea in vedere schimbarea situatiei din teren si revenirea la calm pentru sute de mii de israelieni care locuiesc in raza de actiune a rachetelor lansate din Fasia Gaza. Dar apelurile la incetarea focului veneau din toate colturile lumii. Franta a condamnat actiunea israeliana in Gaza, in timp ce Uniunea Europeana aprecia ca Israelul nu avea dreptul sa angajeze actiuni militare care afecteaza in mare masura populatia civila. Statele Unite, care au blocat adoptarea unei declaratii a Consiliului de Securitate privind condamnarea ofensivei, s-au pronuntat pentru o incetare durabila a focului care sa nu fie insa o revenire la status-quo. Spania a cerut si ea miscarii Hamas sa inceteze lansarea de rachete, iar Israelului sa puna capat ofensivei terestre. Hamas, forma prescurtata de la Harakat al-Muqawamah al-Islamiyyah inseamna Miscarea de Rezistenta Islamica si este o grupare palestiniana, cu o ideologie politica apropiata de cea a Fratilor Musulmani din Egipt.

Terorismul este privit de liderii miscarii ca o modalitate eficienta de a rezolva problema palestiniana. Ei nu au ezitat sa isi exprime acest punct de vedere in declaratii sau interviuri, incurajand in acest mod actiunile sinucigase si violentele impotriva fortelor de politie si militare iasraeliene, dar si impotriva civililor. Dupa castigarea alegerilor din 2006, Hamas a exprimat prin vocea unuia dintre liderii sai continuarea a ceea ce ei numesc lupta de rezistenta atat pe plan politic, cat mai ales prin aripa sa terorista.

Alaturi de Mahmoud al-Zahar, Ismail Haniyeh este liderul Hamas in Gaza, fost prim-ministru al Autoritatii Palestiniene. A fost demis de catre presedintele palestinian Mahmoud Abbas in incercarea de a contracara influenta crescanda a organizatiei in teritoriile palestiniene.
A refuzat insa sa recunoasca demiterea, iar Consiliul Legislativ Palestinian, in care Hamas a obtinut majoritatea la alegerile din 2006, ii respecta autoritatea pe care si-o exercita de facto. Dupa demiterea sa, presedintele Mahmoud Abbas l-a numit pe Salam Fayyad. Aceasta numire a fost considerata ilegala, deoarece, potrivit legii palestiniene, presedintele poate demite un prim-ministru, dar nu poate numi un altul in locul sau fara acordul Consiliului Legislativ, ceea ce nu s-a intamplat in cazul lui Fayyad.

Ismail Haniyeh este unul dintre cei mai tineri lideri ai organizatiei. A fost unul dintre apropiatii lui Ahmad Yassin si a reprezentat Hamas de nenumarate ori la intalnirile cu Autoritatea Palestiniana. In 2003 a supravietuit unei tentative de asasinat. Mai multi lideri au fost asasinati de-a lungul timpului de catre fortele israeliene, de aceea, ca urmare a uciderii liderului fondator Ahmed Yassin in 2003 si a succesorului acestuia Abdel-Aziz Rantissi in 2004, s-a decis pastrarea secretului asupra numelui conducatorului organizatiei.

Hamas si-a atras foarte repede simpatizanti in randul palestinienilor. Si-a extins apoi influenta in sindicate, universitati, organizatii profesionale, dar si in politica guvernului local. Organizatia Hamas este vazuta de catre Uniunea Europeana, Canada, Statele Unite si Israel  drept o grupare terorista. In afara Orientului Mijlociu, gruparea Hamas este in primul rand cunoscuta pentru atacurile cu bomba, indreptate impotriva civililor si a zonelor urbane aglomerate din Israel. Este renumita si pentru recompensele banesti generoase pe care le platea familiilor atacatorilor sinucigasi. Pricipalul scop al oganizatiei este acela de a uni toate teritoriile israeliene si palestiniene sub o singura "umbrela", aceea a Statului Islamic, ceea ce ar insemna sfarsitul  Israelului[11].

Gruparea fundamentalista nu recunoaste Israelul drept un stat suveran; vorbeste despre o entitate sionista, un termen comun, ostil, folosit in retorica politica araba. Hamas considera razboiul arabo-israelian o lupta religioasa intre Islam si Iudaism, care poate fi rezolvata doar prin distrugerea statului Israel. Pentru a-si atinge tintele, in special crearea unui stat palestinian, in locul Israelului, Hamas utilizeaza influenta politica, dar si violenta, asa cum a facut-o in 2000, in timpul celei de-a doua Intifada, dupa ce Israelul a facut presiuni asupra gruparii islamice din Cisiordania. Organizatia devine foarte populara printre palestinienii din Fasia Gaza, care lansau tot mai mult acuzatii de coruptie la adresa formatiunii Fatah. Guvernul format de Hamas a fost imediat boicotat financiar si diplomatic de catre comunitatea internationala, iar gruparea a fost trecuta  pe lista organizatiilor teroriste de catre Uniunea Europeana si Statele Unite.

Conflictele etnice - un semnal al "faptului implinit". Cazul Kosovo, un precedent periculos

Popoarele care ocupa in prezent teritoriul fostei Iugoslavii fac parte din ramura de sud a slavilor care s-au instalat aici in secolele al VI-lea si al VII- lea. Provincia Kosovo a aparut ca entitate politica in anul 1945. Pana atunci, tinutul a apartinut partial sau in intregime altor state: Albania (in perioada ocupatiei italiene), Serbia, Muntenegru, Imperiul Otoman si Imperiul Bizantin, Bulgaria si chiar Imperiul Roman. Dupa 1921, peste 11.000 de familii sarbesti au fost colonizate in regiunea Kosovo, fiecare familie primind in medie cate 9 hectare (in total peste 100 de mii de hectare au fost impartite colonistilor sarbi). Unii dintre acesti colonisti au plecat dupa un scurt timp din regiune, din cauza mediului potrivnic sau a conditiilor de viata prea dure. Propaganda sarbeasca aprecia ca ei au fost alungati de catre majoritarii albanezi, dar se uita de misiunea lor colonizatoare in zona.

Interventia NATO in zona Kosovo-Metohja, in anul 1999, a produs un nou val de refugiati in regiune, ceea ce a accentuat problema refugiatilor. La nivelul spatiului ex-iugoslav, sarbii sunt prezenti ca minoritati intr-un spatiu continuu pe teritoriul mai multor state: Croatia (Krajina), Bosnia-Hertegovina (Republica Srpska), Muntenegru si Kosovo (districtele din nord Leposaviq, Zvecan si Zubin Potok, precum si jumatatea nordica a districtului Mitrovica). Albanezii sunt prezenti ca minoritari in regiunile adiacente din Muntenegru (sud-est), sudul Serbiei (districtele Presevo - cu 95% albanezi, Mujanovac - 65%, si Medveza -35%) si Macedonia (circa 25% din populatia tarii, ocupand un teritoriu compact in nord-vest, dar prezenti intr-un numar considerabil si in capitala Skopje).

Sarbii din provincia Kosovo au decis pe 15 februarie 2008 sa isi constituie un parlament propriu, prin organizarea de alegeri municipale in acord cu Belgradul, in luna mai 2008, respingand astfel independenta provinciei. ,,Adunarea municipalitatilor si localitatilor sarbe din Kosovo" a decis sa organizeze in coordonare cu Belgradul, la 11 mai 2008, alegeri locale si regionale pentru a alege parlamentul din Kosovo, potrivit concluziilor unei reuniuni a adunarii, desfasurata la Kosovska Mitrovita, in nordul provinciei.

Peste jumatate dintre sarbi locuiesc in enclave protejate de forta NATO (KFOR) desfasurata la sfarsitul razboiului pentru a asigura pacea. Cea mai mare parte a acestora este concentrata la Kosovoska Mitrovita, un oras divizat de o parte si de alta a raului Ibar. In nord locuiesc 40.000 de sarbi, iar in sud 80.000 de albanezi. Autoritatile din Kosovo au initiat la sfarsitul lunii ianuarie 2008 o dezbatere publica privind textul unei noi Constitutii. Potrivit acestuia, Kosovo se declara o republica parlamentara, iar textul cuprinde toate recomandarile continute in planul mediatorului ONU, Martti Ahtisaari, privind statutul Kosovo, care preconizeaza o independenta supravegheata a provinciei, o societate ,,multietnica" si garantii puternice pentru drepturile minoritatilor. In document se afirma ca exercitiul ,,autoritatii este fondat pe respectul drepturilor omului in cazul tuturor cetatenilor si tuturor persoanelor din interiorul frontierelor sale", pe ,,egalitatea tuturor cetatenilor si respectarea cu strictete a libertatilor fundamentale recunoscute pe plan international". Sandjakul (impartit in anul 1913 intre Serbia si Muntenegru) este un punct extrem de sensibil, aflat la frontiera dintre Serbia si Muntenegru. Conform recensamantului din anul 1991, teritoriul sau era locuit de 230.000 musulmani, 110.000 muntenegreni si 100.000 de sarbi.

Dupa data de 10 decembrie 2008, Kosovo si-a dinamizat actiunile in directia stabilirii statutului Kosovo si a recunoasterii independentei acestuia pe plan international. Dupa cum s-a declarat anterior, termenul limita pentru desfasurarea negocierilor pe tema stabilirii statutului provinciei Kosovo a expirat. Din acest moment, Pristina se lanseaza in actiuni orientate spre acceptarea de catre Europa si SUA, dar si a intregii lumi, a statalitatii acesteia. Aceasta pozitie este sustinuta de 90% din populatia kosovara albaneza a provinciei Kosovo, dar si de majoritatea statelor europene, precum si de SUA. Principala dificultate a acestui proces este opunerea viguroasa din partea Serbiei, sustinuta de Federatia Rusa. De asemenea, pentru o recunoastere deplina a Kosovo va fi necesara adoptarea unei pozitii favorabile pe aceasta tema de catre Consiliul de Securitate a ONU, unde va trebui sa confrunte "veto-ul" greu al Rusiei.

Negocierile in cadrul formatului "troika", alcatuit din UE, SUA si Rusia, nu au atins rezultatele scontate. Partile sarba si cea kosovara nu au ajuns la un numitor comun continuand sa insiste aupra unor solutii divergente privind viitorul regiunii Kosovo. Principalul rezultat pozitiv al acestor negocieri poate fi considerat dialogarea directa dintre sarbi si albanezii kosovari, dar si faptul ca aceste parti au declarat ca nu vor recurge la actiuni violente pe marginea problemei Kosovo. Cu toate acestea, negocierile au finalizat cu o "suma nula", iar mediatorii (UE, SUA si Rusia) si partile in divergenta (Serbia si provincia Kosovo) isi canalizeaza toate eforturile in vederea stabilirii statutului final al Kosovo.

Uniunea Europeana isi doreste foarte mult recunoasterea independentei Kosovo, dar este impiedicata de o serie de obstacole interne si externe[12]. In primul rind, putem scoate in evidenta opinia eterogena in cadrul UE privind statalitatea Kosovei. Sub insistenta si persuasiunea diplomatica a Bruxelles-ului practic toate "tarile europene sceptice" au fost convinse sa nu se opuna recunoasterii independentei regiunii Kosovo. Grecia, Slovacia, Spania si Cipru sunt statele care cel mai mult s-au impotrivit acestei decizii a UE. Dar ponderea si cuvantul greilor UE (printre care Germania, Franta, Tarile Benelux etc.) a oscilat "balanta europenilor" in favoarea unui stat kosovar indepedent. Unicul stat care, deocamdata, refuza sa se alinieze pozitiei generale a tarilor UE este Cipru. In al doilea rand, UE va trebui sa manevreze cu retorica critica si divergenta a Rusiei, care va sprijini in continuare cauza Serbiei.

De asemenea, Bruxelles-ul trebuie sa convinga comunitatea internationala de faptul ca solutia pentru Kosovo nu poate fi alta decat acordarea si recunoasterea independentei. In acest sens, UE va fi pus in situatia sa minimizeze impactul precedentului Kosovo asupra altor exemple de manifestare a luptei pentru independenta din alte colturi ale lumii. Totodata, diplomatia europeana va trebui sa obtina din partea ONU o aprobare a actiunilor europenilor cu privire la Kosovo, ocolind in acest sens Consiliul de Securitate a ONU si veto-ul periculos din partea Rusiei. Or, UE trebuie sa dea dovada de unitate, viziune strategica pragmatica si diplomatie inteligenta, altfel Kosovo (vezi Anexa 15) ar putea sa duca la destabilizarea situatiei din interiorul UE si din vecinatatea acesteia.

Pentru inceput Bruxelles-ul a convins Pristina de necesiatetea coordonarii recunoasterii independentei Kosovo. In acest sens, a fost elaborat un Plan de Actiuni referitor la procesul de recunoastere a independentei Kosovo. Conducerea provinciei Kosovo a convenit si s-a obligat sa nu declare independenta pana in februarie 2008, cand au fost finalizate alegerile electorale din Serbia. Acest pas a fost necesar pentru a preveni accederea la putere a reprezentantilor partidelor politice nationaliste radicale in Serbia. In al doilea rand, Bruxelles-ul va oferi Belgradului o serie de ajutoare in vederea aprofundarii reformelor si facilitarii procesului de integrare europeana a Serbiei. In acest fel, UE intentioneaza sa tempereze atitudinea tensionata si dura a Belgradului fata de problema Kosovo, prin acordarea unor promisiuni concrete referitoare la integrarea europeana a Sebiei. Pristina va trebui sa indeplineasca o serie de conditii stabilite de UE. Printre acestea se numara garantarea respectarii drepturilor minoritatilor nationale si adoptarea Constitutiei Kosovo care deja a fost elaborata. Or, Bruxelles-ul doreste ca in Kosovo sa se instituiasca cadrul legal fundamental pentru existenta si functionarea oricarui stat (constitutia) si sa asigure convietuirea pasnica a tuturor minoritatilor pe teritoriul viitorului stat. In final, Bruxelles-ul se declara pregatit de a prelua controlul (inclusiv cel militar) asupra Kosovo indata dupa declararea independentei. Cu toate acestea, UE trebuie sa preia de la NATO functia de control pe care o realizeaza aceasta organizatie la moment. Pentru a efectua acest transfer de competente este nevoie de o rezolutie noua a Consiliului de Securitate a ONU, care cu certitudine va fi sanctionata de catre Rusia. In acest caz, UE intentioneaza sa obtina controlul asupra Kosovo prin intermediul aprobarii din partea Secretarului General al ONU, Pan Gi Mun . Totodata, planul propus de UE este destul de riscant si putin realizabil, deoarece trebuie sa infrunte pozitiile puternice ale Serbiei si Rusiei. In contextul recunoasterii independentei Kosovo, diplomatia moldoveneasca trebuie sa conlucreze cu Bruxellul in vederea stabilirii conditiilor de constituire a noului stat, cu scopul de a identifica continutul precedentului Kosovo .

Efectele interpretarii acestui precedent trebuie sa fie anticipate si de aceea se cere o constientizare a acestui fapt din partea Chisinaului. Diplomatii moldoveni trebuie sa intocmesca un document oficial privitor la stabilirea incoincidentei si asimetriei dintre cazurile Kosovo si cel al raioanelor de Est a Republicii Moldova[15]. Acest act ar trebui sa fie circulat pe la capitalele europene pentru a fi aprobat de oficialitatile europene. De asemenea, acesta va trebui sa fie pus in dezbatere si sprijinit in cadrul formatului "5+2" pentru a amplifica efectul acestuia si a obtine garantii din partea mediatorilor. Aceasta initiativa trebuie desfasurata alaturi de alte masuri de informare, dezbatere etc. pe plan national si international in vederea minimizarii impactului precedentului Kosovo asupra integritatii teritoriale a Moldovei.

Consecintele proclamarii si recunoasterii independetei Kosovo pot fi drastice pentru Moldova, care de fapt nu detine controlul asupra raioanelor de Est. Ineficienta si impotenta politica si diplomatica a Moldovei s-a manifestat recent in cazul deschiderii sectiilor de votare (24 de sectii de votare) pentru alegerile din Duma ruseasca in contradictie cu normele interne si internationale.

In acest context, dar si reiesind din implicarea regulata a Rusiei in afacerile interne a Moldovei prin acordarea sprijinului regimului de la Tiraspol, raioanele de Est sunt avantajate in utilizarea precedentului Kosovo in favoarea sa. Acesta situatie reprezinta un semnal la adresa Chisinaului privind ponderea si primordialitatea Rusiei in problema transnistreana. In acest sens, R.Moldova trebuie sa-si asigure sprijinul din partea UE si SUA si sa ceara de la Rusia nerecunoasterea neconditionata a independetei raioanelor de Est in baza precedentului Kosovo.

De asemenea, diplomatii moldoveni trebuie sa elaboreze un document relevant referitor la precedentul Kosovo si Moldova, care sa fie intarit de semnaturile cancelariilor europene, inclusiv de Bruxelles. Asemenea actiune ar fi binevenita chiar in cadrul Planului de Actiuni RM-UE, demonstrand competenta si dorinta Moldovei privind reglementarea reala si eficienta a conflictului transnistrean.

Opozitia Rusiei in ceea ce priveste recunoasterea independentei Kosovo ramane o realitate si fiind membru ONU, OSCE precum si al Consiliului Europei, aceasta va avea numeroase oportunitati de afirmare si mentinere a pozitiei sale. Rusia pare sa nu ia in considerare faptul ca pozitia sa de nerecunoastere a independentei Kosovo va avea un impact negativ asupra relatiei sale cu Vestul. In ianuarie 2008, liderii sarbi si rusi au semnat la Moscova un acord politic care prevede preluarea pana la sfarsitul anului a 51% din Compania de stat NIS de catre Gazprom, pentru suma de 400 de milioane de Euro. NIS, care produce un milion de tone de petrol si rafineaza alte sapte milioane de tone pe an, include doua rafinarii la Pancevo si Nis, o conducta de petrol care intra in Serbia de pe teritoriul Croatiei precum si o retea de distributie care detine majoritatea pe piata. Potrivit acordului, Gazprom urmeaza sa investeasca 500 de milioane de Euro in compania sarba pana in 2012 pentru modernizarea acesteia. Daca tranzactia se va incheia, compania ruseasca va prelua 78% din piata Serbiei de retail pentru produsele petroliere si practic, Rusia va controla peste 90% din piata petroliera sarba. La Belgrad s-a incheiat un contract care prevede participarea Serbiei la Proiectul South Stream care va aduce doua miliarde de euro economiei sarbesti pe perioada constructiei conductei si 200 de milioane de Euro anual din tranzitul gazelor pe teritoriul sau. South Stream este principalul adversar al Proiectului Nabucco al carei principal scop este reducerea dependentei UE de gazele rusesti si aducerea acestora in Europa din Caucaz.

Sustinerea Moscovei nu are nici o legatura cu solidaritatea slava si nici cu ortodoxia, ci vizeaza strict dorinta sa de a fi prezenta in Balcani si in proximitatea Marii Mediterane si este evident ca aceasta tranzactie ii va intari semnificativ pozitia in zona in conditiile in care obtine active strategice la pret redus, valoarea NIS fiind estimata in 2007 la 1,9 miliarde de Euro.

Identificarea unei solutii practice si viabile pentru rezolvarea conflictului din Kosovo a determinat implicarea mai multor organizatii internationale, desi Rusia a sustinut si sustine in continuare ca aceasta este o afacere interna a Belgradului. Statul Kosovo va trebui sa demonstreze insa ca se poate guverna singur si ca aceasta independenta nu va destabiliza intreaga zona. Primul ministru Thaci si Presedintele Sejdiu vor trebui sa se asigure ca un Kosovo independent va depune toate eforturile pentru a se dezvolta economic, politic, social si vor trebui sa convinga state ca Romania, Grecia, Slovacia, Spania si Cipru ca aceasta independenta nu reprezinta doar un precedent secesionist nefericit generator de instabilitate.

4. Afganistan, Pakistan si Irak - traiectorii locale si interese externe

Intotdeauna marile puteri au considerat Afganistanul drept o tara saraca, incapabila sa faca fata cerintelor razboiului modern si ca atare usor de ingenunchiat militar. Aceasta eroare de conceptie a stat la baza infrangerii Marii Britanii in 1879 la Kabul, infrangere ce a avut drept urmare mentinerea independentei Afganistanului in urmatorii 100 de ani. In 1979 URSS a crezut ca va spulbera rezistenta unui popor slab inarmat si abia iesit din evul mediu. Au urmat 10 ani de infruntari militare disperate si in iarna 1988/1989 soldatii sovietici paraseau infranti Afganistanul. In 2001 Statele Unite cadeau in aceeasi capcana invadand Afganistanul fara suficiente efective. Opt ani mai tarziu trupele SUA lupta inca impotriva unui dusman tot mai puternic. Lectia istorica a citadelei Afganistan, extrem de dificil de cucerit, este predata inca o data, si cu mii de victime.

Cea mai mare problema de securitate a Afganistanului o reprezinta lipsa efectivelor militare ale NATO in aceasta tara. Armata SUA solicitata la maximum de conflictul din Irak si angajamentele din Peninsula Coreeana nu are la dispozitie noi trupe, iar aliatii europeni din NATO nu sunt dispusi la cresterea efectivelor si implicit a victimelor. La ora actuala in Irak se afla circa 175.000 militari SUA, 20.000 militari britanici si 5.000 efective diverse, plus o armata privata a SUA: Blackwater cu efective de circa 200.000 de soldati, adica un total de aproape 400.000 de soldati. In acelasi timp in Afganistan (tara cu o suprafata cu 50% mai mare ca a Irakului) se afla doar circa 50.000 de militari din diverse natiuni.

Aceasta disproportie a trupelor ne da o prima explicatie a cauzelor esecului din Afganistan: insuficienta trupelor. Asta inseamna imposibilitatea de a controla teritoriul, de a pazi infrastructura si de a efectua operatiuni militare de amploare. A doua problema militara este cea a armatei afgane. De la inceput s-a dorit ca in conditiile unei prezente militare a NATO destul de redusa, sarcina principala a luptei antiteroriste sa revina armatei afgane. Aceasta speranta nu s-a materializat, efectivele armatei afgane au crescut cu greu la circa 10.000 de soldati, numarul voluntarilor e redus, presiunile asupra celor care se inroleaza sunt mari, iar armamentul distribuit armatei afgane este vechi si face ca numarul victimelor sa fie extrem de ridicat in confruntarile cu talibanii, ceea ce reduce apetitul trupelor afgane de a lupta.

Prost inarmate, prost pregatite si mai ales demoralizate de faptul ca in Afganistan toata lumea intelege ca NATO e trecator, talibanii sunt vesnici, armatele afgane sunt incapabile sa reprezinte ajutorul sperat in lupta antiterorista.

Starea deplorabila a armatei afgane este doar oglinda starii Afganistanului la opt ani de la invazia americana. Cel mai frapant lucru ramane transformarea tarii in sursa mondiala a comertului cu opiu. Sub paza trupelor NATO talibanii cultiva sute de mii de hectare de canabis, in aceste zone trupele NATO nu intra niciodata pentru a nu deranja cultivarea pamantului cu canabis, apoi talibanii recolteaza productia si o vand filierelor occidentale si pakistaneze care inunda piata occidentala.

Comertul este atat de profitabil incat anumite rapoarte arata ca au intrat pe filiera chiar si comandanti inferiori ai NATO, care livreaza talibanilor armament si munitie  cu care acestia ataca trupele occidentale. Un raport al Departamentului de Stat arata ca in Afganistan procentul armamentului distrus depaseste 30%. Dupa cateva luni, in raidurile anti-talibane trupele NATO au avut surpriza sa captureze armament SUA. Enigma armelor distruse in registrele SUA si regasite in tabara talibanilor persista inca.[16] 

Importanta Afganistanului pentru piata mondiala a drogurilor este ilustrata de faptul ca, in luna noiembrie 2007 cand trupele coalitiei au lansat o operatiune anti-drog, in Afganistan pretul cocainei s-a dublat la New York, iar statisticile criminalitatii in orasele din SUA au crescut atat de mult incat surse din Pentagon au afirmat ca au existat interventii pentru sistarea operatiunilor antidrog din Afganistan deoarece ridicau grave probleme in SUA. Atatea miliarde provenite din traficul cu narcotice nu puteau sa nu dea nastere unei noi elite corupte.

Toate rapoartele agentiilor internationale ilustreaza esecul reformei politice in Afganistan. Aici nu exista inca societate civila, partidele sunt formate pe baza de clanuri, administratia locala e in mainile "baronilor locali", personaje militare implicate in traficul cu droguri ce intretin puternice militii locale si care colaboreaza cu talibanii. Mecanismele democratice sunt cu desavarsire necunoscute, iar puterea ulemalelor (sfetnici religiosi, apropiati talibanilor) e mai mare decat oricand. Legislatia implementata in Afganistan la opt ani de la caderea talibanilor este la fel de dura ca a acestora, femeile sunt lipsite de drepturi, educatia este de tip radical islamic, portul valului islamic complet este obligatoriu, iar in 2005, cand un afgan a vrut sa treaca la crestinism, pentru a nu fi ucis, a trebuit scos din tara. Daca pentru asta a trebuit invadat Afganistanul atunci multa lume se intreaba de ce soldatii occidentali nu pleaca de acolo. Legi talibane pazite de soldati NATO, asta fiind destul de greu de digerat,    este masura esecului NATO in Afganistan. La opt ani de la invazie, bilantul este clar negativ: un stat dominat de ineficienta, coruptie, droguri, saracie cumplita (peste 80% din populatie este sub limita de subzistenta) si  legi  talibane.

In timpul summit-ului NATO din aprile 2008 de la Bucuresti a avut loc o conferinta militara dedicata efortului aliat din Afganistan. Solutia pentru Afganistan se afla doar in colaborarea cu Pakistanul. In mai, cand candidatul Barack Obama a prezentat aceasta idee, a fost acuzat de incompetenta in materie de politica externa. Astazi insa tot mai multa lume priveste spre Islamabad ca spre salvatorul situatiei din Afganistan. In primul rand, din punct de vedere militar, interventia NATO din Afganistan nu poate fi mentinuta fara sprijnul Pakistanului: aprovizionare, survol aerian, sprijin logistic. Apoi  granita cu Pakistanul este locul de unde vin luptatorii talibani, provincia de Nord-Vest fiind leaganul rezistentei anti-SUA din Afganistan. Interventia armatei pakistaneze ar putea stabiliza zona. Fara armata  Pakistanului nu exista o optiune militara satisfacatoare in zona. Bineinteles Pakistanul are interese strategice si politice in zona si trebuie marturisit ca timp de decenii Afganistanul a putut fi eliberat de sovietici datorita armatei pakistaneze, apoi stabilizat tot datorita Islamabadului. Aceasta experienta merita reeditata. Similitudinea de populatii intre nordul Pakistanului si Afganistan, dorinta Islamabadului de a se bucura de bogatiile Asiei Centrale ca zona de dezenclavizare spre Oceanul Indian, toate arata ca geopolitic Pakistanul si Afganistanul trebuie sa coopereze. Actuala politica a NATO de smulgere a Kabulului din alianta cu Islamabadul nu poate duce decat la esec.

Inceperea rapida a unui proiect de nation building, distrugerea traficului cu narcotice, construirea unui stat laic, cooperarea cu Pakistanul si cresterea efectivelor militare in Afganistan la circa 200.000 de soldati pe o perioada de 15-20 de ani pot asigura stabilizarea tarii. Retragerea NATO acum ar insemna prabusirea aproape imediata a guvernului de la Kabul si revenirea la putere a talibanilor. Mentinerea efectivelor actuale nu permite decat controlul catorva mari orase, lasand 80% din tara sub controlul narcotraficantilor si talibanilor, ceea ce ar echivala cu un razboi pierdut. Numai cresterea masiva a efectivelor si a investitiilor in zona ar putea reechilibra Afganistanul. Deocamdata nimeni nu pare a fi gata sa contribuie la aceasta substantiala sporire de efective si de fonduri. Pana atunci Afganistanul ramane un stat esuat si un exemplu de cum nu trebuie reconstruit un stat. Adancind razboiul in "cel mai periculos loc din lume", presedintele Barack Obama a lansat la sfarsitul lunii martie un nou efort de a infrange teroristii al-Qaeda atat in Pakistan, cat si in Afganistan. Planul presedintelui american a fost bine primit pretutindeni, purtatori de cuvant ai Afganistanului si ai Pakistanului salutand planul ca fiind "un semn extraordinar de pozitiv". SUA vor trimite inca 4.000 de militari si vor furniza programe de antrenament pentru armata si politia afgane.

Starnind ecouri ale atacului terorist de la WTC din 11 septembrie 2001, Obama a avertizat ca al-Qaeda planifica activ lovituri in SUA din locatii secrete aflate in Pakistan. A mai adaugat ca stabileste noi standarde si ca va trimite inca 4.000 de militari si sute de civili in Afganistan si va mari bugetul unui razboi de sase ani care pare sa se reduca in Irak, dar al carui sfarsit nu este inca aproape. Se are in vedere furnizarea de programe de antrenament pentru armata si politia afgane.
Scopul propus de noua strategie este acela de a bloca, desfiinta si infrange trupele al-Qaeda in Pakistan si Afganistan. Strategia este construita pe scopul ambitios de a mari armata afgana de la 80.000 la 134.000 de militari pana in 2011 si de a-i spori substantial nivelul de pregatire cu ajutorul trupelor SUA care o insotesc astfel incat armata afgana sa poata invinge insurgentii talibani si sa preia controlul asupra razboiului. Asa, a concluzionat Obama, "ne vom putea aduce in cele din urma militarii acasa." Nu exista un calendar pentru retragere, iar Casa Alba a declarat ca inca nu a estimat cate miliarde de dolari va costa planul.

Esenta strategiei lui Obama este stabilirea de tinte clare pentru un razboi care a scapat de sub control, obtinerea sprijinului poporului american pentru aceste tinte, furnizarea de mai multe resurse si obtinerea unui sprijin extern sporit. Exact ca si in Irak, efortul de razboi in Afganistan este mult mai indelungat si mai costisitor decat se asteptau liderii americani. La Conferinta ONU privind Afganistanul, desfasurata in luna martie, la Haga, planul presedintelui Obama pentru Afganistan si Pakistan a fost bine primit. Potrivit unei sinteze Reuters, purtatori de cuvant ai Afganistanului si ai Pakistanului au salutat planul ca fiind "un semn extraordinar de pozitiv." Planul il face pe presedintele afgan Karzai sa se simta extrem de recunoscator. In SUA, presedintele Comisiei pentru Relatii Externe din Senat, John Kerry, ca si Dick Lugar, membru important al comisiei din partea republicanilor, si-au exprimat sustinerea pentru planul presedintelui. In Camera Reprezentantilor, presedintele Nancy Pelosi a laudat accentul "intelept" al planului.

La summit-ul NATO, din luna aprilie 2009, presedintele Obama a obtinut suplimentarea de forte pentru planul sau. Britanicii promit mai multe trupe, intrucat pana in toamna isi vor retrage contingentele din Irak. Singurele noi detasamente care vor ajunge in Afganistan vin din Australia. Aceasta tara se retrage deja din Irak, dupa infrangerea categorica in alegeri a prietenului lui Bush, conservatorul John Howard. Desigur ca Australia, fiind departe de Europa, nu este membru NATO. Dar Turcia este. Hillary Clinton a vizitat Turcia la inceputul mandatului de secretar de stat. Iar Obama, dupa ce a vizitat Marea Britanie, Franta, Germania si Cehia in primul sau mare turneu in strainatate, s-a oprit in Turcia unde a avut convorbiri cu liderii acestei tari. Turcia este o importanta putere islamica, pozitionata strategic, cu un guvern stabil, o economie puternica si o armata redutabila. Poate fi de mare ajutor SUA in Orientul Mijlociu si in Afganistan. Pana in prezent, Turcia s-a ferit de teatrele de lupta din Afganistan, desi participa la apararea capitalei Kabul.

Membrii Organizatiei pentru Cooperare Shanghai (SCO), formata din Rusia, China si fostele republici sovietice din Asia Centrala (Kazahstan, Kargazstan, Tadjikistan si Uzbekistan), participanti la intalnirea de la Moscova, in luna martie 2009, au anuntat ca vor sustine noua strategie a presedintelui Obama. SUA si Iranul, care nu sunt membre SCO, au participat la nivel de adjunct al secretarului de stat. Conferinta de la Moscova a fost o reafirmare a sprijinului Rusiei pentru razboiul SUA in Afganistan, Rusia si aliatii sai din Asia Centrala promitand linii de aprovizionare pentru trupele SUA si NATO care lupta in Afganistan, suplimentand, daca nu inlocuind, traseele traditionale prin Pakistan, care sunt amenintate tot mai mult de jihadistii din aceasta tara profund tulburata.

Participantii au fost de acord ca, data fiind amenintarea traficului masiv de droguri si a jihadismului islamic care le bate la usa, este o prioritate pentru ele sa ajute SUA sa stabilizeze Afganistanul. Presedintele Dmitri Medvedev a vorbit apreciativ despre Obama, iar Kargazstanul isi poate amana planurile de a expulza trupele SUA din baza de langa capitala Biskek. In anii Bush/Cheney, au fost infiintate cateva baze pentru trupele SUA dupa 9/11, dar trupele americane au fost date afara, doar baza din Kargazstan ramanand in activitate, dupa cateva incidente urate intre americani si localnici.[17]

Factorul istoric, ca intotdeauna, are o importanta deosebita, desi de obicei este putin discutat. SUA au castigat doua razboaie in Afganistan - asa-numitul "cimitir al imperiului" - in ultimul sfert de secol. Intai impotriva fostei Uniuni Sovietice, apoi impotriva islamistilor radicali talibani alungati de la Kabul. Dar de fiecare data, victoriile s-au dovedit efemere. In ambele cazuri, SUA au colaborat indeaproape si s-au bazat pe fortele afgane, care luptau pentru propriile motive. In timpul acestor razboaie, pe teritoriul Afganistanului nu erau decat forte reduse americane si britanice. Valoarea adaugata furnizata de SUA a constat in tehnologie, trupe de operatiuni speciale si avioane. Care sunt foarte eficiente in lupta, dar nu construiesc guverne eficiente.

Diferentele fata de abordarea Bush/Cheney sunt semnificative, dar nu coplesitoare. Cea mai mare diferenta este ca Obama s-a concentrat intotdeauna asupra Afganistanului si a Pakistanului ca amenintari pentru SUA si aliatii occidentali, in timp ce Bush si Cheney au fost mult mai interesati de Irak si Iran, care insa nu au avut nici o legatura cu atentatele din 11 septembrie 2001. Obama se concentreaza asupra Afganistanului si a Pakistanului privite impreuna, in timp ce George W. Bush si Dick Cheney priveau Pakistanul ca pe un aliat de incredere, desi fantezia lor nu avea nimic de-a face cu realitatea. Iar sub Obama, SUA se concentreaza mai mult pe antrenarea armatei si a politiei afgane. Obama spune ca actuala misiune este de a "bloca, desfiinta si infrange al-Qaeda in Pakistan si Afganistan si a o impiedica sa renasca". Dar politicile pe care le urmareste pentru a stabiliza Afganistanul au o componenta serioasa de constructie nationala.

De asemenea, este probabil fericit ca asa-numita abordare "minimalista" fata de Afganistan - concentrata aproape exclusiv asupra combaterii terorismului, in detrimentul economiei si al societatii civile - nu a fost adoptata. Reactia Pakistanului este favorabila, presedintele Asif Ali Zardari salutand noua strategie Obama, promitand o colaborare mai stransa impotriva jihadistilor si permitand unui partid rival sa preia puterea in cea mai mare provincie a tarii, Punjab. Obama a promis sa nu foloseasca trupe de teren americane impotriva fortelor al-Qaeda si a talibanilor care folosesc teritoriul pakistanez ca baza de operatiuni, fara a se consulta cu guvernul pakistanez, desi atacurile aeriene cu rachete teleghidate par sa se fi inmultit. Zardari trebuie sa fie incantat de prima promisiune - desi nu si de a doua -, precum si de promisa triplare a ajutoarelor americane pentru dezvoltarea economiei si a societatii civile.

Reactia Indiei este favorabila, rivalul incrancenat al Pakistanului afirmand ca va sprijini noua politica americana in Afganistan si Pakistan. Vom vedea cum va proceda India in realitate dupa intalnirea lui Obama cu primul ministru indian Manmohan Singh de la Londra. Deosebit de util este ceea ce nu a facut India, si anume nu s-a razbunat pe entitatile pakistaneze acuzate de legaturi cu atentatul din Mumbai din toamna trecuta. Asta ar fi putut face ca tot castelul de carti de joc din Pakistan si Afganistan sa se prabuseasca, in cazul in care ar fi inceput un razboi intre India si Pakistan. 

5. Caucazul de Sud, o zona clasica a conflictelor inghetate

Actiunile prezente ale Rusiei de contestare a unor instrumente esentiale si care definesc interactiunea Rusiei cu Occidentul trebuie lecturate din perspectiva logicii unei mari puteri aflate in cautarea recunoasterii prestigiului de altadata. Mai mult, Rusia introduce dimensiunea militara in jocul de putere si, dupa cum se pare, a iesit din conflictul din Caucaz mult mai puternica. Criza georgiana, cu reverberatiile sale regionale si globale, va intra in istorie ca moment simbolic pentru sfarsitul ordinii unipolare27, cel putin pentru imensul spatiu eurasiatic. Deocamdata, Rusia pare a fi singura. Ea a ales o conduita pentru care nu are sustinatori si nici aliati. Dar nici inamici fermi - Statele Unite si NATO fiind angajate pe alte fronturi.

Rusia cultiva insa parteneriatul strategic si, in acelasi timp, riposteaza ferm la tot ce considera afront la adresa ei. Iar acest lucru nu poate fi ignorat. Or, o constructie realista si o configurare benefica si pe termen lung a mediului de securitate impune iesirea eleganta si realista din acest joc, in favoarea angajarii ferme si benefice a tuturor tarilor si, mai ales, a marilor puteri in crearea unei sistem international eficient de gestionare a conflictualitatii si de asigurare a securitatii internationale, prin efortul tuturor. Statele Unite, care pareau a fi castigat Razboiul Rece si care au trecut la "exportarea" propriului sistem de valori, au ajuns in situatia de a-si dispersa repozitionarea, adica de a-si anula (disipa) propria putere. In aceste conditii, a reinceput batalia pentru putere, influenta si resurse. Dependenta de resurse, indeosebi energetice, "obliga" marile puteri sa-si dispute controlul zonelor de extractie si a rezervelor, pentru a preveni "colapsul" propriilor economii.

Miscarile militarilor americani din Orientul Mijlociu si din Balcanii de Vest, culminand cu independenta Kosovo, au favorizat o pozitie transanta a Rusiei pe zona heartland-ului (pivotul geostrategic asiatic). Miscarea Rusiei din Caucaz creeaza un "fapt implinit" in aceasta batalie pentru repozitionare geostrategica.[19] Aparent castiga Rusia, pentru ca nimeni nu poate contracara.

Asadar, Razboiul din Caucaz poate insemna cu adevarat sfarsitul Razboiului Rece sau sa insemne un alt razboi rece, lipsit de componenta ideologica, amintind mai mult de multipolaritatea lumii secolului al XIX-lea? Ar putea fi acest razboi inceputul unui nou ciclu, care se va asemana cu lumea multipolara a secolului al XIX-lea? Adica un ciclu de reconsacrare a actorilor individuali, intr-o distributie cu adevarat multilaterala a puterii reale in sistemul interstatal? Opinii interesante pe aceasta tema au fost exprimate si la sesiunea anuala internationala de comunicari stiintifice cu participare internationala "Politici si strategii in gestionarea conflictualitatii" din 20-21 noiembrie 2008, care a avut loc la Universitatea Nationala de Aparare ( CSSAS). Comunicarea cu titlul Caucazul - inceput sau sfarsit de ciclu? se gaseste in volumul dedicat acestei manifestari stiintifice organizate de Centrul de Studii Strategice de Aparare si Securitate.

Tinutul actual al Georgiei a fost populat inca din paleoliticul mediu. In secolul al VI-lea i.Hr. a luat fiinta statul georgian de vest, Colchis, si in secolul al IV-lea i.Hr. cel de est, Iberia. Cele doua regate    georgiene din antichitatea tarzie, Iberia in estul tarii si Egrisi in vest, au fost printre primele state din lume care au adoptat crestinismul (in anul 337, respectiv 523). Iberia a devenit curand dupa aceea o parte a Imperiului Persan. Egrisi a fost de multe ori un teatru de razboi pentru doua imperii rivale: Persia si Imperiul Bizantin, fiecare dintre ele reusind sa cucereasca vestul Georgiei de cateva ori. Ca rezultat, aceste doua regate au fost dezintegrate in mai multe principate feudale in epoca feudala timpurie. A fost usor pentru arabi sa ocupe Georgia in secolul al VII-lea. Principatele razvratite au fost eliberate si apoi unite in Regatul Georgia la inceputul secolului al XI-lea. Incepand cu secolul al XII-lea, autoritatea acestui regat se extindea asupra intregului Caucaz de sud, in partea nord-estica si aproape pe toata coasta de nord a Turciei de azi si, de asemenea, in cateva districte din Persia. Perioada de inflorire a regatului a fost curmata de invazia mongola din secolul XIV. Dupa o indelungata perioada de cuceriri otomane si lupte impotriva turcilor, regatul est-georgian al Kartuliei-Kakhetiei va accepta, in anul 1783, protectia Rusiei.

Rusia va ocupa treptat, de-a lungul secolului al XIX-lea, toate provinciile georgiene. Dupa o scurta perioada de independenta dupa Revolutia din Octombrie, Georgia va fi anexata in 1921 de Uniunea Sovietica si isi va recastiga independenta in anul 1991 urmare a Revolutiei Trandafirului[20]. Invadarea Georgiei de catre Rusia a scos la lumina in mod dramatic confruntarea strategica intre Rusia si Occident. Georgia se gaseste in epicentrul unei lupte in crestere intre o Rusie renascuta si expansionista si institutiile occidentale, care actioneaza ca un magnet pentru democratiile in evolutie din Europa largita.

Batalia pentru Georgia, indiferent ce a declansat evenimentele acum, se cocea de cativa ani. Pornind de la premisa ca reactia Occidentului va fi slaba, divizata si nefocusata, administratia Vladimir Putin - Dmitri Medvedev a conchis ca actiunea in forta impotriva tentativei intreprinse de Tbilisi pentru recastigarea teritoriului secesionist Osetia de Sud va servi trei scopuri strategice.
In primul rand, Moscova foloseste pretextul apararii populatiilor ruse din Osetia de Sud si regiunea rebela a Abhaziei pentru a trunchia Georgia, a-i submina capacitatea militara, a slabi guvernul pro-occidental si a descalifica Georgia de la apropierea de aderarea la NATO. In al doilea rand, atacul impotriva Georgiei trimite un semnal puternic catre alte state invecinate cu Rusia, care le spune acestora ca orientarea strategica pe care o vor face nu va fi o decizie suverana. Criza georgiana serveste drept avertisment pentru tari ca Ucraina si Moldova, ca ar trebui sa se abtina de la solicitarea aderarii la NATO. In caz contrar, Moscova poate interveni pentru protejarea intereselor asa-zis amenintate ale populatiei ruse. In al treilea rand si foarte important, prin actiunile sale in Georgia, Rusia isi reafirma capacitatea trans-regionala, barand in mod activ continuarea expansiunii zonei Occidentale si Euro-atlantice si incercand sa rastoarne situatia, prin diminuarea influentei SUA in regiunile Caucaziana, Caspica si a Marii Negre.

NATO este considerata o amenintare de catre Kremlin nu pentru pozitia agresiva, ci pentru ca ofera un anumit nivel de protectie tarilor care se tem de ambitiile Rusiei, dupa cum o spun capitalele Central-Europene si Baltice. Si Uniunea Europeana este vazuta ca o amenintare de catre Moscova, in primul rand pentru ca standardele de guvernare democratica, suprematia legii si transparenta in business submineaza strategia Rusiei de corupere politica si monopolizare energetica.

Autoritatile Rusiei cred ca Statele Unite au trecut de punctul maxim de putere globala si ca trebuie construita o noua lume multipolara. Preocuparea Washingtonului pentru Irak, Afganistan si terorismul jihadist ofera o oportunitate pretioasa Rusiei resurgente pentru a-si extinde influenta in regiuni adiacente cheie pentru teritoriul sau, mai ales in zona Europei largite. Moscova estimeaza ca Washingtonul nu va sustine Georgia militar si ca alti aliati americani vor si mai reticenti in a sustine SUA in agenda globala extinsa a acestora.

In calculele pe termen lung, ambitiile Moscovei sunt sa extinda "spatiul eurasiatic" in care Rusia devine jucatorul politic dominant. Asta ar implica transformarea Europei intr-un jucator minor sau un apendice al sferei rusesti si slabirea spatiului euroatlantic prin subminarea conexiunilor Europei cu Statele Unite. Rusia a activat o serie de instrumente menite sa submineze largirea zonei NATO-UE si sa slabeasca eficienta si coerenta acestuia. Printre acestea: diplomatia de dezbinare, subversiunea politica, razboiul informational, capcana energetica - in timp ce Rusia transforma dependenta energetica in influenta interguvernamentala. De asemenea, Moscova castiga insule in Europa prin achizitionarea de active strategice, care ii permit sa preseze liderii din lumea afacerilor sa  aquieseze la interesele Rusiei in numele "pragmatismului". 

Razboiul in Georgia (vezi Anexa 16) a mai adaugat o sageata in tolba Moscovei. Folosirea fortei impotriva unui stat independent pro-occidental va trimite unde de soc in tot spatiul fostilor sateliti sovietici. Kremlinul calculeaza ca putine capitale Occidentale vor avea puterea si curajul de a prelungi confruntarea cu Rusia si capitalizeaza pe divizarea si indecizia statelor UE, la care se adauga presedintia americana intr-o faza slaba. Razboiul Rusia-Georgia a devenit un test pentru unitatea UE si a NATO si al eficientei administrarii unei crize majore in Europa largita. Inabilitatea de care ar da dovada in a presa Rusia sa-si retraga trupele, de a accepta o misiune internationala de mentinere a pacii in teritoriile disputate din Georgia sau de a reface integritatea teritoriala a Georgiei va trimite un semnal negativ tuturor statelor aflate in proximitatea Rusiei si amenintate de expansionismul rusesc. Si va incuraja Moscova sa-si continue agenda "eurasiatica".

Georgia nu dispune decat de putine resurse de energie, ceea ce creeaza o dependenta fata de gazele naturale din Rusia, care au provocat multe situatii de conflict. Problemele energetice au favorizat in ultimul timp o colaborare mai stransa cu Turcia si Azerbaidhjan. Georgia este legata deja de aceste tari prin oleoductul Baku-Tbilisi-Ceyhan, care transporta petrolul de la Marea Caspica in Turcia. Acest oleoduct, va fi in curand insotit de o conducta de gaze naturale si o cale de linie ferata care va avea un rol crucial in comertul dintre Asia si Europa[21].

Principale obiective ale politicii energetice a Georgiei sunt: orientarea majora a politicii energetice pe termen lung a Georgiei consta in satisfacerea cererii de electricitate in industrie si domeniul consumului casnic, diversificarea surselor de obtinere a resurselor energetice, dobandirea unei independente energetice cat mai mari si asigurarea securitatii din punct de vedere energetic. Dezvoltarea treptata a principalelor resurse energetice interne, in mod special a resurselor hidroenergetice, este in prezent un obiectiv caruia i se acorda prioritate datorita potentialului natural remarcabil. Asigurarea securitatii energetice implica rezolvarea unor probleme, precum:

modernizarea si retehnologizarea bazei tehnice actuale;

construirea de noi uzine de obtinere a energiei electrice si dezvoltarea infrastructurii de transport al energiei electrice si al gazului;

diversificarea surselor de import al produselor energetice (gaz, petrol, electricitate);

stabilirea unui model economic al sectorului energetic care sa fie profitabil.

Datorita pozitionarii sale geografice, Georgia poate si trebuie sa fie mult mai implicata in operatiunile de tranzit energetic in regiune. Pentru a se realiza acest obiectiv, trebuie reabilitata reteaua interna de transport al resurselor energetice, simultan cu alte obiective, cum ar fi: interconectarea liniilor de electricitate cu sistemele tarilor vecine, construirea de noi linii de transport al electricitatii si construirea de noi gazoducte.

In toata aceasta ecuatie complexa de posibilitati si jocuri, Georgia ocupa un rol nodal. Lectiile invatate din Irak ar trebui sa arate nevoia ca acest actor - chiar si actuala forma ciuntita, fara Abhazia si Osetia de Sud - sa ramana pe scena pentru a mentine echilibrele in zona.

O Georgie explodata in bucati, federalizata, subiect al unui razboi civil sau esuata, sub controlul nimanui ar permite atat autonomii in Adjaria si Samske Javaketi, dar si noi culoare de trasnport direct de armamente si trupe spre Armenia, controlul complet al Azerbadjanului si blocarea coridoarelor energetice sudice de la Asia Centrala via Caspica si Caucazul de Sud via Turcia si Marea Neagra spre Occident.

6. Terorismul - un flagel mereu in actualitate

Oricat de mult ar fi dezagreat terorismul de catre comunitatea internationala, aceasta trebuie sa inteleaga ca existenta si "evolutia" lui sunt legate de insasi existenta si evolutia omenirii pe care, a insotit-o de-a lungul existentei si evolutiei ei. Taria terorismului este data de ura, intoleranta, fanatism religios, pozitia geografica a unor state cu potential terorist ridicat precum si de resursele umane si materiale de care dispun. Aceste avantaje permit ca, cel putin in urmatorii 10-15 ani organizatiile teroriste sa isi diversifice si intensifice activitatile, urmarind sa-si extinda actiunile in intreaga lume, chiar daca impotriva lor lupta o larga si puternica coalitie internationala. O recrudescenta mai mare o vor avea actiunile teroriste de natura fundamentalist-islamica.

Comunitatea internationala nu a ajuns la un consens in ce priveste definirea terorismului. Definirea acestui flagel in functie de interese geo-politice economice, ideologice sau de orice alta natura ofera posibilitatea fenomenului in sine de a-si perfectiona formele, metodele, mijloacele precum si de a-si ascunde adevarata fata sub masca bunelor intentii si la adapostul unor entitati dispuse sa ofere spatii de pregatire, resurse materiale si chiar umane.

Desi a luat o amploare ingrijoratoare, fiind considerat unul dintre cele mai mari pericole la adresa pacii, apreciem ca, dupa o anumita perioada de ascensiune, terorismul se va atenua pana la eliminarea totala, intrucat modelul de societate propus de catre ideologii integristi este anacronic si nu ofera solutii viabile. Acest lucru va depinde insa si de o schimbare de atitudine din partea coalitiei antiteroriste in ce priveste redirijarea eforturilor de pe directia inlaturarii efectelor, pe directia inlaturarii cauzelor fenomenului terorist, concomitent cu folosirea unor mijloace nonviolente care, sa constientizeze factorii generatori de terorism de necesitatea unei schimbari.

Avand in vedere evolutia procesului de pace din Orientul Mijlociu si declaratiile de ultima ora ale liderilor statelor-pivot din regiune (Iran, Israel, Siria, Arabia Saudita, Liban etc.), se contureaza faptul ca regiunea va continua sa ramana un adevarat "focar" al terorismului international, cu sprijinul statelor recunoscute ca fiind sponsori ai terorismului.

Focare teroriste vor continua sa existe si in tarile din nordul Africii (Sudan, Egipt, Algeria, Libia), Turcia, tarile din nordul Caucazului si chiar in Europa (Bosnia-Hertegovina, Albania, Kosovo si Macedonia) cu posibilitati de extindere in orice moment.

Asupra Iranului, Siriei, Coreei de Nord si chiar Myanmarului (Birmaniei) se impun masuri urgente, de o amploare pe masura pericolului pe care ele il reprezinta pentru pacea, democratia, stabilitatea si poate insasi existenta vietii pe Pamant.

In urmatoarea perioada, pericolul ca organizatiile teroriste sa apeleze la mijloace de actiune neconventionale ce apartin sferei nuclear-biologice va creste, cu atat mai mult cu cat, la aproximativ 17 ani de la destramarea blocului sovietic, controlul asupra fostului arsenal militar al URSS este deosebit de deficitar. Migratia ilegala se va amplifica si va face tot mai multe probleme Europei in identificarea potentialelor elemente teroriste. Putem afirma ca Europa este supusa pericolului islamizarii intr-o masura mai mare decat orice alta zona a lumii occidentale.

In actualul context, SUA, ca lider al coalitiei antiteroriste, nu vor precupeti niciun efort pentru raspandirea democratiei de tip occidental si asigurarea respectarii drepturilor omului, atat in Orientul Mijlociu si Asia, cat si in orice alt loc de pe glob unde se impune.

CONCLUZII

Cea mai buna ipoteza pentru un traseu final reusit este aceea a absentei unui conflict global, a unui mare razboi regional si acceptarea ideii ca unele conflicte locale vor persista, dar nu se vor extinde.

La prima vedere, la aceasta ora, lumea se poate mandri cu:

Progresul stiintei si inovatiile tehnologiei;

Retelele de comunicare instantanee pe glob si generalizarea utilizarii calculatorului;

Proiecte comune de varf in explorarea spatiului cosmic, in biologie si medicina. Abordarea problematicii globale ce aduna temele vitale ale omenirii.

Caracteristici negative se remarca:

Falii si prapastii intre tari, societati si regiuni privind stadiul dezvoltarii, cu un nivel incredibil al gradului de saracie pentru un sfert din omenire;

Numarul ridicat al conflictelor sangeroase, al litigiilor grave nerezolvate, insecuritatea globala, locala si a individului;

Boli si epidemii, lipsa de protectie in cataclismele naturale si cele provocate de om.

In ciuda proceselor integrative, armonia e stricata de stridentele fractiunilor separatiste. Sunt atat de grave opozitia si tensiunea intre cele doua curente, incat putem sa ne intrebam daca integrarea vs. fragmentarea nu va fi marea tema de preocupari a urmatoarelor decenii. E foarte probabil ca soarta "familiei unice a omenirii" si "consolidarea strategiilor ei de supravietuire" sa fie decise intr-un astfel de "razboi al celor doua roze", cum se numea un conflict dinastic celebru in istoria Angliei.

Expertii se pun de acord in a aprecia ca criza globala a economiei este rezolvabila si ca eradicarea ei se va produce intr-un termen previzibil, care oricum nu depaseste anul 2030 si se situeaza  in anii mai apropiati (2020 de pilda). Oricum criza va fi depasita in perioada vizata de scenariu. Se poate inregistra la inceputul anului 2010 crearea unui climat propice conlucrarii internationale, privit peste tot ca o conditie necesara pentru stingerea crizei. Semnele inregistrate cu nuante si retineri normale dau sperante ca acest climat se va consolida. El s-ar putea dovedi apt sa favorizeze si sa rezolve criza politica, ce acopera o pletora de disfunctionalitati ale sistemului international, inclusiv conflictele in curs sau potentiale.

Cea mai importanta convertire a climatului de incredere sporita (sau risipire graduala a unor stari incordate) ar consta in urmarirea unui scop mai ambitios: conciliere la nivelul marilor puteri. Nu este pentru prima data cand pacea lumii depinde de relatiile intre ele. Cand relatiile erau bune, s-a reusit prin cooperarea lor sa se inhibe apetenta hegemonica, imperialista sau impulsurile la cuceriri si anexari de teritorii si sa se rezolve unele interese economice. Cand subliniem rolul marilor puteri in destinul omenirii, nu neglijam desigur aportul altor state mici sau mijlocii sau al gruparilor regionale la bunastarea sistemului in ansamblu. Faptul ca marile puteri, pastrandu-si pozitia lor de lideri, largesc cercul partenerilor, asa cum s-a intamplat la Conferinta celor 20 de tari de la Londra, din aprilie 2009, este un semnal ca schimbarea configuratiei puterii pe glob este un fenomen perceput, susceptibil de negocieri si discutii.

Candidata la pozitia intai in ordinea abordarii problemelor politice pare a fi dezarmarea. Am vazut de atatea ori ca un proiect integrativ incepe ca prim pas prin abordarea unei teme tehnice. Dezarmarea exista pe ordinea de zi, dar a fost scoasa unilateral de Bush. Deci e o initiativa simpla a o relua. Este susceptibila de a fi negociata, intr-un moment  in care armamentele au devenit o povara costisitoare pentru state, iar eficacitatea lor e pusa sub semnul indoielii. Discutarea dezarmarii conduce la deschiderea dosarului securitatii globale si al celei mai grave amenintari pentru intreaga omenire: armele nucleare. Aceasta ultima tema, veche de peste o jumatate de veac, n-a avut niciodata solutii satisfacatoare si s-a agravat continuu. Ea se afla acum din nou pe agenda nescrisa a summit-urilor.

Nu se strang marile puteri laolalta fara a-si reinvia declaratiile de nebeligeranta. Si de a-si lua angajamente noi cerute de conditiile vremii si de schimbarile posibile. Relatiile incordate, cum erau intre SUA si URSS, au exclus posibilitatea unui conflict nuclear si chiar a unuia conventional, care ar fi putut escalada, timp de decenii. Un subiect ce a aparut spre sfarsitul Razboiului Rece a fost acela al angajamentului partilor de a nu folosi greutatile interne ale unora  pentru a avansa interese proprii sau a le slabi pozitia in lume. Intr-un moment in care isi asuma sarcina de a garanta pacea in lume, e natural ca marile puteri sa excluda, ca prim pas, posibilitatea conflictelor intre ele.

Toate statele au interesul de a nu avea dusmani la frontierele lor, iar remediul sigur consta in constituirea unor relatii reciproce de buna vecinatate. S-ar putea ca aceasta solutie sa aiba un ecou atat de consistent la toate statele mari si mici, incat proiectul sa fie botezat pentru istorie: Pacea vecinilor. Acelasi fir pe care au fost insirate problemele pacii si securitatii mai face sa se mai iveasca una. Sa ne amintim ca dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, s-au facut incercari mari de a introna un regim stabil de pace. Doua elemente esentiale au intrat in solutie: normele (obligatiile statelor, angajamentul de a nu recurge la forta si celelalte prevederi ale Cartei ONU) si institutia (ONU), prin care statele membre erau obligate sa contribuie la represiunea agresorului prin sistemul securitatii colective. Este principiul care sta si la baza NATO: te atingi de unul, te atingi de toti. Sistemul nu a functionat din cauza disensiunii marilor puteri, normele nu au mai fost respectate, iar institutia a slabit continuu.

Din momentul in care sistemul international al statelor este dezbatut, iar criza a obligat statele sa dezbata institutiile economice si financiare internationale, inseamna ca sunt toate    elementele de a raspunde la inscaunarea globalitatii, dotarea ei cu norme si institutii adecvate. Stalpii civilizatiei fiind stiinta si tehnologia sprijinite de economie si societatea cunoasterii, se asteapta ca noua configuratie globala a pacii sa le solicite proiecte internationale pentru care acum lipsesc sponsori. Ele sunt nu doar grandioase, ci si fezabile. Poduri peste stramtori, construirea de insule artificiale, extinderea altora prea mici, amenajari de cai feroviare, actiuni antidesertificare, proiecte vizand hrana si apa.

Climatul de pace constituit pe cai politice si diplomatice va da sanse noi culturilor si dreptului  lor   inalienabil la diversitate. Stiinta va avea rolul ei amplificat, dar si culturilor li se va deschide perspectiva etalarii si comunicarii specificitatii lor. Acest orizont larg va face sa slabeasca (si poate chiar sa dizolve) confiscarea culturilor si folosirea lor in jocurile de putere vicioase si criminale. Reinvierea traditiei unui Bagdad care timp de cinci secole a stat in centrul culturii lumii isi asteapta actorii alungati de clici si triburi. Multe populatii ale lumii vor sa foloseasca prilejul de a aminti omenirii ca la formarea patrimoniului comun al umanitatii au contribuit si ele.

 Un om politic de mare notorietate si-a castigat adepti in tara sa si in afara granitelor ei: Barack Obama. Prezenta sa activa in campania mondiala anti-criza il asociaza scenariului, dar mai ales faptul ca in aceasta opera a lansat cea mai mare parte a problemelor post-criza. In contactele sale din aceasta perioada (preia postul de presedinte al SUA imediat dupa izbucnirea crizei) el foloseste momentele de conlucrare si incredere pentru a lansa proiecte viitoare privind rezolvarea crizei politice. Cu Rusia enunta disponibilitatea pentru negocieri de dezarmare, in Caraibe vorbeste despre "buna vecinatate" aplicabila la relatiile externe si interne al Americii Latine, intinde mana celorlalte mari puteri si apoi statelor prinse in conflicte si care uneori se afla de cealalta parte a baricadei fata de SUA.

Un lucru aproape cert este inchiderea dosarelor de rezolvare a conflictelor perene (durabile, netratabile sau cronice) pentru o noua perioada de asteptare. In urma unei crize politice care a golit masa solutiilor, nu ne putem astepta la un status-quo, ci la o inrautatire. Lista conflictelor deschise va fi in crestere, iar ardoarea luptei va avea noi puseuri. Tarile aflate chiar si acum in afara sferei rezonabile vor gasi noi indemnuri la opera lor de a mari insecuritatea in lume, putand da a doua perioada de inflorire a terorismului si a subminarilor oculte. Contracararea crizei va fi mult ingreunata in acest scenariu, mergand pana la prelungirea ei in timp si extinderea ei orizontala in domeniul hranei si apei. Colaborarea intre marile state fiind blocata, controlul domeniului infractional va fi diminuat, iar "piratii" crizei vor reaparea ca o noua specie de profitori. Dezamagita si neputincioasa, patura de mijloc va mari prin teama si angoasa gravitatea esecului "post-criza", care o va reduce la situatia de care credea ca s-a debarasat. La acest punct apare primejdia unui nou fenomen, care fusese redus anterior la o stare letargica. Este vorba de nationalism, a carui existenta se multumea anterior la agitatii internationale, de tip european sau global. Explorarea culturilor in scopuri politice si razboinice va continua si dupa toate probabilitatile se va extinde. Tinerii  vor fi mandri ca apartin unei culturi superioare celorlalte, adverse si rivale, si vor sufoca ideea apartenentei la o mare familie solidara umana pe care toate natiunile au servit-o cu ce au avut mai bun din sacul lor. Insecuritatea externa, esecurile initiativelor pe plan global vor aduce un public larg la vechea agenda domestica, pe care o va trata cu pasiunea localismului si in traditia conflictului tribal.

Evenimente care pot aduce slabirea curentului de schimbare in urmatorii 10 ani sunt:

Realizarea sau nu a unei solutii de pace in Orientul Mijlociu intre israelieni si palestinieni;

Avansul sau reculul terorismului si al curentelor extremiste islamice in lumea araba;

Opinia sau acceptarea accesului la arma atomica a Iranului si Coreei de Nord;

Cresterea sau diminuarea numarului de conflicte locale si al razboaielor identitare;

Evenimente destabilizatoare in sanul marilor actori -  Rusia, China si Europa in relatiile lor in zona de vecinatate;

Nu pot fi omise bineinteles nici catastrofele naturale.

Avantajul celui care nu socoteste timpul istoriei in zile si ani, ci in decenii si secole este acela de a ramane un optimist, oricat l-ar contrazice realitatea imediata.

ANEXE

ANEXA 1

ANEXA 2

ANEXA 3

ANEXA 4

ANEXA 5

ANEXA 6

ANEXA 7

ANEXA 8

ANEXA 9

ANEXA 10

ANEXA 11

ANEXA 12

ANEXA 13

ANEXA 14

ANEXA 15

ANEXA 16