Administratia publica mecanism al statului de executare a vointei politice

Administratia publica mecanism al statului de executare a vointei politice

Slabirea puterii, a autoritatii si eficacitatii guvernelor se accentueaza direct proportional cu extinderea campului lor de aplicare si a hipertrofiei aparatului birocratic. Istoria ne arata ca slabirea puterii politice si transferarea catre structurile birocratice a constituit un fenomen relativ frecvent. Astfel "in anumite cazuri, (monarhiile helenistice, Egiptul ptolomeic, China hanilor) suveranul se loveste de puterea crescanda a inaltilor sai functionari, a sefilor militari si/sau a preotilor, suveranul devenind jucaria anturajului sau (rude, frati etc.); rebeliunile militare, revolutiile de palat si loviturile de stat intretin o instabilitate politica cronica (agravata la Roma si in Bizant de absenta unei legi a succesiunii care sa regleze clar regulile de transmitere a tronului)."

De peste doua decenii, guvernantii din Europa promoveaza vointa lor de a proceda la o transformare profunda a administratiilor nationale, fara insa a retine in mod special atentia societatii civile, desi tema reformei administratiei a devenit in unele tari o constanta a discursului politic si in fiecare an serviciile statului sunt afectate de masuri avand ca obiect adaptarea structurilor la evolutia sarcinilor care le sunt incredintate.

In prezent insa, reorganizarile in curs sunt de un interes deosebit in conditiile in care constructia europeana, descentralizarea, revenirea liberalismului par sa ameninte prerogativele administratiei de stat, amenajata intr-o pozitie cheie, esentiala fata de puterea politica, puterea economica sau structurile administrative locale.

Daca slabirea puterii politice nationale depinde de viitorul Uniunii Europene, cresterea puterii locale a avut deja repercursiuni in privinta administratiei de stat care percepe, intre altele, ca-i este contestata competenta, aptitudinea, capacitatea, de a interveni in mod eficace in domeniul economic.

Dintr-o perspectiva istorica, putem afirma ca raporturile intre puterea politica si administratie au evoluat intr-un sens favorabil acesteia din urma. Am putea spune ca s-a produs un fenomen de osmoza, care a redus semnificativ subordonarea administratiei fata de puterea politica, cu toate ca, din punct de vedere juridic, se mentine aceasta subordonare reflectata in dreptul de control pe care il are puterea politica asupra activitatilor administrative ale statului.

1. Consolidarea capacitatii administrative in contextul aderarii la uniunea europeana

Incurajarea cercetarii si diseminarii de cunostinte in domeniul administratiei publice constituie baza dezvoltarii spatiului administrativ european. Multi autori se intreaba daca exista o administratie europeana si daca suntem martorii unei noi ordini administrative sau numai a unui mecanism vizand asigurarea cooperarii intre administratiile nationale.

Evolutia procesului de largire a Uniunii Europene suporta influenta administratiei publice care se comporta ca un actor intern aflat in procesul de europenizare, de formare unitara.

Directa influenta a UE asupra sistemelor administrative ale statelor membre este destul de limitata. In fapt, UE nu are aproape nici o competenta directa in acest domeniu. Organizarea administrativa a statelor membre este doar o problema ce cade numai in aria de competenta a acestora. Oricum exista numeroase surse de influentare indirecta a statelor membre cat si a celor care adera.

Cel mai graitor exemplu este articolul 5 al Tratatului de la Roma, care prevede ca statele membre trebuie sa ia masurile necesare indeplinirii obligatiilor ce se nasc din calitatea de membru al UE. Acesta prevedere are implicatii si in ceea ce priveste dezvoltarea capacitatii administrative a statelor membre care trebuie sa demonstreze abilitatea lor de a participa la procesul decizional al UE, la implementarea reglementarilor uniunii in timp util si in plus trebuie sa se implice efectiv in managementul comunitatii (bugetul). Statele ce vor deveni astfel membre pot fi chemate in fata Curtii Europene de Justitie daca nu isi indeplinesc obligatiile ce rezulta din tratat.

Influenta indirecta in dezvoltarea administratiei publice a statelor membre, a fost des argumentata prin cooperarea pe termen lung a statelor la sistemul politic al UE ce conduce la o aproximare a sistemelor administrative .

Cooperarea sistemelor politice a creat ceea ce Fournier J. a numit "Spatiul Administrativ European" (1998, Governance and European Integration, Reliable Public Administration ) - conform caruia noile state membre trebuie sa poata functiona efectiv in interiorul Spatiului Administrativ European.

UE a definit explicit criteriile de aderare pentru prima data prin Consiliul European intrunit la Copenhaga in Iunie 1993. Initial, aceste criterii nu au inclus referinte clare in ce priveste capacitatea administrativa. Principalele criterii impuse statelor candidate in conditiile de aderare la UE privesc:

dezvoltarea democratica a guvernarii;

crearea unei economii de piata functionale;

consolidarea capacitatii de a implementa si aplica acquis-ul comunitar.

Structurile administrative existente si caracteristicile nationale ale statelor membre, faptul ca ele sunt mai aproape atat fata de situatiile, cat si de oamenii pe care ii administreaza, si de asemenea, cadrul structural al UE au fost cele care au condus la intocmirea Raportului Comisiei Europene, ce stabileste capacitatea administratiei de a aplica acquis-ul comunitar, prin:

dezvoltarea unei administratii impartiale si profesionale (bazata pe legislatia functiei publice);

dezvoltarea sistemului de pregatire si perfectionare a functionarilor publici (bazat pe legislatia privind invatamantul superior la nivel universitar, departamental-postuniversitar si sectorial-cursuri de perfectionare de scurta durata);

dezvoltarea unui sistem adecvat de norme privind reglementarea politicilor guvernamentale cat si a capacitatii de coordonare a acestora;

dezvoltarea unui sistem efectiv si eficient (cei doi EE) de control financiar (bazat pe legislatia privind finantele publice si cea privind modalitatile de realizare a auditului);

dezvoltarea unor structuri si proceduri speciale delegate sa administreze afacerile UE.

Experinta aderarilor anterioare a demonstrat ca statele care nu au avut structuri si proceduri eficiente de implementare a politicilor europene au tendinta de "a se pierde" in procesul de luare a deciziilor.

Majoritatea statelor din Centrul si Estul Europei acceptate sau in curs de aderare in UE au inceput reforma administratiei publice prin crearea unui cadru legislativ necesar dezvoltarii noului sistem administrativ la nivelul guvernului. Dar s-a uitat ca dupa adoptare orice reglementare trebuie sa fie implementata in totalitate si nu schimbata la fiecare "adiere de vant politic".

Studiile asupra administratiei publice la nivelul statelor candidate la aderare au scos in evidenta umatoarele disfunctionalitati:

deficienta structurare a relatiilor politica-administratie;

lipsa unui sistem de recrutare a functionarilor publici care sa asigure atragerea si mentinerea celor mai calificati dintre acestia;

slaba (chiar lipsa) definire a responsabilitatilor/raspunderilor interne si externe precum si neaplicare practicilor manageriale in procesul public decizional.

Calitatea scazuta a administratiei este considerata un indicator important al explicarii crizei economice si politice. De asemenea gradul ridicat de coruptie inregistrat la nivelul administratiei este unul din factorii care distrug dezvoltarea unei administratii publice profesionale, stabile si impartiale.

In general capacitatea administratiei publice de a implementa acquis-ul comunitar a ramas limitata si este factorul ce a influentat restrangerea posibilitatilor si negocierilor de aderare a Romaniei la UE.

Reforma ca factor de dezvoltare a statului ca stat democratic a fost si este inca prost inteleasa. Reforma reprezinta o schimbarea (in bine), o innoire a unei stari de lucruri existente ; iar obiectivele procesului de reforma vizeaza dezvoltarea administratia. Dar trebuie sa recunoastem ca nici o administratie din Centrul si Estul Europei nu a inteles administratia ca traditia europeana "punte de legatura intre guvern si societate/cetatean".

Factorii determinanti ai succesului sau cauzele ce influenteaza esecul unui proces de reforma sunt:

A. Principalele cauze ce limiteaza capacitatea administrativa sunt:

reforma nu se copiaza, nu se transfera din experienta altor state, nu trebuie facuta aceasta greseala, altfel ea nu va fi decat un alt esec;

strategia de reforma nu se realizeaza pe baze pur teoretice ea trebuie sa aiba in spate un test de fezabilitatea, care sa arate necesitatea si gradul de reformare - trebuie consultata administratia;

utilizarea legislatiei ca instrument de reforma nu trebuie supraestimata, adoptarea de noi reglementari nu conduce in mod obligatoriu la realizarea de schimbari operationale;

dezvoltarea administratiei nu asigura acumularea de viitoare voturi, in consecinta clasa politica nu trebuie sa isi piarda interesul, chiar daca initial au subscris la necesitatea crearii unei administratii eficiente si profesionale. Administratia asa cum este ea definita prin caracteristicile ce le imbraca este o pastratoare de valori care nu tot timpul sunt cele asteptate, cele care conduc la schimbare.

reforma nu se poate realiza pe termen scurt sau mediu ea necesita o mai mare intindere in timp pentru a da rezultate, in consecinta procesul de reforma va fi afectat de schimbarile guvernamentale, dar in acelasi timp isi va dovedi necesitatea prin mentinerea ei ca factor important de dezvoltare a statului;

functionari publici nu sunt doar simpli aplicanti ai reformei ei sunt cei asupra carora se aplica reforma, nu trebuie ca acestia sa fie "castigati" prin implicarea directa sau prin nespijinirea conturarii unei "culturii administrative";

lipsa fondurilor necesare si slaba capacitate de atragere a acestora de pe plan international dar si national.

B. Factorii ce conduc la implementarea unei reforme de succes sunt:

situatia economica si necesitatea reala de reforma ce trebuie utilizate efectiv pentru ca ele sunt cele care produc influenta directa asupra guvernului ca initiator si coordonator dar si asupra cetateanului;

presiunea externa, nu se face totul pentru integrare trebuie sa se consolideze administratia pe plan national si apoi pentru a adera la UE sau pentru a indeplini conditiile FMI si BM;

o mai mare implicare a factorilor/liderilor politici in reformarea organizarii statului;

crearea de instrumente/mecanisme care sa insoteasca reglementarile legale si impunerea acestora ca obligatorii in procesul de implementare legislativa.

Dezvoltarea unei capacitati administrative orizontale este unul din criteriile de aderare la UE dar conform acesteia nu atat de importanta ca democratia, economia de piata si implementarea acquis-ului comunitar. Cu toate acestea ea este privita nu numai din perspectiva de asigurator al politicilor comunitare ci si de factor de influenta al sistemului UE.

O privire comparativa asupra dezvoltarii capacitatii administrative din tarile care adera la UE ne releva o situatie sumbra asupra progresului facut de acestea. Trei aspecte ale reformei administrative din Centrul si Estul Europei au limitat consolidarea capacitatii acestora:

legislatia privind functionarul public adoptata, nu a fost pe deplin implementata, sau nu a fost utilizata ca instrument de creare si mentinere a stabilitatii serviciului public,

slaba dezvoltare a procesului de formare prin intermediul institutiilor nationale si folosirea ca instrument de implementare a programelor guvernamentale de reforma au facut ca acesta sa devina mai mult decat un potential catalizator al dezvoltarii administrative,

structurarea administratiei si a procesului decizional prin crearea responsabilitatilor politice fata de cei aflati la putere in defavoarea unui sistem de raspundere inclinat catre cetateni.

Acceptare unui grup mare de state care prezinta o capacitate administrativa inadecvata poate constituie o amenintare pentru UE ca sistem politic si administrativ. In acest sens sunt relevante doua intrebari:

1. In ce masura acceptarea statelor cu o capacitate administrativa insuficienta va afecta principiul increderii reciproce dintre statele membre?

Increderea reciproca imbraca numeroase aspecte dar doua dintre aceste sunt relevante pentru noi:

asumarea calitatii de "jucator" in procesul decizional al UE;

o       cu cat sunt mai multi jucatori care nu vor putea lua parte la joc se vor ridica probleme ce vor pune in pericol sistemul decizional al UE.

asumarea de capacitati nationale pentru implementarea politicilor comunitare;

o       factor ce trebuie indeplinit inainte de aderare pentru ca altfel se va periclita implementarea politicilor comunitare la nivel national.

2. Lipsa capacitatii administrative, va influenta in sens negativ procesul de aderare si dezvoltarea economica a statului?

Consecintele economice rezultate din pregatirea pentru aderare si politicile economice de tranzitie vor fi mai vizibile dupa ce statul a fost acceptat ca membru.

Importanta dezvoltarii unei administratii de calitate a unui sistem institutional a devenit problema cheie in procesul de largire al UE. Deseori calitatea administratiei este asociata cu dezvoltarea structurilor guvernamentale si administrative. Oricum, dezvoltarea capacitatii administrative si contruirea sistemului institutional in statele din Centrul si Estul Europei cuprinde nu doar dezvoltarea structurilor sau ridicarea nivelului de profesionalism al administratiei, ci si procesul de descentralizare, definit de principiile directoare ale relatiilor dintre administratia publica centrala si locala si stabilirea unei legislatii si unor mecanisme corespunzatoare.

Asa cum exista anumite probleme care necesita reglementarea in cadrul dreptului administrativ national si la nivel european, principiile administrarii prin drept, conducerea administrativa non-discriminatorie si echitabila, proportionalitatea, siguranta legala, protectia drepturilor legitime si mentinerea unui proces administrativ corect si echilibrat au iesit la iveala, au aparut ca probleme esentiale. Ele reprezinta miezul si inceputul cristalizarii dreptului administrativ european.

Daca Uniunea Europeana, ca un sistem administrativ nou, doreste sa garanteze suprematia si efectul direct al politicilor comunitare si tratamentul echitabil pentru toti cetatenii comunitatii, atunci ea trebuie, in principiu, sa aiba acces la propriile ei structuri si mecanisme.

2. Cand reforma intalneste traditia administrativa

Problema crearii si evolutiei unei administratii publice europeane nu trebuie inteleasa simplist, in sensul ingust al izolarii de administratiile nationale, ci intr-un sens mai larg, de a urmari dezvoltarea ulterioara si convergenta sistemelor de administratie publica din Europa. In viitor, sistemele nationale vor ramane capabile sa reziste unificarii tendintelor?, chiar daca cerinte si dificultati similare actioneaza asupra administratiei publice atat in statele membre cat si in Comunitate.

Cele patru mari traditii din Europa de vest si America de Nord se impart astfel:

1) Anglo-Saxon (Statul minimal);

2) Continental European: Germanic (Statul organicist);

3) Continental European: Francez (Statul Napoleonic);

4) Scandinavian (mixt intre Statul Anglo-Saxon si Statul Germanic).

Tabel 6

Principalele sisteme cu traditii administrative si caracteristricile acestora

Source: Loughlin (1994).

Marea varietate a reformelor la care au fost supuse cele mai multe state europene poate fi grupata in cateva categorii:

Privatizarea si deregularizarea - mutarea sarcinilor din sectorul public ori eliminarea unor reglementari;

Managementul resurselor umane - se observa dominarea realizata de noul management public (NPM);

Management financiar - reforma directa prin minimizarea costurilor guvernamentale si cresterea eficientei, in particular prin dezvoltarea si implementarea tehnicilor specifice managementului financiar in sectorul public;

Orientarea clientilor - guvernul si angajatii acestuia trebuie sa se gandeasca la relatia ce se stabileste cu publicul tinand cont de piata libera a serviciilor publice care ofera posibilitatea alegerii distribuitorului de servicii. Curent apropiat de NPM;

Imputernicirile/Desemnarile - reactia impotriva traditiei managementului public bazat pe modelul Weberian ierarhic in care functionari publici de la nivel inferior actioneaza conform cerintelor de la nivel superior. Aceasta a permis guvernelor reducerea esalonului de manageri intermediari.

Deconcentrarea si descentralizarea - descentralizarea politica se refera la transferul deciziilor de la nivel central catre nivel local dar nu si puterea politica de a lua decizii.

Fiecare dintre aceste arii ale reformei pot fi interpretate diferit. De asemenea, acesta poate fi un mijloc de interpretare al succesului reformei in unele state si in altele nu.

3. Procesul legislativ apanaj al politicului si administratia publica

In zilele noastre, puterea politica a statului democratic este si ea limitata din mai multe cauze. Mai intai guvernele, ca expresie a puterii politice, sunt tinute sa respecte si sa tina seama de birocratia diferitelor administratii si, de asemenea, de autoritatea judecatoreasca care au avantajul ca dureaza mai mult decat guvernele si cunosc mai bine dosarele. Apoi, guvernele trebuie sa se inteleaga cu liderii sindicali si sa incheie fel de fel de "pacte sociale". In caz contrar, atat birocratia cat si justitia sau sindicatele pot obstructiona reformele pe care nu le agreeaza (ceea ce se si intampla frecvent). Mai mult, in unele cazuri trebuie sa se inteleaga si cu alesii locali (baronii locali al caror rol este uneori asemanator cu al vechilor feudali) precum si cu diversele si multiplele grupuri de presiune (formalizate sau informale) si in fine - in statul democratic - trebuie sa se inteleaga si cu opozitia care, in functie de pozitia si ponderea din parlament, este capabila sa paralizeze initiativele executivului.

Pe de alta parte, atat in interiorul tarii cat si in relatiile externe, guvernele sunt tinute sa respecte legislatia comunitatilor carora le apartin (este cazul membrilor U.E., dar si a statelor candidate la aderare) precum si normele cuprinse in tratatele si conventiile de drept international.

In sfarsit, uneori, guvernele sunt confruntate cu puterea mafiilor, care isi intind reteaua in toata lumea si care, dispunand de o capacitate financiara uriasa, obtin un sprijin important si reusesc sa exercite o influenta oculta asupra vietii politice, economice, precum si asupra administratiei sau justitiei.

Toate aceste cauze reduc capacitatea de actiune a guvernelor si genereaza o stare de automultumire a acestora si limitarea la masuri, posibil a fi concretizate in conditiile presiunilor amintite astfel ca, in final, in limita de timp pe care o au si sub spectrul pierderii unui nou mandat, de foarte multe ori se renunta la reformele structurale ce se pot realiza doar pe termen lung si se rezuma la gestionarea treburilor curente.

Aceasta stare de lucruri a generat o falsa impresie si anume ca rolul statului in lume a scazut si ca multe din functiile acestuia au fost instrainate. In mare parte ideea necesitatii diminuarii rolului statului foloseste celor care profita de pe urma slabirii puterii si defavorizeaza in mare masura majoritatea. Cel putin in acest moment.

Realitatea este alta si anume: statul, administratia in special, dar si justitia, s-au dezvoltat si se dezvolta permanent in cea mai mare parte dintre tarile lumii.

Se cauta permanent solutii pentru a degaja statul din stransoarea birocratiei si pentru a-i reda rolul sau initial pur politic. Intr-o asemenea conceptie (apartinand personalismului-federalist[3]) puterea trebuie transferata din varful piramidei statului birocratic hipertrofiat si neputincios, la baza societatii, prin aplicarea (reala) a principiilor statului de drept (real): descentralizare, autonomie, cooperare, astfel incat administratiei sa-i revina doar functiunile reziduale si sa se produca reducerea, daca nu disparitia birocratiei si reamplasarea atributiilor si competentelor in favoarea autoritatilor intermediare aflate la diferite niveluri ale societatii.

Totodata, trebuie sa subliniem necesitatea de a supune puterea politica si birocratia, care de fapt deriva din ea, controlului justitiei (cum se intampla in SUA), astfel incat cetatenii sa nu mai poata fi supusi arbitrariului birocratiei si dandu-le astfel posibilitatea sa-si asume cu adevarat rolul lor de stapani ai societatii.

Daca imediat dupa caderea monarhiilor, a regimurilor autoritare si victoria revolutiilor, organele reprezentative erau singurele mandatate sa stabileasca regulile generale cu caracter obligatoriu, aparitia puterii de reglementare, extinderea progresiva a acesteia face sa creasca rolul executivului si inlatura monopolul parlamentelor. Mai mult, puterea executiva devine centrul principal de decizie, realizandu-se astfel un transfer de competente in favoarea administratiei care intr-un mod subtil, practic (in unele cazuri) se substituie puterii politice.

Cazul tipic in aceasta privinta este Franta, (dar fenomenul s-a extins in intreaga Europa), unde initial s-a manifestat o neincredere in executiv care era autorizat sa emita doar "proclamatii", prin care se aduceau la cunostinta normele votate de legiuitor sau actele individuale prin care se aplicau particularilor regulile stabilite de legislativ.

Evolutia constitutionala ulterioara, demonstreaza abandonarea acestui monopol al legislativului ca fiind prea rigid si in practica irealizabil. Executivul primeste putere de reglementare acordandu-i-se competenta sa ia masuri de aplicare a legilor sub forma unor acte opozabile erga omnes prin care se preciza continutul normelor primare. Practica institutionala a accentuat aceste tendinte. Astfel, delegarile de competente acordate de parlamente executivului, ii largesc acestuia puterea de reglementare. Spre exemplu, tehnica decretelor-lege, ordonantelor este tot mai folosita, in special dupa primul razboi mondial, iar de-legalizarea anumitor domenii devine o practica, contestata de doctrina, dar acceptata de jurisprudenta justitiei administrative.

Cu toate acestea, primordialitatea legislativului ramane totusi recunoscuta in drept atata vreme cat decretele-lege, ordonantele executivului in temeiul abilitarii legislative trebuie aprobate de parlamente intr-un termen aprobat de acestea, iar in caz contrar devin caduce, ceea ce inseamna ca de-legalizarea anumitor domenii de catre parlamente ramane precara, in masura in care acestea le pot readuce in discutie oricand.

Cea mai spectaculoasa intarire a puterii de reglementare a executivului s-a produs in Franta, prin Constitutia din 1958, in care se stipuleaza expres ca numai anumite domenii apartin Parlamentului pentru legiferare, iar tot ce nu este rezervat Parlamentului tine de puterea de reglementare ce apartine executivului. Studiile doctrinare in materie califica aceasta inovatie drept putere de reglementare autonoma, deoarece ea nu este supusa legii si practic aseaza pe picior de egalitate organul legislativ cu cel executiv atata vreme cat fiecare are campul sau de actiune in care este abilitat sa stabileasca norme cu forta juridica primara, fara a putea fi impiedicat de cealalta putere.

Cu toate acestea jurisprudenta administrativa, si mai ales constitutionala au limitat foarte mult impactul acestei inovatii. Prima a refuzat sa considere ca lege reglementarea autonoma care ramane un act administrativ, in timp ce a doua, printr-o interpretare literala a textului Constitutiei a extins domeniul legislativ, (deci, al Parlamentului). Ramane o realitate insa, ca puterea de reglementare a executivului s-a intarit.

Un alt aspect ce confirma tendinta administratiei de a "cuceri" puterea politica si a consolida fenomenul de osmoza, de natura a reduce semnificativ subordonarea administratiei fata de puterea politica, aspect ce merita comentat, este participarea din ce in ce mai extinsa si mai profunda a administratiei la exercitarea puterii politice.[5]

Ministerul Justitiei autoritate a administratiei publice implicata direct in realizarea procesului legislativ

Orice analiza cu privire la rolul Guvernului in realizarea functiei legislative trebuie sa porneasca de la pozitia constitutionala a acestuia in sistemul organelor statului si de la rolul sau in indeplinirea politicilor nationale, dar mai ales de la Ministerul Justitiei cel care este nominalizat sa asigure indeplinirea actului de justitie, precum si ordinea publica si siguranta cetateanului. Vom analiza in acest sens rolul pe care-l detine aceasta autoritate a administratiei publice in procesul legislativ din Romania.

Plecand de la premisa ca un stat de drept este un stat in care guverneaza legea si in care functioneaza perfect principiul egalitatii in fata legii, Ministerului Justitiei ii revine un rol important in reforma legislatiei, in simplificarea si coerenta reglementarilor juridice, in asigurarea compatibilitatii legislatiei nationale cu obligatiile asumate de Romania prin conventiile internationale la care este parte, precum si in armonizarea legislatiei nationale in vederea integrarii europene si euroatlantice a tarii noastre.

Printre autoritatile care au dreptul de initiativa legislativa potrivit Constitutiei, un rol deosebit de important revine Guvernului. Pot elabora proiecte de acte normative, in domeniul lor de activitate, ministerele si celelalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale aflate in subordinea Guvernului, precum si autoritatile administrative autonome.

Misiunea Ministerului Justitiei nu se incheie, insa, o data cu inaintarea de catre Guvern a proiectelor de acte normative Parlamentului, ci continua cu asigurarea reprezentarii executivului la sustinerea si dezbaterea proiectelor atat in comisiile parlamentare de specialitate, cat si in plenul celor doua Camere.

De asemenea, Ministerul Justitiei are, pe langa atributia de elaborare a actelor normative din domeniul justitiei, si pe aceea de avizare din punct de vedere al legalitatii a proiectelor elaborate de celelalte ministere, de organele de specialitate ale administratiei publice centrale, care se supun spre adoptare Guvernului, in vederea exercitarii initiativei legislative de catre acesta.

Avizul Ministerul Justitiei incheie succesiunea operatiunilor din etapa de avizare, indeplinind un rol deosebit de important in crearea unui cadru legislativ eficient, stabil si coerent.

In sustinerea celor de mai sus prezentam schema procesului legislativ din Romania.