Modele de Relatii Publice

Modele de Relatii Publice

Istoria RELATII PUBLICE este marcata de patru mari etape[1] care dezvaluie, in fond progresiva deschidere a organizatiilor catre publicurile lor. (Profitam de aceasta ocazie pentru a sublinia ca un specialist in comunicare trebuie sa reziste tentatiei de a-si lua ca destinatar al mesajului un singur public, masiv, indistinct. Aceasta este, probabil, una dintre cele mai persistente, dar si mai daunatoare, iluzii pe care le poate nutri un specialist in RELATII PUBLICE De aceea, vom prefera sa folosim pluralul cu referire la "public", atit din nevoia de precizie, acolo unde se impun distinctii, cit si dintr-un scrupul profilactic, daca ne este permisa expresia.) Iata, in fine, etapele despre care vorbeam si modelele de RELATII PUBLICE corespunzatoare:

Modelul agentiei de presa (press agentry), caracterizat de o comunicare unidirectionala (exclusiv dinspre organizatie catre public), al carei scop este o cit mai buna publicitate (nu neaparat in sensul modern al termenului, ci in acela de expunere, de vizibilitate publica) pentru organizatie, fara a tine seama de interesele publicului, prin informatii de cele mai multe ori incomplete si partial adevarate. Nu ar trebui sa ne grabim sa reclamam "manipularea" care s-ar afla la baza acestui model de comunicare publica intrucit, in aceasta perioada, lejeritatea deontologica a mediatorilor se conjuga cu lipsa de interes a marelui public pentru "adevarurile ascunse" ale corporatiilor.

Modelul informarii publice (public information) se caracterizeaza tot printr-o comunicare unidirectionala, dar informatiile sunt corecte, fara a se tine seama, totusi, de reactia publicului. Aprecierea ca acest model ar fi asumat de catre majoritatea institutiilor guvernamentale pare sa fie, in ciuda aparentelor incontestabile, din ce in ce mai putin valabila. Intr-o lume in care deciziile guvernelor sunt cunoscute cu o maxima rapiditate, iar legitimitatea acestor decizii este mereu chestionata de catre cetateni, izolarea guvernelor fata de publicurile lor pare sa fie din ce in ce mai putin tolerata. De altfel, in bibliografia recenta[2] acest model apare ca fiind prea putin recomandabil. Sa nu uitam, totusi, ca orice model este o constructie teoretica ideala, care nu are nevoie, pentru a functiona in spatiul spiritului, de un corespondent perfect in realitate. In fapt, practica Relatiilor Publice include, dupa nevoile organizatiei, ponderi diferite din toate modelele prezentate aici.

Modelul bilateral asimetric (two-way asymmetric) se caracterizeaza printr-o comunicare in doua sensuri, atit dinspre organizatie catre public, cit si dinspre public spre organizatie. Daca se tine seama de reactia publicului, aceasta se intimpla mai ales pentru a corecta mesajele organizatiei, astfel incit acestea sa fie cit mai convingatoare. Variante ale acestui model sunt prezente, de obicei,    in strategiile de RELATII PUBLICE ale organizatiilor economice, fara a fi folosite, asa cum am spus, exclusiv de catre acestea.

Modelul comunicarii bilaterale simetrice (two-way symmetric). Spre deosebire de anteriorul, acest model presupune faptul ca organizatiile tin seama de reactiile publicului nu numai din interes propriu, ci si pentru a-si schimba comportamentul. Dupa cum se mentioneaza in opera citata[3], "acest model se bazeaza pe intelegerea reciproca si conduce la rezolvarea eventualelor conflicte prin comunicare".

Dupa cum spuneam la inceputul acestui capitol, aceste modele jaloneaza istoria unei deschideri progresive a organizatiilor fata de publicul lor si nu incape nici o indoiala ca aceasta deschidere nu s-ar fi realizat daca ea nu ar fi fost absolut necesara pentru supravietuirea organizatiilor. Desi este destul de greu, trebuie sa gasim o pozitie echilibrata, undeva intre cinism si naivitate, de pe care sa apreciem situatia RELATII PUBLICE moderne. Nu putem ignora ca, pe cit de coerenta pare aceasta istorie a RELATII PUBLICE, pe atit este de vulnerabila teoretic la cele doua capete ale sale, dar din motive diferite. Modelul agentiei de presa pare, de la inceput, prea putin onorabil, iar modelul comunicarii bilaterale simetrice are o prea stridenta nuanta normativa. Undeva intre aceste inceputuri inacceptabile si sfirsituri apoteotice trebuie sa cautam necesitatea, demnitatea si realismul acestei practici ale carei noutate si spectaculozitate nu trebuie sa ne distraga atentia de la vitala ancorare deontologica a specialistilor in RELATII PUBLICE de solul principiilor ferme.