Definitia si trasaturile actului administrativ

Definitia si trasaturile actului administrativ

Actul administrativ reprezinta forma juridica principala de activitate a autoritatilor administratiei publice si in secundar si a altor autoritati publice, ce consta intr-o manifestare unilaterala si expresa de vointa facuta in scopul de a produce efecte juridice, in realizarea puterii publice, aflata in principiu sub controlul instantelor judecatoresti.

Tresaturi:

1. Actul administrativ reprezinta forma juridica principala a activitatii autoritatilor administratiei publice.

2. Actul administrativ reprezinta o vointa juridica unilaterala.

3. Actul administrativ este emis numai in realizarea puterii publice

4. Actul administrativ are un regim juridic specific, in centrul caruia se afla Legea contenciosului administrativ

Clasificarea actelor administrative

Dupa categoria organului de la care emana delimitam: acte care emana de la autoritati ale administratiei publice centrale, acte care emana de la alte autoritati publice decat cele ale administratiei publice centrale, acte care emana de la autoritati de stat in teritoriu, acte care emana de la autoritatile administratiei publice locale, acte care emana de la structuri private, in baza imputernicirii date prin lege sau de o autoritate publica (acte administrative prin delegatie)

Dupa competenta materiala a autoritatii emitente delimitam: acte administrative cu caracter general sau acte de administrare generala, apartinand autoritatilor administratiei publice cu competenta materiala generala, pe de-o parte si acte administrative de specialitate sau acte de administrare speciala, apartinand autoritatilor administratiei publice cu competenta materiala speciala, pe de alta parte.

Dupa competenta teritoriala a autoritatii emitente delimitam: acte administrative ale autoritatilor administratiei publice centrale, ce produc efecte pe intreg cuprinsul tarii, pe de-o parte si acte administrative ale autoritatilor administratiei publice locale, ce produc efecte in limitele unitatii administrativ-teritoriale, in care functioneaza autoritatile care le emit, pe de alta parte.

Dupa gradul de intindere a efectelor juridice delimitam: acte administrative normative, acte administrative individuale si acte administrative cu caracter intern.

Actele administrative normative contin reguli generale si impersonale, asemeni legilor, se adreseaza tuturor, oricine putand intra sub incidenta lor la un moment dat, spre deosebire de actele administrative individuale care se adreseaza unor persoane fizice sau juridice determinate.

Actele administrative cu caracter jurisdictional reprezinta acte administrative tipice, intotdeauna motivate, care, in cazuri riguros determinate de lege, solutioneaza cu forta de adevar legal si dupa o procedura bazata pe principiile independentei si contradictorialitatii, litigii aparute la nivelul administratiei active.

conditiilor generale de legalitate retinem:

a). actul administrativ sa fie emis in conformitate cu dispozitiile constitutionale, cu legile adoptate de Parlament, cu toate actele normative cu forta juridica superioara;

b). actul administrativ sa fie emis de autoritatea competenta si in limitele competentei

c). actul administrativ sa fie emis in forma si cu procedura prevazute de lege.

Avizele reprezinta opiniile pe care o autoritate a administratiei publice le solicita altei autoritati a administratiei publice intr-o problema sau mai multe pentru a se informa si a decide in cunostinta de cauza

Avizul poate fi facultativ (organul care urmareste sa emita un act este liber sa-l ceara iar in cazul in care l-a cerut i se conformeaza sau nu, dupa cum considera de cuviinta), consultativ (organul emitent este obligat sa ceara avizul, dar nu este obligat sa-l respecte) si conform (trebuie obligatoriu cerut de catre organul emitent iar continutul sau trebuie obligatoriu respectat).

Avizele pot proveni de la o structura interna a autoritatii emitente a actului administrativ (avize interne) sau de la o alta autoritate decat cea care urmeaza sa emita actul juridic (avize externe).

Avizele nu produc insa efecte juridice prin ele insele, desi fara ele atunci cand sunt conforme, actele administrative nu pot fi valabile.

Acordul poate fi cerut fie organului ierarhic superior, fie unui organ situat pe o pozitie cel putin egala cu cea a emitentului.

Acordul nu obliga organul care emite actul administrativ sa-l puna in executare, nu acopera viciile actului administrativ la care se refera, iar in cazul actiunii in anulare, in litigiu va trebui sa figureze ca parat atat organul emitent cat si cel care si-a dat acordul.

Comunicarea reprezinta operatiunea prin care autoritatea emitenta a unui act administrativ individual il aduce la cunostinta celui caruia actul i se adreseaza. In unele cazuri chiar anexe ale unor acte administrative normative se comunica direct celor interesati.

Publicarea reprezinta operatiunea prin care un act administrativ ce contine reguli generale si impersonale, avand deci un caracter normativ, este adus la cunostinta cetatenilor fie prin imprimare, fie prin afisare intr-un loc public sau prin alte mijloace de difuzare scrisa.

Aprobarea este de regula privita ca o manifestare de vointa a unui organ superior prin care se declara de acord cu un act deja emis de un organ inferior, act care, fara aceasta manifestare de vointa ulterioara lui, nu ar produce conform legii, efecte juridice.

Autorizatie se intelege actul administrativ emis de autoritatile administratiei publice competente prin care se permite solicitantului desfasurarea unei anumite activitati, prestarea unui serviciu sau exercitarea unei profesii. In continuare, in notiunea de autorizatie sunt incluse si avizele, licentele, permisele, aprobarile sau alte asemenea operatiuni administrative prealabile ori ulterioare autorizarii.

Suspendarea actelor administrative

Suspendarea reprezinta operatia de intrerupere temporara a efectelor juridice produse de un act juridic.

Suspendarea actelor administrative este o garantie a asigurarii legalitatii, ce intervine insa in cazuri de exceptie, in situatii limita.

Ea are in vedere fie intreruperea vremelnica a producerii de efecte juridice (ceea ce inseamna ca actul era in vigoare) fie amanarea temporara a producerii de efecte juridice.

Suspendarea unui act administrativ poate deveni necesara in mai multe situatii cum ar fi: contestarea legalitatii de catre un cetatean, o organizatie nestatala sau o autoritate publica; schimbarea conditiilor de fapt dupa emiterea actului cu implicatii asupra oportunitatii actului; necesitatea de a pune de acord actul respectiv cu actele organelor ierarhic superioare emise ulterior; aplicarea unei sanctiuni persoanei fizice care a savarsit o abatere administrativa, clarificarea unor indoieli ale organului emitent cu privire la legalitatea actului.

Suspendarea actelor administrative poate interveni in urmatoarele situatii:

a). de drept : in baza unei dispozitii legale sau chiar constitutionale;

b). in baza unui ordin al unui organ ierarhic superior;

c). in baza hotararii de "retractare vremelnica" de catre organul emitent;

d). in baza unei hotarari judecatoresti sau a unei ordonante a Ministerului Public.

Revocarea actelor administrative

-reprezinta operatia juridica prin care organul emitent al unui act administrativ sau organul ierarhic superior desfiinteaza acel act. Cand este pronuntata de organul emitent, revocarea mai este numita si retractare. Revocarea reprezinta deci, un caz particular al nulitatii dar in acelasi timp, si o regula, un principiu fundamental al regimului juridic al actelor administrative.

Principiul legalitatii, principiu fundamental aplicabil administratiei publice impune stricta respectare a dispozitiilor constitutionale, legale si a tuturor actelor normative cu forta juridica superioara, de catre autoritatile administratiei publice.

Orice teorie a nulitatii actelor administrative trebuie sa porneasca de la realitatea ca viciile care afecteaza legalitatea acestora nu au toate o valoare egala

Nulitatea absoluta intervine cand se incalca o conditie de legalitate de mare importanta, stabilita in concret, in functie de dispozitiile normelor juridice care contureaza regimul juridic al actului administrativ in discutie.

Anulabilitatea (nulitatea relativa) intervine pentru nerespectarea unei conditii de legalitate de mica importanta.

Teoria actelor juridice inexistente a aparut in doctrina juridica franceza, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, in legatura cu actele de stare civila, in special cu cele de casatorie.

Actele administrative inexistente, departe de a se bucura de o prezumtie de legalitate, sunt lovite de vicii atat de vizibile, incat nimeni nu le poate atribui nici macar un moment caracterul de acte juridice obligatorii.

In cazul actelor administrative inexistente nu mai opereaza prezumtia de legalitate, incalcarea legii fiind atat de evidenta incat oricine o poate sesiza. Anularea unui act administrativ are ca efect nulitatea tuturor actelor juridice ulterioare care au fost conditionate sub aspectul legalitatii, de existenta acestuia.

Contractele administrative

Teoria contractelor administrative s-a format in dreptul francez modern, ca o creatie a jurisprudentei Consiliului de Stat, preluata si dezvoltata ulterior de doctrina administrativa franceza.

Regulile aplicabile contractelor administrative nu sunt insa cu totul diferite de regulile dreptului privat.

In doctrina franceza actuala, contractul administrativ este definit intr-o conceptie, ca fiind contractul incheiat de o persoana publica si identificat prin intermediul unui criteriu alternativ si anume: prezenta clauzelor exorbitante sau participarea cocontractantilor la executarea aceluiasi serviciu public.

Natura administrativa a contractului poate fi decisa, potrivit doctrinei franceze, in trei moduri: de legiuitor, ori de cate ori acesta considera ca regimul administrativ este mai potrivit decat regimul de drept privat pentru problema de fapt ce trebuie rezolvata; de anumite jurisdictii (administrative) care pot stabili ca regimul administrativ trebuie aplicat unui anumit tip de contract precum si prin acordul de vointa al partilor.

In Romania, teoria contractelor administrative a aparut si s-a dezvoltat o data cu dezvoltarea raporturilor juridice dintre administratie si intreprinzatorii particulari ce aveau ca obiect concesiunea unor lucrari publice sau servicii publice. Marii specialistii din perioada interbelica au intampinat-o insa cu unele rezerve.

Contractul administrativ este definit ca reprezentand un acord de vointa, dintre o autoritate publica, aflata pe o pozitie de superioritate juridica, pe de-o parte si alte subiecte de drept, pe de alta parte, prin care se urmareste satisfacerea unui interes general, prin prestarea unui serviciu public, efectuarea unei lucrari publice sau punerea in valoare a unui bun public, supus unui regim de putere publica

Trasaturi principale

a). reprezinta un acord de vointa intre o autoritate a administratiei publice sau alt subiect de drept autorizat de o autoritate a administratiei publice, pe de-o parte si un particular, pe de alta parte;

b). presupune efectuarea de lucrari, prestarea de servicii etc., de catre particular, in schimbul unei plati;

c). partile trebuie sa accepte unele clauze de natura regulamentara stabilite prin lege sau in baza legii, prin Hotarare a Guvenului;

d). autoritatea administratiei publice nu poate ceda interesele, drepturile sau obligatiile sale decat altei autoritati a administratiei publice, iar particularul le poate ceda la randul sau, doar cu acordul administratiei publice;

e). cand interesul public o cere sau cand particularul nu si-a indeplinit din culpa, obligatiile contractuale ori cand executarea devine prea impovaratoare pentru particular, autoritatea administratiei publice poate modifica sau rezilia unilateral contractul;

f). partile au inteles ca se vor supune unui regim de drept public;

g). solutionarea litigiilor revine instantelor de contencios administrativ.

DOMENIUL PUBLIC

Teoria domeniului public reprezinta pana la urma rezultatul disputelor din doctrina, primul autor care a reluat delimitarea intre domeniul public si domeniul privat din dreptul roman fiind Victor Proudhon, autor francez, care prin tratatul sau din 1833, consacrat domeniului public, demonstreaza continuitatea institutiilor clasice din dreptul public roman, punand bazele unei noi conceptii in materie, dominanta la finele secolului al XIX-lea, valabila in mare parte si in prezent.

Cele patru teorii ale doctrinei interbelice

Intr-o prima teorie sustinuta atat de specialisti in drept public cat si de specialisti in drept privat a fost avut in vedere ca baza a delimitarii, criteriul afectarii acestor bunuri uzului public, considerandu-se ca din domeniul public fac parte bunurile afectate folosintei tuturor si asupra carora administratia nu are un drept de proprietate. Este motivul pentru care, aceasta teorie se regaseste in doctrina sub denumirea de "teoria folosintei generale si a inexistentei unui drept de proprietate".

Intr-o a doua teorie dezvoltata de civilisti s-a apreciat ca administratia dispune de un drept de proprietate asupra bunurilor domeniului public, fiind respinsa ideea ca bunurile din domeniul public nu ar fi susceptibile de proprietate privata, de unde denumirea de "teoria dreptului de proprietate".

Intr-o a treia teorie dezvoltata de publicisti si cunoscuta in doctrina sub denumirea de "teoria serviciului public" se considera ca apartinand domeniului public toate bunurile mobile si imobile afectate unui serviciu public, care datorita acestei afectari sunt inalienabile si imprescriptibile,

"Teoria interesului general ",bunurile din domeniul public sunt bunurile afectate unui interes general, motiv pentru care sunt supuse unui regim juridic special, exorbitant

Domeniul public este privit ca acel ansamblu de bunuri care sunt supuse unui regim juridic de drept administrativ, dominat de principiul inalienabilitatii, precum si unui regim de protectie penala speciala, necunoscut domeniului privat. In consecinta, acest regim de drept public va atrage competenta instantelor de contencios administrativ.

Domeniul privat se prezinta la randul sau, ca, ansamblul bunurilor "colectivitatilor administrative" supuse regimului dreptului privat, dreptului comun, ce atrage in consecinta, competenta instantelor ordinare, de drept comun.

Teoriile actuale cu privire la corelatia proprietate publica-domeniu public

- teza conform careia cele doua notiuni sunt echivalente, imbratisata atat de autori de drept administrativ cat si de autori de drept civil

- teza conform careia domeniul public constituie obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publica, evocata de ambele categorii de specialisti, care, in ce ne priveste, apreciem ca poate fi asimilata cu prima pozitie

- stabilirea raportului de la intreg la parte, in sensul ca, notiunea de domeniu public este mai larga decat cea a proprietatii publice, ea incluzand pentru anumite consideratii, pe langa toate bunurile proprietate publica si unele bunuri proprietate privata, fundamentata in dreptul administrativ

- stabilirea raportului de la intreg la parte, in sens invers, considerandu-se ca notiunea de proprietate publica este mai larga decat cea a domeniului public, ea incluzand si domeniul privat, fundamentata in dreptul civil

- identificarea unui sens larg al notiunii de domeniu public, corespunzator celei de-a treia pozitii mentionate si a unui sens restrans al notiunii de domeniu public, corespunzator celei de-a doua pozitii, care sustine echivalenta celor doua notiuni, apartinand unui autor de drept civil.

Trecerea unui bun din domeniul public al statului in domeniul public al unei unitati administrativ-teritoriale se face prin hotarare a Guvernului,la cererea consiliului judetean sau a consiliului local. Este prevazuta expres posibilitatea ca hotararile de trecere a bunurilor sa poata fi atacate, in conditiile legii, la instanta de contencios administrativ in a carei raza teritoriala se afla bunul.

Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile si imprescriptibile, in sensul ca: a).nu pot fi instrainate; ele pot fi date numai in administrare, concesionate sau inchiriate, in conditiile legii; b). nu pot fi supuse executarii silite si asupra lor nu se pot constitui garantii reale; c). nu pot fi dobandite de catre alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de buna-credinta. Actele juridice incheiate cu incalcarea prevederilor alin.(1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public,

Clasificarea bunurilor domeniului public

-domeniul public maritim format din marea teritoriala, tarmurile marii si porturile maritime; domeniul public aerian format din spatiul atmosferic marginit intre granitele statului; domeniul public al raurilor navigabile si flotabile; domeniul public terestru format din sosele, cai ferate, etc.; porti, ziduri, santuri, fortificatiile oraselor intarite, imobilele afectate in mod direct si special unui serviciu public pentru a fi utilizate in vederea satisfacerii unui interes general; bunurile mobile pentru a fi folosite pentru unui interes general.

a). dupa criteriul interesului pe care-l prezinta distingem: domeniul public de interes national; domeniul public de interes judetean si domeniul public de inter es comunal

b). dupa modul de determinare distingem: bunuri ale domeniului public prevazute de Constitutie; bunuri ale domeniului public stabilite de legi si bunuri ale domeniului public identificate de autoritati ale administratiei publice in baza criteriilor precizate de Constitutie si legi;

c). dupa modul de incorporare distingem: domeniul public natural si domeniul public artificial;

d). dupa criteriul naturii lor distingem: domeniul public terestru; domeniul public maritim; domeniul public fluvial; domeniul public aerian; domeniul public cultural si domeniul public militar ;

e). dupa modul de utilizare de catre public distingem: bunuri utilizate direct si bunuri utilizate indirect, prin intermediul unui serviciu public.

b). dupa modul de determinare distingem: bunuri ale domeniului public prevazute de Constitutie; bunuri ale domeniului public stabilite de legi si bunuri ale domeniului public identificate de autoritati ale administratiei publice in baza criteriilor precizate de Constitutie si legi;

c). dupa modul de incorporare distingem: domeniul public natural si domeniul public artificial;

d). dupa criteriul naturii lor distingem: domeniul public terestru; domeniul public maritim; domeniul public fluvial; domeniul public aerian; domeniul public cultural si domeniul public militar ;

e). dupa modul de utilizare de catre public distingem: bunuri utilizate direct si bunuri utilizate indirect, prin intermediul unui serviciu public.

Concesiunea domeniului public

Concesiunea serviciului public - se apreciaza in doctrina actuala -, reprezinta un mod de administrare a unui serviciu in care o persoana publica, concedentul, insarcineaza prin contract administrativ o persoana privata, concesionarul, de a pune in functiune serviciul, sub controlul autoritatii concedente, pe o anumita perioada de timp, concesionarul asumandu-si aceasta sarcina in schimbul unei remunerari care consta din taxe pe care le percepe de la utilizatorii serviciului.

Definitia, obiectul si partile contractelor de concesiune

Principiile care se afla la baza atribuirii contractului de concesiune sunt: nediscriminarea, tratamentul egal, recunoasterea reciproca, transparenta, proportionalitatea, eficienta utilizarii fondurilor publice si asumarea raspunderii.

Plata concesiunii se numeste redeventa

Calitatea de concesionar o poate avea orice persoana fizica sau persoana juridica romana sau straina.

Durata contractului de concesiune de bunuri publice nu va putea depasi 49 de ani, incepand de la data semnarii lui, dar va putea fi prelungit pentru o perioada egala cu cel mult jumatate din durata sa initiala, prin simplul acord de vointa al partilor.

Aprobarea concesionarii se face pe baza studiului de oportunitate, prin Hotarare a Guvernului, a consiliilor locale, judetene sau a Consiliului General al Municipiului Bucuresti.

Concedentul are obligatia de a atribui contractul de concesiune de bunuri proprietate publica, prin licitatie, definita ca procedura la care persoana fizica sau juridica interesata are dreptul de a depune oferta. Cu titlu de exceptie, se poate recurge la negociere directa, definita ca procedura prin care concedentul negociaza clauzele contractuale, inclusiv redeventa, cu unul sau mai multi participanti la procedura de atribuire a contractului de concesiune.

Incheierea contractului de concesiune de bunuri publice

Contractul de concesiune de bunuri proprietate publica se incheie dupa implinirea unui termen de 20 de zile calendaristice de la data informarii de catre concedent in scris, printr-o comunicare adresata ofertantilor, cu confirmare de primire, nu mai tarziu de 3 zile lucratoare de la emiterea acestora, despre deciziile luate cu privire la atribuirea contractului de concesiune.

Contractul de concesiune va cuprinde clauzele prevazute in caietul de sarcini si clauzele convenite de partile contractante, in completarea celor din caietul de sarcini, fara a contraveni obiectivelor concesiunii prevazute in acesta.

Contractul de concesiune trebuie sa contina interdictia pentru concesionar de a subconcesiona, in tot sau in parte, unei alte persoane, obiectul concesiunii, cu exceptia cazurilor in care subconcesionarea este permisa, potrivit O.U.G.nr.54/2006.

Contractul de concesiune va cuprinde si clauze contractuale referitoare la impartirea responsabilitatilor de mediu intre concedent si concesionar. Contractul de concesiune se incheie in limba romana, in doua exemplare, cate unul pentru fiecare parte. In cazul in care concesionarul este de o alta nationalitate sau cetatenie decat cea romana si daca partile considera necesar, contractul de concesiune se va putea incheia in patru exemplare, doua in limba romana si doua intr-o alta limba aleasa de ele. In caz de litigiu, exemplarele in limba romana ale contractului prevaleaza.

Incetarea contractului de concesiune poate avea loc :

a). la expirarea duratei stabilite in contractul de concesiune;

b). cand interesul national sau local o impune, prin denuntarea unilaterala de catre concedent, cu plata unei despagubiri juste si prealabile in sarcina acestuia, in caz de dezacord fiind competenta instanta de judecata;

c). in cazul nerespectarii obligatiilor contractuale de catre concesionar, prin reziliere de catre concedent, cu plata unei despagubiri in sarcina concesionarului;

d). in cazul nerespectarii obligatiilor contractuale de catre concedent, prin reziliere de catre concesionar, cu plata unei despagubiri in sarcina concedentului;

e). la disparitia, dintr-o cauza de forta majora, a bunului concesionat sau in cazul imposibilitatii obiective a concesionarului de a-l exploata, prin renuntare, fara plata unei despagubiri.

Raspunderea administrativ-disciplinara

Raspunderea administrativ-disciplinara reprezinta situatia juridica care consta intr-un ansamblu de drepturi si obligatii conexe, continut al raporturilor juridice sanctionatorii, stabilite de regula, intre un organ al administratiei publice sau, dupa caz, un functionar public si autorul unei abateri administrative (organ statal, functionar public, structura nestatala, persoana fizica), abatere ce nu este contraventionalizata.

Abaterile administrative sunt fie incalcari cu vinovatie ale normelor de drept administrativ, fie incalcari ale unor norme de drept penal, care prin pericolul social redus justifica aplicarea unor sanctiuni de natura administrativa, prevazute de Codul penal.

Abaterea administrativa, ca orice fapta ilicita, este savarsita cu vinovatie, de unde rezulta ca raspunderea administrativa se intemeiaza pe culpa. Sanctiunile administrativ-disciplinare sunt variate, iar in unele domenii de activitate ale administratiei publice, ele au un regim juridic procedural foarte amplu.

Raspunderea administrativ- contraventionala

materia contraventiilor a avut o natura penala, ilicitul contraventional fiind consacrat de legislatia penala in cadrul impartirii tripartite a ilicitului penal in: crime, delicte si contraventii.

Contraventia, o institutie a dreptului administrativ cu trasaturi specifice, unii dintre ei formuland chiar propuneri de instituire a unui sistem juridic contraventional si implicit de creare a unei noi ramuri de drept, Dreptul contraventional.

Ca fenomen juridic contraventia este o fapta, constand intr-o actiune sau inactiune, imputabila autorului ei, prevazuta de norme legale si pentru a carei savarsire se aplica o sanctiune.

Trasaturi

-contraventia este o fapta savarsita cu vinovatie, avand deci un caracter ilicit, in sensul ca ea ataca anumite valori sociale ocrotite de lege,

-prin vinovatie se intelege starea subiectiva a autorului faptei ilicite, in momentul incalcarii ordinii de drept, exprimand atitudinea psihica, negativa a acestuia fata de interesele si valorile sociale ocrotite de normele juridice.

Ilicitul contraventional poate sa constea dintr-o actiune, dintr-o inactiune sau din fapte comisiv-omisive, legate indisolubil de o anumita atitudine psihica a autorului acestor fapte fata de consecintele lor negative. Ca si in dreptul penal, vinovatia in cazul raspunderii contraventionale imbraca doua forme: intentia si culpa.

-actele normative prin care pot fi stabilite si sanctionate contraventii si implicit, la autoritatile publice competente sa le emita.

Astfel, potrivit art.2 alin.(1) din ordonanta, contraventii pot fi stabilite si sanctionate prin legi, ordonante sau hotarari ale Guvernului in toate domeniile de activitate, fiind vorba deci despre o competenta materiala generala.

Prin hotarari ale autoritatilor administratiei publice locale sau judetene se stabilesc si se sanctioneaza contraventii in toate domeniile de activitate pentru care acestora le sunt stabilite atributii prin lege, in masura in care in domeniile respective nu sunt stabilite contraventii prin legi, ordonante sau prin hotarari ale Guvernului.

Sanctiunile contraventionale

Sanctiunea reprezinta un element structural al normelor juridice, rolul sau fiind acela de a asigura respectarea conduitei prescrisa in dispozitia normei. Sanctiunea este "pretul″ platit de o persoana in cazul incalcarii normelor juridice.

Sanctiunile contraventionale principale sunt: avertismentul; amenda contraventionala si prestarea unei activitati in folosul comunitatii.

Sanctiunile contraventionale complementare sunt: confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contraventii; suspendarea sau anularea, dupa caz, a avizului, acordului sau a autorizatiei de exercitare a unei activitati; inchiderea unitatii; suspendarea activitatii agentului economic; retragerea licentei sau a avizului pentru anumite operatiuni ori pentru activitati de comert exterior, temporar sau definitiv; desfiintarea lucrarilor si aducerea terenului in starea initiala.

"Sanctiunile complementare se aplica in functie de natura si gravitatea faptei. Pentru una si aceeasi contraventie se poate aplica numai o sanctiune contraventionala principala si una sau mai multe sanctiuni complementare".

Avertismentul ca sanctiune contraventionala principala consta in atentionarea verbala sau scrisa a contravenientului asupra pericolului social al faptei savarsite, insotita de recomandarea de a respecta dispozitiile legale. Avertismentul se aplica in cazul in care fapta este de gravitate redusa. El poate fi aplicat chiar si in cazul in care actul normativ de stabilire si sanctionare a contraventiei nu il prevede.

Amenda contraventionala ca sanctiune contraventionala principala are caracter administrativ potrivit art.8 alin.(1) din ordonanta, precizare care exclude astfel orice dubiu cu privire la natura sa juridica, fiind evident vorba despre o sanctiune administrativa.

Amenda contraventionala se diferentiaza de amenda penala prin natura sa juridica, prin autoritatea care o aplica (administratia, in primul caz, instanta de judecata, in cel de-al doilea caz), prin subiectul de drept asupra caruia se aplica (persoane fizice sau juridice, in primul caz, persoane fizice, in al doilea caz)

Amenda este o sanctiune pecuniara principala, ce consta in micsorarea silita a patrimoniului celui sanctionat, acesta fiind obligat sa plateasca statului, suma de bani fixata drept sanctiune.

Limita minima a amenzii contraventionale este de 25 RON (250.000 ROL), iar limita maxima nu poate depasi:

a). 100.000 RON (1 miliard ROL), in cazul contraventiilor stabilite prin lege si ordonanta;

b).50.000 RON (500 milioane ROL), in cazul contraventiilor stabilite prin hotarari ale Guvernului;

c). 5000 RON (50 milioane ROL), in cazul contraventiilor stabilite prin hotarari ale consiliilor judetene ori ale Consiliului General al Municipiului Bucuresti;

d). 2500 RON (25 milioane ROL), in cazul contraventiilor stabilite prin hotarari ale consiliilor locale ale comunelor, oraselor, municipiilor si ale sectoarelor municipiului Bucuresti.

Prestarea unei activitati in folosul comunitatii ca sanctiune contraventionala principala a fost introdusa pe fondul procesului de armonizare a legislatiei Romaniei cu legislatia tarilor Uniunii Europene. Introducerea unei asemenea sanctiuni largeste paleta reactiilor sociale la inconduitele individuale si sociale de natura contraventionala.

Confiscarea (sanctiune contraventionala complementara, sanctiune administrativ-disciplinara, masura de siguranta) noua reglementare o enumera expres printre sanctiunile contraventionale complementare.

Confiscarea are caracter obligatoriu, nu facultativ, atunci cand actul normativ o prevede in mod expres. Astfel, agentul constatator, aplicand sanctiunea principala este obligat sa dispuna si confiscarea, facand mentiunile de rigoare in procesul verbal pe care il incheie.

Subiectele raspunderii contraventionale

-subiectul activ, adica autoritatea publica ce trage la raspundere, aplicand sanctiunea juridica

-subiectul pasiv, adica subiectul de drept caruia i se aplica sanctiunea juridica.

Cauzele care inlatura raspunderea contraventionala

-cauzele care inlatura caracterul contraventional al faptei si respectiv, raspunderea contraventionala, acestea se datoreaza unor situatii obiective ce tin fie de aspectele materiale ale faptei ilicite, fie de cele subiective.

Astfel, potrivit art.11 din ordonanta, caracterul contraventional al faptei este inlaturat in cazul legitimei aparari, starii de necesitate, constrangerii fizice sau morale, cazului fortuit, iresponsabilitatii, betiei involuntare complete, erorii de fapt, precum si infirmitatii, daca are legatura cu fapta savarsita.

Constrangerea consta in actiunea de a obliga o persoana sa faca un anumit lucru pe care nu l-ar fi intreprins din proprie initiativa si ea poate imbraca doua forme, fizica sau morala, in functie de circumstantele existente.

Cazul fortuit consta in interventia unui eveniment sau a unei intamplari ce nu putea fi prevazuta sau inlaturata si care determina producerea rezultatului socialmente periculos.

Iresponsabilitatea reprezinta incapacitatea unei persoane de a intelege natura si rezultatul faptelor sale, de a-si dirija in mod normal viata si poate fi temporara sau permanenta.

Infirmitatea este o cauza necunoscuta in legislatia penala, deci ea nu exonereaza de raspundere o persoana infirma care comite o infractiune. In materie contraventionala insa, infirmitatea poate constitui cauza de inlaturare a raspunderii contraventionale

pentru o fapta ilicita savarsita in legatura cu respectiva infirmitate. Astfel, existenta infirmitatii trebuie sa fie de natura a-l impiedica pe faptuitor fie sa respecte conduita prescrisa de norma legala, fie sa perceapa, sa realizeze faptul ca incalca aceasta norma. Infirmitatea poate fi temporara sau permanenta, psihica sau fizica, conditia esentiala fiind ca aceasta sa existe in momentul savarsirii faptei si sa aiba un rol determinant in comiterea acesteia.

Eroarea de fapt reprezinta necunoasterea in totalitate a unei imprejurari reale de care depinde caracterul contraventional al unei fapte sau cunoasterea ei inexacta in momentul comiterii faptei ilicite.

Procesul verbal de constatare a contraventiei trebuie sa le contina in mod obligatoriu si anume: data si locul unde este incheiat; numele, prenumele, calitatea si institutia din care face parte agentul constatator; datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupatia si locul de munca ale contravenientului; descrierea faptei contraventionale cu indicarea datei, orei si locului in care a fost savarsita, precum si aratarea tuturor imprejurarilor ce pot servi la aprecierea gravitatii faptei si la evaluarea eventualelor pagube pricinuite; indicarea actului normativ prin care se stabileste si se sanctioneaza contraventia; indicarea societatii de asigurari, in situatia in care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulatie; posibilitatea achitarii in termen de 48 de ore a jumatate din minimul amenzii prevazute de actul normativ daca acesta prevede o asemenea posibilitate; termenul de exercitare a caii de atac si organul la care se depune plangerea.

In cazul in care contravenientul este minor procesul-verbal va cuprinde si numele, prenumele si domiciliul parintilor sau ale altor reprezentanti ori ocrotitori legali ai acestuia

In situatia in care contravenientul este persoana juridica, in procesul-verbal

se vor face mentiuni cu privire la denumirea, sediul, numarul de inmatriculare in registrul comertului si codul fiscal ale acesteia, precum si datele de identificare ale persoanei care o reprezinta.

In momentul incheierii procesului-verbal agentul constatator este obligat sa aduca la cunostinta contravenientului dreptul de a face obiectiuni cu privire la continutul actului de constatare, obiectiuni ce vor fi consemnate distinct la rubrica "Alte mentiuni", sub sanctiunea nulitatii procesului-verbal. De remarcat ca, actuala enumerare a elementelor pe care trebuie sa le contina procesul-verbal de sanctionare contraventionala a fost apreciata in doctrina ca fiind mai completa decat cea cuprinsa in vechea lege.

Procesul-verbal se semneaza pe fiecare pagina de agentul constatator si de contravenient. In cazul in care acesta din urma nu se afla de fata, refuza sau nu poate sa semneze, agentul constatator va face mentiune despre aceste imprejurari, care trebuie sa fie confirmate de cel putin un martor. In acest caz, procesul-verbal va cuprinde si datele personale din actul de identitate al martorului si semnatura acestuia.

Nu poate avea calitatea de martor un alt agent constatator. In lipsa unui martor, agentul constatator va preciza motivele care au condus la incheierea procesului-verbal.

Agentul constatator nu are dreptul sa aplice si sanctiunea, procesul-verbal de constatare se trimite de indata organului sau persoanei competente sa aplice sanctiunea.Impotriva procesului-verbal de constatare a contraventiei si de aplicare a sanctiunii se poate face plangere in termen de 15 zile de la data inmanarii sau comunicarii acestuia.

Plangerea insotita de copia de pe procesul-verbal de constatare a contraventiei se depune la organul din care face parte agentul constatator, acesta fiind obligat sa o primeasca si sa inmaneze depunatorului o dovada in acest sens.

ata prin rezolutie scrisa pe procesul-verbal.

Judecatoria va fixa termen de judecata, ce nu va depasi 30 de zile, si va dispune citarea contravenientului sau, dupa caz, a persoanei care a facut plangerea, a organului care a aplicat sanctiunea, a martorilor indicati in procesul-verbal sau in plangere, a oricaror alte persoane in masura sa contribuie la rezolvarea temeinica a cauzei

Raspunderea administrativ-patrimoniala

a fost definita ca reprezentand acea forma a raspunderii juridice care consta in obligarea statului sau, dupa caz, a unitatilor administrativ-teritoriale la repararea pagubelor cauzate particularilor printr-un act administrativ ilegal sau prin refuzul nejustificat al administratiei publice de a rezolva o cerere privitoare la un drept recunoscut de lege sau la un interes legitim.

2. Formele raspunderii administrativ-patrimoniale

- raspunderea patrimoniala a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare;

- raspunderea patrimoniala a autoritatilor publice pentru pagubele cauzate prin acte administrative sau prin nesolutionarea in termenul legal a unei cereri, cu posibilitatea introducerii in cauza a functionarului vinovat de emiterea actului;

- raspunderea patrimoniala solidara a autoritatilor administratiei publice si a functionarilor pentru pagubele cauzate domeniului public ori ca urmare a proastei functionari a serviciilor publice

Controlul administrativ poate fi caracterizat ca reprezentand controlul infaptuit de administratia publica in conformitate cu legea asupra propriei activitati

Controlul administrativ poate fi un control intern, atunci cand este realizat de persoane, compartimente etc. din interiorul organului administrativ controlat sau un control extern, atunci cand este exercitat de organe sau functionari din afara autoritatilor controlate.

Controlul intern presupune existenta a doua subiecte: cel care controleaza (subiectul activ) si cel controlat (subiectul pasiv). El se poate exercita fie din oficiu, fie la cererea sau sesizarea unei persoane fizice sau juridice.

Fundamentul constitutional al institutiei contenciosului administrativ se regaseste in principal in art.52 din Constitutia republicata, privitor la dreptul persoanei vatamate de o autoritate publica

Sub aspectul evolutiei institutiei vom aminti ca, Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ a prevazut pentru prima data, in art.4, regula atacarii in fata instantelor de contencios administrativ a actelor administrativ-jurisdictionale, dupa epuizarea cailor administrativ-jurisdictionale de atac, cu recurs la Curtea Suprema de Justitie, in termen de 15 zile de la comunicare.

Legea contenciosului administrativ, legea nr.554/2004

Introducerea actiunii:

- actul atacat sa fie un act administrativ

- actul sa vatame un drept sau un interes legitim;

- actul sa emane de la o autoritate publica;

- sa fie indeplinita procedura administrativa prealabila;

- actiunea sa fie introdusa intr-un anumit termen;

-actul sa nu fie emis anterior intrarii in vigoare a legii contenciosului administrativ.

Nesolutionarea in termenul legal a unei cereri este definita ca faptul de a nu raspunde solicitantului in termen de 30 de zile de la inregistrarea cererii, daca prin lege nu se prevede alt termen.

Conditia ca actiune sa fie introdusa in termen

Daca cel vatamat se adresase autoritatii emitente, termenul de sesizare a instantei era de 30 de zile de la comunicarea solutiei, iar daca se adresase si autoritatii ierarhic superioare celei emitente, termenul de 30 de zile se calcula de la comunicarea solutiei acestei autoritati.

Daca autoritatea emitenta (sau autoritatea ierahic superioara) nu rezolva reclamatia in termen de 30 de zile, la expirarea acestui termen incepea sa curga termenul de 30 de zile de sesizare a instantei de contencios administrativ.

Art.11 din lege stabileste un termen general de 6 luni pentru introducerea actiunii, termen calificat expres ca fiind un termen de prescriptie care curge de la: data comunicarii raspunsului la plangerea prealabila; data comunicarii refuzului nejustificat de solutionare a cererii; data expirarii termenului de solutionare a plangerii prealabile, respectiv, data expirarii termenului legal de solutionare a cererii; data incheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, in cazul contractelor .

Teoria recursului paralel nu reprezinta o teorie de justificare a unor "sustrageri" de acte administrative de la controlul jurisdictional, ci dimpotriva, este teoria potrivit careia, asupra acelor acte administrative se exercita un alt control jurisdictional decat cel al instantelor de contencios administrativ, si anume, controlul instantelor de drept administrativ comun.

1. Sesizarea instantei de fond de catre persoana fizica sau juridica care se considera vatamata, dupa exercitarea procedurii prealabile si in termenele prevazute de lege (situatia tipica);

2. sesizarea instantei de fond de catre prefect, atunci cand considera actul administrativ ca fiind ilegal, in baza art.123 alin.(5) din Constitutia republicata (control de tutela administrativa);

3. sesizarea instantei de fond de cel care se considera vatamat sau, dupa caz, de orice persoana interesata, in conditiile prevazute de legi speciale, de regula, fara indeplinirea procedurii prealabile (spre exemplu, in cazurile prevazute in Legea nr.67/2004 privind alegerea autoritatilor administratiei publice locale);

4. sesizarea instantei de contencios administrativ impotriva unui act administrativ-jurisdictional, potrivit art.4 din lege, fara indeplinirea procedurii prealabile.

Subiecte de sesizare a instantei

Avocatul Poporului, in urma controlului realizat, potrivit legii sale organice, daca apreciaza ca ilegalitatea actului sau refuzul autoritatii administrative de a-si realiza atributiile legale nu poate fi inlaturat decat prin justitie, poate sesiza instanta competenta de contencios administrativ de la domiciliul petentului. Petitionarul dobandeste, de drept, calitatea de reclamant, urmand a fi citat in aceasta calitate. Daca petitionarul nu isi insuseste actiunea formulata de Avocatul Poporului la primul termen de judecata, instanta de contencios administrativ anuleaza cererea.

Ministerul Public atunci cand, in urma exercitarii atributiilor prevazute de legea sa organica, apreciaza ca incalcarile drepturilor, libertatilor si intereselor legitime ale persoanelor se datoreaza existentei unor acte administrative unilaterale individuale ale autoritatilor publice emise cu exces de putere, cu acordul prealabil al acestora, sesizeaza instanta de contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice sau de la sediul persoanei juridice vatamate. Petitionarul dobandeste, de drept, calitatea de reclamant, urmand a fi citat in aceasta calitate.

Mai mult decat atat, atunci cind Ministerul Public apreciaza ca, prin emiterea unui act administrativ normativ, se vatama un interes legitim public, sesizeaza instanta de contencios administrativ competenta de la sediul autoritatii publice emitente.

"Actiunile introduse de persoanele de drept public si de orice autoritate publica, in apararea unui interes public, precum si cele introduse impotriva actelor administrative normative, nu sunt formulate si pentru apararea drepturilor sau intereselor legitime de care pot dispune persoanele fizice sau juridice de drept privat ".

Judecata in fond

"Litigiile privind actele administrative emise sau incheiate de autoritatile publice locale si judetene, precum si cele care privesc taxe si impozite, contributii, datorii vamale, precum si accesorii ale acestora de pana la 500.000 lei se solutioneaza in fond, de catre tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau incheiate de autoritatile publice centrale, precum si cele care privesc taxe si impozite, contributii, datorii vamale, precum si accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei se solutioneaza, in fond, de sectiile de contencios administrativ si fiscal ale curtilor de apel, daca prin lege organica speciala nu se prevede altfel. Completul de judecata este format din 2 judecatori."

Taxa de timbru care initial a fost de 1000 de lei, suma modica si in anii 1990, iar ulterior fusese inclusa in Legea nr.146/1997 privind taxele de timbru, ramanand in principiu, o suma accesibila cetatenilor, in prezent, noua reglementare precizeaza expres ca, se percep taxele de timbru prevazute de Legea nr.146/1997 privind taxele de timbru, cu modificarile si completarile ulterioare, pentru cauzele neevaluabile in bani, cu exceptia celor care au ca obiect contractele administrative, caree se vor taxa la valoare.

Solutiile instantei de fond

a). anularea in intregime a actului administrativ supus judecatii;

b). anularea anumitor parti ale actului administrativ (in special in cazul actului administrativ normativ);

c). obligarea autoritatii parate sa emita un act administrativ, sa elibereze un certificat, o adeverinta sau orice alt inscris;

d). constatarea ilegalitatii actelor sau operatiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecatii;

e). obligarea la despagubiri pentru daunele materiale si morale produse.

Judecata in recurs

Actuala lege a mentinut termenul de 15 zile, in care hotararea primei instante poate atacata cu recurs, introducerea acestuia suspendand executarea iar judecata urmand a se face de urgenta. In ce priveste formularea privitoare la momentul de la care acest termen incepe sa curga, "de la pronuntare sau de la comunicare", aceasta a fost apreciata ca neconstitutionala prin Decizia nr.189/2006 a Curtii Constitutionale.

"In cazul admiterii recursului, instanta de recurs, modificand sau casand sentinta, va rejudeca litigiul in fond, daca nu sunt motive de casare cu trimitere. Cand hotararea primei instante a fost pronuntata fara a se judeca fondul, cauza se va trimite, o singura data, la aceasta instanta

Exceptia de ilegalitate

-o aparare pe care o parte in proces o ridica impotriva unui act administrativ ilegal ce are incidenta in cauza respectiva. Ea poate fi ridicata in orice proces de competenta instantelor judecatoresti si de orice parte din proces precum si, din oficiu, de instanta judecatoreasca