Caracteristici generale ale administratiei publice

Caracteristici generale ale administratiei publice

Desi, dupa cum vom vedea, caracteristicile administratiei publice pot fi descifrate si din analiza functiilor acesteia in cadrul sistemuui social global, apreciem utila mentionarea acestora si in acest moment al demersului nostru. Fara a detalia, redam aceste caracteristici, astfel cum au fost ele formulate de Henry Puget inca din 1969, in lucrarea sa "Les institutions administratives trangères".

a) Administratia constituie un corp intermediar, creat in vederea actiunii, ea este facuta pentru a actiona

Corp intermediar creat pentru actiune, administratia este subordonata. Iata prima caracteristica: ea este totdeauna subordonata guvernului, care ii prescrie ce trebuie sa faca, ii numeste sefii si ii furnizeaza mijloacele.

Intr-o societate veritabil civilizata, ea este subordonata dreptului, legii, care ii stabileste obiectivele, ii fixeaza limitele, ii impune respectul unor garantii. Ea traieste sub o autoritate, nefiind un organism independent sau, mai precis spus, nu este in intregime autonom.

Cu toate acestea, chiar subordonata, administratia pastreaza, asa dupa cum mai spuneam, o parte din putere, care ii este proprie.

Legile, regulamentele, stavilesc arbitrariul administratiei, ea este supusa legilor generale. Peste tot exista reguli care stabilesc organizarea si determina principiile de functionare a serviciilor, peste tot exista un drept administrativ descriptiv.

Administratia, instrumentul Statului, poseda totdeauna puteri de care nu dispun particularii: puterea de rechizitie asupra oamenilor si lucrurilor, puterea de a percepe impozite, de a utiliza oamenii pentru serviciul militar, de a lua bunuri imobiliare prin procedura de expropriere.

Astfel de puteri sunt adesea stabilite prin lege, amploarea lor variaza, rigoarea controlului este diferita. Insa administratia pastreaza totdeauna o marja de libertate, ea are aprecierea oportunitatii, ea trebuie sa se conformeze legii, dar ii apartine si aprecierea daca, in circumstantele care se prezinta, ea trebuie sa actioneze sau sa se abtina. Ori de cate ori nu are prescriptii imperative si ori de cate ori survin evenimente exceptionale, posibilitatile sale se largesc.

Administratia se misca intr-o retea de legi. Ea are totusi o anumita initiativa si o competenta decizionala limitata.

Administratia indeplineste doua mari categorii de sarcini: unele de executie, altele de elaborare.

Executarea implica interpretarea unor texte, cautarea si executarea mijloacelor, coordonarea intre activitatile diverse si procedee diferite, adaptarea mijloacelor si procedurilor la imprejurari.

Elaborarea comporta pregatirea de catre administratie a textelor care devin obligatorii pentru aceasta administratie, odata ce sunt acceptate de guvern sau organele legislative. Ea pregateste texte apoi, in cadrul dispozitiior in vigoare, stabileste liniile generale fata de care isi conformeaza actiunea, pregateste alegerea unei politici administrative.

In sferele sale superioare, administratia orienteaza activitatea de executare pe care ansamblul organelor si agentilor sai trebuie sa o realizeze. In orice caz, insa, administratia este supusa legii, ea este dependenta de guvern, ea trebuie sa se conformeze optiunilor parlamentului, posedand totusi o autoritate secundara; nu este numai subordonata, ci si puternica.

Administratia da un ajutor tehnic Sefului Statului, Parlamentului, ministrilor, colaborand cu acestia; ea face cunoscute nevoile si posibilitatile si poate contracara, in mediul sau de actiune, excesul.

Ea este puternica prin utilitatea si cunostintele sale.

Atunci cand administratia atinge un inalt grad de putere, ne aflam intr-un regim birocratic, al unei birocratii omnipotente (pluripotente). Intr-un astfel de regim, libertatile cetatenilor sunt ingradite sau suprimate si, practic, administratia scapa controlului care trebuie sa se exercite asupra sa.

Gustul sau pentru hartii si formalism creste, tendinta sa de a se separa de restul, natiunii, de a se constitui intr-o clasa distincta, poate face sa apara o adevarata aristocratie administrativa.

Chiar in regimuri in aparenta foarte democratice, activitatea si permanenta administratiei dau acesteia o forta singulara.

Ea trebuie tinuta in mana de puterea politica, prin vigilenta cetatenilor si gratie jocului contradictiilor si libertatilor publice. Cand aceasta inceteaza sa serveasca si vrea sa domine, se ajunge la abuz. Astfel, administratia are ca prima caracteristica aceea de a fi subordonata si nu de a se dovedi puternica.

b) A doua caracteristica pe care o prezinta administratia este aceea de a fi ierarhizata si ordonata

Administratia este ierarhizata, adica divizata pe verticala si in transe orizontale, in grade sau etaje; organul situat la unul din aceste etaje exercita o autoritate asupra organelor situate la etajele inferioare si este, la randul sau, supus autoritatii organului superior, daca acesta exista.

Ierarhia administrativa, care imita ierarhia militara, este un procedeu pentru a asigura coeziunea si disciplina administratiei; ea permite guvernului sa tina administratia in mana iar, in interiorul administratiei insasi, ea faciliteaza transmiterea ordinelor prin relee succesive, repartizarea responsabilitatilor si supravegherea executarii. In acest cadru ierarhic se exercita puterea de comandament, de control si disciplina.

Aceste puteri derivate din ierarhie se manifesta mai energic asupra functionarilor numiti.

Exista si agenti ai administratiei care sunt alesi.

Puterile autoritatilor superioare sunt exercitate uneori asupra personalului, dar de cele mai multe ori puterea autoritatii superioare se manifesta asupra actelor emise de autoritatea inferioara.

Aceasta putere ierarhica, prin intermediul controalelor, care sunt o consecinta si o manifestare a ei, tinde spre asigurarea unitatii de actiune a aparatului administrativ.

Controlul care se exercita asupra administratiei este de natura diferita; el poate fi pur administrativ, operat din interiorul administratiei insasi si direct legat de puterea ierarhica, dar el poate fi executat si de un judecator, caz in care se ataseaza de ideea puterii suverane de control si justitie, care apartine suveranului sau poporului si este delegata tribunalelor.

Peste tot administratia este mai mult sau mai putin controlata de judecator, care verifica legalitatea deciziilor administrative, dar care nu este competent sa aprecieze oportunitatea. Acest judecator este, dupa tari, un judecator judiciar sau un judecator administrativ; frecvent, se constata o coexistenta si o anumita repartizare a litigiilor.

Actiunea ierarhiei, vigoarea controlului, variaza dupa tari si dupa organele avute in vedere. In cazul serviciilor de stat nedescentralizate, exista o maximizare a ierarhiei administrative, respectiv a controlului. Administratia din colectivitatile teritoriale in sistemul de autoguvernare "selfgovernment", de model britanic, este mai putin controlata decat intr-un regim de simpla descentralizare. Acolo unde judecatorul administrativ este puternic si el a impus un respect riguros al legalitatii, administratia este mai putin libera decat acolo unde acest judecator nu exista sau unde judecatorul judiciar se dovedeste a fi timid.

Asadar, administratia poate fi supusa numai unui control intern, care rezulta din amenajamentul ierarhic, deci derivat din puterea ierarhica, sau/si unui control judecatoresc, consecinta a preeminentei legii.Acolo unde exista libertati publice si un liber exercitiu al suveranitatii populare, controlul este predominant extern. Erorile si abuzurile administratiei pot fi denuntate de presa, pot sa dea loc la manifestatii, la petitii, interventii in parlament, sa antreneze caderea unui guvern.

c) In toate tarile, administratia nu este numai subordonata si ierarhizata, ea este de asemenea remunerata, civila, laica, egalitara, asadar acesta ar fi al treilea caracter

Administratia este remunerata. Exista numai putini agenti ai administratiei care nu primesc o retributie, un salariu din bugetul public. Functiile publice gratuite sunt o exceptie.

Administratia civila. Exista in toate tarile o armata si o administratie militara, acestea servind sarcinilor speciale pe care le are armata.

Nevoile publice, altele decat cele pe care le implica fortele armate, sunt rezolvate prin administratia civila. In societatile moderne nu exista decat in mod exceptional o confuzie intre functiile civile si cele militare.

In cazuri exceptionale, autoritatea militara intervine legalmente in materie civila, in urma unei relatii deschise de autoritatea civila, sau dupa proclamarea starii de urgenta. Unii militari sunt insarcinati in functii civile, in special in functii de autoritate, in perioadele de criza sau de dictatura.

Peste tot, in prezent, administratia este laica, pentru ca ea foloseste un personal care nu este clerical si care nu intervine direct pentru asigurarea unor nevoi religioase. Exista, totusi, inca, tari in care laicitatea nu se manifesta in intregime, unde cultul are un caracter de serviciu public, chiar de invatamant. In Anglia, biserica anglicana este recunoscuta ca biserica de stat. Italia si Spania au un organ concordiar.

Administratia este egalitara, in sensul ca ea furnizeaza servicii tuturor, fara a face distinctie de origine, de rasa, de partide politice, principiu care nu este totdeauna si pretutindeni aplicabil.

d) Administratia este in toate tarile formalista, scrisa si birocratica

Administratia actioneaza dupa anumite proceduri, conform unor precedente. Exista un traditionalism administrativ care poate antrena rutina si care duce la un ritm lent.

Administratia este scrisa, ea are la baza documente, fapte, decizii, consemnate in documente conservate in scris.

Administratia actioneaza din birourile sale, adica din interiorul localurilor unde este instalata si unde personalul sau este instalat in mici grupe, denumite birouri.

Formalismul si birocratismul sunt proprii, fie ca vrem sau nu, oricarei administratii dezvoltate; este variabil numai gradul si trebuie evitate exagerarile care au ca rezultat instaurarea unui regim birocratic.

e) Administratia este permanenta, ea necesita, din ce in ce mai mult, cunoastere si tehnicitate

Administratia face loc reprezentantilor alesi ai populatiei, ea foloseste auxiliari, agenti temporari, dar ea foloseste mai ales functionari permanenti; prin aceasta permanenta a functionarilor, administratia are o continuitate, formeaza corpuri.

Deoarece sarcinile administratiei au devenit din ce in ce mai delicate, necesitatea cunoasterii, a competentei, a tehnicitatii speciale este imperioasa. Administratia, cu multiplele sale specialitati, trebuie sa foloseasca veritabili tehnicieni: ingineri, medici, juristi, economisti, psihologi etc., dar chiar personalul pur administrativ trebuie sa aiba, cel putin la esaloanele superioare, o formatie extrem de solida si trebuie sa-si insuseasca

in serviciul pe care-l ocupa o parte din tehnicitate.

f) Administratia este compartimentata vertical si orizontal

Dupa cum vom vedea in partea de analiza destinata structurilor, administratia este divizata in grupe de servicii si servicii, astfel: pe ministere, in fiecare minister pe directii, in cadrul directiilor pe birouri; alaturi de ministere sunt stabilimente publice, agentii independente, societati nationale sau corporatii publice, cu serviciile din cadrul lor, cu birourile lor.

Administratia este impartita apoi prin transe orizontale, administratii centrale, servicii exterioare sau "in-the-field", serviciile colectivitatilor locale.

Aceasta compartimentare si aceste diviziuni verticale si orizontale face sa se nasca mari probleme de coordonare si comunicare, de centralizare si descentralizare, de concentrare si desconcentrare.

In ce masura trebuie restranse competentele, asigurate legaturile? Puterea de decizie este fixata la varf? In anumite cazuri poate fi ea exercitata la etajele inferioare sau la cele intermediare?

Care este gradul de autonomie acordat fiecarui serviciu si caror servicii ale colectivitatilor locale ii este acordat?

Solutiile acestor probleme sunt diferite si vom incerca sa raspundem la aceste intrebari in cadrul analizei ce vom face.

g) Administratia publica este intr-o continua expansiune

Alaturi de aspectele esentiale ale administratiei publice insasi, se produce un fenomen de ordin general: administratia se dilata, ea este in expansiune.

De peste o jumatate de secol, in toate tarile lumii, administratia se dezvolta, se extinde: exista o crestere a serviciilor publice. Pretutindeni Statul intervine din ce in ce mai mult in viata natiunii.

S-a trecut de la Statul-jandarm la Statul-providenta corelativ, serviciile publice au crescut in numar si in volum. Vechile servicii publice se largesc, se amplifica, asa, de exemplu, apararea nationala, posta, transporturile.

Anterior secolului XX, nu exista, practic, un serviciu public de invatamant sau de asistenta. Acum au aparut servicii publice noi, servicii publice de aviatie civila si militara, servicii de cercetare atomica. Multe alte domenii erau in trecut aproape in exclusivitate o chestiune particulara, iar astazi s-au organizat in noi servicii publice.

In fine, au aparut noi servicii sociale si servicii economice. Alaturi de serviciile publice ale Statului, exista numeroase servicii ale colectivitatilor locale. Care sunt cauzele acestei expansiuni administrative?

Ea rezulta dintr-o tendinta interna a administratiei, o tendinta naturala de a se extinde, de a prolifera; este tendinta generala pe care o semnala Spinoza: "totul tinde a persevera in eul sau si de a mari acest eu".

Orice sef de birou aspira sa devina sef de serviciu, seful de serviciu sa devina director, mareste numarul functionarilor publici, largeste campul activitatilor, pentru a justifica marirea serviciilor, avansarea conducatorilor lor. Aceasta este insa o cauza accesorie si o explicatie insuficienta.

Cauza vine din tendinta Statului de a face fata unor noi nevoi sociale, de a oferi conditii de viata mai bune membrilor sai, impotriva diferitelor riscuri ale vietii.

Statul practicand activitati economice, administratia economica cunoaste o extraordinara dezvoltare. Lumea intreaga a parvenit la o "varsta administrativa".

Aceasta varsta se caracterizeaza prin numarul si volumul serviciilor publice si prin complexitatea administratiei.

De altminteri, procedeele administrative proprii nu sunt singurele utilizate. Administratia, si mai ales administratia economica, recurge la procedee de drept privat. Dar nu toate Statele sunt in acelasi stadiu de expansiune administrativa; sunt state in care, fata de numarul locuitorilor, administratia este slaba. India, America Latina, lumea araba, Asia de sud-est, Africa, nu au o administratie in adevaratul inteles al cuvantului.

In S.U.A., importanta administratiei este in crestere; odata cu nationalizarile, a crescut si in Anglia, apoi a inceput sa se restranga. In tarile vechii Europe, administratia cu traditii viguroase totdeauna castiga fara    incetare teren.

Dezvoltarea serviciilor publice are consecinte majore. Numarul agentilor, numarul functionarilor a crescut. Cheltuielile pentru servicii au crescut si, deci, trebuie gasite resurse, trebuie extinse serviciile financiare.

Contactele administratiei cu cei administrati s-au multiplicat prin faptul ca administratia si-a asumat noi sarcini si interventii in viata particularilor.

Buna functionare a administratiei, a serviciilor publice, a devenit un element de liniste sau de tulburari. Proasta stare si mersul defectuos al serviciilor publice este la originea multor crize politice si chiar revolte populare.

Statul trebuie sa se preocupe din ce in ce mai mult de numarul mare de agenti si, in acelasi timp, nu trebuie uitat ca atunci cand administratia este prea dezvoltata, ea constituie o putere si cauta sa obtina avantaje.

Statul modern, prevazut cu un aparat administrativ enorm, trebuie sa fie tare, sub sanctiunea de a pierde controlul administratiei, daca vrea sa nu fie lovit de neputinta, in ciuda gigantismului sau, sau tocmai din cauza acestuia.

Statul modern, prin diversitatea serviciilor publice, tine din ce in ce mai mult omul in dependenta sa. Si daca toate acestea sunt in mainile unui partid, acestea restrang si mai mult libertatea.

Varsta administrativa poate sfarsi intr-o tiranie administrativa. Mai mult ca oricand, in lumea actuala trebuie sa fie asigurate caracterul egalitar si neutralitatea administratiei.

1.5. Scurt istoric al administratiei romanesti

Pentru interesul acestui curs ne vom opri asupra evolutiei organizarii administratiei incepand cu perioada aparitiei Regulamentelor Organice. Putem retine totusi ca spre sfarsitul domniilor fanariote s-a facut simtita o oarecare amplificare a administratiei determinata de dezvoltarea atributilor statului, Sfatul de obste isi continua rolul de consultatnt al domnitorului in vederea adoptarii legilor iar Epitropia Obstilor (ulterior Vornicia obstilor) este cea care se ocupa de administrarea industriei, comertului, lucrarilor publice, invatamantului, sanatatii etc.

Organizarea si functionarea organelor locale este lasata prin Constitutia de la 1866 pe seama legilor speciale potrivit carora organele centrale ale statului erau reprezentate in teritoriu de prefecti (la judete) si prin administratorul de plasa. Prefectul numit de Ministerul de interne, avand calitatea de comisar al guvernului era reprezentantul intereselor generale ale statului. Interesele judetene erau solutionate prin consiliul judetean si delegatia judeteana. La nivelul unitatilor administrativ-teritoriale de baza erau comunele urbane sau rurale conduse de primari ca reprezentanti ai prefectului in comuna si de consilierii comunali. Legile de organizare a administratie locale din 1874, 1894, 1906, 1910, 1912 au avut oarecum tendinta unei accentuari a centralismului administrativ pentru asigurarea puterii statale. In Transilvania comitatele (unitatile administrativ teritoriale) erau conduse de un comite suprem, iar plasa era condusa de pretor. Comunele rurale (mici, mari) si comunele urbane (orase si municipii) erau conduse de un consiliu.

Incheierea primului razboi mondial si desavarsirea unitatii nationale au impus unele perfectionari ale organizarii si functionarii administratiei pe structura consacrata in Constititiile din 1866 si 1923. Pentru prima data in Constitutia din 1923 este reglementata activitatea Guvernului, deoarece desi a existat si a functionat, Constitutia din 1866 nu reglementa activitatea Consiliului de Ministri. Se remarca, de asemenea, o dezvoltare a administratiei la nivel central semnalata prin sporirea numarului de ministere (in 1920 se creeasera trei ministere noi: Ministerul Comunicatiilor, Ministerul Cultelor si Artelor, Ministerul Muncii si Ocrotirilor Sociale, iar in 1992 se infiinteaza Ministerul Sanatatii). Prin legea de organizare administrativa din 1929 numarul ministerelor se fixeaza la 10, in afara Presedintiei Consiliului de Ministri.

Organele locale au fost organizate si au functionat o perioada diferentiat in Basarabia, iar unificarea administrativ-teritoriala a fost tergiversata pana in 1925 cand a fost promulgata prima lege administrativa pentru toata Romania, lege care, prin acordarea unor importante si vaste competente prefectilor si primarilor a consacrat centralizarea administrativa. Mai tarziu aceasta lege a fost inlocuita prin legea din 3 august 1929. Intre anii 1929-1936 au fost adoptate un numar de 11 legi care urmareau organizarea administratiei publice locale, astfel incat sa nu slabeasca conducerea centralizata a statului. Prin Legea din 27 aprilie 1936 si Regulamentul din 1937 s-a stabilit o noua organizare teritoriala a tarii in judete si comune (plasa ramanand o simpla circumscriptie administrativa a judetului menita a permite controlul activitatii administrative din comune). Administratia comunala era formata din: consilul comunal - organ deliberativ compus din membrii alesi si membrii de drept, precum si primarul, organ executiv al puterii centrale. Judetul era condus de Consiliul judetean (compus din membrii alesi si membrii de drept) si prefectul, seful administratiei judetene, reprezentant al guvernului, sef al politiei si jandarmeriei si care avea competente deosebit de mari. Constitutia din 1938 instituie dictatura regala a lui Carol al II-lea, inlocuita in septembrie 1940 de dictatura lui Antonescu. Este o perioada in care se produc schimbari fundamentale in organizarea politica a statului, implicit in organizarea administratiei, schimbari de natura a asigura primatul executivului in dauna organelor reprezentative.

Potrivit acestei Constitutii, regele concentreaza atat puterea legislativa, pe care o exercita prin Reprezentanta Nationala, cat si puterea executiva si in mare masura cea judecatoreasca. Stabilind un asa-numit "regim reprezentativ simplu", Constitutia din 1938 acorda regelui atributia de numire si revocare a ministrilor, ca apoi, printr-o noua lege administrativa din 14 august 1938 sa se produca schimbari si in organizarea administratiei locale, in ideea consolidarii pozitiei organelor numite in dauna celor alese. Judetul nemaiavand personalitate juridica devine alaturi de plasa o simpla circumscriptie de control. La nivelul judetului se mentine prefectul care este numit prin decret regal si reprezinta puterea centrala in cadrul judetului. Unitatile administrativ-teritoriale stabilite de aceasta lege au fost provincia (tinutul) si comuna. Provincia (tinutul) era condusa de o persoana (rezident regal) numita prin decret regal si care reprezinta guvernul in provincia respectiva. Comunele rurale, urbane (municipii, orase resedinta de judet si orase neresedinta de judet) si comunele balneo-climaterice erau conduse de un primar numit fie de Ministerul de Interne (municipii), fie de rezidentul regal (orase), fie de prefect (comunele rurale). Exista, de asemenea, un consiliu compus din membrii numiti cu atributiuni minore si restranse.

Dupa al doilea razboi mondial, o data cu intrarea Romaniei in aria de influenta a Rusiei sovietice are loc o treptata desfiintare a structurilor statale anterioare si inlocuirea acestora cu autoritati de tip sovietic, actiune declansata o data cu noul guvern prosovietic ales la 6 martie 1945. Astfel, prin Legea nr. 206 din iunie 1947 s-a reorganizat armata iar prin Decretul nr. 25 din ianuarie 1949 s-a infiintat militia. De asemenea, prin Legea nr. 5/1952 s-a reorganizat justitia, iar prin Legea nr. 6 din 21 aprilie se infiinteaza ca organ distinct Procuratura Republicii Populare Romane (RPR). Toate aceste acte normative reflecta inca din faza incipienta caracterul represiv al noului regim politic.

In 1949 au fost desfiintate prefecturile, preturile si primariile fiind inlocuite cu comitetele provizorii instituite prin Legea nr. 17/1949 privind Consiliile populare, comitete ce au functionat pana in decembrie 1950, cand a fost adoptat Decretul nr. 259 pentru organizarea si functionarea sfaturilor populare regionale, raionale, orasenesti si comunale.

Toate aceste acte normative au fost adoptate sub imperiul Constitutiei din 1866 cu modificarile din anul 1923 repusa in vigoare prin Decretul nr. 1626 din 31 august 1944 completat prin Decretul 1849 din 11 octombrie 1944 care a abrogat Decretele Legi din septembrie 1940 si a pus in vigoare Constitutia din 1866 cu unele rezerve care priveau in intregime puterea legiuitoare si partial puterea judecatoreasca.

La 13 aprilie 1948 se adopta Constitutia RPR in care se abandoneaza complet principiul separatiunii puterilor in stat si care stabileste ca in stat vor functiona patru mari categorii de organe, dupa modelul sovietic, si anume:

organele supreme ale puterii de stat: Marea Adunare Nationala si Prezidiul Marii Adunari Nationale;

organele administratiei de stat, Consiliul de Ministri si ministerele;

organele locale ale puterii de stat in forma Consiliilor populare, iar ca organe de executie Comitetele executive;

organele judecatoresti si parchetul carora le corespund instantele de judecata si procurorul general al RPR.

In septembrie 1952 se adopta o noua Constitutie care a fost modificata ulterior prin Legea nr. 1 din 21 martie 1961, cand s-a schimbat denumirea Prezidiului Marii Adunari Nationale in Consiliul de Stat al RPR.

In 21 august 1965 a fost adoptata o alta Constitutie, prin care s-a schimbat denumirea statului in Republica Socialista Romania, consacrandu-se existenta a patru mari categorii de organe de stat prin care acesta isi realizeaza puterea (corespunzator teoriei celor patru forme fundamentale de activitate ce a inlocuit teoria separatiunii puterilor in stat), si anume: organele puterii de stat, organele administratiei de stat, organele judecatoresti si organele procuraturii, acestea din urma fiind trecute pentru prima data ca organe distincte.

Si Constitutia din 1965 a cunoscut mai multe modificari. Astfel, prin legea nr. 1/1969, Consiliul de Stat a devenit organ suprem al puterii de stat cu activitate permanenta, in 1974 se infiinteaza institutia presedintelui republicii prin Legea nr. 1 privind modificarea Constitutiei, iar prin Legea nr. 66/1974 se aduc alte modificari si apare o noua lege electorala.

In ceea ce priveste organizarea administrativ-teritoriala, pana in 1950 se mentin regiunile, judetele, plasile si comunele, iar prin Legea nr. 5/1950 se preia modelul sovietic si se infiinteaza regiunile si raioanele, mentinandu-se orasul si comuna, arondare administrativa care a fost pastrata pana in 1968, cand prin Legea nr. 2/1968 se prevede ca

teritoriul tarii este organizat in judete, orase si comune. Modificarea organizarii teritoriului a facut necesara adoptarea in acelasi an, 1968, a Legii nr. 57 de organizare si functionare a Consiliilor populare. Organele centrale ale administratiei de stat erau Consiliul de ministri si ministerele, iar la nivel local, Consiliile populare calificate drept organe locale ale puterii si administratiei de stat, precum si organele de specialitate cu dubla subordonare, respectiv ministerelor si organelor locale.

Revolutia romana din decembrie 1989 impotriva dictaturii a generat un amplu proces de reforma a statului. Astfel, decretele initiale au desfiintat structurile de putere ale totalitarismului si au declansat procesul de innoire. Prin actele normative cu caracter constitutional, apoi prin Constitutie, s-au pus bazele statului de drept: separatiunea puterilor, pluralismul politic, descentralizarea serviciilor publice, autonomia functionala pentru administratia publica locala si, mai presus de toate, suprematia legii. Au urmat legile organice, legile-cadru, prin care s-a statuat organizarea si functionarea principalelor componente ale autoritatilor statului.