Actorii vietii politice

Actorii vietii politice

1. Partidele politice

Studiul partidelor politice nu va putea fi aici un studiu complet. Caracterul lucrarii ne sileste sa oferim o simpla sinteza unei probleme extrem de intinsa si extrem de delicata. Vom insista mai mult pe aspectele structurale ale partidelor, fara a analiza doctrinele partizane. Stiinta politica a acordat si acorda un rol cheie partidelor politice din momentul in care analiza si-a deplasat centrul de greutate de la apartenenta institutionala la motoarele reale ale vietii politice.

Studiul centrelor de impuls politic de la nivelul societatii civile, intre care partidele politice detin locul primordial, poate explica complet modalitatea de functionare a statului. Partidele constituie un fenomen complex, care nu poate fi gandit ca autonom fata de contextul social in care exista. De aceea studiul partidelor trebuie sa se desfasoare pe un dublu plan: politic si sociologic. De exemplu, distinctia partide de masa - partide de cadre nu este doar una politica, ci reflecta o realitate sociologica. Existenta partidelor de cadre tine de afirmarea unei societati individualiste si liberale, in timp ce existenta partidelor de masa sau ideologice tine de afirmarea ca forta politica a unei clase care tinde sa le elimine pe celelalte. Coexistenta celor doua tipuri releva, insa, o societate divizata.

Afirmarea unei structuri mediatice a partidelor, care tinde sa completeze structura umana, chiar s-o inlocuiasca la nivel local, se revendica de la aceeasi transformare a coeziunii grupului social, din coeziune teritoriala in coeziune informationala. O alta consecinta a faptului ca partidele nu pot fi desprinse de mediul in care exista este ca trasaturile lor si ale sistemului pe care il formeaza sunt foarte diferite de la o tara la alta. De aceea este foarte greu sa desprindem reguli generale. Acesta este motivul pentru care analiza ce urmeaza este una foarte generala.

Rolul unui partid politic, functiile pe care el le are intr-o societate depind de cultura politica a acelei societati. Rolul unui partid nu este deloc acelasi intr-o societate concurentiala sau intr-o dictatura. De asemenea, gradul de dezvoltare economica a tarii releva modul de functionare si de rolul unui partid, caci homo politicus este mai intai un homo economicus. Daca partidele influenteaza cadrul constitutional, nu este mai putin adevarat ca acest cadru constitutional influenteaza la randul lui partidele. Astfel, nu va fi deloc indiferent pentru numarul, ponderea si structura partidelor, tipul de scrutin, adoptat, pragul electoral stabilit, modul de constituire a circumscriptiilor electorale, modalitatea de reglementare a finantarii campaniei electorale etc. Partidele sunt, pe de alta parte, contaminate cu elemente ale puterii publice. Sistemul de partide prezinta oarecum un caracter de rigiditate analog mecanismelor politice oficiale. Nu doar structura puterii influenteaza partidele politice, ci si structura teritoriala a statului, structura mijloacelor de informare in masa si numarul si importanta grupurilor de presiune etc.

Figura 4: Sistemul de partid si erodarea influentei parlamentare[1]

A. Categorii de partide

Distinctia dintre partidele de masa si partidele de cadre a fost trasata de M. Duverger intr-un mod magistral. Noi o vom relua doar si vom incerca sa atragem atentia asupra unui singur aspect. Partidul tinde sa evolueze spre depasirea acestei polaritati si sa devina un partid cadru, un partid structurat autonom, pentru care nu mai are importanta masa umana, nici ideologia, ci forma, o forma lipsita de continut concret in universalitatea sa si care este capabila sa se umple cu orice continut.

"Distinctia dintre partidele, de cadre si partidele de masa nu se bazeaza pe dimensiunea lor, pe numarul membrilor lor; nu este vorba de o diferenta de talie, ci de structura."[2]

Partidul de masa se bazeaza, si din punct de vedere financiar, si din punct de vedere ideologic, pe aderentii sai. El isi finanteaza campania electorala in principal din cotizatii. El este, dupa parerea lui Duverger, o eliberare fata de finantarea capitalista.

Un partid de masa care se coaguleaza in jurul la o multitudine de organizatii sindicale sau ale tinerilor, constituie o structura foarte tentanta pentru muncitorii dezradacinati din mediul rural, care nu se pot acomoda decat cu mari dificultati in mediul urban. Acest tip de partid constituie pentru categoriile rezultate dintr-un exod al trecerii catre orase, provocat de o industrializare rapida un inlocuitor al satului, al familiei, al valorilor unei comunitati restranse si bine structurate.

Partidul de masa este un partid ideologic, chiar un partid de clasa. El are rolul de a afirma o categorie care se simtea marginalizata. Astfel de partide au fost partidele comuniste in Europa occidentala. Ele au avut o functie de tribun, avand la baza un aspect de sindicat. Functiunea manifesta a unui astfel de partid este de a face revolutia proletara posibila; functiunea reala este de a mentine burghezia pe pozitii.[3]

Partidul de cadre, dimpotriva, isi bazeaza campania pe donatii neregulate. El nu are propriu-zis decat un numar foarte restrans de membri. El se bazeaza pe o categorie de notabili, care-i asigura propaganda si finantele sau pe o categorie de tehnicieni specializati in probleme electorale, care nu sunt neaparat membri ai partidului, ci experti platiti sa faca acest lucru.

Duverger tinde sa asimileze partidul de cadre sufragiului restrans si partidul de masa sufragiului universal. El acorda celui de-al doilea preferinta, considerandu-l un progres. Dar aceasta optica este gresita. Autorului i s-a reprosat deja acest fapt.[4] Impartirea insasi in doua categorii a fost contestata si completata.

Un prim exemplu de tentativa de restructurare a dihotomiei clasice partide de masa/partide de cadre este cea facuta de Jean Chariot. El introduce alte trei categorii de partide, partide de notabili, partide de alegatori si partide de militanti. Dupa el, exista partide de comitete, ce federalizeaza retele de notabili, dar, alaturi de ele, exista si partide care recruteaza membrii si beneficiaza de un real sprijin militant fara a fi partide de masa: membrii si militantii nu joaca decat un rol secundar, caci aceste partide sunt pe de-a-ntregul orientate catre electorat. Aceasta caracteristica il face pe Chariot sa le numeasca partide de electori. De altfel, partidele de masa pot sa aiba mai putini aderenti decat anumite partide de electori, dar ele se disting total de acestea pentru ca sunt orientate spre proprii militanti. De aceea Chariot propune ca ele sa fie numite Partide de militanti. Mai raman partidele de cadre, pe care, din grija simetriei, el le numeste partide de notabili.[5]

O alta demarcatie de teoria clasica a lui Duverger este propusa de Otto Kircheimer care introduce conceptul de partide attrape-tout[6]. Acest tip de partid nu se mai bazeaza pe un program ideologic, ci pe un program mobil, suplu, capabil sa mobilizeze alegatori din diferite clase, de diferite profesii etc. El nu se mai bazeaza pe aderenti, ci pe tehnicieni.

Acest fenomen este demonstrat de statistici, care arata ca cetatenilor din Europa de Vest le repugna sa adere la partide intr-o proportie foarte mare, ca militantismul este in scadere vertiginoasa, ca in 1983 in Franta alegatorii comunisti erau singurii care estimau ca ar fi grav daca s-ar suprima partidele politice; daca, pe de alta parte, adaugam neincrederea manifestata in lumea post comunista fata de partide si mai ales fata de inscrierea oficiala in acestea, daca relevam si proportia mare a absenteistilor la alegerile generale in tarile occidentale ca si in Europa de Est, atunci am putea trage concluzia ca evolutia nu este inspre partidul de masa, ci dimpotriva.

Dar aceasta evolutie nu se face spre un partid de notabili, specific, cum bine arata Duverger, sufragiului restrans, ci spre un partid cadru.

Partidul cadru are cea mai mare aderenta in randul electoratului tocmai pentru ca el nu are o baza reala in vreo grupare de indivizi, nici in vreo ideologie. El este o ordine, intr-un sens similar celui in care societatea insasi sau statul este o ordine. Partidul tinde, ca si acestea, spre constiinta de sine. De aceea pentru el ordinea este totul; ea este o forma lipsita de continut concret, forma ce dobandeste un continut doar pentru alegator, fiind de aceea capabila sa raspunda unei foarte largi palete de cerinte ale electoratului.

In felul acesta este depasita si distinctia partid - aparat - partid - electorat, potrivit careia partidul aparat tine de o elita, cuprinzand profesionistii in comunicatie care monopolizeaza cuvantul si controleaza oferta politica, pe cand partidul-electorat se bazeaza pe o masa de alegatori[7], distinctie ce porneste de la o conceptie prea sumara asupra societatii impartita in mase si elite, care nu tine cont de directia generala de evolutie a socialului spre dobandirea constiintei de sine.

Acest tip de partid cadru, asupra caruia atrageam atentia mai sus, prezinta o instabilitate fireasca. Dar daca reuseste sa se mentina in aceasta forma, sa nu se bazeze efectiv pe nici o ideologie si pe nici o masa, atunci are cele mai mari sanse electorale.

B. ELEMENTELE DE BAZA ALE PARTIDULUI

"Un partid, arata Duverger, nu este o comunitate, ci un ansamblu de comunitati, o reuniune de grupuri mici, diseminate de-a lungul tarii (sectii, comitete, asociatii locale etc.), legate prin institutii coordonatoare. Termenul elemente de baza desemneaza aceste celule componente ale organismului partizan. Opozitia dintre partidele directe si partidele indirecte se plaseaza pe un plan orizontal; notiunea de elemente de baza se refera la un plan vertical"[8].

Desi diversitatea organizatilor partizane este foarte mare, se pot distinge, in principiu, patru elemente de baza: comitetul, sectia, celula si militia.

a. Comitetul

Comitetul, ca element de baza al partidului, are cateva trasaturi definitorii. In primul rand, el este un grup restrans si inchis, care nu cauta sa-si gaseasca noi membri, ci sa influenteze decizia opiniei publice sau a electoratului. Apoi, el este semi-permanent, avand activitate mai intensa doar in preajma alegerilor. El este un grup de notabili, alesi datorita influentei lor sau un grup de personalitati alese de catre grupurile de baza ale partidului indirect. In primul caz suntem in prezenta unui comitet direct, iar in al doilea in prezenta unui comitet indirect. Un al treilea fel de comitet este reprezentat de catre un grup de tehnicieni specializati in problemele electorale, cum este cazul comitetelor electorale in Statele Unite.

Primele doua categorii sunt specifice sufragiului restrans si chiar celui universal, dar doar in faza sa de debut, fiind expresia unui anumit elitism, pe cand celalalt este expresia unui soi de tehnicism, unei filosofii practice, oarecum tipic americane.

b. Sectia

Sectia este un element de baza al partidului, radical deosebit de comitet. Daca acesta din urma este semi-permanent, sectia este permanenta. Comitetul este inchis, in timp ce sectia este deschisa, cautand sa faca aderenti. Sectia presupune o arie mai putin larga de actiune, cautand sa se apropie cat mai mult de electorat, pentru a putea aduce partidului noi membri.

Sectia presupune o organizare interna mult mai precisa decat comitetul. Ea poate avea chiar subdiviziuni interne, cum ar fi organizatiile de imobil ale partidelor socialiste din Germania si Austria.

Sectia este o inventie socialista. A fost adoptata de foarte multe partide datorita caracterului sau permanent, care asigura o propaganda continua. Cu toate acestea, mai sunt partide care prefera comitetul.

Uneori acest tip de element de baza este numit filiala. Aceasta denumire este folosita pentru a sublinia autonomia de care se bucura organizatia teritoriala fata de centrul de putere la nivelul partidului.

c. Celula

Celula, ca element de baza al structurii de partid, este radical deosebita de celelalte doua analizate mai sus, deoarece se sprijina pe o alta baza si are un numar diferit de membri.

Celula se sprijina pe o baza profesionala: ea reuneste toti aderentii de partid care au acelasi loc de munca.[9] Acesta este modul obisnuit de organizare a partidelor comuniste. El prezinta avantaje, dar si dezavantajul ca tinde sa prezinte o deviatie spre problemele economice si sa neglijeze problemele propriu-zis politice, sa cada deci in conditia de sindicat.

In cazul celulei nu mai conteaza domiciliul aderentului. Aceasta confera o arie geografica mare, fara a implica un numar mare de aderenti. Exista, desigur, si celule locale, bazate deci pe criteriul domiciliului, dar acestea sunt mult mai putin importante.

Celula de intreprindere, atelier etc. asigura o coeziune mult mai mare a aderentilor, o permanenta certa si o mai mare influenta a conducerii asupra membrilor. Ea este mult mai mica decat sectia, fapt care prezinta un avantaj esential: toti membrii se cunosc intre ei si cunosc conducerea. Ea se preteaza mai bine si actiunilor sau chiar activitatii clandestine.

d. Militia

Militia a fost modul de organizare al partidelor fasciste. Ea creeaza o ruptura intre partid si actiunea electorala si parlamentara, fiind, in general, un instrument folosit impotriva regimului democratic si nu pentru a organiza democratia. Militia este "un fel de armata privata ai carei membri sunt incadrati in mod militar, supusi aceleiasi discipline si aceluiasi antrenament ca soldatii, imbracati ca si acestia in uniforme si purtand insigne, capabili ca si ei sa defileze in cadenta precedati de muzici si drapele, apti ca si ei sa combata un adversar prin arme si lupta fizica. Dar membrii lor raman civili". Dar niciodata un partid nu are in structura sa exclusiv unitati de acest tip. Ele sunt combinate cu alte elemente, mai ales cu celula, dar cateodata si cu sectia.

C. Grade de participare in structura partidului

Vom incerca sa analizam aici pe scurt gradul in care indivizii se implica in activitatea de partid. In functie de intensitatea acestei implicari vom distinge militantii de aderenti, simpatizanti si alegatori. Dar mai intai trebuie sa analizam pe scurt notiunea de membru de partid.

a. Membri de partid

Notiunea de membru de partid este una vaga. Nu desemneaza deloc aceeasi realitate in cazul partidelor cu structura directa si al partidelor cu structura indirecta, nici in cazul partidelor cu structura rigida si al celor cu structura supla. In cazul partidelor americane aceasta notiune nu are nici un sens. Cu cat tendinta de autonomizare a structurii partizane este mai mare, cu atat notiunea de membru de partid isi pierde din substanta. Nu membrii sunt importanti, ci o structura care sa se poata umple cu orice continut.

b. Militantii

Militantii sunt cei pentru care partidul joaca rolul bisericii, cei pentru care religia traditionala a fost inlocuita cu o religie politica. Partidul este ratiunea lor de a fi.

Notiunea de militant este usor de distins fata de cea de aderent, caci militantii sunt un cerc activ in randul acestora, cei care, desi nu sunt neaparat membri in conducerea partidului, lucreaza pentru acesta in mod constant. A separa insa in mod cert militantii de aderenti este imposibil, caci calitatea de militant decurge mai mult dintr-o atitudine psihologica decat dintr-un statut obiectiv. Unii autori au construit chiar o categorie distincta pentru a desemna partidele de militanti prin opozitie fata de partidele electorale.[10]

Asistam, si fenomenul este generalizat, la o scadere a militantismului. Explicatiile sunt multiple. Una dintre ele ar putea fi ca orientarea spre individualism, retragerea tot mai accentuata in viata privata. antreneaza un declin al vietii sociale si deci al militantismului. Totusi unii doctrinari considera ca aceasta teorie a crizei permanente este infirmata de datele concrete, caci daca militantismul partizan descreste, alte forme de militantism, cum ar fi cel asociativ, cresc.[11] Se pare deci ca fenomenul ar fi tipic partidelor politice si ca trebuie cautate cauze specifice si nu cauze generale cum este cresterea egoismului individualist. Poate ca partidele nu reusesc sa mai atraga pentru ca ideologiile nu mai reusesc sa mai seduca. Sau poate ca de vina este nu individualismul, ci individualizarea, o tendinta de a scapa de constrangerea pe care o reprezinta orice structura inglobanta. Tendinta de autonomizare a structurilor, ar putea crea aceasta reactie contra incadrarii partizane, prea apropiate fiind aceste structuri de stat pentru a putea lasa libertatea de gandire si de actiune pe care o doreste un eu ce se vrea dezangajat. Refuzul identificarii primare grupale ar putea fi o explicatie a scaderii militantismului.

Pe de alta parte, cresterea militantismului tematic ar putea fi explicata prin tendinta, de asemeni analizata, de a domina gandirea individuala prin orientare tematica. Partidele sunt incapabile sa ofere temele, jocul lor devine prea abstract sau prea conjunctural. Asociatiile efemere, axate pe o adeziune conjuncturala si tematica, grupurile de presiune bazate pe o cauza preexistenta par a fi mai eficiente si mai putin oligarhice si inglobante decat partidele. Acest fapt ar putea explica scaderea militantismului politic, desi militantismul in genere este in crestere.

O alta cauza ar putea fi specializarea si profesionalizarea vietii sociale in general si deci si a vietii politice. Partidele prefera profesionistii in actiunea si manipularea politica si informationala, estimand ca militantismul amator este ineficient si poate chiar periculos pentru sansele lor electorale. Din acesta cauza recompensele materiale par sa fie mult mai consistente decat recompensele simbolice, iar motivatiile conjuncturale mai importante decat motivatiile ideologice.

c. Aderentii

Aceasta notiune se preteaza, asa cum vom vedea, doar partidelor de masa. Este aderent cel care semneaza un buletin de adeziune si plateste regulat o cotizatie. Cercul lor este mai larg decat cel al militantilor. Dar a defini ce este un aderent este mai dificil decat pare, caci, adeziunea are sensuri diferite in functie de tipul organizarii partizane[12]. Tipul adeziunii depinde mai intai de tipul structurii teritoriale de baza a partidului: comitet, sectie, celula sau militie, aceasta din urma, dupa Duverger, in cazul partidelor contemporane este oarecum depasita. Practic nu mai exista in lumea occidentala nici un partid, chiar extremist care sa functioneze pe baza militiilor.

Adeziunea poate, pe de alta parte, sa fie directa sau indirecta. Acest lucru face dificila cunoasterea numarului aderentilor. Mai ales ca de obicei partidele tind sa exagereze acest numar, estimand un impact psihologic dezastruos daca ar dezvalui numarul real al adeziunilor, care in general este, foarte redus. Astfel, in Franta numarul estimat al aderentilor tuturor partidelor se situeaza in jurul a 500.000 de persoane, adica ceva mai mult de 1% din populatia majora.[13] Germania, Marea Britanie, Olanda si Irlanda cunosc si ele un grad mic de aderenta la partidele politice, in jur de 4% din populatia majora, iar tarile nordice cam 10%. S-a spus, pornind de aici, ca articularea dintre societatea civila si puterea politica este fragilizata si ca partidele au sanse sa fie percepute ca niste corpuri straine . Poate ca aceasta concluzie este prea brutala, dar numarul scazut al aderentilor pare sa o justifice.

Chiar daca notiunea este fluida, iar reprezentativitatea, cel putin cantitativa, slaba, creand confuzii, totusi ea este utila. Se impune insa, a se face cateva precizari. Mai intai este clar ca barbatii sunt supra-reprezentati in raport cu femeile. Reactia a fost incercarea de a impune partidelor sa prezinte liste in care o proportie mai insemnata din candidati sa fie femei. Dar aceste masuri au fost considerate ca fiind contrare principiului egalitatii.[16] Mai apoi se observa o diferenta de varsta. Tinerii de pana in 30 de ani sunt cel mai slab reprezentati. Exista o supra-reprezentare a celor intre 30 si 60 de ani. Clasa sociala este de asemenea importanta. Astfel, clasa muncitoare este sub-reprezentata, cei mai multi aderenti fiind recrutati, din randul clasei de mijloc si al claselor superioare. De asemenea, aderentii sunt in genere oameni care au pregatire scolara medie sau superioara, deci un grad de cultura peste media populatiei. Concluzia ar putea fi ca aderentii au mai degraba caracterul unei elite, ceea ce exclude oarecum ca partidele sa fie de masa.

d. Simpatizantii

Simpatizantul este un individ care face propaganda partizana, fara a intentiona neaparat aceasta, el nu este aderent, dar face din votul sau o chestiune publica, influentand prin chiar acest fapt cursul politic. El este deci legat de partid, dar nu printr-o legatura oficiala, ci printr-o legatura subiectiva, ideatica sau sentimentala. Simpatizantii sunt de obicei mult mai politizati decat majoritatea populatiei, avand despre oamenii politici, in general, o parere mult mai buna decat a concetatenilor lor. Acest lucru ar insemna ca simpatia pentru un partid se impaca greu cu o atitudine critica fata de politica sau fata de oamenii politici. Simpatizantul este de obicei un multumit, din diverse motive, reale sau imaginate, cu situatia sociala, economica si politica a unei natiuni.

In general simpatizantii unui partid nu sunt doar alegatori mai fideli decat altii, ci sunt structurati pe clivajul temperamental stanga/dreapta. Se dovedeste astfel ca acest clivaj poate fi structurant, dar mai degraba la nivelul unui temperament sentimental decat al unei alegeri rationale intre doctrine, programe sau politici.

Extinderea educatiei de masa, extinderea influentei media, reorientarea educatiei tinerelor generatii catre negarea comunitarismului traditional, slabirea legaturilor familiale, o oarecare uniformizare a informatiei, a temelor si a mizelor, fac ca legaturile de simpatie cu un partid sa fie din ce in ce mai slabe. Partidele sunt putin iubite, amplu contestate, dar inca sunt concepute ca necesare. Daca nu toata lumea le vrea, aproape toata lumea le accepta. Aceasta modificare de atitudine este poate una din cauzele tendintei de mediatizare a structurilor partizane. Mediile de informare starnesc mai multa incredere si fidelitate decat mediile de reprezentare, cum sunt pana la un punct si partidele. De aceea partidele tind sa interpuna intre ele si electorat aceste surse de simpatie.

e. Alegatorii fideli

Aceasta categorie ii reprezinta pe cei care dau votul lor unui anumit partid, fara a face cu necesitate din aceasta optiune o chestiune publica. Masa lor este, cu toate acestea, cel mai usor de determinat prin sondaje ce respecta secretul asupra identitatii membrilor esantionului. Aceasta categorie este, asa cum se va intelege imediat, singura ce poate fi cu adevarat masurata in cazul partidelor de cadre. Ea este categoria care pare ca defineste cel mai bine un partid, caci prin intermediul sau acesta se raporteaza nemijlocit la fenomenul esential al accesului la putere. Dar nu toti alegatorii intretin cu partidul acelasi tip de relatie. Unii sunt alegatori fideli, care dau votul lor in mod constant unui singur partid, altii sunt alegatori care penduleaza de la un partid la altul, formand un fel de electorat volatil, pe care toate partidele incearca sa-l capteze. Cresterea cantitativa a acestui electorat volatil este poate una din cauzele pentru care aproape toate partidele, daca nu sunt, cel putin dau impresia ca sunt partide attrape-tout. Partidele trebuie in mod evident sa-si fidelizeze electoratul, dar cum acesta devine din ce in ce mai greu de devolatilizat, partidele sufera o tensiune crescanda, transpusa in lupta intre necesitatea de a stabiliza electoratul printr-o ideologie sau cel putin program ferm si necesitatea de a atrage electoratul nedecis prin fluidizarea ideologiei, chiar prin renuntarea la ea.

Ceea ce complica deci problema aparent simpla a electoratului unui partid este greutatea de a distinge intre electorii fideli si cei ocazionali. Problema centrala devine astfel cum sa explicam fidelitatea relativa in exprimarea votului.

Care sunt factorii care asigura partidul ca electorii ii vor fi fideli? Exista mai multe paradigme explicative. Cea mai veche insista asupra determinarii votului de catre factori sociali[17]. Fiecare mediu social corespunde unei orientari privilegiate a votului. Votul unui individ va fi influentat decisiv de cei din propriul sau mediu, instituindu-se un fel de norma de grup. Infidelii sunt cei care sufera presiuni contradictorii din partea mediilor carora le sunt, potrivit unor criterii distincte, afiliati. De exemplu, un muncitor protestant sau un individ apartinand unei familii instarite care ajunge proletar. S-a spus astfel ca o integrare accentuata in clasa muncitoare face electoratul sa voteze constant la stanga, in timp ce integrarea religioasa catolica il impinge spre dreapta. Totusi trebuie inteles ca aceasta identificare cu un grup coerent, aceasta identificare comunitarista, trebuie sa fie interiorizata de alegator. Nu doar apartenenta obiectiva ci apartenenta subiectiva este decisiva, ceea ce face ca aplicarea paradigmei sa fie relativa. Modelul, sociologic nu este deci cu necesitate obiectivista, contrar aparentelor.

Cea de-a doua paradigma insista pe importanta atasarii afective fata de un partid. Ea a fost dezvoltata in anii '50 la Universitatea din Michigan.[18] Potrivit acestei conceptii, legaturile de familie sunt decisive pentru intelegerea votului, copii tinzand sa reproduca preferintele electorale ale parintilor aproape reflex. Votul va fi prea putin politic, ci mai mult sentimental. Familia devine astfel un agent de politizare a copilului, iar preferintele inoculate in copilarie sunt ineluctabile.

Contrar acestor paradigme, V.O. Key considera electorul ca pe o fiinta preponderent rationala si nu afectiva, adica capabila sa aleaga rational. In aceasta conceptie infidelitatea este legata de un vot sanctiune. Proba ar fi ca instabilitatea electorala este legata cel mai adesea de o criza a puterii politice. Dezbaterile politice de moment sunt astfel foarte importante, iar capacitatea electorala a partidului in campanie este esentiala, programul sau carisma liderilor devansand atat ideologia cat si legaturile afective. Prezumtia teoriei este ca alegatorul este capabil sa cunoasca programele partidelor si sa aleaga rational intre mai multe politici expuse. Votul se polarizeaza astfel in raport de mizele momentului electoral, iar indecizia este legata de lipsa de interes a acestor mize pentru persoanele in general tinere neatasate direct unui partid.

In realitate aceste modele sunt mai degraba complementare decat opuse. Alegatorul va fi capabil de o oarecare rationalizare dar fara a putea sa se desprinda total de factorii sociali si afectivi. Stabilitatea sau instabilitatea votului va fi astfel explicata prin aplicarea conjucta a teoriilor expuse, ceea ce, desigur, nu este lipsit de dificultate.

D. Sisteme de partide

Prin sistem de partide se intelege "ansamblul partidelor in interactiune dintr-un sistem politic dat", potrivit expresiei utilizata de Monica si Jean Chariot sau "se intelege, in cadrul unui regim politic dat, configuratia formata dintr-un ansamblu de elemente interdependente, rezultate din numarul si din dimensiunea partidelor politice existente" .

Clasificarea clasica a sistemelor de partide porneste de la numarul partidelor si consta in impartirea sistemelor in sisteme multipartide, bipartide si monopartide. Monopartidismul a fost specific statelor socialiste. Lumea democrata presupune mai multe partide, exclusa fiind aceasta ipoteza a monopolului politic absolut. In functie de numarul partidelor, s-a vorbit astfel de bipartidism si multipartidism.

Diferenta este fundamentata de asemenea pe analiza influentei tipurilor de scrutin asupra partidelor politice. Ea are la baza cele trei legi aratate de Duverger:

Ø      reprezentarea proportionala tinde sa instaureze un sistem multipartizan, cu partide rigide si interdependente unele de altele;

Ø      scrutinul majoritar la doua tururi tinde spre multiplicarea partidelor, dar ele sunt suple si dependente unele de altele;

Ø      scrutinul majoritar la un tur tinde sa instaureze un dualism la nivel partizan.[21]

Acest tip de clasificare se bazeaza doar pe relatia partide - institutii politice. Privite lucrurile doar din acest punct de vedere, clasificarea este justa. Dar daca le privim si in raport cu electoratul atunci datele se schimba radical. Sistemul de partide cuprinde totalitatea relatiilor interpartizane, indiferent daca partidele au sau nu acces toate in Parlament. Astfel vom vedea ca sistemele clasificate ca bipartide din primul punct de vedere au in realitate trei sau chiar cinci - sase partide.

Meritul de a fi sistematizat un asemenea punct de vedere ii revine lui Stein Rokkan, care pornind de la conflictele sociale a aratat care sunt cauzele reale, de substanta ale constituirii partidelor si sistemelor de partide.[22] Aceste conflicte sociale decurg din Revolutia nationala, in timpul Reformei (ruptura Biserica/Stat si Centru/Periferie) si din Revolutia industriala (urban/rural si posesori/muncitori).

Numarul si forta partidelor dintr-un sistem sunt date, in primul rand, de modul cum aceste conflicte se repercuteaza in societate si nu de sistemele electorale aflate in continua schimbare.

Luand in considerare dimensiunea partidelor ne vom lasa condusi catre impartirea sistemelor de partide in:

Ø      sisteme bazate pe existenta partidelor cu vocatie majoritara;

Ø      sisteme caracterizate prin existenta unui partid dominant;

Ø      sisteme de partide bazate pe coalizarea partidelor minoritare.

Trebuie analizata aici si notiunea de subsistem de partide. Ea face mult mai simpla perceperea corecta a problemei. Trebuie avut in vedere faptul ca partidele se raporteaza atat la sistemul global, cat si la subsistemele cel compun si relatiile lor in subsisteme care sunt determinante pentru pozitia lor fata de sistemul global. De exemplu, subsistemul partidelor de stanga si subsistemul partidelor de dreapta in Franta.

a. Bipartidism sau doi poli

Am mentionat deja ca bipartidism in sensul autentic al termenului, adica un sistem cu doar doua partide, nu exista de fapt nicaieri. Aceasta este doar o ipoteza abstracta. In fapt, sistemele calificate drept bipartide sunt sisteme in care exista mai mult de doua partide. Aceste sisteme sunt bipolare, fapt ce nu arata numarul partidelor, ci faptul ca aceste doua partide care polarizeaza sistemul detin puterea pe o perioada mai mult sau mai putin lunga, in alternanta, fara amestecul sau sprijinul unui al treilea partid.

Doua sisteme sunt calificate astfel intre cele occidentale: Marea Britanie si Statele Unite. Dar cele doua sisteme sunt foarte diferite. De aceea Duverger arata ca "in interiorul bipartidismului anglo-saxon, trebuie net distinsa America de Imperiul britanic"[23].

Ambele functioneaza pe fondul unui sistem de scrutin majoritar la un tur. Dar daca in Marea Britanie a fost si mai este inca de o mare importanta fundamentul de masa si doctrinar al partidelor, in Statele Unite "pare probabil, cu titlul de ipoteza, ca factori cum sunt consensul, absenta diferentierilor economice sau de clasa profunde si durabile au legatura cu persistenta unui sistem bipartid ca norma".[24] Partidele britanice au un numar mare de aderenti, chiar daca numarul oficial este umflat, in timp ce partidele americane nu au propriu-zis membri.

In Marea Britanie au fost cazuri in care un al treilea partid a jucat un rol esential, cum a fost cazul alegerilor din februarie 1974, cand nici unui dintre partidele mari nu a reusit sa obtina majoritatea. In schimb, in Statele Unite bipartidismul nu a fost niciodata infrant. Dar acest fapt comporta o nuantare. In Statele Unite indisciplina de partid, faptul ca, asa cum s-a sustinut, suntem in prezenta nu a doua, ci a 102 partide: doua pe plan federal si cate doua la nivelul fiecarui stat federat, fac ca problema sa fie de o cu totul alta natura. Asa cum arata V. O. Key, in S. U. A. "fiecare partid este constituit dintr-o coalitie de organizatii statale si locale"[25]. Datorita acestui fapt, cu greu se poate vorbi in Statele Unite de bipartidism. Coerenta acestui sistem este data tocmai de aceasta indisciplina de partid bazata pe structura extraordinar de supla a partidelor.

b. Bipartidism cu doua partide si jumatate

Acest tip de sistem a fost descris pentru prima data de Jean Blondel.[26] El este situat intre bipartidismul perfect si multipartidism. Sistemul presupune aparitia unui al treilea partid in cadrul unui bipartidism, partid care deregleaza sistemul. Acest al treilea partid este capabil sa determine formarea de coalitii pentru sustinerea guvernului.

Suntem intr-o astfel de situatie in Marea Britanie atunci cand cele doua partide ce polarizeaza scena politica nu pot sa totalizeze intre 80 si 90 % din voturi si unul dintre ele sa formeze astfel guvernul fara sa fie necesara o coalitie, deci fara interventia unui al treilea partid, care sa denatureze sensul alternantei la putere si sensul guvernamantului de legislatura si chiar al celui de cabinet. Tendinta a fost prezenta, de asemenea, in R.F.G. in anii 60 - 70, dar infirmata ulterior.

c. Multipartidismul

Asa cum am vazut cand am analizat bipartidismul, nu numarul partidelor trebuie sa stea la baza distingerii acestuia de multipartidism, ci pozitia dominanta a doua partide, care polarizeaza scena politica. Distinctia este deci greu de facut, caci linia de demarcatie este in continua miscare.

Daca pentru M. Duverger nu are importanta cu adevarat distingerea de variante in cadrul sistemului multipartid, multi autori au incercat ulterior sa faca asemenea distinctii. Pentru Duverger, din momentul existentei celui de-al treilea partid important, lucrurile se desfasoara la fel, indiferent ca ulterior apar sau nu si alte partide semnificative. Important este ca intr-un astfel de sistem nici un partid nu mai are propriu-zis posibilitatea sa guverneze singur, fiind obligat sa formeze coalitii.

Cu toate acestea, trebuie tinut cont de faptul ca, asa cum aratam, sunt partide care au voluntar vocatie doar pentru opozitie. Pentru aceste partide, situate, cum spun italienii, la limita arcului constitutional si a fortiori pentru partidele anti-sistem, esentialul este de a sustine revendicarile clasei sau categoriei sociale careia i se identifica.

Astfel, G. Sartori ia in considerare si distanta ideologica dintre partide, distingand sistemele pluraliste centripete de sistemele pluraliste polarizate.

Sistemele centripete sunt definite prin:

Ø      o distanta redusa, din punct de vedere ideologic, intre partidele din sistem;

Ø      o tendinta de a coaliza chiar cand programele propuse sunt diferite;

Ø      o competitie politica esential centripeta.

Acest sistem ia nastere in statele unde eterogenitatea si slabiciunea temperamentelor de dreapta si de asemenea de stanga favorizeaza centrul.[27]

Sistemele polarizate se caracterizeaza prin:

Ø      distanta mare intre partide din punct de vedere ideologic;

Ø      existenta partidelor anti-sistem;

Ø      competitie de tip centrifug.

Cum aratam mai sus, sistemul britanic nu este de fapt un bipartidism, ci o bipolarizare. El este un sistem fondat pe existenta partidelor cu vocatie majoritara; in cazul aratat, doua. Dar exista si cazuri de multipartidism combinat cu existenta unui singur partid cu vocatie majoritara. Acest model a fost intalnit in tarile scandinave si a permis, datorita marii stabilitati la putere a social-democratilor, sa fie elaborat asa-numitul model suedez.

Alte sisteme multipartide sunt caracterizate prin prezenta unui partid dominant. Pentru ca un partid sa fie in aceasta situatie nu-i este insa suficienta dimensiunea net superioara celorlalte, ci trebuie ca el sa fie si elementul cheie al constituirii aliantelor.

In sfarsit, sunt sisteme multipartide care se caracterizeaza doar prin prezenta partidelor mici si mijlocii. Coerenta acestor sisteme este data de aliantele ce se fac cu necesitate intre partide si de miscarile acestor aliante. Aliantele, care sunt in general post electorale, sunt putin stabile, generand o incoerenta a guvernarii, data de prea deasa reasezare a fortelor unor partide de importanta apropiata.

d. Partidul unic

Acest sistem presupune existenta unui singur partid care monopolizeaza viata politica. In fond, nu suntem insa in prezenta unui autentic partid, caci aceasta notiune presupune cu necesitate concurenta. Partidul unic, specific societatilor zise comuniste, nu apartine societatii civile. El este o forma de putere publica, ce se suprapune statului, de cele mai multe ori sufocandu-l. Partidul devine adevaratul centru de putere, prezentand pentru casta conducatoare avantajul nenormarii exercitiului acestei puteri. Suntem in prezenta unei scurgeri de autoritate spre organismul partizan, datorita faptului ca liderii politici pot exercita puterea prin intermediul acestuia, fara constrangerile pe care le impun procedurile statale. Se creeaza o forma aparte de putere publica, prin constituirea unor organe mixte, de partid si de stat, in care partidul este cel care domina.[28]

2. Grupurile de presiune

In interiorul sistemului politic, care opereaza la randul sau intr-un mediu, activeaza unitatile politice. In calitate de unitati politice pot aparea atat subiectii individuali, cat si subiectii colectivi: grupurile, partidele, sindicatele, miscarile.

In termenii cei mai generali, un grup este orice ansamblu uman, deosebit de societatea globala si de sistemul politic global. Cu alte cuvinte, grup este orice asociatie, voluntara sau fireasca, ce se plaseaza intre individ si societatea globala, daca adoptam formule preponderent sociale, ori intre individ si organizatia politica centrala (in lumea moderna, de obicei, statul), daca adoptam formule preponderent politice. Conform unei astfel de acceptiuni, grup este atat familia, cat si partidul, atat asociatia sportiva ori culturala, cat si confesiunea religioasa, atat sindicatul, cat si comunitatea locala, atat intreprinderea, cat si etnia. O astfel de notiune foarte generala, dar necesara, in fond, intrucat accentueaza cele trei niveluri fundamentale de analiza pentru stiinta politica (indivizii, grupurile, sistemul global, social sau politic), nu este totusi suficienta, deoarece nu ne permite sa deosebim categoriile grupurilor, or, tocmai acest lucru este indispensabil.

Cuvantul "grup" poate fi intalnit in expresiile "grup de interes" si "grup de presiune". In literatura politologica internationala ambele expresii sunt deseori folosite ca sinonime, ceea ce insa nu este corect. Un grup de presiune, in realitate, este intotdeauna un grup de interes. Dar un grup de interes nu intotdeauna devine un grup de presiune. Diferenta, dupa cum vom vedea, se refera atat la scena in care opereaza grupurile, cat si la modalitatile de actiune ce le sunt proprii. Conform definitiei clasice a lui David Truman, un grup de interes este "orice grup care, in baza unei ori a mai multor atitudini impartasite, solicita altor grupuri din cadrul societatii instaurarea, mentinerea sau sporirea formelor de comportament care corespund atitudinilor impartasite". Cat priveste acestea din urma, este vorba de atitudinile "ce urmaresc ceea ce este necesar, ori este dorit, intr-o situatie anumita" si care "sunt relevabile sub forma de revendicari sau solicitari inaintate altor grupuri ale societatii", incat, pe scurt, grupul de interes este privit ca "un grup de atitudini impartasite care inainteaza anumite revendicari altor grupuri ale societatii" .

Limitele abordarii ce tin de aceasta directie sunt insa evidente: dorinta de a include toti subiectii politici, de la partide la sindicate, de la birocratii la institutii judiciare, legislative si guvernamentale, in categoria atotcuprinzatoare de group activity, face imposibila evidentierea specificului functional si sistemic al fiecaruia dintre subiectii vizati. Truman, de fapt, recunoaste: "daca am urmarii comportamentul unui cetatean aparte, al secretarului executiv al unei asociatii comerciale, al unui functionar de partid, al unui deputat, al unui administrator, al unui guvernator ori al unui judecator, n-am putea explica si cu atat mai mult descrie participarea fiecaruia dintre ei la exercitarea unei functii publice decat in termeni de interes cu care respectivii se identifica si in termeni de grupuri carora apartin ori la care trebuie sa se alinieze".

Pentru a clarifica problema grupurilor, trebuie sa incepem cu evidentierea faptului ca grupul de interes este un actor din cadrul sistemului social, si ca in aceasta postura el indeplineste functia de articulare a intereselor, adica actiunea de a conferi rationalitate, congruenta, imagine, viabilitate acelor solicitari care vin din partea celor ce impartasesc o anumita atitudine vis-a-vis de alti actori ai sistemului social, precum si in raport cu ei. Intrucat sistemul social include atat subsistemul economic, cat si subsistemul cultural, pot exista aici grupuri care se manifesta, urmarind, in mod exclusiv ori predominant, interesele strict economice, si grupuri care promoveaza, in mod exclusiv ori predominant, valorile: in cel de-al doilea caz se vorbeste si despre "grupul promotor" (promotional group). Asociatia magistratilor este un grup ce apartine primului tip, o liga pentru ori contra divortului este un grup ce tine de cel de-al doilea tip.

Este evident, ca realitatile cele mai favorabile pentru existenta si activitatea grupurilor de interes economic sau axiologic sunt cele ce se caracterizeaza prin autonomia sistemului social, in cadrul acestuia grupurile confruntandu-se in baza regulilor care sunt proprii insusi sistemului si componentelor sale.

Trebuie sa remarcam ca prezenta unei culturi favorabile pluralismului social este un factor important ad adjuvandum in dezvoltarea grupurilor de interes. Totusi, grupului de interes poate sa nu-i fie suficienta antrenarea in sistemul social, i-ar putea fi necesar, pentru apararea si pentru extinderea solicitarilor si revendicarilor sale, accesul pe arena politica, si tocmai acest moment contribuie la transformarea grupului de interes in grupul de presiune. Prin urmare, un grup de interes devine grup de presiune atunci cand apare pe arena politica si opereaza ca actor politic. Atata timp cat grupul se misca in cadrul dimensiunilor (sociale, economice, culturale) determinate de nonpolitic, acesta ramane grup de interes si trebuie calificat ca atare. Atunci cand intra in politica, si atata timp cat ramane in ea (caci poate si s-o abandoneze, odata ce-si va considera atins scopul propus), devine grup de presiune.

Ar trebui sa adaugam ca si in domeniul politicii grupul de presiune articuleaza interese, in particular prin lobbying, care este un proces de comunicare si informare, prin intermediul caruia lobbyists (ad-literam, oamenii care activeaza pe coridoare) incearca sa convinga personalul politic sa accepte doleantele clientilor sai, adica, ale grupurilor, in conformitate cu programele politice ale acestora.

Grupurile ce se manifesta in scena politica pot participa si la exercitarea functiei de agregare a intereselor: de exemplu, o mare corporatie sau asociatie antreprenoriala poate sa exercite functia de agregare prin elaborarea unor platforme proprii, vizand nu doar problemele de programare a mijloacelor si a personalului, dar si privind politica legislativa, fiscala, sanitara, urbana, teritoriala, problemele legate de asistenta sociala, de dezvoltarea transporturilor, pana si politica internationala.

In afara de aceasta, un grup de presiune poate exercita functia socializarii politice, promovand fie apararea valorilor existente (grupuri de orientare conservatoare), fie schimbarea lor (grupuri orientate spre inovatie). Un grup de presiune poate fi si un canal semnificativ de recrutare politica: am putea sa ne referim la un exemplu ce tine de o anumita perioada de dupa cel de-al doilea razboi mondial, cand Federatia Universitara Catolica Italiana a avut un rol de pepiniera pentru o parte insemnata a clasei diriguitoare democrat-crestine.

Grupurile de presiune, prin urmare, impart cu alti actori politici, chiar daca cu o intensitate si cu un stil diferite, numeroase functii. Spre deosebire de alti actori, avem in vedere, in special, partidele, grupurile de presiune nu aspira insa, atata timp cat raman ceea ce sunt (inseamna ca un grup de presiune ar putea sa se transforme in partid: radicalii in Italia s-au constituit la inceput ca un grup de presiune si abia mai tarziu, cand si-au facut aparitia pe arena electorala, s-au transformat in mod functional intr-un partid), sa se includa si sa dirijeze in mod direct puterea politica, desfasurandu-si activitatea in vederea influentarii altor subiecti politici ca sa fie luata (ori evitata) o oarecare decizie ce ar putea ajunge sa determine modificari in sistemul stratificarii sociale sau, din contra, sa fie indreptata spre mentinerea structurii socio-politice. "Interesul unui grup poate urmari cu succes (si in realitate deseori asa si se si intampla) obiectivul pastrarii configuratiei existente a orientarii politice generale" .

Dar ce ar trebui sa intelegem prin presiune? Raspunsul cel mai convingator este cel oferit de Samuel Finer[31]: presiunea este aplicarea, ori amenintarea de aplicare a unei sanctiuni, atunci cand o cerinta nu este acceptata. Intr-o atare baza putem atunci sa definim grupul de presiune drept o agentie politica ce urmareste obtinerea unei decizii politice prin intermediul comportamentelor ce presupun, cel putin in ultima instanta, aplicarea unei sanctiuni. Aceasta s-ar putea manifesta in mai multe moduri: a sprijini prin propriile voturi un partid, in prezenta amenintarii de a suspenda - ori, in fine, a suspenda cu adevarat - aceasta contributie consensuala, in cazul in care forta politica ar da semne de schimbare a atitudinii, inseamna a configura o situatie de presiune si de sanctiune corespunzatoare; a suspenda ori a intrerupe sprijinul financiar al unui partid reprezinta un alt mod de a exercita presiune; a corupe un om politic si apoi a-l santaja, in cazul in care acesta s-ar opune unor cerinte inaintate de grup; a participa la elaborarea unui program de guvernare in domeniul economic, fara a se retrage din afaceri, ori a lasa neaplicate directivele in sectorul de competenta al grupului constituie, de asemenea, un alt mod de a exercita presiune. Greva in formele ei diferite, refuzul colectiv de a achita taxele si impozitele, promovarea referendumului, "fabricarea" artificiala a crizelor financiare sau bursiere sunt de asemenea modalitati de presiune si, prin urmare, de sanctiune, amenintata sau realizata.

Aceasta scurta enumerare a cazurilor indica, pe de o parte, ca sanctiunea poate avea caracter electoral, financiar, social, poate comporta implicatii judiciare, de politica economica, pe de alta parte, sugereaza destul de pronuntat, mai intai de toate, ca avem de a face nu atat cu notiunea juridica de sanctiune, ci cu un concept de tip politic. La fel, este evidentiat faptul ca exista atat forme de presiune licite din punct de vedere juridic, cat si forme ilicite. Un alt element care poate fi dedus de aici este cel ce contureaza distinctia dintre actiunea directa si cea indirecta.

Un rol important in consolidarea atotputerniciei grupului il are imaginea sefului conducator si a functiei sale de leadership, in dubla ipostaza: psiho-afectiva si instrumentalizata. Sub aspect psiho-afectiv, liderul urmareste stimularea si mentinerea interesului pentru actiune in randul membrilor (prin gratificatii/pedepse), intarirea raporturilor intragrupale (prin stimularea comunicarii) sau elucidarea avantajelor si mobilurilor inspiratoare ale actiunii de grup.

In ce priveste dimensiunea instrumentalizata a functiei de leadership, ea se refera la informarea asupra metodelor si strategiilor de actiune, la coordonarea eforturilor si la modalitatile decizionale recomandabile grupului pentru a-si atinge eficient scopurile. Diversitatea scopurilor si a circumstantelor in care activeaza grupurile implica si o nuantare adecvata a formelor de leadership, dupa cum le prezinta J. Maisonneuve .

Adaptabilitatea la diferitele situatii posibile in care actioneaza grupurile presupune si o adecvare corespunzatoare a stilurilor de conducere pe care le adopta liderul, demonstrand ca si in cazul de fata "seful este omul momentului si al situatiei".

Tabel 5

Caracteristicile formelor de leadership dupa J. Maisonneuve

Dar de ce grupul care este, in primul rand, actor al sistemului social (pe cand partidul este, in primul rand, actor al sistemului politic) se implica in politica? De ce nu se poate limita la apararea intereselor sale in sfera sociala, economica, culturala?

Raspunsul la aceste intrebari ar putea fi urmatorul. Fara indoiala, cu cat mai mare este persistenta spatiilor nepolitice de experienta individuala si colectiva, cu atat mai mici sunt exigentele si tentatia grupului de a se activa pentru a obtine comportamentele dorite ale puterii politice. Cu cat mai mult dimensiunea politica respecta autonomia dimensiunilor nepolitice, cu atat mai putin grupul este inclinat sa influenteze asupra centrelor de putere politica, formale si neformale, pentru ca sa fie luate sau evitate anumite decizii. De fapt, autonomia sistemului economic (sau cultural) il determina sa gaseasca in sine insusi regulile dinamicii sale functionale. Dimpotriva, tocmai accentuarea interventionismului public (statal, parastatal etc.) in toate sectoarele vietii individuale si sociale, expansiunea dimensiunii politice, ramnificarea crescanda de ordin normativ si regularizator a "mainii publice" determina grupurile sa-si amplifice propriul rol politic pentru a obtine anumite comportamente ale puterii politice. Daca interferentele acesteia din urma ar fi minore sau reduse, grupurile ar fi, intr-o mai mare masura ori cu precadere, motivate ca sa-si limiteze actiunea la spatiul pietei economice si/sau culturale. Din contra, cu cat mai mult scena se "politizeaza", cu atat mai mult grupul este impins sa actioneze prin intermediul unor modalitati politice. De la sine inteles, intr-un anumit moment, apare in mod aproape automat efectul de boomerang: cand un grup observa "ineluctabilitatea" expansiunii publice si a expansionismului politic, incearca sa obtina din aceasta beneficii in sfera intereselor particulare. Dat fiind ca trebuie sa existe si sa actioneze in aceasta scena, grupul se straduie sa profite de tendintele si caracteristicile ei. De aici rezulta revendicarea practicilor protectioniste, insistenta cu care se incearca sa se obtina de la stat facilitati de orice fel (salvarea intreprinderilor falite, prevederile legislative favorabile, scutirile etc.), cu problemele corespunzatoare puse pe seama "mainii publice".

3. Mass-media

Mass-media desemneaza ansamblul de suporturi tehnice care permit comunicarea (scrisa, orala sau vizuala) a informatiilor de orice natura. Influenta lor, in special cea a televiziunii, asupra vietii politice este denuntata in mod frecvent. Anumiti autori isi pun intrebari chiar asupra pericolelor unei substituiri a legitimitatii mediatice, cu legitimitatea politica.

Exista o veche complicitate intre mass-media si puterile statului. Acestea din urma au cautat foarte des sa-i ia controlul juridic si politic sau sa o utilizeze in scopuri propagandistice.

Nici o tara din lume nu lasa mediilor sale de informare o libertate totala. Franta, de exemplu, are in acest domeniu o lunga traditie de subordonare a mass-media puterii politice; aceasta este totusi, de cativa ani, temperata. In Franta, inca din timpul lui Louis al Xl-lea, statul si-a rezervat dintotdeauna monopolul comunicatiilor: posta, telegraf, radioteleviziune.

Interventia puterii poate lua mai multe forme: interdictia de publicare a ziarelor, cenzura informatiei, numirea conducatorilor canalelor publice, "monitorizarea", in anumite epoci, a ziaristilor. In anii '60 jurnalul televizat a fost astfel sub supravegherea Ministerului Informatiei. Era vorba de a controla "vocea Frantei". Televiziunea era, de altfel, considerata de catre generalul de Gaulle ca fiind o piesa esentiala a dispozitivului sau institutional. Ea va fi obiectul sau privilegiat de comunicare cu guvernantii. "Telecratia" sau arta de a guverna prin televiziune devine, incepand din aceasta epoca, o trasatura constitutiva a puterii politice.

Presiunea politica asupra mass-media, cu toate acestea, se va micsora lent, in profitul unei situatii de libertate supravegheata. Astfel, incepand cu 1965 un timp de emisie egal este acordat diferitilor candidati la alegerile prezidentiale. Dar daca intreventiile guvernului in cadrul mass-media sunt astazi mai rare sau mai discrete, o noua amenintare planeaza asupra independentei informatiei: concentrarea presei si importanta publicitatii subordoneaza mediile de infomare puterilor financiare.

Oamenii politici au fost intotdeauna convinsi nu numai de puterea de influenta a mass-media, dar si de existenta unei stiinte a comunicarii persuasive.

Asociata manipularilor opiniei publice realizate de catre statele totalitare, propaganda se defineste ca fiind difuzia autoritara a unei informatii unilaterale susceptibile de a transforma radical si rapid reprezentarile politice ale indivizilor. Mass-media joaca deci un triplu rol: legitimarea ordinii stabilite, construirea de inamici, crearea aparentei unei opinii unanime .

Adesea numita marketing politic, comunicarea politica grupeaza tehnici si strategii adesea provenite din lumea comerciala, a caror obiectiv este de a atrage cetateanul. Ea consta, de exemplu, in dotarea candidatului la alegeri cu o identitate pozitiva care il situeaza favorabil in mintea alegatorilor (determinarea programului, lucru asupra aspectului fizic, valorificarea caracterului etc.). Mass-media a fost deci utilizata pentru a distribui imagini, pentru a provoca emotii care vor determina alegerea pe care o va face cetateanul. Dezvoltarea comunicarii politice si utilizarea dezlantuita a mijloacelor audiovizualului accentueaza predominanta aparentelor in detrimentul ideilor[36].

Puterea mediilor de informare

Credinta in influenta mass-media, mai ales a televiziunii este foarte raspandita atat printre cetateni cat si printre oamenii politici. Insa adevarul este mai complex.

Este greu sa vorbim de influenta mass-media in general asupra indivizilor obisnuiti. Lucrarile sociologilor americani Paul Lazarsfeld si Elihu Katz au demonstrat existenta unui triplu fenomen.

Un fenomen al expunerii selective. Atentia acordata unei informatii ar fi motivata prin relatia personala sau sociala pe care o avem cu aceasta informatie. Fiecare individ are tendinta de a se inchide la mesajele care nu-l privesc.

Un fenomen al perceptiei si memorarii selective. Atunci cand primim o informatie, nu o intelegem intotdeauna in modul dorit de catre emitatori; in plus, noi nu ne-o amintim intr-o maniera sistematica.

Fenomenul releului. Influenta mass-media se exercita dupa un model de "flux in doi timpi". Mesajele ating mai intai intr-un mod selectiv anumite persoane mai implicate si mai influente decat altele care vor juca intr-o a doua instanta rolul de releu si care vor difuza mai larg informatia.

La fel cum atotputernicia mediilor de informare este fantasma, in acelasi fel totala lor inocenta tine de mit. Influenta lor se poate masura prin cateva efecte evidente.

Un fenomen de confirmare a opiniilor. Indivizii sunt consumatori pasivi ai mesajelor mediatice. Inainte de a fi telespectatori, ei sunt barbat sau femeie, tanar sau batran, bogat sau sarac, avand statuturi sociale care limiteaza, filtrand influenta mass-media. Acestia au, deci, mai curand, tendinta de a sprijini opinii deja existente.

Un fenomen de intocmire a agendei. Mass-media este cea care determina alegerea datelor politice caracterizate ca fiind cele mai importante pentru a fi transmise cetatenilor. Ea are de asemenea tendinta de a clasifica informatia, de a-i ierarhiza temele impunand astfel o ordine de zi prioritara. Mass-media spune mai putin ceea ce trebuie gandit decat la ce trebuie sa ne gandim.

Locul ocupat de catre mijloacele de informare in masa si, in special, de televiziune, in viata politica si sociala, a condus la aparitia expresiei "democratie catodica", pentru a evidentia
poblemele ridicate de catre mutatiile in curs.

a. Personalizarea politica

Prin importanta acordata imaginilor, mass-media incurajeaza "vedetizarea" scenei politice. Presa si televiziunea sunt din ce in ce mai mult atrase in a neglija ideile si datele abstracte in folosul punerii in scena a infruntarilor personalitatilor care capteaza atentia si trezesc imaginatia.

b. Dramatizarea politicii

Tehnicile audio-vizualului de care dispune puterea politica au favorizat proliferarea imaginilor si au permis intretinerea unei dramatizari permanente. Gratie tehnologiilor moderne (sateliti) care emit informatii in direct, telespectatorul primeste informatia concreta, bruta fara posibilitatea distantei critice. Victoria momentului este triumful emotiei instinctive a senzationalului si riscul de a vedea politica cum se angajeaza din nou intens in arta disimularii "Raul democratic este anestezia catodica"[37].

c. Tendintele de deplasare spre o democratie de opinie

Anumiti autori evoca inlocuirea progresiva a democratiei de opinie cu democratia reprezentativa, adica transformarea publicului in actor politic principal. In spatele iluziei unei democratii mai directe, chiar participativa, se profileaza riscurile alienarii deciziilor politice ale unei societati care exercita presiuni prea puternice si adesea contradictorii, favorabile tuturor demagogiilor.