CREAREA UNIUNII EUROPENE

CREAREA UNIUNII EUROPENE

1.1 Notiunea de drept comunitar

Dreptul comunitar este ansamblul normelor juridice prin care se consacra structurile, rolul si functiile institutiilor europene, precum si raporturile acestora cu institutiile nationale in indeplinirea obiectivelor de progres si dezvoltare ale popoarelor europene.

1.2. Obiectul dreptului comunitar

Dreptul comunitar reglementeaza raporturile juridice din cadrul Comunitatilor Europene, precum si dintre aceste comunitati si statele membre; precizeaza statutul institutiilor

europene definind atributiile acestora si statueaza competentele Uniunii Europene si ale mecanismelor sale componente.

1.3. Comunitatile Europene

1.3.1. Premisele aparitiei Comunitatilor Europene

Ideea de unitate europeana nu este noua, ea reprezentand o preocupare mai veche pentru omenire. Astfel, Dante Aligheri in Divina comedie isi imagina o Europa unificata, aflata sub conducerea unui suveran situat deasupra celorlalti suverani. Limba comuna urma sa fie limba

latina, iar moneda comuna florinul, care avea o circulatie larga in Europa datorita activitatii negustorilor din Florenta. In anul 1795, Immanuel Kant a elaborat un Proiect de pace eterna care avea la baza o federatie de state libere cu o Constitutie de tip republican.

La al treilea Congres International de Pace de la Paris din anul 1849, Victor Hugo afirma ca "va veni o zi cand vom vedea aceste doua grupuri imense, Statele Unite ale Americii si Statele

Unite ale Europei, unul in fata celuilalt, intinzandu-si mainile, unul celuilalt, peste mari, schimband produse, comert, industrie, arte, genii."

Dupa primul razboi mondial, in anul 1923 a aparut ideea unei federatii europene care prevedea constituirea unei Europe Federale, pe baza renuntarii de catre state la suveranitate.

Miscarea initiata in favoarea constituirii unei uniuni europene si-a tinut primul congres, in anul 1926, la Viena, la care au participat 2.000 de reprezentanti din 26 de state, care au adoptat un Manifest Pan - European in care erau cuprinse directiile principale ale crearii unei confederatii europene.

In aceeasi perioada au aparut mai multe miscari, cum ar fi "Uniunea Pan - Europeana", avand ca presedinte de onoare pe ministrul francez Aristide Briand, "Uniunea Economica si Vamala

Europeana" sau "Federatia pentru Intelegere Europeana", toate culminand cu propunerea lui Aristide Briand din 7 septembrie 1929, in cadrul Adunarii Generale a Ligii Natiunilor, de a fi

creata o Uniune Federala Europeana.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, are loc trecerea de la proiecte la realizarea ideii de uniune europeana prin parcurgerea unor etape preliminare necesare.

Declaratia lui Winston Churchill, din 19 decembrie 1946, la Universitatea din Zrich, care a reiterat ideea unitatii europene, a condus la fondarea unor miscari cu acest obiectiv, cum ar fi: "Uniunea Europeana a Federalistilor", "Miscarea Socialista pentru Statele Unite Europene", "Uniunea Parlamentara Europeana" sau "Noile Echipe Internationale".

In decembrie 1947 a fost instituit Comitetul International de Coordonare a Miscarilor pentru Unitatea Europeana, care a tinut mai multe congrese, dintre care cel mai important este Congresul de la Haga, desfasurat in perioada 7 - 10 mai 1948 si care a initiat constituirea Consiliului Europei. Congresul de la Haga a avut un rol important in definirea

unui program de actiune pentru o Europa Unita, prin crearea unei Miscari Europene si a faptului ca a fost la originea initierii "Centrului European de Cultura", a "Colegiului Europei", a "Consiliului Europei", iar in final a contribuit la crearea Comunitatilor Europene.

La 5 mai 1949 a fost creat Consiliul Europei, avand zece state ca membri fondatori: Belgia, Danemarca, Franta, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia si Suedia,

a carui prima realizare a constituit-o semnarea Conventiei Europene a Drepturilor Omului, la data de 4 noiembrie 1950 la Roma.

In 1950, Jean Monnet, comisar general al Planului in Franta, si-a asumat, intr-o conferinta de presa, responsabilitatea politica a declaratiei "Schuman" prin care Franta oferea Germaniei si tuturor celorlalte state din Europa occidentala posibilitatea de a-si unifica economiile, prin crearea unei piete comune, pentru a le permite reconstructia si a face fata concurentei dintre blocurile ideologice.

In anul 1944, reprezentantii miscarilor europene de rezistenta, reuniti in Elvetia, au elaborat un program european care statua ca realizarea unei Europe prospere, democratice si pacifiste,

sub forma unei reuniuni de state suverane, separate prin frontiere politice si vamale, este imposibila si doar o federatie europeana ar putea inlatura cauzele celor doua razboaie mondiale.

In 1946, Winston Churchill, la Universitatea din Zrich, a sustinut ideea unor "State Unite ale Europei", construite in jurul Frantei si Germaniei, sub auspiciile Marii Britanii si SUA.

Este unanim recunoscut ca la baza infaptuirii Uniunii Europene se afla Planul Marshal, care a creat conditiile unui sistem de cooperare economica ce a permis primele proiecte de integrare europeana.

Dupa al doilea razboi mondial, cele doua superputeri, Uniunea Sovietica si SUA, si-au disputat zonele de influenta, in special in Europa. Marea Britanie, asociat al Statelor Unite, se

angajase sa sustina linia de rezistenta formata de Grecia si Turcia, dar la 21 februarie 1947 Ambasada Marii Britanii din SUA a anuntat Secretariatul de Stat din Washington ca, datorita

gravelor dificultati cu care se confrunta economia britanica, nu mai avea forta economica si militara pentru a suporta imensele cheltuieli cu bazele militare din Marea Mediterana.

In acelasi timp, in Europa, prindeau si castigau teren miscarile socialiste si comuniste prosovietice, ajungandu-se chiar la desemnarea unor ministri comunisti in guvernele Italiei

si Frantei. In acest context, Henry Truman, presedintele american care i-a succedat lui Franklin Delano Roosevelt, la 12 martie 1947, s-a adresat Sesiunii Comune a Congresului SUA si a solicitat autorizatia pentru alocarea a 400 milioane dolari in ajutorul Greciei si Turciei, suma aprobata de Congresul SUA, care a stabilit obiectivul de a se manifesta o atitudine ferma a Washingtonului fata de Moscova.

La 5 iulie 1947, la Universitatea Harvard, Secretarul de Stat al SUA, George Marshall, cu ocazia discursului tinut la acordarea titlului de doctor honoris causa, a atacat dur pretentiile de superputere ale URSS, care urmarea o adeziune sau chiar o incorporare fortata a Germaniei la cauza socialismului pentru a realiza revolutia mondiala.

La 12 iunie 1947, la initiativa Marii Britanii si Frantei, a avut loc la Paris o conferinta care s-a finalizat cu constituirea unui Comitet European de Cooperare Economica (CECE), care avea menirea de a realiza un studiu privind necesitatile europene de import din zona dolarului, studiul fiind aprobat la Conferinta din 22 septembrie 1947 si transmis in SUA.

La 3 aprilie 1948, presedintele SUA a semnat Legea Asistentei Externe, prin care era sustinut Programul de Recuperare Europeana si astfel a demarat oficial Planul Marshall.

La data de 16 aprilie 1948 s-a semnat, la Paris, Conventia prin care s-a constituit Organizatia Europeana de Cooperare Economica, al carei obiectiv initial l-a reprezentat gestionarea

ajutorului comun oferit de catre Statele Unite ale Americii, in cadrul Planului Marshall, statelor europene care au avut de suferit in urma celui de-al doilea razboi mondial. Membrii

fondatori au fost 16 state europene: Austria, Belgia, Danemarca,

Franta, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Turcia, Germania si Spania. SUA si Canada au fost admise ca membri asociati, iar Iugoslavia a primit statut de observator.

In anul 1961, aceasta organizatie s-a transformat in Organizatia de Cooperare si Dezvoltare Economica (O.C.D.E.), concentrandu-se asupra cooperarii internationale intre tarile

industrializate cu economie de piata printr-o coordonare a politicilor economice, comerciale si de dezvoltare ale tarilor membre.

O.C.D.E. a devenit prima organizatie regionala constituita la nivel european, deschizand drumul constituirii si a altor forme de cooperare intre statele de pe batranul continent.3

1.3.2. Formarea Comunitatilor Europene

La baza structurilor comunitare stau trei organisme europene:

􀂉 Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului;

􀂉 Comunitatea Economica Europeana;

􀂉 Comunitatea Europeana a Energiei Atomice.

1.3.2.1. Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO)

La data de 9 mai, 1950, Robert Schumann, ministrul de externe al Frantei, a propus un Program de masuri pentru plasarea productiei de carbune si otel a Frantei si Germaniei sub

o autoritate unica, care urma sa se numeasca Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului. La baza propunerii lui Schumann se afla planul elaborat de Jean Monnet, om politic si economist, seful Organizatiei nationale a planificarii din Franta, dar ideea era mai veche si fusese lansata de Konrad Adenauer, cancelarul Germaniei din anul 1949 pana in anul 1963,care a reconstruit Germania si care in 1949 a propus o "asociere de drept international" pe baza de cooperare. Planul Schumann a fost conceput pentru a evita o noua conflagratie mondiala, punand ramurile de baza ale industriei de armament sub control international, prin intermediul unui tratat inviolabil.

Negocierile au avut loc la Paris in perioada 10 iunie1950 - 18 aprilie 1951, iar Tratatul a fost semnat la data de 18 aprilie 1951 si a intrat in vigoare la data de 25 iulie1952.

Membrii fondatori sunt Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg, comunitatea fiind constituita pe o durata de 50 de ani, iar prin intrarea in vigoare a Tratatului de constituire

a CECO, a fost creata o piata comuna in domeniile carbonifer si siderurgic prin care s-a facilitat integrarea Germaniei in Europa postbelica.

Prin constituirea CECO se ofereau garantii in cadrul acestei constructii europene prin punerea in comun a resurselor metalurgice si miniere, care faceau imposibila orice stare de beligeranta intre Franta si Germania.

Tratatul CECO a instituit o piata comuna pentru carbune si otel prin interzicerea taxelor de import si de export si a masurilor cu efect echivalent, precum si a restrictiilor cantitative

asupra circulatiei acestor produse si interzicerea discriminarii intre producatori si consumatori.

Conform prevederilor Tratatului CECO au fost create patru institutii:

♦ Inalta Autoritate federala, formata din noua membri desemnati de guvernele statelor membre, investita cu independenta si autoritate legala. A disparut in anul 1967, fiind asimilata de Comisia Europeana, unde munca este impartita pe directorate generale;

♦ Consiliul de Ministri, reprezentand statele membre, dar cu puteri restranse;

♦ Adunarea Parlamentara, formata din deputati ai parlamentelor din statele membre;

♦ Curtea de Justitie, alcatuita din 9 judecatori cu sarcina de a aplica si interpreta dispozitiile Tratatului.

1.3.2.2. Comunitatea Economica Europeana (CEE)

Procesul constituirii Comunitatii Economice Europene a inceput cu Memorandumul tarilor Beneluxului, elaborat la 20 mai 1955, a carui principala idee era ca integrarea economica

trebuie sa preceada integrarea politica.

Ulterior, Memorandumul a fost dezbatut (1 - 3 iunie 1955) in cadrul Conferintei de la Messina7, la care au luat parte ministrii de externe din Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda, iar dupa 10 luni de dezbateri a fost elaborat Raportul Spaak, dupa numele lui Paul - Henry Spaak, ministrul de externe al Belgiei, care a fost supus analizei Conferintei Ministrilor Afacerilor Externe de la Venetia din mai 1956.

In acest raport se arata ca pentru fuziunea pietelor erau necesare eliminarea restrictiilor vamale, promovarea liberei concurente si armonizarea legislatiei tarilor membre ale Pietei

Comune.

La data de 20 mai 1956, ministrii de externe din Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda au adoptat Raportul, apreciind ca el reprezinta o baza pentru negocierea unor tratate privind integrarea.

La data de 26 iunie 1956, la Bruxelles au inceput negocieri interguvernamentale care au dus la elaborarea coordonatelor Pietei Comune - constituirea Uniunii Vamale si statuarea celor patru libertati (libera circulatie a bunurilor, libera circulatie a lucratorilor, libera circulatie a serviciilor si libera circulatie a capitalurilor) pe intreg teritoriul comunitar.

Tratatul privind instituirea Comunitatii Economice Europene a fost semnat la Roma la 25 martie 1957 si a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958.

1.3.2.3. Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (CEEA)

In scopul dezvoltarii cercetarii stiintifice in domeniul energiei nucleare si crearii unei Piete comune a combustibililor nucleari, precum si in vederea unui control riguros in industria

nucleara, s-a convenit constituirea Comunitatii Europene a Energiei Atomice, cunoscuta sub denumirea "EURATOM".

Tratatul privind instituirea CEEA a fost semnat la Roma, la 25 martie 1957, odata cu semnarea Tratatului de instituire a Comunitatii Economice Europene, si a intrat in vigoare la

1 ianuarie 1958, statele membre obligandu-se sa adopte masurile care se impun pentru a impiedica orice utilizare ilicita a materiilor nucleare si pentru a proteja sanatatea populatiei.

1.4. Tratatul de la Bruxelles

Cele trei comunitati europene au functionat separat din 1958 pana in 1965, cand a intrat in vigoare Tratatul de fuziune a executivelor, semnat la Bruxelles la data de 8 aprilie 1965.

Cunoscut si sub numele de "Tratatul instituind un Consiliu unic si o Comisie unica a Comunitatilor europene", Tratatul de la Bruxelles a avut ca obiectiv unificarea institutiilor de structura ale celor trei Comunitati europene. Astfel, la nivel decizional a rezultat un organism unic, Consiliul de Ministri, iar la nivel executiv a rezultat o singura institutie, Comisia Europeana.

Prin fuziunea institutionala s-au creat un buget unic si o administratie comunitara unica, stabilindu-se si un statut unic al functiei publice comunitare, unificandu-se sistemele de imunitati si privilegii ale functionarilor comunitari.

Este de remarcat faptul ca unificarea s-a realizat doar la nivel institutional, cele trei comunitati europene ramanand distincte, cele trei tratate constitutive au continuat sa ramana separate.

1.5. Acordul Schengen

La 14 iunie 1985, la bordul navei Princess Marie - Astrid, pe raul Moselle, in apropierea localitatii Schengen din sud - estul Luxemburgului, reprezentanti din Belgia, Franta,

Germania, Luxemburg si Olanda au semnat un Acord, cunoscut sub numele de Acordul Schengen, prin care au stipulat desfiintarea punctelor vamale de la frontierele statelor semnatare si armonizarea controlului vamal la frontierele externe. Conventia de aplicare a Acordului a fost semnata la data de 19 ianuarie 1990 si a intrat in vigoare in 1995. Conventia a abolit frontierele interne apartinand statelor semnatare si a creat o frontiera externa unica, unde verificarile privind intrarile in spatiul Schengen sunt efectuate in conformitate cu un singur set de reguli.

Au fost adoptate reguli comune pentru toate statele membre ale Spatiului Schengen privind:

♦ vizele;

♦ dreptul de azil;

♦ verificarile la frontiera externa.

In prezent, Spatiul Schengen include aproape toate statele membre ale Uniunii Europene care au aderat pana in anul 1995, cu exceptia Marii Britanii si Irlandei. De remarcat este prezenta

in Spatiul Schengen a Norvegiei si Islandei, care nu sunt state membre ale Uniunii Europene

1.6. Actul Unic European (AUE)

Actul unic european marcheaza o noua etapa in procesul de realizare a pietei interne comunitare si a relansat actiunea comunitara, reprezentand un moment foarte important al istoriei Uniunii Europene.

AUE a fost semnat la 17 februarie 1986 la Luxemburg de 9 din cele 12 state membre, iar la 28 februarie 1986 de celelalte 3, Italia, Danemarca si Grecia, si a intrat in vigoare la 1 iulie 1987.

Preambulul AUE prevede transformarea relatiilor statelor membre intr-o Uniune Europeana.

In art. 1 se prevede: "Comunitatile Europene sunt fondate pe Tratatele instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului, Comunitatea Economica Europeana si Comunitatea

Europeana a Energiei Atomice, ca si pe tratatele si actele subsecvente care le-au modificat sau completat."

In art. 1 alin. 3, referitor la cooperarea politica, se prevede ca aceasta este reglementata de Titlul III, care confirma si completeaza procedurile convenite la Luxemburg (1970), Copenhaga (1973) si Londra (1983), ca si in Declaratia solemna asupra Uniunii Europene (1983), precum si practicile stabilite in mod progresiv intre statele membre.

AUE a avut ca obiectiv finalizarea asa-numitei piete interne, definita ca o zona fara frontiere interne in care este asigurata libera circulatie a marfurilor, persoanelor, serviciilor si

capitalului, care a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1993.

1.7. Instituirea Uniunii Europene

1.7.1. Tratatul de la Maastricht

Procesul integrarii europene este marcat in mod major de semnarea de catre cei 12 membri ai Comunitatilor Europene, la 7 februarie 1992, a Tratatului de la Maastricht, privind

instituirea unei Uniuni Europene, care a intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993, cunoscut ca Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE).

Obiectivul major al Uniunii este acela de a organiza in mod coerent si solidar relatiile intre statele membre si intre popoarele lor.10 In realizarea acestuia s-a afirmat ca se urmareste in mod special:

1) trecerea de la piata unica la o uniune economica si monetara, comportand si trecerea la o moneda unica;

2) intarirea protectiei drepturilor si intereselor resortisantilor statelor membre prin instituirea unei cetatenii a Uniunii;

3) dezvoltarea unei cooperari mai stranse in domeniul justitiei si afacerilor interne (JAI), garantandu-se siguranta si securitatea popoarelor in conditiile unei libere circulatii a persoanelor.

Formele de cooperare instituite prin Tratatul asupra Uniunii Europene sunt structurate pe 3 piloni:

1) Primul pilon are caracter supranational si este constituit din ansamblul dispozitiilor privind Comunitatea Europeana, care nu se mai limiteaza la competentele strict economice ale

Comunitatii Economice Europene, ci a devenit una generalizata, incluzand educatia, pregatirea profesionala, tineret, cultura, sanatate publica, protectia consumatorilor, infrastructura pentru transport, telecomunicatii si energie, precum si politici industriale.

2) Al doilea pilon il constituie politica externa si de securitate comuna (PESC). Consiliul European defineste orientarile generale ale PESC pe baza carora Consiliul de Afaceri

Externe hotaraste, in unanimitate, domeniile ce pot face obiectul unei actiuni comune.

3) Al treilea pilon il constituie justitia si afacerile interne (JAI). Dreptul de initiativa apartine statelor membre si Comisiei. Consiliul Ministrilor poate sa adopte, in unanimitate, pozitii

comune, decizii cadru in scopul armonizarii legilor si regulamentelor in statele membre, decizii obligatorii in orice alt domeniu apartinand de acest pilon, precum si conventii pe care

le recomanda statelor membre spre adoptare.

Dupa adoptarea acestui tratat, alte 10 state au depus cereri de aderare, Romania (la 22 iulie 1995), Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia si Lituania.

Cu privire la cererile de aderare, Comisia Europeana a adoptat la 16 iulie 1997 "Agenda 2000. Pentru o Europa mai puternica si extinsa" prin care se fac recomandari detaliate in

cazul fiecarei cereri si asupra lansarii procesului de negociere.

1.7.2. Tratatul de la Amsterdam

Tratatul asupra Uniunii Europene, Tratatele privind instituirea Comunitatilor Europene si unele acte legate de acestea au fost modificate prin Tratatul de la Amsterdam din 2 octombrie 1997, in urma desfasurarii Conferintei Interguvernamentale de revizuire a Tratatului de la Maastricht, inceputa la 29 martie 1996 la Torino, tratat intrat in vigoare la 1 mai1999.

Noul Tratat cuprinde trei parti:

1) Modificari aduse Tratatelor;

2) Simplificare;

3) Prevederi generale si finale.

Prin acest tratat a fost introdus conceptul de flexibilitate, in sensul acceptarii unei cooperari mai stranse a unui grup de state hotarate sa atinga un nivel mai ridicat de integrare, fara ca

progresul in aceasta directie sa mai fie conditionat de asteptarea celorlalte state membre.

In ce priveste reforma institutiilor, a fost extinsa participarea directa a Parlamentului European in domeniul legislativ prin procedura codeciziei intr-un numar tot mai mare de domenii.

Printr-un Protocol anexat la Tratat se prevede ca Marea Britanie si Irlanda nu participa la cooperarea politieneasca si judiciara, dar pot, in anumite conditii, sa se alature celorlalte

state membre, daca doresc.

1.7.3. Tratatul de la Nisa

O noua modificare a Tratatului privind Uniunea Europeana, a Tratatelor care instituie Comunitatile Europene si unele acte asociate, a avut loc prin Tratatul de la Nisa, semnat la 26

februarie 2001, intrat in vigoare in ianuarie 2003 si care a avut ca scop crearea unui sistem functional pentru un numar mai mare de membri si gestionarea unei extinderi fara precedent a

Uniunii Europene. Tratatul de la Nisa contine prevederi care aveau ca scop adancirea integrarii europene, prin perfectionarea mecanismului decizional in perspectiva largirii Uniunii Europene la 27 de state.

1.7.4. Declaratia de la Laecken

Deoarece nici Tratatul de la Nisa nu a putut rezolva problemele cu care se confrunta constructia comunitara, prin Declaratia de la Laecken din 14 - 15 decembrie 2001 a fost

instituita Conventia Europeana, care a avut ca scop redactarea unui text constitutional care sa raspunda in mod real nevoilor Comunitatii Europene.

Potrivit Declaratiei de la Laecken, Conventia avea drept misiune examinarea problemelor esentiale pe care le ridica dezvoltarea viitoare a Uniunii si cautarea diferitelor raspunsuri

posibile.

Declaratia a retinut patru teme principale pe care Conventia trebuia sa le examineze, respectiv:

♦repartizarea competentelor intre Uniune si statele membre;

♦simplificarea tratatelor;

♦statutul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene;

♦rolul parlamentelor nationale in viitoarea arhitectura institutionala a Uniunii.

Conventia si-a inceput lucrarile la 28 februarie 2002, iar dupa doi ani de dezbateri a ajuns la un consens cu privire la Proiectul de Constitutie pe care l-a transmis Consiliului European de la Salonic, din 20 iunie 2003, spre dezbatere. Constitutia Uniunii Europene, astfel elaborata, a fost aprobata la Roma in 2004 si apoi supusa aprobarii de catre statele membre.

1.8. Statele membre ale Uniunii Europene

Extinderea Uniunii Europene a avut un rol important in evolutia sa istorica. De la cele sase state implicate initial in procesul de integrare, alte state s-au alaturat:

♦ 1973: Danemarca, Irlanda, Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord;

♦ 1979: Grecia;

♦ 1986: Spania si Portugalia;

♦ 1995: Austria, Finlanda si Suedia;

♦ 2004: Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, Cipru, Malta;

♦ 2007: Romania si Bulgaria.

Romania a depus cerere de aderare la Uniunea Europeana dupa adoptarea Tratatului de la Maastricht, la data de 22 iunie 1995.

In privinta aderarii Romaniei si Bulgariei, dupa obtinerea avizului pozitiv al Comisiei Europene din 22 februarie 2005 si a avizului conform al Parlamentului European din 13 aprilie 2005, la data de 25 aprilie 2005 s-a semnat la Luxemburg Tratatul de aderare a Romaniei si Bulgariei, care a intrat in vigoare la data de 1 ianuarie 2007.

La data de 3 octombrie 2005 s-a hotarat deschiderea negocierilor de aderare a Turciei si Croatiei la Uniunea Europeana, iar la Consiliul European din 15-17 decembrie 2005

s-a discutat sa se acorde Macedoniei statutul de stat candidat.