Activitati specifice in RELATII PUBLICE

Activitati specifice in RELATII PUBLICE

Consideram ca este utila prezentarea principalelor responsabilitati ale specialistilor in RELATII PUBLICE In bibliografia de specialitate[1] acestea apar sub forma unor liste de sarcini inegale ca importanta, ceea ce nu este de mirare, avind in vedere noutatea relativa a meseriei de consilier de Relatii Publice:

scrierea si editarea de mesaje destinate atit comunicarii interne a organizatiei, cat si comunicarii cu exteriorul: comunicate de presa, rapoarte de activitate, scrisori, anunturi, cuvintari etc.;

relatiile cu presa, care presupun contactarea jurnalistilor, distribuirea prompta a materialelor solicitate de acestia, inlesnirea legaturii dintre jurnalisti si liderii sau specialistii organizatiei, plasarea unor materiale in presa, verificarea informatiilor aparute in mass-media etc.;

cercetarea, care presupune identificarea publicurilor organizatiei si studierea opiniei acestora fata de organizatie, atitudinea grupurilor de interese, situatia politica, efectul programelor de RELATII PUBLICE etc.;

activitatile de management, care include programarea activitatilor, in colaborare cu liderii organizatiilor, coordonarea personalului din departamentul de RELATII PUBLICE, stabilirea bugetelor de RELATII PUBLICE etc.;

consilierea - probabil una dintre cele mai importante functii manageriale secundare (pozitia "secundara" trebuie inteleasa in raport cu pozitia "principala" a managementului executiv al organizatiei); specialistii in RELATII PUBLICE fac recomandari pentru liderii organizatiilor sau pentru oamenii politici, in privinta modului celui mai potrivit de raportare fata de public sau in privinta raspunsurilor (reactiilor) celor mai adecvate in perioadele de criza etc.;

organizarea de evenimente speciale: pregatirea si coordonarea conferintelor de presa, inaugurarea unor obiective, lansari de programe, campanii de stringere a fondurilor s.a.m.d.

cuvintarile in public: specialistii in RELATII PUBLICE redacteaza si sustin ei insisi discursuri in fata publicurilor interne si externe sau ii pregatesc pe liderii organizatiilor pentru astfel de aparitii publice;

productie: crearea unor suporturi materiale de comunicare, pe baza tehnicilor tipografice, fotografice, de radio si televiziune, design clasic sau multimedia;

pregatire profesionala: activitati de pregatire pentru comunicare eficienta destinate liderilor organizatiilor sau propriilor oameni din subordine etc.;

contacte: stabilirea si mentinerea legaturilor cu reprezentantii comunitatii, ai presei, ai lumii politice si de afaceri, cu membrii organizatiei etc.

Se poate observa cit de multe sunt abilitatile pe care le presupune activitatea de RELATII PUBLICE Pentru a folosi cuvinte mai pretioase, activitatea specialistului in RELATII PUBLICE ar putea fi sintetizata astfel: facilitarea si gestionarea deschiderii organizatiei catre mediul in care isi desfasoara activitatea. Pentru a folosi cuvinte si mai potrivite, provenite din experienta unuia dintre cele mai mari nume din istoria acestei practici, Edward L. Bernays, specialistul in RELATII PUBLICE "il reprezinta pe client in fata publicului si are aceasta posibilitate pentru ca este, de asemenea, un reprezentant al publicului in fata clientului. El da sfaturi in orice ocazie in care clientul sau apare in fata publicului, fie ca acesta apare concret sau ca idee. Sfaturile sale vizeaza nu numai actiunile in sine, ci si folosirea canalelor prin care aceste actiuni ajung la publicul ce trebuie abordat, indiferent ca aceste canale sunt tiparite, vorbite sau vizualizate, adica daca este vorba de reclama, conferinte, scena, amvon, ziar, fotografie, telecomunicatii, posta sau orice alta forma de comunicare"[2]. Din cele spuse, reiese faptul ca RELATII PUBLICE reprezinta o activitate complexa care nu ar trebui sa fie confundata cu activitatea de relatii cu publicul. Profunzimea si calitatea deschiderii organizatiilor fata de publicurile lor nu ar putea fi atinse prin activitatea, necesara si ea, dar strict formalizata, de relatii cu publicul. Relatiile cu publicul reprezinta nivelul cel mai direct, dar si cel mai superficial (strict circumscris la schimbul minimal de informatii cu publicul unei organizatii) al deschiderii de care vorbeam. Relatiile publice, in schimb, vizeaza contextul mai larg al activitatii unei organizatii, adaptarea sa la variabilele acestui context si prevenirea unor eventuale crize, ca urmare a dereglarii metabolismului comunicarii dintre organizatie si publicurile sale. Pe de alta parte, relatiile cu publicul ar trebui sa fie supravegheate si coordonate de catre specialistii in RELATII PUBLICE, fara ca acestia sa se rezume la asa ceva.

Specialistii in RELATII PUBLICE indeplinesc, in general, doua tipuri de roluri, configurate in functie de apropierea lor de pozitiile managementului efectiv. Acestia pot fi, dupa cum remarca unii autori[3] tehnicieni ai comunicarii sau manageri ai comunicarii. Primii se ocupa cu editarea si productia de mesaje, crearea de sigle, grafice etc. Ei se limiteaza la aplicarea deciziilor altora, fara a face ei insisi cercetari sau planuri de orice natura. Managerii comunicarii sunt mai apropiati de conducerea executiva a organizatiei si au ca responsabilitati planificarea si coordonarea programelor de RELATII PUBLICE, consilierea liderilor etc. In cadrul rolului de manager al comunicarii au fost identificate trei tipuri mari de sarcini:

a.           rolul de expert (expert prescriber) - specialistul are functii de conducere, cerceteaza problemele specifice si este responsabil cu implementarea si evaluarea programelor de RELATII PUBLICE, pentru care isi asuma responsabilitatea;

b.          rolul de a facilita comunicarea (communication facilitator) - sarcina specialistului este de a asigura un flux continuu de informatii catre publicurile relevante si medierea feed-back-ului comunicarii organizationale;

c.           rolul de a facilita rezolvarea problemelor (problem solving process facilitator) - acest rol seamana mult cu acela al unui diplomat insarcinat cu rezolvarea crizelor interne ale unei organizatii, care se reduc, de cele mai multe ori, la dificultati de comunicare.

In urma distinctiei intre tehnicieni ai comunicarii si manageri ai comunicarii se impune precizarea ca intre aceste doua tipuri de roluri nu exista neaparat o diferenta de calificare sau de viziune. Daca specialistul in RELATII PUBLICE va indeplini mai degraba rolul de tehnician al comunicarii (si, se pare, aceasta este situatia cea mai raspindita in Romania), aceasta se va intimpla ca urmare a deciziei liderilor organizatiei. Este foarte probabil ca, pe masura ce dependenta unei organizatii de mediul in care activeaza creste, necesitatea ca ea sa aiba un manager al comunicarii sa creasca. Invers, cu cit o organizatie isi permite un grad mai mare de izolare, de ignorare a miscarilor din mediul care o inconjoara, cu atit va resimti mai putin nevoia unui consilier de comunicare in pozitii ierarhice inalte.

In incheierea acestui capitol, am vrea sa adaugam ca, desi ocupatia de consilier de RELATII PUBLICE presupune si calitati innascute, acestea nu sunt suficiente pentru o prestatie profesionista. Pe linga sarm si mult cautatele abilitati de comunicare, specialistul trebuie sa aiba cunostinte de sociologie, psihologie, antropologie, ca sa nu mai vorbim de noile stiinte ale comunicarii. RELATII PUBLICE reprezinta, cu certitudine, o arta a carei stapinire presupune foarte multe cunostinte din variate domenii, de care viitorul specialist trebuie sa se apropie curios si rabdator.