| CATEGORII DOCUMENTE |
CRIMINOLOGIE SI PENOLOGIE
Obiective
Cursul de criminologie ofera cunostinte aprofundate privind cauzele
criminalitatii si strategia de prevenire a acesteia, in timp ce cursul de
penologie ofera, pe langa notiuni generale despre scopul si functiile
sanctiunilor penale, cunostinte privind regimul general si special de
executare a unor asemenea sanctiuni.
SEMESTRUL I
CRIMINOLOGIE
I. NOTIUNI GENERALE
Criminologia si domeniul sau de cercetare: privire istorica
originea criminologiei, evolutie
Originea criminologiei
Stiinta criminologiei are origini tot atat de indepartate ca si celelalte
stiinte sociale. Criminologia, ca stiinta, a aparut in secolul al XIX-lea, o
data cu publicarea monografiei medicului italian Cesare Lombroso, Omul
delincvent. Acesta este considerat a fi "parintele criminologiei moderne",
insa unele opinii mai recente considera ca stiinta criminologiei a aparut cu
un secol mai devreme, sub influenta iluminismului. Astfel, un rol important
il au lucrarile reprezentantilor scolii clasice de drept penal Cesare
Bonesana Beccaria si Jeremy Bentham, care sunt considerati a fi si intemeietorii
criminologiei clasice, datorita noii viziuni asupra criminologiei.
In perioada iluminismului, caracterizat prin deschiderea spre om, prin
sustinerea ideii vointei libere si rationalitatii individului, apar primele
interpretari laice ale comportamentului criminal. In secolul al XVIII-lea,
Cesare Beccaria (1737-1794) a sustinut, ca exponent al iluminismului, ca
actiunile indivizilor presupun responsabilitate, adica alegerea intre bine si
rau, de aceea sanctiunile nu trebuie sa fie excesive, ci adecvate faptei.
El cere abolirea pedepsei capitale si a sanctiunilor fizice. In cartea
sa Despre delicte si crime, el sustine necesitatea ca legile sa fie accesibile.
Ca fondator al Scolii clasice de criminologie, contribuie la nasterea
sistemelor moderne de justitie.
Criminologia clasica are urmatoarele trasaturi:
- centrarea studiului criminologic asupra faptei comise;
- considerarea liberului arbitru ca fundament al oricarei actiuni umane;
- proportionalizarea pedepsei in raport cu gravitatea faptei.
Ulterior, cercetarile privind crima, criminalul si criminalitatea capata
un caracter constant ca urmare a influentei curentului pozitivist, a studiilor
statistice ale fenomenului, a aparitiei clinicilor de psihiatrie, a studiilor din
penitenciare asupra detinutilor.
Astfel, apare criminologia pozitivista, care se caracterizeaza prin
urmatoarele trasaturi:
- centrarea studiului criminologic asupra faptuitorului;
- determinismul, ca fundament al actiunii umane;
- proportionalizarea pedepsei in functie de periculozitatea
faptuitorului.
Reprezentanti: Cesare Lombroso, Enrico Ferri, Raffaele Garofalo,
Adolphe Quetelet, Andre-Michel Guerry etc.
Evolutia criminologiei
La sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea,
criminologia a aparut sub forma unor capitole in cadrul altor discipline cum
ar fi: antropologia criminala, psihologia criminala, sociologia criminala
fara a fi o disciplina autonoma.
Pe plan international, un rol important in dezvoltarea criminologiei
l-au avut anumite organisme care au fost create pentru cercetari in acest
domeniu. Dintre acestea amintim Societatea Internationala de
Criminologie, precum si o serie de organisme din cadrul Organizatiei
Natiunilor Unite si Consiliului Europei (Comisia interguvernamentala
pentru prevenirea criminalitatii si justitiei penale, UNICRI, UNAFRI,
CICC, CDPC etc.). In Romania au fost infiintate Societatea Romana de
Criminologie si Criminalistica, afiliata la Societatea Internationala de
Crimin ologie, precum si Institutul National de Criminologie (2003).
Formarea criminologiei ca stiinta criminologiile specializate,
criminologia generala
Criminologiile specializate
Studiile aprofundate efectuate in domeniu intre cele doua razboaie
mondiale au determinat acumularea unor cunostinte privind fenomenul
criminalitatii, precum si un inceput de specializare pe plan profesional.
Aceasta a determinat o desprindere a capitolelor care se ocupau de studiul
criminalitatii din cadrul diferitelor discipline si formarea unor criminologii
specializate: criminologie sociologica, psihologica etc.
Criminologia generala
Ulterior, se produce o unificare a criminologiilor specializate intr-o
criminologie generala, care nu este un inventar al criminologiilor
specializate si nici o "superstiinta". Este o abordare a problematicii
criminalitatii din perspectiva integratoare biopsihosociolegala.
Pentru a demonstra faptul ca criminologia este o stiinta de sine
statatoare trebuie sa aratam ca ea are un obiect propriu de studiu, scop,
functii si metode de cercetare proprii.
II. OBIECTUL CRIMINOLOGIEI
Particularitati in formarea criminologiei ca stiinta
Particularitatile istorice si epistemologice privind procesul de formare
a criminologiei au determinat, pe planul obiectului de studiu, o fragmentare
a acestuia. Astfel, diferitele opinii privind obiectul criminologiei au fost
clasificate in doua grupuri: conceptii sectoriale si conceptii unificatoare.
Conceptiile sectoriale
Au fost clasificate astfel:
a) conceptii potrivit carora obiectul de studiu al criminologiei il
constituie fapta penala. Reunim aici criminologia clasica, precum si unele
conceptii din criminologia pozitivista. Se incearca o delimitare de ordin
conceptual de dreptul penal si se propun numeroase definitii criminologice
ale infractiunii care ii confera o acceptiune foarte larga, ce depaseste sfera
normativului juridic;
b) conceptii potrivit carora obiectul de studiu al criminologiei il
constituie infractorul, concept diferit de cel al dreptului penal, cu o sfera
mai larga;
c) conceptii potrivit carora obiectul de studiu al criminologiei il
reprezinta criminalitatea ca fenomen global.
Conceptiile eclectice, de unificare
Se incearca o sinteza a conceptiilor sectoriale prezentate care sa
unifice, pe planul obiectului de studiu, problemele privind crima, criminalul
si criminalitatea.
Tendinte actuale
In deceniile 6, 7 ale secolului XX, controversele cu privire la obiectul
de studiu al criminologiei revin in actualitate; se incearca o redefinire a
principalelor concepte (crima, criminal, criminalitate) si se considera ca
cercetarea criminologica trebuie sa se deplaseze catre descifrarea
mecanismelor sociale prin care anumite comportamente sunt etichetate drept
"criminale" si examinarea formelor de reactie sociala.
Obiectul generic al criminologiei il reprezinta criminalitatea ca
fenomen social global.
Fenomenul criminalitatii trebuie analizat dintr-o perspectiva sistemica,
fiind un ansamblu de elemente care se comporta ca un intreg cu proprietati si
functii proprii, distincte calitativ de proprietatile elementelor componente. Astfel,
se considera ca obiectul criminologiei il reprezinta criminalitatea reala, infractiunea,
infractorul, dar si victima infractiunii, precum si reactia sociala fata de
crimina litate.
III. SCOPUL SI FUNCTIILE CRIMINOLOGIEI
Scopul criminologiei
Criminologia are un scop general scop urmarit de ansamblul
stiintelor penale - de a fundamenta o politica penala eficienta in lupta
impotriva criminalitatii care sa apere valorile fundamentale ale societatii, sa
previna criminalitatea si sa traga la raspundere pe cei vinovati - si un scop
particular imediat) - verificarea ipotezelor privind cauzele criminalitatii si
reactia sociala fata de acestea, urmarind in plan practic prevenirea criminalitatii,
umanizarea formelor de reactie sociala si tratamentul delincventilor.
Functiile criminologiei
a) Functia descriptiva. Studiul descriptiv al fenomenului criminalitatii
in ansamblu, o etapa importanta in cunoasterea obiectului de cercetare al
criminologiei, a fost promovat de Scoala cartografica (studiul statistic al starii
si dinamicii criminalitatii). Conceptele operationale de ordin descriptiv
utilizate de criminologie sunt: mediu, teren, personalitate, act.
b) Functia explicativa. Explicarea naturii, a cauzelor care determina
criminalitatea, a conditiilor care o favorizeaza reprezinta scopul imediat al
cercetarii criminologice. Conceptele de ordin explicativ cu care opereaza
criminologia sunt: cauza, conditie, efect, factor.
c) Functia predictiva. Criminologia incearca sa anticipeze evolutia
fenomenului criminalitatii, fenomen cu o determinare complexa.
Conceptele de ordin predictiv cu care opereaza criminologia sunt: prezent,
viitor, similitudine, hazard, probabilitate.
d) Functia profilactica. Curentul clinic a adus in atentia cercetarilor
problema studierii mijloacelor de tratament menite sa contribuie la prevenirea
criminalitatii. Dupa o perioada in care functia profilactica a criminologiei a
fost limitata la remedii de suprafata, in ultimul deceniu ideea de prevenire
ocupa un loc important. Conceptele de ordin profilactic utilizate de
criminologie sunt: reactie sociala, control social, tratament, reintegrare.
IV. METODE SI TEHNICI DE CERCETARE IN CRIMINOLOGIE
Probleme generale ale metodologiei cercetarii criminologice
Pentru o buna intelegere a problemelor examinate, este nevoie sa se
cunoasca sensul conceptelor de metodologie, metoda si tehnica, precum si
raporturile existente intre aceste notiuni.
Metodologia, rezultat al reflectiilor filosofice legate de explicatia
cauzala oferita de determinism si de rolul pe care il ocupa cauzalitatea in
procesul de cunoastere, este stiinta care se ocupa cu studiul metodelor
stiintifice.
Metoda este "acea ordine care se pune in studierea si invatarea unei
stiinte". Este un produs ideatic, o creatie a mintii, ce se diversifica in
activitatea de cercetare stiintifica intr-o pluralitate de metode particulare.
Tehnica sau procedeul poate fi definit ca felul practic in care se
utilizeaza o metoda sau alta.
Dualism si sinteza in criminologie
Criminologia imprumuta unele metode de cercetare din alte stiinte,
ceea ce ii confera un anume dualism, insa, pe masura afirmarii sale ca
disciplina autonoma, isi dezvolta propriile metode si tehnici de cercetare.
Acest dualism nu este un inventar de metode si tehnici imprumutate, ci are
o finalitate integratoare.
Metode particulare
Clasificare
a) metode de maxima generalitate (metoda observatiei, metoda
experimentala);
b) metode cu grad mai redus de generalitate (metoda clinica etc.).
Unele metode particulare utilizate in domeniul criminologiei:
a) Metoda observatiei
Observatia este de doua feluri:
empirica - la indemana oricui, are caracter spontan, subiectiv, nu
ofera o imagine completa a fenomenului studiat etc. ;
stiintifica - o contemplare intentionata a realitatii, presupune
existenta unor abstractii stiintifice etc.
b) Metoda experimentala
Este o observatie provocata in conditii determinate sau alese de
experimentator.
Tipuri de experiment:
- dupa locul de desfasurare: experiment de laborator si experiment
de teren (fiecare prezinta avantaje si dezavantaje);
- dupa natura variabilei independente: experiment provocat si
experiment invocat;
- dupa modalitatile concrete de manipulare a variabilelor: experiment
"inainte" si "dupa", experiment "dupa", experiment ex post facto
Procedee pentru alcatuirea grupurilor de control:
- controlul de precizie;
- controlul statistic;
- controlul la intamplare.
c) Metoda clinica
Cerceteaza cazul individual pentru formularea unui diagnostic si
prescrierea unei terapeutici. Foloseste studii de follow-up, studii descriptive
ale unor cariere criminale si studii de caz propriu-zis.
d) Metoda tipologica
Este folosita pentru a descrie un anumit tip de criminal in opozitie cu
tipul noncriminal, pentru a descrie tipuri particulare de criminali (de ocazie,
profesionist, pasional etc.), precum si pentru a stabili o tipologie
criminologica a actului criminal.
Intrebuinteaza notiunile de tip si tipologie
In criminologie, tipologiile se clasifica in: specifice (cea creata de
Lombroso privind existenta unui tip unic de criminal innascut etc.) si de
imprumut (realizate de
are in vedere orientarile teoretice din criminologie: tipologii constitutionale,
psihologice, sociologice.
e) Metoda comparativa
Metoda comparativa este intalnita in toate fazele cercetarii
criminologice, de la descrierea si explicarea pana la prognozarea
fenomenului infractional, la toate nivelurile de interpretare - fenomen, fapta
penala, faptuitor, victima - atat in cercetarea de natura cantitativa, cat si in
cea de natura calitativa.
Criminologia foloseste, cel mai adesea, urmatoarele trei procedee: procedeul
concordantei, procedeul diferentelor si procedeul variatiilor concomitente.
f) Metodele de predictie
Acestea au ca scop:
- formularea unor previziuni privind evolutia fenomenului criminalitatii
pe o anumita perioada de timp (de obicei 5 ani);
- evaluarea probabilitatilor de delincventa (care se poate realiza prin
prevederea semnelor unei delincvente viitoare la o varsta foarte frageda sau
prin prevederea comportamentului delincvent al persoanelor care au deja o
conduita delincventa, cum ar fi, de exemplu, recidivistii).
Criminologia foloseste doua metode de predictie: metoda schemei de
prognostic (Scoala Germana) si metoda tabelelor de predictie (SUA)
Tehnici
Unele tehnici utilizate in domeniul criminologiei
a) Observatia
Tipuri de observatie:
- in raport cu fenomenul studiat: observatie directa si indirecta;
- functie de etapa cercetarii: globala si partiala;
- functie de scopurile urmarite: sistematizata (cercetari de diagnostic)
si nesistematizata (cercetari cu scop explorativ);
- functie de pozitia observatorului fata de fenomenul studiat: externa
si interna (participanta). Participarea poate fi pasiva sau activa, partiala sau
totala.
Tipuri de observatori:
- observator anonim si observator cunoscut;
- observator participant si participant observator.
b) Chestionarul
Definitie: o succesiune logica si psihologica de intrebari scrise sau
imagini grafice, cu functie de stimuli in raport cu ipotezele cercetarii, care,
prin administrarea de catre operatorii de ancheta sau prin autoadministrare,
determina, din partea celui anchetat, un comportament verbal sau nonverbal
ce urmeaza a fi inregistrat in scris.
Tipuri de chestionar:
- dupa natura informatiei cerute: chestionar de date factuale, de
opinie;
- dupa intinderea informatiei cerute: chestionare speciale (cu o
singura tema) si chestionare omnibus (cu mai multe teme);
- dupa momentul codificarii informatiei: chestionare precodificate,
postcodificate, mixte;
- dupa modul de recoltare a informatiei: chestionare autoadministrate
si chestionare administrate prin operatorii de ancheta.
Alcatuirea chestionarelor priveste urmatoarele probleme: forma de
prezentare, dimensiunile, formularea intrebarilor si ordinea de prezentare a
acestora.
c) Interviul
Definitie - tehnica de cooperare verbala intre doua persoane,
anchetatorul si anchetatul, in vederea culegerii de date de la anchetat despre
o tema precisa.
Tipuri de interviu:
- interviu formal si interviu neformal;
- interviu ghidat sau concentric si nedirectionat;
- interviu conversatie;
- interviu direct si indirect;
- interviu clinic;
- interviu sensibil, neutru, sever.
d) Tehnica documentara
Este proprie cercetarii pe documente si priveste modul in care datele
cuprinse in diferite tipuri de documente pot fi utilizate in scopuri stiintifice.
Tipuri de documente: orice document - in sens larg.
In criminologie se folosesc adesea urmatoarele documente: statistici
demografice, judiciare, economice etc. , dosarele privind cauzele penale,
documentele personale, mass-media.
Tipuri de analiza a documentelor: analiza de continut si analiza
statistica.
e) Tehnicile secundare
Acestea isi propun analiza trasaturilor psihologice ale infractorului, a
comportamentului individual si de grup, a intensitatii factorilor de
inadaptare si a rolului lor in etiologia criminalitatii.
Principalele tehnici secundare folosite de criminologie sunt:
Testele - de reusita (testul de inteligenta Binet-Simon);
- de personalitate (de tip chestionar, proiective, obiective).
Scala de atitudini - pentru cunoasterea intensitatii atitudinii unui
infractor in raport cu un noninfractor, a atitudinii comunitatii fata de faptele
antisociale etc.
V. ETAPELE CERCETARII
Consideratii prealabile. Tipuri de cercetare. Alegerea temei
Tipuri de cercetare
In criminologie ramane valabila diviziunea in cercetare fundamentala
si cercetare aplicativa. In cadrul acestei clasice diviziuni exista, in
criminologie, o diversitate de tipuri de cercetare:
a) cercetarea etiologica (are ca scop descoperirea cauzelor care
determina si a conditiilor care favorizeaza savarsirea de infractiuni);
b) cercetarea de evaluare (evalueaza rezultatele, masoara
eficacitatea sistemului judiciar);
c) cercetarea activa (reprezinta stiintele sociale);
d) cercetarea operationala (reprezinta stiintele exacte).
Alegerea temei
Privitor la alegerea unei teme, urmatoarele aspecte sunt esentiale:
a) factorii de natura individuala (pregatirea teoretica a cercetatorului,
experienta sa practica);
b) ordinea de prioritate in cercetarea criminologica sub aspectul
originalitatii, actualitatii si utilitatii temei;
c) posibilitatile concrete de realizare a cercetarii (intinderea temei,
timpul afectat temei, bugetul necesar, componenta echipei de cercetare,
accesul la sursele de documentare).
Cadrul cercetarii: problematica cercetarii sau cadrul teoretic -
cadrul de referinta, cadrul conceptual, elaborarea ipotezelor. Cadrul concret
Problematica cercetarii sau cadrul teoretic presupune trei faze
succesive:
a) Cadrul de referinta - in cuprinsul lui se prezinta pe larg tema, se
expun scopurile, obiectivele urmarite, aria de referinta. Un rol important in
stabilirea cadrului de referinta revine documentarii.
b) Cadrul conceptual:
- se definesc nominal conceptele;
- dezmembrarea conceptelor in elementele componente, numite
dimensiuni;
- despicarea dimensiunilor in indicatori ("realitati" usor masurabile);
un indicator masurabil si cuantificabil devine o variabila;
- sintetizarea datelor obtinute anterior prin formarea indicilor (un
indice exprima combinarea mai multor indicatori).
c) Elaborarea ipotezelor: ipoteza este cea care directioneaza cercetarea,
introducand o ordine logica si fiind o "propunere de raspuns la o intrebare
pusa". In criminologie, cercetarile au la baza ipoteze prealabil formulate care
confirma sau infirma o anumita teorie criminologica (privind cauzele
fenomenului criminalitatii, cresterea acestuia in anumite perioade etc.).
Cadrul concret
Constituie etapa alegerii si definitivarii metodelor si tehnicilor de
cercetare.
Analiza si interpretarea
Datele culese in cadrul cercetarii sunt prelucrate matematic (operatii
de inseriere, clasificare, ordonare a informatiilor). Ulterior, sunt grupate in
categorii si notate cu cifre de cod. Dupa codificare, informatiile sunt
prezentate sub forma de tabele. Valorificarea datelor se va face de catre
cercetatorii criminologi, ajutati de factorii de decizie, de organismele cu
atributii in domeniul prevenirii si combaterii criminalitatii.
VI. CRIMINOLOGIA IN SISTEMUL STIINTELOR
Autonomia criminologiei
Caracterul autonom al criminologiei
Prin obiectul si scopul specific, prin adecvarea metodei la obiectul
cercetat, criminologia este o stiinta autonoma. Desi are legaturi stranse cu
alte stiinte, criminologia nu are un caracter auxiliar in raport cu dreptul
penal sau cu alte stiinte sociale.
Caracterul unitar al criminologiei
Dupa ce nume ilustre in criminologie precum Sellin si de Greff i-au
contestat caracterul unitar, realizarea sintezelor criminologice din anii ′60,
care combina dreptul, psihologia, psihiatria si biologia intr-o stiinta
autonoma, contribuie la afirmarea caracterului unitar al criminologiei.
Caracterul interdisciplinar al criminologiei
Prin obiectul sau de studiu, criminologia este o stiinta sociala cu
caracter interdisciplinar in cadrul careia criminalitatea este studiata prin
apelarea la domenii conexe cunoasterii umane. Abordarile interdisciplinare,
in plan teoretic si metodologic, realizeaza intr-o finalitate proprie "sinteza
criminologica".
Caracterul complex al criminologiei
Datorita obiectului, scopului, functiilor sale, criminologia este o
stiinta cu caracter atat teoretic, cat si practic. Ea face parte din categoria
stiintelor complexe, deoarece opereaza cu concepte care implica judecati de
valoare, dar care nu au semnificatie decat in cadrul unei aplicari in practica.
Dependenta criminologiei
Criminologia si stiintele penale
a) Criminologia si dreptul penal
- Deosebiri. Dupa criteriul obiectului, dreptul penal are un obiect
generic - criminalitatea si un obiect specific - triada infractiune, raspundere
penala, sanctiune. Criminologia urmareste, in planul scopului imediat,
prevenirea criminalitatii, umanizarea formelor de reactie sociala,
tratamentul delincventilor. Dreptul penal are ca scop imediat apararea
valorilor sociale fundamentale impotriva criminalitatii. Cele doua se
deosebesc si in ceea ce priveste functiile si metodele folosite.
- Dependenta. Criminologia este dependenta de dreptul penal mai
ales prin imprumutul de concepte; in procesul de creare a legii penale, de
individualizare a pedepsei etc. , criminologia influenteaza dreptul penal.
b) Criminologia si dreptul procesual penal
Legislatiile procesuale moderne au suferit modificari si datorita
influentei criminologiei. Studiul reactiei sociale se concentreaza asupra
mecanismelor prin care se ajunge la dobandirea statutului de delincvent,
mai ales in conditiile in care garantiile procesuale nu sunt respectate sau
sunt minime.
c) Criminologia si stiinta penitenciara penologia
Stiinta penitenciara a avut ca obiect de studiu initial pedepsele in
mediu inchis, fiind asimilata la inceputurile ei criminologiei. Datorita
amplificarii si diversificarii sistemului sanctionator, denumirea a devenit
improprie, fiind inlocuita cu cea de penologie. Multi autori opteaza pentru
denumirea de drept executional penal, care ar acoperi ambele domenii. In
conceptia nord-americana, penologia a fost si este inclusa in criminologie.
d) Criminologia si politica penala
Prin finalitatea sa, criminologia isi aduce o contributie esentiala la
cunoasterea criminalitatii, la particularizarea principiilor de politica penala.
Politica penala alaturi de dreptul penal definesc "axul" in jurul caruia
criminologia isi desfasoara cercetarile.
e) Criminologia si criminalistica
Criminalistica raspunde la intrebarea "cine", criminologia la
intrebarea "de ce". Criminologia ofera criminalisticii date privitoare la
personalitatea infractorilor, a victimelor, la mecanismele trecerii la act ;
criminalistica ofera date cu privire la relatia victima-infractor, date privind
modurile de executare a diferitelor tipuri de infractiuni.
f) Criminologia si sociologia penala
Sociologia penala studiaza interactiunile dintre normele dreptului
penal si diferiti factori ai vietii sociale. Ca scop, sociologia penala
urmareste cunoasterea influentei factorilor sociali asupra normelor penale.
Ca metode, ea foloseste numai metodele sociologice, in timp ce
criminologia face apel la un evantai mult mai larg de metode.
g) Criminologia si alte stiinte
Criminologia este o stiinta generala despre criminalitate in timp ce
stiintele de care este dependenta, datorita caracterului ei interdisciplinar -
sociologia, psihologia, psihiatria, biologia sau mai exact unele capitole sau
subramuri ale acestora abordeaza numai anumite aspecte ale fenomenului
criminalitatii.
Criminologia in invatamantul universitar
Modelul european
Italia. Predata initial in facultatile de drept si medicina, in ultimele
decenii se inregistreaza o sporire a numarului de catedre de criminologie in
alte facultati (sociologie, psihologie etc.), existand organizat si un doctorat
in criminologie. Scolile de specializare in criminologie clinica, cu o durata
de trei ani, de pe langa facultatile de
medicina (Milano, Genova,
adreseaza licentiatilor in medicina, drept, sociologie, psihologie etc.
Franta. Criminologia se preda cu precadere in cadrul facultatilor de
drept, existand si "filiere specializate" in cadrul programelor de diploma
pentru studii aprofundate, de studii superioare specializate, unele
universitati organizand si seminarii speciale de doctorat.
Belgia. Scolile de criminologie din cadrul facultatilor de drept erau
considerate centre de specializare a juristilor si ofereau o licenta speciala in
criminologie alaturi de cea de baza. Din anul universitar 1968-1969,
Universitatea din
criminologie cu o durata de 4 ani, finalizat cu o diploma de licenta in
criminologie.
Modelul nord-american. In toate centrele universitare, colegiile din
SUA, se mentine impartirea domeniului criminologiei in doua domenii:
criminologia ca disciplina stiintifica si acela al justitiei penale si educatiei
specializate (ca profesie). Criminologia se preda in departamentele de
sociologie, iar programele universitare destinate formarii specialistilor in
justitia penala cuprindeau cursuri de drept, administratie si criminologie. In
prezent, se manifesta o anumita detasare a criminologiei si justitiei penale
de sociologie, ca si o revenire in atentia programelor universitare a ideii de
tratament si resocializare.
Modelul canadian. Criminologia ca disciplina universitara si ca
profesie ocupa in
in cadrul departamentului de sociologie al
Universitatii din
infiintat o sectie de invatamant criminologic, transformat intr-un
departament autonom, apoi in "Scoala de Criminologie". Scoala de
criminologie de la
devenind principala furnizoare de specialisti pentru o serie de structuri
(servicii sociale, comisii de liberare conditionata, clinici pentru sprijinul
copiilor delincventi).
Definitia criminologiei
Stiinta despre criminal. Potrivit lui de Greff, "criminologia
reprezinta ansamblul stiintelor criminale, dar reprezinta de asemenea omul
criminal".
Stiinta despre crima. Sutherland si Cressey inglobeaza in sfera
criminologiei procesele de elaborare a legilor, incalcarile acestor legi,
reactia sociala fata de aceste incalcari. Ei includ in sfera criminologiei
penologia si sociologia penala.
Stiinta despre fenomenul criminalitatii. Reprezentantii orientarii
sociologice care au imbratisat varianta dezorganizarii sociale sau patologiei
sociale includ fenomenul criminalitatii in sfera mai larga a deviantei sau a
fenomenelor de marginalizare.
Stiinta despre dinamica actului criminal. Dupa anul 1950,
criminologia etiologica este criticata, conturandu-se o noua orientare,
promovata de E. de Greff, care elaboreaza o teorie bazata pe mecanismele
"trecerii la act".
Stiinta despre reactia sociala. Potrivit reprezentantilor "noii
criminologii", delictul, delincventul si crima sunt rezultatul mecanismelor
de reactie sociala (de etichetare).
Definitia criminologiei. Criminologia este stiinta care studiaza
factorii si dinamica actului criminal, precum si reactia sociala fata de
acesta, in scopul prevenirii criminalitatii, umanizarii sistemului de
represiune si reintegrarii sociale a delincventilor.
VII. CONFRUNTARI DE IDEI IN CRIMINOLOGIE
Privire generala asupra principalelor orientari
Teoriile criminologice
In criminologie, teoriile servesc pentru a explica anumite fenomene
sau comportamente, fie pentru a contribui la o mai buna intelegere a unor
procese sau fenomene, fie pentru elaborarea unor programe de tratament.
Componentele de baza ale unei teorii sunt: conceptele, variabilele,
postulatele, forma.
In marea lor majoritate, teoriile criminologice fac parte din categoria
teoriilor probabiliste sau statistice. Ele explica anumite fenomene sau
comportamente (criminalitatea, comportamentul delincvent), contribuie la
o mai buna intelegere a unor procese si fenomene sau la elaborarea unor
programe de prevenire si tratament.
In prezentul curs, teoriile criminologice sunt prezentate functie de
criteriul modelului etiologic. Astfel, ele au fost grupate in raport cu
orientarea etiologica predominanta, si anume: biologica, psihiatricapsihologica
si sociologica, un loc aparte fiind rezervat teoriilor
integrative. In caracterizarea fiecarei orientari, determinanta a fost
prioritatea pe care diferiti autori au conferit-o unor categorii de cauze in
geneza fenomenului studiat.
Cauzalitatea in criminologie
Consideratii generale. Criminologia, ca orice stiinta autonoma, nu
se poate dispensa de analiza cauzelor fenomenului sau fenomenelor
constituind sfera sa de preocupari. Este o exigenta impusa de insasi ratiunea
de a fi a oricarei stiinte, care nu se poate multumi cu datul, care este
chemata sa priveasca dincolo de aparente, sa sesizeze, sa explice esenta
fenomenului. Forta stiintei consta nu in capacitatea de a explica un
fenomen produs, de a-l explica postfactum, ci, mai ales, in posibilitatea pe
care o are ca, utilizand datele astfel obtinute, sa poata prevedea aparitia
unor fenomene similare pentru ca aceste fenomene sa fie prevenite daca
sunt negative sau favorizate daca sunt pozitive.
Concepte operationale (sistem, structura, functie, cauza, conditie,
efect, factor, posibilitate, realitate)
Sistemul este un ansamblu superior organizat de elemente, din care
fiecare constituie un sistem, aflate in relatie intre ele si cu intregul caruia se
subsumeaza.
Orice sistem se caracterizeaza printr-o structura (o anumita forma
de organizare, care prezinta doua dimensiuni: datul-dimensiunea sincronica,
starea in care se gaseste sistemul in momentul descrierii sale si
dimensiunea diacronica, care reflecta evolutia in timp).
Orice sistem are o functie, definita ca un complex de proprietati care
se exercita in raport cu alte sisteme.
Cauza este fenomenul care precede si determina un alt fenomen - efect.
Conditiile sunt acele imprejurari care, fiind lipsite de eficienta cauzala
propriu-zisa, influenteaza prin prezenta lor evolutia fenomenului-cauza.
Factorul este orice element care concura la producerea unui rezultat.
Este un concept mult mai larg decat cele de cauza si conditii.
Particularitatile raportului de cauzalitate in criminologie
Datorita complexitatii fenomenului criminalitatii, problema raportului
de cauzalitate este foarte dificila. Pentru a formula o explicatie a
fenomenului studiat, trebuie sa se identifice factorii care au contribuit la aparitia
unui comportament delincvent si in ce masura contributia adusa are valoare de
cauza sau conditie favorizanta. Criminologul se va confrunta nu numai cu
dificultatile legate de complexitatea fenomenului studiat, dar si cu acelea datorate
faptului ca trebuie sa reconstituie "realitatea" care a precedat actul criminal.
In concluzie:
. teoriile criminologice sunt teorii probabilistice;
. nici o teorie expusa nu ofera un raspuns complet problemei
cauzalitatii actului delincvent.
VIII. ORIENTAREA BIOLOGICA
Caracterizare generala
In cadrul acestei orientari sunt reunite teoriile reductioniste, care
atribuie comportamentului delincvent un substrat organic, precum si
conceptiile moderate, in cadrul carora investigatia cu privire la rolul
factorilor biologici nu exclude alte influente. Caracteristice pentru
ansamblul acestor teorii sunt limitarea obiectului criminologiei la studiul
delincventului, incercarea de demonstra existenta unor trasaturi specifice de
ordin bioantropologic ce diferentiaza delincventul de nondelincvent.
Teoria atavismului evolutionist
Are ca reprezentant pe italianul Cesare Lombroso si lucrarea sa
consacrata, denumita Omul delincvent. Formuleaza ipoteza atavismului
evolutionist, potrivit careia caracterele omului primitiv si ale animalelor
inferioare pot aparea la anumiti indivizi sub forma unor "stigmate
anatomice" (malformatii ale cutiei craniene, ale scheletului, anomalii ale
nasului etc.), ipoteza pe care o largeste ulterior incluzand si degenerescenta
datorata epilepsiei. Aceste anomalii permit identificarea unor predispozitii
pentru comiterea crimei. Studiile de psihiatrie il conduc pe Lombroso la
concluzia unei similitudini dintre criminalul innascut si nebunul moral.
Lombroso a incercat sa demonstreze ca intre criminal si noncriminal
ar exista o diferenta de natura. El realizeaza o tipologie a indivizilor, care
cuprinde, alaturi de criminalul innascut, tipurile pasional, epileptic,
ocazional. Considera femeia criminal ca un tip aparte in cadrul clasificarii
mentionate.
In plan metodologic, principala eroare consta in faptul ca Lombroso
nu a folosit grupuri de control care sa ofere suport stiintific afirmatiilor sale.
Cercetarile ulterioare de antropologie au aratat ca procesele ce caracterizau
gandirea omului primitiv nu difera radical de cele ale omului epocii actuale.
Teoriile ereditatii, biotipurile criminale
Ereditate si mediu
Reprezentant - Charles Goring
Critica teoria lui Lombroso. Foloseste grupuri de control in cercetarile
sale si demonstreaza ca anumite inferioritati fizice ale criminalilor sunt
ereditare, iar comportamentul social este un comportament mostenit.
Arborele genealogic
Studiile realizate in SUA au incercat sa demonstreze ca in familiile ai
caror intemeietori au antecedente penale exista un numar mai mare de
infractori. Cauza principala a criminalitatii ar fi ereditatea
Gemenii
Au fost efectuate studii pe gemeni monozigotici si dizigotici. S-a incercat
sa se demonstreze ca predispozitia ereditara in comiterea actului infractional
constituie, in cazul gemenilor monozigotici, un factor foarte puternic.
Copiii adoptati
Studiile au fost realizate in special in SUA si Suedia. Ele au incercat
sa stabileasca anumite corelatii in cazul copiilor adoptati, si anume sa
stabileasca daca comportamentul delincvent al unora dintre acestia urmeaza
linia de comportament a parintilor biologici sau a parintilor adoptivi.
Cauzele au fost considerate a fi de ordin ereditar.
Biotipurile criminale
Curentul biotipologic a folosit doua tipologii cunoscute: tipologia lui
E. Kretschmer si aceea a lui W. Sheldon. Pornind de la aceste tipologii,
criminologii au incercat sa realizeze diferite asociatii cu criminalitatea.
Inteligenta si crima
Cercetarile au incercat sa stabileasca o corelatie semnificativa intre
anumite deficiente mentale si criminalitate. Reprezentant: Goddard.
Cromozomul Y
Cercetarile au pretins ca exista o corelatie intre anomaliile
cromozomice si criminalitate. Corelatii semnificative apar intre surplusul
de cromozomi si criminalitate. Studii efectuate de:
Patricia Jacobs (
Herman Witkin si Sarnoff Mednik (Danemarca).
Teoriile bioconstitutionale
Teoria inadaptarii biologice
Reprezentant: criminologul suedez Olof Kinberg.
Considera ca este nevoie sa se studieze personalitatea individului
pentru a se descoperi cauzele care-l determina sa comita infractiuni. Pentru
a desemna personalitatea, foloseste conceptul structura biologica actuala
Teoria are doua variante:
a) varianta constitutionala - are la baza lucrarile psihiatrului suedez
Sjobring. Considera ca factorii fundamentali ai constitutiei biopsihologice
sunt: capacitatea, validitatea, stabilitatea si soliditatea. In raport de
distribuirea acestora se realizeaza o clasificare a indivizilor (supercapabil,
supervalid, superstabil, supersolid etc.). De asemenea, un alt concept folosit
de Kinberg este acela de functie morala;
b) varianta patologica - include bolile mentale, tulburarile de
inteligenta etc., care determina o deficienta a functiei morale. Acorda
prioritate factorilor biologici in etiologia crimei.
Teoria constitutiei delincvente
Reprezentant: criminologul italian Benigno di Tullio.
Confera o semnificatie mai larga decat Kinberg conceptului de
constitutie, care ar cuprinde, pe langa elementele ereditare si congenitale, si
pe cele dobandite, in special, in prima perioada a vietii. Introduce conceptul
de prag (este folosit acest concept in cadrul conceptiei potrivit careia
tendintele criminogene vor fi mai puternice la anumiti indivizi,
determinandu-i sa reactioneze la unii stimuli exteriori diferit fata de altii,
avand praguri de reactie diferite) si considera crima ca fiind o manifestare a
inadaptarii individului la mediu.
Noile tendinte
Premise. Cercetarile din epoca moderna (studiul neuronului ca
entitate anatomica, chirurgia creierului, studierea functionalitatii creierului
animalelor) au permis o acumulare de informatii care au fost folosite la
explicarea unor comportamente si procese psihice.
Reconsiderarea orientarii. Evaluarea rolului factorilor biologici in
geneza criminalitatii se face cu mai multa prudenta ca in trecut, afirmandu-
se ca nu exista nici un tip particular de comportament criminal, nici chiar
in cazul violentei episodice, care sa fie determinat numai de factorii biologici.
Directii de cercetare. S-au realizat cercetari care pun in evidenta
relatia dintre factorii biologici si criminalitate. Astfel, s-a demonstrat
existenta unor factori care au o legatura directa cu comportamentul
antisocial (tumori, epilepsia) sau o legatura indirecta (complicatii
prenatale). Alte cercetari au constatat o legatura intre delincventa
(comportament agresiv) si encefalite endemice sau subacute. O alta directie
de cercetare studiaza influenta factorilor biochimici asupra crimei, dar, cu
exceptia nivelului testosteronului (au aparut anumite corelatii intre nivelul
acestuia si comportamentul agresiv), rezultatele sunt negative.
Evaluare critica
Limitele teoriilor prezentate. Principala limita a acestor teorii
consta in tendinta de biologizare a omului, de considerare a datului biologic
drept componenta esentiala a personalitatii umane, de transformare a anomaliilor
bioconstitutionale in criterii de clasificare a indivizilor in buni si rai.
Concluzie. Dincolo de toate limitele teoretice si metodologice,
aceasta orientare are anumite merite in edificarea criminologiei ca stiinta
(studiul personalitatii infractorului, introducerea examenului multidisciplinar,
a metodei pozitive, a metodei tipologice etc.).
SEMESTRUL II
IX. ORIENTAREA PSIHIATRICA-PSIHOLOGICA
Caracterizare generala
In aceasta orientare au fost grupate principalele teorii si conceptii a
caror trasatura esentiala consta in centrarea explicatiei cauzale pe factorii
psihologici. Sunt examinate teorii extreme, care reduc geneza crimei la
psihicul individului, ca si variante nuantate, a caror linie de demarcatie intre
orientarea biologica si sociologica este mai greu de trasat.
Perspectiva psihiatrica-psihanalitica
Sigmund Freud
Considera ca personalitatea individului are trei instante: Eul
(constiinta de sine), Supraeul (constiinta morala) si Sinele (instincte si
tendinte refulate). Eul asigura echilibrul dintre instinctele si tendintele
profunde ale individului si normele primite prin educatie. Existenta unor
stari tensionate intre aceste trei instante duce la conflict, care se poate
rezolva prin sublimare si refulare.
Diferenta dintre infractor si noninfractor se situeaza la nivelul
Supraeului si se datoreaza incapacitatii individului de a depasi complexul
oedipian.
Freud analizeaza si criminalul care comite infractiunea datorita
complexului de vinovatie.
Influenta psihanalizei asupra criminologiei
Cercetarile criminologice ulterioare au fost influentate de psihanaliza
lui Freud. Alexander si Staub au analizat diferite tipuri de criminali prin
prisma celor trei instante ale personalitatii. Alte cercetari au analizat o
personalitate de tip nevrotic in opozitie cu o personalitate in conflict cu
societatea. Astfel, se ajunge la concluzia ca infractorul ar fi victima unor
conflicte interioare intre instinctele sale insuficient controlate de Supraeu si
regulile de conduita din viata sociala.
Neofreudianismul. In ultimele decenii s-a produs o schimbare
importanta in abordarea personalitatii. Un numar important de psihiatri
resping ideea de om biologic si/sau acela de om psihologic, considerand ca
individul isi controleaza comportamentul si are responsabilitatea actiunilor
lui (A. Adler, E. Fromm, Ray Jeffery).
Teoria psihomorala
Etienne de Greeff
Considera ca personalitatea infractorului se structureaza de-a lungul
unui proces lent de degradare morala a individului, care, in final, il conduce
la comiterea actului criminal. Acest proces este denumit proces
criminogen, in evolutia caruia se disting trei faze:
- faza asentimentului temperat (ia nastere ideea de crima);
- faza asentimentului formulat (accepta comiterea crimei);
- faza trecerii la act, cand accepta eliminarea victimei si in care
individul trece printr-o stare periculoasa.
Noel Mailloux
Transfera problematica personalitatii infractorului in sfera patologiei,
asimiland infractorul cu debilul mental, nevrozatul. In dezvoltarea
personalitatii exista doua momente: aparitia identitatii autentice si
consecinta acesteia asupra motivatiilor individului. Cand apare un esec de
identificare, consecinta este un dezechilibru psihic ce se exprima prin
delincventa din obisnuinta.
Teoria personalitatii criminale
Jean Pinatel
Respinge diferenta de natura dintre infractor si noninfractor,
considerand ca intre acestia este o diferenta de grad. De aceea, este necesar
sa se evidentieze acele trasaturi psihologice care transforma asentimentul
temperat in asentiment tolerat. Este de parere ca personalitatea criminala
reprezinta o constelatie de trasaturi care apare ca o rezultanta, si nu ca un
dat. Ulterior, Pinatel isi revizuieste teoria si insista asupra caracterului
dinamic al personalitatii criminale, care trebuie privita in miscare. De
asemenea, considera criminalitatea ca o maladie morala a "societatii
criminogene", caracterizata printr-o deteriorare a valorilor fundamentale.
Evaluare critica
Limite
Eroarea orientarii psihiatrico-psihologice consta in considerarea
infractorului ca posesor al unei personalitati de un tip aparte, diferentiata ca
natura sau grad de cea a noninfractorului. Pe plan etiologic, eroarea consta
in reducerea problematicii personalitatii umane la factorii de ordin
psihologic.
Concluzie. Multe din conceptele freudismului, ca instantele
personalitatii, simbolistica visurilor etc. , au intrat definitiv in vocabularul
criminologic. In plan etiologic, se retine ca valoroasa ideea situarii cauzelor
directe ale infractiunii la nivelul individului si al personalitatii sale. Acestei
orientari i se datoreaza acumularea unui bogat material factual, care a permis
sondarea universului psihic al infractorului, dezvaluind aspecte interesante cu
privire la motivatia actului infractional, dinamica producerii acestuia etc.
X. ORIENTAREA SOCIOLOGICA
Caracterizare generala
In cadrul acestei orientari, de departe cea mai bogata in teorii si
conceptii privind cauzele criminalitatii, am folosit clasificarea teoriilor
prezentate dupa apartenenta teoriei fie la modelul consensual, fie la
modelul conflictual de analiza sociala. Sunt prezentate teorii extreme care
explica "socialul prin social", ca si acele variante care avanseaza teorii
specifice cu privire la comportamentul delincvent, incercand o explicare a
"individualului prin social".
Scoala cartografica
Pune in centrul preocuparilor sale analiza statistica a criminalitatii,
incercand sa surprinda anumite "regularitati" in dinamica acesteia.
Reprezentanti: A. M. Guerry, A. J. Quetelet (care a formulat legea termica
a criminalitatii), H. Mayhew.
Scoala sociologica
Considera ca in geneza criminalitatii un loc important il au factorii
sociali. Cei mai cunoscuti reprezentanti sunt Durkheim si Tarde din cadrul
scolii mediului social.
Durkheim considera criminalitatea ca facand parte din orice societate
normala. Crima este, in opinia sa, necesara si utila. Foloseste conceptul de
anomie, pe care-l defineste ca fiind o stare obiectiva a mediului social
caracterizata printr-o dereglare a normelor sociale datorita unor schimbari
bruste (crize economice, razboaie).
Tarde este autorul teoriei imitatiei, pe care o considera principala
cauza a criminalitatii. In opozitie cu Durkheim, nu considera crima un
fenomen normal al vietii sociale. Pentru el, infractorul este un parazit in
cadrul societatii.
E. Ferri si sociologia criminala
In conceptia lui Ferri, crima are o determinare multipla. Imparte
factorii angrenati in producerea infractiunii in trei categorii, si anume: factori
antropologici, factori fizici si factori sociali. Dintre acestia acorda prioritate
factori lor sociali (organizarea economica, sistemul de educatie etc.).
. Teorii criminologice inspirate din modelul consensual
Caracterizare
Teoriile din cadrul acestui model considera infractorul ca un
inadaptat si propun drept remediu diferite metode de resocializare a
acestuia. Esenta acestor teorii consta in recunoasterea unor norme ce
ocrotesc valori sociale dominante. Contestarea acestora plaseaza individul
in categoria infractorilor.
Scoala de la
Modelul de analiza porneste de la recunoasterea unei analogii intre
ecologia umana si cea vegetala. Promotorii acestei scoli au incercat sa
explice cauzele delincventei in marile concentratii urbane in care proportia
imigrantilor era foarte ridicata.
Reprezentantii ei, C. R. Shaw si H. D. McKay, considera imigrantii
ca pe noi specii de plante ce traiesc pe pamant ostil si incearca sa
supravietuiasca apeland la diferite forme de adaptare.
Teorii de esenta "culturalista"
a) Teoria asociatiilor diferentiale
Reprezentant: E. Sutherland. Acesta propune o abordare
multifactoriala a criminalitatii. Porneste de la ipoteza urmatoare:
comportamentele delincvente se dobandesc prin asociere cu subiecti ce
apreciaza favorabil aceste comportamente si prin izolarea de subiecti care le
considera negative. Un individ ce se gaseste intr-o situatie prielnica se
angajeaza in conduite delincvente numai daca ponderea aprecierilor
favorabile prevaleaza asupra aprecierilor defavorabile. Asociatiile
diferentiale sunt diferite, functie de: frecventa, durata, prioritate, intensitate.
Identifica anumite forme de criminalitate care scapa de sub incidenta legii
penale. Studiaza criminalitatea gulerelor albe.
b) Teoria conflictelor de cultura
Reprezentant: Thorsten Sellin. Defineste conflictele de cultura ca
fiind conflicte de sensuri, de semnificatii cu privire la norme, interese si
valori sociale. Comportamentul delincvent apare pe fondul conflictelor de
cultura, cand individul e obligat sa interiorizeze un sistem ambivalent sau
plurivalent de valori si norme.
c) Teoria subculturilor delincvente
Reprezentant: Albert Cohen. Examineaza diferenta de statut social,
economic, cultural ce separa clasele si gruparile sociale. Acorda un rol
important studiului pozitiei familiei americane in societate si retine doua
atitudini opuse ce separa grupurile sociale: subcultura clasei mijlocii si
subcultura populara. Apartenenta la o subcultura delincventa se realizeaza
printr-un proces de interactiune dintre indivizi care au probleme similare de
adaptare, ce duce la o solidaritate de grup, la constituirea de modele si norme.
Teoriile de esenta "functionalista
a) Teoria lui R. K. Merton
Explica delincventa prin starea de anomie, pe care o concepe pe un
plan concret, spre deosebire de Durkheim. Considera ca mediul social are o
structura sociala si una culturala. Anomia ar reprezenta o "ruptura" in
structura culturala cand apare o discrepanta intre normele sociale, scopurile
culturale si capacitatea membrilor grupului de a se conforma acestora.
Merton plaseaza fenomenul criminalitatii si in afara crizelor economice sau
a altor evenimente perturbante. Considera ca aceasta este rezultatul
tensiunii dintre scopuri si mijloace. Criminalitatea este un raspuns la
neconcordanta dintre mijloace si scopuri. Pentru a-si atinge scopurile,
individul recurge la mijloace ilicite.
b) Teoria lui Cloward si Ohlin
Autorii leaga delincventa de anomie, insa considera ca aceasta
modalitate specifica de reactie fata de inegalitatile sociale nu este un
fenomen individual (vezi Merton), ci unul colectiv. Explica acest fenomen
cu ajutorul "structurii de oportunitate", adica ansamblul mijloacelor
legitime pe care grupul le are la indemana pentru a-si realiza scopurile.
Coreleaza structurile de oportunitate cu subculturile delincvente si
identifica trei modele de subculturi delincvente: modelul criminal, modelul
violent si modelul izolat.
Teoriile controlului social
a) Teoria infranarii - Walter Reckless
Autorul acestei teorii incearca sa raspunda la intrebarea de ce, in
aceleasi conditii, unii comit crime si altii nu. Considera ca infractiunea
poate fi prevenita sau infranta prin doua procese esentiale: unul la nivelul
organizarii sociale si celalalt la nivelul individului. Teoria se bazeaza pe o
constructie ierarhica in raport cu capacitatea individului de a infrana
conflictele sociale si psihologice cu care se confrunta.
b) Teoria controlului social -Travis Hirschi
Potrivit lui Hirschi, cea mai mare parte a oamenilor au tendinte
antisociale. Acestea sunt actualizate cand controlul social scade. De aceea,
important nu este sa se cerceteze cauzele criminalitatii, ci cauzele
conformismului. Hirschi propune intarirea controlului social, fiind adeptul
modelului de control represiv, coercitiv, fapt ce i-a adus numeroase critici.
Teorii criminologice inspirate din modelul conflictual
Caracterizare
Modelul conflictual inlocuieste modelul consensual. Astfel,
conflictele dintre indivizi si grupurile sociale n-ar putea fi rezolvate prin
adaptarea indivizilor la diferite structuri ale societatii, ci numai printr-o
transformare a acestora.
Curentul interactionist
Propune aflarea raspunsului la intrebarea: "De ce o persoana este
considerata delincvent"?
Reprezentanti: F. Tannembaum, E. Lemert, H. Becker, Matza, Jeffey etc.
Criminologia reactiei sociale
Considera ca problema fundamentala a criminologiei o reprezinta
studierea ansamblului proceselor ce alcatuiesc reactia sociala fata de fenomenul
criminalitatii, considerat a fi creatia directa a reactiei sociale. Cercetarile
criminologice vizeaza clarificarea problemelor privind analiza sociopolitica
a normelor penale, procesele de legiferare si aplicare a legii penale etc.
Criminologia "critica"
Mai este denumita si criminologia radicala, de orientare neomarxista.
Principalii reprezentanti: Ian Taylor, Paul Walton, Jock Young.
Propun un model formal explicativ al actului deviant, aratand ca acesta este
rezultatul starilor conflictuale dintre indivizi si structurile politice,
economice, specifice capitalismului. Disting cinci etape cu valoare
explicativa, si anume: originile indepartate ale actului deviant, originile
imediate ale acestuia, actul insusi, originile imediate ale reactiei sociale,
originile indepartate ale reactiei sociale.
6. Evaluare critica
Limite
Nici orientarea sociologica nu ofera o explicatie deplina a cauzelor
fenomenului; studiind relatiile dintre individ si grupul social, aceste teorii
nu depasesc universul restrans al grupului, considerand influenta acestuia
asupra individului ca singura sursa de determinare sociala. O alta eroare
consta in tendinta de exagerare a importantei factorilor sociali si neglijare
aproape totala a individului.
Concluzii
Desi criminologia reactiei sociale, "noua criminologie", a criticat
intemeiat unele paradigme reductioniste care s-au grabit sa considere drept
cauze ceea ce erau in realitate doar simple conditii, criminologia nu poate
abandona cercetarile asupra personalitatii umane, a infractorului in special.
Cresterea criminalitatii, exacerbarea violentei sunt realitati care trebuie
privite cu maxima responsabilitate; reintoarcerea la mijloacele represive
traditionale nu va putea rezolva problemele criminalitatii. Eforturile de a se
gasi remedii trebuie canalizate pe o cale realista, de abordare nuantata atat a
individului in particular, cat si a fenomenului infractional global, de antrenare
in activitatea de prevenire si control a acestuia a unor factori multipli, de
diversificare a formelor de raspuns social.
XI. TEORII CRIMINOLOGICE INTEGRATIVE
1. Caracterizare generala
Incercarile de integrare au vizat urmatoarele directii:
- integrarea variatelor aspecte ale crimei si criminalului intr-o
singura teorie de natura "multifactoriala";
- integrarea selectiva, bazata pe ideea ca toate orientarile contin
anumite adevaruri, iar contradictiile dintre ele reflecta natura complexa a
problemei studiate.
Teoriile prezentate in continuare se inscriu in a doua directie.
2. Teoria integrativa a violentei
Reprezentanti: Wolfgang si Ferracuti. Considera ca o teorie
integrativa trebuie sa coreleze opiniile privind unde, de ce, cum s-a comis o
crima. In elaborarea teoriei, folosesc conceptul de subcultura al lui Sellin si
teoria asociatiilor diferentiale a lui Sutherland.
3. Teoria "generala" a lui Hirschi si Gottfredson
Se inspira, pe plan conceptual, din scoala clasica de criminologie.
Fenomenul criminalitatii (care e format dintr-un numar impresionant de
infractiuni marunte) ar trebui privit ca un intreg in cadrul unei teorii
integrative.
4. Teoria integrarii culturale diferentiale a lui Denis Szabo
Studiaza problematica integrarii culturale diferentiale din perspectiva
antropologiei culturale. Considera ca personalitatea si cultura reprezinta
elementele constitutive ale oricarei stiinte umaniste si reuneste aceste
elemente intr-o conceptie cu valente integrative. Crima este caracterizata ca
fiind o structura sociala: aceleasi forte care modeleaza omul in societate
modeleaza la randul lor si criminalitatea.
XII. CRIMINALITATEA SI TRANZITIA
Volumul si structura criminalitatii si principalele sale trasaturi
dupa 1989
Criminalitatea este un fenomen social major prin efectele sale
profunde, de durata, comparabil cu criza economica, generatoare de cauze
ale criminalitatii, dar implicand si unele dintre efectele ei. In legatura cu
dinamica criminalitatii, in perioada de tranzitie, ceea ce ingrijoreaza nu
vizeaza atat dimensiunile fenomenului (de la o rata de 192,5 infractiuni la
100. 000 locuitori, in 1988, s-a ajuns la 699, in 1999), cat ritmul de crestere,
modificarile in structura criminalitatii, mai ales in directia "marii
criminalitati", a violentei, dar mai cu seama perceptia la nivelul populatiei
(comparativ cu perioada anterioara anului 1989, criminalitatea se situeaza
pe primele locuri ale motivelor de neliniste).
Din analiza informatiilor statistice cu privire la criminalitatea in
primii 3 ani ai perioadei de tranzitie se constata urmatoarele:
- Cresterea cu 265% a infractiunilor descoperite fata de perioada
precedenta (1988, 1989), crescand cu 163% numarul celor invinuiti.
- Media anuala a celor patru grupe de infractiuni analizate
(infractiuni contra avutului public, contra avutului privat, contra persoanei,
contra unor relatii de convietuire sociala) a crescut de peste 3 ori si jumatate
in primii 3 ani ai perioadei de tranzitie; cea mai importanta pondere o detin
infractiunile contra proprietatii, care au generat un prejudiciu ce depaseste
cu aproape 282% intreg prejudiciul cauzat in anii 1988-1989.
- Infractiunile contra persoanei au crescut in medie de 4 ori
comparativ cu perioada anterioara, infractiunile care aduc atingere unor
relatii privind convietuirea sociala crescand de peste doua ori in raport cu
perioada 1988-1989.
Evaluare critica a conceptiilor criminologice din perioada
totalitara din perspectiva controlului social
In perioada comunismului, rata scazuta a criminalitatii era un
slogan menit sa ateste superioritatea sistemului, insa, paradoxal, in planul
politicii penale exista un model de reactie sociala deosebit de represiv. Rata
reala a criminalitatii nu poate fi apreciata cu exactitate datorita lipsei
statisticilor, factorilor filtru care modificau dimensiunile reale ale
fenomenului (actele de clementa), lipsa studiilor de victimizare, a celor de
autoraportare, cenzura mass-mediei etc. In ceea ce priveste cauzele
criminalitatii, cu exceptia unor cercuri de specialisti, ele nu constituiau
obiectul unor dezbateri deschise.
In cadrul preocuparilor de a identifica cauzele criminalitatii, precum
si dimensiunile reale ale fenomenului, studiile realizate au surprins acei
factori la nivel macrosocial (crize sociale - razboaie, calamitati -,
dezechilibre sociale - migratia, urbanizarea), la nivel microsocial (esec,
anturaj nociv, antecedente penale in familie, climat familial tensionat) si la
nivelul individului (de natura bio si psihologica) care reprezentau risc
pentru producerea criminalitatii.
Pornind de la faptul ca rata scazuta a criminalitatii a fost o realitate
incontestabila, explicatiile de pe pozitiile teoriilor criminologice inspirate
din controlul social ofera repere interesante.
Notiunea de control social include grupuri mici, precum familie,
scoala, anturaj si procesele prin care aceste grupuri socializeaza individul.
Exista trei modele de control social (C. Ray Jeffery):
- controlul bazat pe acceptarea standardelor normative, obiceiuri,
cutuma;
- controlul bazat pe schimbul de marfuri si servicii;
- controlul bazat pe folosirea fricii si coercitiunii.
Dintre teoriile controlului social, cea care intereseaza in special este
teoria angajamentelor a lui Travis Hirschi. Acesta considera, cum am aratat,
ca majoritatea indivizilor au tendinte antisociale si este important sa se
cerceteze cauzele conformismului, nu cele ale criminalitatii. Probabilitatea
ca individul sa devina deviant sau conformist depinde de intensitatea a
patru factori:
a) atasamentul fata de scoala, grupul de prieteni;
b) angajarea intr-o linie conventionala de conduita;
c) implicarea in activitati conventionale;
d) crezul in valori conventionale.
Hirschi propune intarirea controlului social prin: restaurarea unei
discipline stricte in scoala, reducerea sau eliminarea ajutorului social,
pentru a cultiva responsabilitatea individuala, si intarirea sistemului
represiv, prin sporirea severitatii sanctiunilor penale.
Nici unul din factorii considerati esentiali in determinarea unui
comportament conformist nu explica rata mai redusa a criminalitatii in
sistemul totalitar. Principalul factor in descurajarea conduitelor deviante l-a
constituit frica, instrumentul principal pentru asigurarea ordinii publice si
pentru transformarea totala a societatii. Controlul social circumscris celui
de al treilea model prezentat avea ca atribute esentiale frica, violenta,
teroare a manifesta si insidioasa.
. Interpretarea criminalitatii in perioada de tranzitie din perspectiva
teoriilor dezorganizarii sociale, ale controlului social si personalitatii
criminale
Unul dintre cele mai grave fenomene cu care se confrunta Romania
dupa 1989 este cresterea criminalitatii. In contextul unor probleme
complexe in plan economic, social, moral, generate de necompetitivitatea
economiei, prabusirea sistemului de protectie sociala, scaderea nivelului de
trai, cresterea somajului si inflatiei, lipsa sau confuzia unor norme sau
valori, slabirea controlului social, creste deosebit de mult riscul aparitiei
comportamentelor deviante, ca fenomen "normal" de adaptare la starea de
anomie, asa cum il descrie E. Durkheim sau ca un comportament
"inovativ" in viziunea lui Merton. Actuala crestere a criminalitatii se
datoreaza unor modificari importante la nivelul controlului social. Astfel,
legea nu are deplina autoritate, la nivelul politicii penale s-au produs
modificari (abolirea pedepsei cu moartea, introducerea cautiunii etc.), la
nivel microsocial s-a produs o scadere a prestigiului si autoritatii instantelor
de control social; existenta comportamentului deviant "la vedere", care
sfideaza direct normele sociale (incalcarea normelor de circulatie, comertul
stradal ilicit, prostitutia), este semnificativa in acest sens. Acest tip de
comportament prezinta un pericol deosebit prin impactul sau asupra
populatiei, care se simte abandonata, prin eroziunea imaginii institutiilor
statului de drept si a ideii de justitie in general.
Teoriile controlului social, alaturi de teoria "asociatiilor diferentiale"
a lui E. Sutherland si variantele teoriei "subculturilor delincvente" a lui
Cohen, Cloward si Ohlin, pot fi verificate in practica in domeniul
delincventei juvenile, fenomen deosebit de grav, generat, alaturi de alti
factori de risc, de "saracia infantila".
Un alt fenomen deosebit de grav in perioada de tranzitie este
cresterea numarului de infractiuni savarsite cu violenta, mai ales in randul
minorilor si tinerilor, violenta de tip utilitar si cea asociata crimei organizate
detinand o pondere insemnata. Cel mai grav aspect este constituirea, in
perioada de tranzitie, a unui "nucleu dur" al criminalitatii, format din
infractori periculosi pentru care activitatea criminala este un stil de viata,
impunandu-se, ca o prioritate, adoptarea unor masuri de politica penala
deosebit de drastica fata de acestia.
PENOLOGIE
I. NOTIUNI GENERALE
Stiinta penitenciara
Stiinta penitenciara a avut ca obiect de studiu pedepsele in mediu
inchis (de penitenciar), fiind asimilata in Europa, mai ales in Franta,
criminologiei. Datorita diversificarii sistemului sanctionator prin introducerea
unor pedepse neprivative de libertate, denumirea a devenit improprie,
utilizandu-se cel mai adesea cea de penologie.
Multi autori opteaza pentru denumirea de drept executional penal,
care ar acoperi ambele domenii. In conceptia nord-americana, penologia a
fost si continua sa fie inclusa in criminologie.
Stiinta penitenciara este definita ca o disciplina socio-umana care
studiaza pedepsele privative de libertate ce se executa in penitenciare.
Stiinta penitenciara nu este o stiinta normativa, nu studiaza normele juridice
privind executarea pedepselor privative de libertate, ci conditiile in care
pedeapsa este eficienta, in care poate contribui la reeducarea
condamnatului. In cadrul ei se studiaza organizarea sistemului penitenciar,
regimul de viata in penitenciar, se elaboreaza anchete sociale si psihologice
asupra detinutilor, cercetarile clarificand o serie de aspecte, dincolo de cele
strict juridice, care pun in evidenta eficacitatea acestei masuri, dar si unele
neajunsuri care se ivesc in executarea acestei pedepse.
Dreptul executarii pedepselor
Dreptul executarii pedepselor sau Dreptul executional penal se
poate defini ca o ramura de drept alcatuita din totalitatea normelor juridice
prin care se reglementeaza relatiile sociale privind executarea sanctiunilor
de drept penal.
Obiectul dreptului executarii pedepselor este alcatuit dintr-un grup
de relatii sociale speciale, si anume cele care apar in activitatea de executare
a pedepselor principale, complementare etc.
Domeniul dreptului executarii pedepselor: ansamblul de norme
juridice care reglementeaza relatiile sociale aparute in cadrul executarii
sanctiunilor de drept penal.
Caracterele:
sistem cuprinzator de norme de drept ;
caracter autonom ;
- caracter de drept public.
Scopul: educarea eficienta a celui care executa pedeapsa,
prevenirea savarsirii de noi infractiuni si apararea ordinii de drept, precum
si realizarea politicii penale statale privind executarea pedepselor.
Penologia
Penologia este stiinta care studiaza mijloacele de aparare sociale
contra faptelor antisociale declarate infractiuni. Este o disciplina
nenormativa, social-psihologica, ce studiaza atat sanctiunile privative de
libertate, cat si celelalte sanctiuni alternative, neprivative de libertate.
Deosebirile intre penologie si dreptul executarii pedepselor sunt
urmatoarele:
Penologia este o stiinta nenormativa cu caracter social-psihologic
care studiaza evolutia pedepselor, privative sau neprivative de
libertate in societate, in timp ce dreptul executarii pedepselor este
o stiinta normativa ce cuprinde totalitatea normelor juridice care
reglementeaza relatiile sociale legate de executarea sanctiunilor
de drept penal.
Stiinta penitenciara este tot o stiinta nenormativa care trateaza
regimul pedepselor, dar, spre deosebire de penologie, ea studiaza
exclusiv executarea pedepselor in mediu inchis.
Penologia ofera date despre natura, functiile pedepselor, studiaza
evolutia pedepselor in societate, modalitatile de executare a acestora, aparitia de
sanctiuni de drept penal noi (masuri educative), sanctiuni penale alternative si
propune schimbari in sistemul executiv penal care sa apere societatea impotriva
infractiunilor si sa perfectioneze mijloacele de reeducare sociala.
II. REACTIA SOCIALA FATA DE CRIMINALITATE
Evolutia fenomenului de reactie sociala
Reactia sociala se concretizeaza in modelele de politica penala.
Prin reactie sociala se intelege orice reactie de aparare a societatii
impotriva celor care incalca normele de conduita general aplicabile. In raport
de calitatea celui care masoara intinderea si gravitatea represiunii, reactia
sociala poate fi clasificata in represiune privata si represiune etatizata.
O data cu progresele realizate de umanitate, in ultimele decenii a
evoluat, capatand contur stiintific, si problematica infractionalitatii,
infractorilor si a reactiei sociale.
Se disting preocupari in acest sens atat la nivel national, cat si la nivelul
celor mai inalte foruri mondiale, inclusiv ONU, care a constituit, in cadrul
Consiliului Economic si Social (ECOSOC), in februarie 1992, Comisia
Interguvernamentala pentru Prevenirea Criminalitatii si Justitie penala.
Modelele de reactie sociala
Modelul represiv
A fost aplicat in doua etape:
a) ajuridica, incluzand razbunarea privata nelimitata (legea junglei
sau legea celui mai tare) si razbunarea privata limitata (predarea
vinovatului, pedeapsa echivalenta, compozitie) ;
b) juridica, reprezentata prin represiune etatizata, cea mai evoluata
forma a reactiei represive.
Modelul represiv a fost fundamentat de reprezentantii scolii clasice
de drept penal, al carei intemeietor a fost Cesare Beccaria, si este
caracterizat prin urmatoarele:
- pedeapsa trebuie proportionata cu gravitatea faptei;
- scopul pedepsei trebuie sa fie intimidarea individuala si colectiva,
respectiv, prevenirea generala si speciala.
Cesare Beccaria prezinta, in lucrarea sa Dei delitti e delle penne,
aspecte privind represiunea etatizata ca model de reactie sociala.
C. Beccaria introduce ideea de utilitate sociala a pedepsei, cu semnificatia
ca pedeapsa trebuie sa se aplice nu pentru ispasire, ci pentru a impiedica
savarsirea altor "rele" in viitor. Pedeapsa trebuie sa fie proportionala cu
gravitatea faptei fara a tine seama de personalitatea faptuitorului, care era
vazut ca o entitate abstracta, atributele principale ale pedepsei fiind
uniformitatea si severitatea. Scopul pedepsei trebuie sa fie intimidarea
individuala si colectiva. Ca modalitati de individualizare, pedepsele erau:
eliminatorii, corporale, pecuniare si insotite de degradari sau interdictii.
Beccaria s-a declarat impotriva pedepselor brutale si infamante,
considerand ca infractorii isi vor multiplica activitatea criminala daca isi
vor da seama ca un au nimic de pierdut. El s-a pronuntat impotriva
pedepsei cu moartea, apreciind ca aceasta trebuie aplicata numai in cazuri
exceptionale.
Modelul preventiv
Este fundamentat pe doctrina pozitivista de la sfarsitul secolului
al XIX-lea, cel mai de seama reprezentant fiind E. Ferri. El afirma
necesitatea luarii unor masuri de ordin economic si social care sa elimine
si sa limiteze rolul factorilor generatori ai criminalitatii, masuri denumite
substitute penale (exemple: iluminatul strazilor, descentralizarea
administrativa, reducerea consumului de alcool, reducerea timpului de
lucru). Pedeapsa constituie un mijloc de aparare sociala cu caracter
curativ prin care se urmareste vindecarea infractorului, recuperarea
acestuia (pe larg in lucrarile: G. Nistoreanu, C. Paun, Criminologie
Editura Europa Nova, Bucuresti 1996 si I. Iacobuta, Criminologie
Editura Junimea,
Modelul mixt
Apare dupa cel de-al razboi mondial si are ca reprezentanti pe
F. Grammatica in Italia, Marc Ancel in Franta si T. Sellin in SUA.
Obiectivul acestui model este resocializarea infractorului, ca o consecinta a
umanizarii noilor legislatii penale pe baza cunoasterii stiintifice a
fenomenului infractional si a personalitatii delincventului.
III. INFLUENTA CRIMINOLOGIEI ASUPRA MODELELOR
DE POLITICA PENALA
Masurile de siguranta
Criminologia a avut o contributie importanta la largirea mijloacelor
de combatere a criminalitatii prin sustinerea introducerii in legislatia penala
a masurilor de siguranta. Aceste masuri sunt necesare pentru ca unor
categorii de infractori nu li se pot aplica pedepse (minori, persoane
bolnave), iar pentru altii, pedepsele aplicate (inchisoarea) nu sunt suficiente
(infractorul ramane cu arme, bani, provenind din infractiune).
Masurile de siguranta sunt sanctiuni penale, masuri de constrangere.
Se aplica de catre instantele de judecata, uneori de parchet, persoanelor care
au comis infractiuni.
Masurile de siguranta sunt reglementate in Partea generala a Codului
Penal si sunt destinate sa preintampine, prin inlaturarea anumitor stari de
pericol social relevate de fapta, savarsirea de noi infractiuni. Aceste masuri
sunt: obligarea la tratament medical, internarea medicala, interzicerea de
a se afla in anumite localitati, expulzarea, confiscarea speciala, interdictia
de a reveni in locuinta familiei pe o durata determinata.
Examenul individual
Presupune un examen al personalitatii infractorului, formularea unui
diagnostic si elaborarea unui program de tratament in vederea resocializarii
acestuia. Acest examen de personalitate a infractorului se afla la baza
individualizarii judiciare a pedepsei, urmata de o individualizare
penitenciara cu aceeasi finalitate.
Prima sa aplicare practica s-a realizat in anul 1907 in
infiintandu-se un cabinet de psihologie clinica si experimentala in cadrul
penitenciarului national. Ulterior, s-au luat masuri similare in Brazilia,
In SUA, la inchisoarea San Quentin din
anul 1944, un centru de orientare curativa, care examina persoana
infractorului si aviza tratamentul ce urma sa i se aplice in penitenciar.
2. Terapia resocializarii
Denumita si tratamentul individual de resocializare, aceasta se
bazeaza pe rezultatele cercetarilor criminologice clinice, avand ca finalitate
ameliorarea tendintelor reactionale ale infractorului, valorificarea
aptitudinilor acestuia, reinnoirea motivatilor si modificarea atitudinii sale.
Programele de tratament sunt fundamentate pe metoda clinica, abordand
personalitatea infractorului in unitatea si dinamica sa. Metoda clinica rezida
in stabilirea unei relatii speciale de comunicare verbala intre terapeut si
delincventi. Fara a distinge intre desfasurarea tratamentului in libertate, in
mediu liber, semiliber sau inchis, tratamentul este individualizat in functie
de diagnosticul pus fiecarui subiect si utilizeaza metode terapeutice,
psihopedagogice, psihanalitice etc. Aceasta terapie este valoroasa prin
faptul ca implica infractorul in procesul de resocializare; el e pus in situatia
de a coopera la transformarea propriei personalitati.
Noile tendinte in politica penala
Neoclasica
Se manifesta ca un model nou de politica penala represiva, tendinta
ce trebuie sa se manifeste mai ales in cazul terorismului, crimei organizate,
infractiunilor contra mediului inconjurator si impotriva activitatilor
functionarilor publici corupti, conform recomandarilor de politica penala
ale celui de al VII-lea Congres al ONU de la Havana, 1990, care a avut ca
tema generala "Cooperarea internationala pentru prevenirea crimei si
pentru justitia penala in perspectiva secolului XXI". S-a materializat atat in
legislatiile penale din tarile europene foste socialiste, care isi inaspresc
sanctiunile, cat si in tarile occidentale (exemplu - noul cod penal francez).
Moderata
Consecinta a tentatiei echilibrului, avand ca premise doua idei:
represiunea prea severa si renuntarea la sanctiunea penala vor avea drept
consecinta accentuarea dificultatilor in relatiile interumane. Aceasta
orientare apreciaza ca reducerea disparitatilor sociale, economice si
culturale intre indivizi este de natura sa contribuie la o mai buna integrare
sociala, la implicarea cetatenilor in rezolvarea problemelor comunitatii si,
astfel, la diminuarea criminalitatii.
Se preconizeaza, printre altele:
-aplicarea mai frecventa a unor alternative la pedeapsa, cum ar fi
munca in serviciul comunitatii;
-solutionarea conflictelor penale prin mediatiune si dejuridicizare
(justitie restaurativa).
Radicala
Cunoscuta si sub denumirea de "noua criminologie", propune un
model abolitionist de politica penala, punand in discutie legitimitatea
sistemului penal si necesitatea inlocuirii lui cu un sistem nepenal, incluzand
un ansamblu de masuri si actiuni care sa asigure protectia sociala, dar si o
"gestiune" echitabila a conflictelor.
In acest context, rolul criminologiei consta in examinarea critica a
sistemului de justitie penala existent si preconizarea unor solutii de
restrangere treptata si inlocuire a intregului ilicit penal.
IV. SCOPUL SI FUNCTIILE SANCTIUNILOR PENALE
Functia morala
Cu toate ca pedeapsa este o masura cu caracter represiv, de natura sa
provoace infractorului o anumita suferinta, ea are un puternic rol si efect
educativ, de impiedicare a repetarii conduitei antisociale, de indreptare a
condamnatului, de formare si permanentizare in constiinta acestuia a
faptului ca respectarea legii penale este o necesitate.
2. Functiile utilitare
Exemplaritate. Aceasta functie consta in influenta pe care
pedeapsa aplicata condamnatului o exercita asupra altor persoane, deoarece
exista persoane care se abtin de la savarsirea de infractiuni nu din
convingere, ci din teama de pedeapsa.
Intimidare. Prin aplicarea sanctiunii se consolideaza forta de
intimidare exercitata asupra destinatarilor normelor de drept penal.
Readaptare sociala. Prin executarea pedepsei se urmareste
formarea unei atitudini corecte fata de munca, fata de ordinea de drept si
regulile de convietuire sociala. Reeducarea condamnatului, care sa conduca
dupa executarea pedepsei la o deplina readaptare sociala, tinde la
modificarea structurii de personalitate a condamnatului, la eliminarea
conceptiilor si deprinderilor antisociale. Sunt considerate ca fiind esentiale
in procesul de readaptare sociala a condamnatilor: munca, folositoare din
punct de vedere social, educatia scolara si pregatirea profesionala in diverse
meserii, activitati sociale si culturale, educatia religioasa.
Eliminare. Consta in eliminarea, inlaturarea condamnatului din
societate. Eliminarea temporara se realizeaza cand pedeapsa se executa in
locuri de detinere o anumita perioada de timp ; eliminarea definitiva se
realizeaza in cazul condamnarii la pedeapsa detentiunii pe viata.
Scopul sanctiunii penale
Scopul pedepsei consta in prevenirea savarsirii de noi infractiuni.
Realizarea acestui scop include atat preventia speciala, adica prevenirea
savarsirii de noi infractiuni de catre cel condamnat, cat si preventia
generala, adica preintampinarea savarsirii de noi infractiuni de alte
persoane predispuse sa savarseasca fapte prevazute de legea penala.
V. REGIMUL GENERAL DE EXECUTARE
A SANCTIUNILOR PENALE
Penitenciarul
Preliminarii
Penitenciarul este institutia in care se executa pedeapsa privativa de
libertate, un loc de detinere special amenajat care implica o imprejmuire
speciala, o paza speciala si camere speciale denumite celule. Penitenciarele
trebuie amenajate si organizate pentru a indeplini functii cum ar fi: cazarea,
hranirea, igiena, asistenta medicala, conditii de aplicare a regimului de
detentie, desfasurarea de activitati educative, folosirea la munca a celor
condamnati, paza si supravegherea lor. Dupa capacitatea lor, exista
penitenciare mici (200-500 locuri), mijlocii (500 -1000 locuri), mari si
foarte mari (1000-2000, 3000 locuri).
Penitenciarele sunt coordonate la nivel central de Directia Generala a
Penitenciarelor, structura care face parte din Ministerul Justitiei, iar la nivel
local fiecare penitenciar are conducere proprie reprezentata de un director
civil, preferabil licentiat in drept, ajutat de un director adjunct militar, care
raspunde de paza si securitatea penitenciarului. In cadrul fiecarui
penitenciar exista o comisie formata din director, un educator, un medic sau
un psihiatru, precum si seful compartimentului de evidenta si organizarea
muncii, care analizeaza comportarea condamnatilor si face propuneri
privind regimul si tratamentul acestora. Personalul este format din personal
de paza si supraveghere, personal administrativ, personal specializat
(psihologi, pedagogi etc.).
Repartizarea condamnatilor in penitenciare se face dupa criterii
variate, cum ar fi: natura infractiunii, natura pedepsei, antecedentele penale
etc. In functie de durata pedepsei, in penitenciar se executa pedepse pe
termen scurt, pedepse de durata medie si pedepse pe termen lung.
Regimul de detinere
Formele regimului de detinere existente in Romania
Regimul de detinere in comun se caracterizeaza prin aceea ca
persoanele condamnate sunt tinute impreuna ziua si noaptea, iau masa,
dorm impreuna, lucreaza impreuna in ateliere comune, femeile fiind tinute
separat de barbati.
Regimul de detinere celulara consta in tinerea condamnatilor
inchisi in celule separate ziua si noaptea (mananca, dorm, eventual lucreaza
in celula). Se aplica celor condamnati pentru infractiuni grave, celor
condamnati la o pedeapsa de lunga durata.
Regimul de detinere mixt consta in tinerea condamnatului ziua, in
comun, si noaptea, izolat, in celula.
Regimul de detinere progresiv consta in detinerea, la inceput, in
regim celular si, in masura indreptarii si comportarii bune a condamnatului,
in detinerea in comun, apoi la o faza intermediara-regim de
"semilibertate", iar in final trecerea la libertatea conditionata.
Regimul de detinere in Romania parcurge urmatoarele faze: faza
detinerii in carantina, faza detinerii in comun (cu exceptia condamnatilor
pentru infractiuni grave), faza muncii in afara penitenciarului fara paza (tot
in aceasta faza, unii condamnati pot fi trecuti in colonii penitenciare, spitale,
penitenciare cu regim de semilibertate), ultima faza de executare a pedepsei
fiind cea a liberarii conditionate in termenul hotarat de instanta.
Regimul de ordine si disciplina
Condamnatii sunt obligati sa respecte urmatoarele reguli: programul
zilnic; disciplina si ordine interioara; sa se supuna perchezitiilor; sa respecte
regulile de igiena; sa indeplineasca in bune conditii muncile la care sunt
repartizati, sa execute dispozitiile date de conducere si de personalul
penitenciarului etc.
Regimul de munca si calificare profesionala
Munca este o componenta a regimului penitenciar, o obligatie
inscrisa in Codul Penal, un mijloc de reeducare si este o necesitate pentru
mentinerea unei stari fizice si psihice corespunzatoare a condamnatilor.
Condamnatii sunt repartizati in sectorul industrial, in constructii sau
fac munci organizate in penitenciar. La repartizarea in munca se au in
vedere aspecte cum ar fi: sanatatea, capacitatea de munca, pregatirea
profesionala a condamnatilor. Muncile cu caracter permanent se platesc (o
cota de 40% revenindu-i condamnatului), iar cele cu caracter gospodaresc
din cadrul penitenciarului nu sunt platite.
Activitatea instructiv-educativa si de reeducare se realizeaza prin
programe adecvate in cadrul carora se urmaresc: cunoasterea de sine,
educatia morala, cunoasterea defectelor si propriilor tendinte. Activitatea
educativa se realizeaza cu un corp de educatori, instructori (profesori cu
experienta, psihologi, psihiatri etc.). Completarea studiilor condamnatilor se
face prin programe de scolarizare, in colaborare cu institutii de invatamant
public care asigura certificate scolare.
Drepturile condamnatilor sunt urmatoarele: dreptul de a anunta
familia despre situatia in care se afla, dreptul de a se consulta cu avocatul,
dreptul de a primi vizite, de a coresponda, dreptul la ingrijire, la tratament
medical, dreptul la instruire, dreptul de a li se respecta credinta religioasa.
Executarea in regim deschis sau semideschis
In penitenciarele cu regim semideschis, cei condamnati sunt tratati cu
exigenta si cu incredere, fara a fi inconjurati de personal de paza in mod
strict. Regimul semideschis se caracterizeaza printr-o munca creativa,
disciplina liber consimtita, care ofera condamnatului simtul responsabilitatii,
organizand gradual revenirea la viata normala. Pot beneficia de acest
regim condamnatii nerecidivisti cu pedepse de pana la 5 ani care
indeplinesc o serie de conditii (au executat 1/7 din pedeapsa, au varsta peste
21 ani, manifesta regret pentru victima, nu executa condamnari pentru
infractiuni grave, au constant o comportare pozitiva etc.). Obligatiile,
interdictiile, precum si consecintele la care se expun in caz de nerespectare
se afla intr-un regulament pe care il semneaza condamnatii.
Obligatiile condamnatilor se refera la: respectarea programului de
munca, indeplinirea activitatilor productive, respectarea regulilor de igiena,
grija fata de bunurile din camerele de detinere etc. Ei au o serie de
drepturi, in conformitate cu dispozitiile in vigoare: dreptul de a circula
liber in afara penitenciarului, putand veni in contact cu mediul social
obisnuit, dreptul la echipament, asistenta medicala, odihna, petitionare,
vizite, corespondenta.
Executarea in libertate
Acest mod de executare a pedepsei inchisorii in libertate sau
executarea in regim deschis sau in libertate se aplica in situatia in care o
persoana este condamnata la o pedeapsa privativa de libertate de scurta
durata. Argumentele avute in vedere pentru aplicarea acestui sistem sunt
urmatoarele:
a) executarea pedepsei inchisorii in conditii de detinere in penitenciar
exercita o influenta negativa, in special asupra infractorilor primari (a celor
care au savarsit pentru prima data o infractiune);
b) penitenciarul este un loc de executare a pedepsei care provoaca
teama, suspiciune si atrage oprobriul asupra celui ce a executat pedeapsa
acolo, constituind o piedica in calea integrarii sale in societate (casatorie,
profesie);
c) procesul de reeducare a condamnatilor este dificil si putin eficient
in penitenciar;
d) costurile ridicate ale executarii pedepsei in penitenciar ;
e) executarea pedepsei intr-un loc de detinere inseamna o rupere de
familie, de profesie.
Executarea pedepsei inchisorii fara privare de libertate se limiteaza la:
. condamnati pentru comiterea unor infractiuni usoare, cu un grad
redus de pericol social pentru care se prevede pedeapsa inchisorii pana la
cel mult un an sau doi;
. condamnati care au comis infractiuni din culpa si care sunt
infractori primari;
Acesti condamnati sunt supusi conditiei de a nu mai savarsi alte
infractiuni pe o perioada de timp.
In cazul acestui regim se mentine pedeapsa cu inchisoarea, dar ea
este inlocuita, substituita (spre exemplu, cu executarea pedepsei la locul de
munca).
Executarea pedepsei inchisorii in regim deschis imbraca urmatoarele
forme:
a) obligarea la munca fara privare de libertate (executarea pedepsei la
locul de munca);
b) suspendarea conditionata a executarii pedepsei;
c) executarea pedepsei inchisorii intr-o inchisoare militara;
d) liberarea conditionata;
e) executarea pedepsei inchisorii de catre condamnatul cetatean strain
prin plata unei amenzi.
Aceste forme sunt reglementate in cuprinsul legii penale si in Legea
nr. 23/1969 privind executarea pedepselor.
Liberarea conditionata
Este o forma de individualizare a executarii pedepsei. Aceasta
institutie complementara a regimului de executare este reglementata in
Codul Penal, in art. 59-61, si urmareste reducerea pedepsei cu inchisoarea
si punerea in libertate a persoanei inainte de termen. Masura se ia la
indeplinirea conditiilor exprese de acordare, prevazute in lege, dupa
executarea unei parti din pedeapsa.
Conditiile pe care condamnatul trebuie sa le indeplineasca pentru a
beneficia de liberare conditionata sunt:
- Executarea unei parti din pedeapsa aplicata.
- Perseverenta si disciplina in munca.
- Dovezi concrete de indreptare.
- Se iau in considerare antecedentele penale.
La cererea condamnatului, comisia din penitenciar, formata din
comandantul unitatii, un reprezentant al compartimentului de tratamente si
siguranta detinerii, un reprezentant al compartimentului de programe socioeducative
si procurorul delegat, analizeaza daca sunt indeplinite conditiile
prevazute in Codul Penal si redacteaza un proces-verbal in acest sens. Procesulverbal
este trimis instantei de judecata competente sa acorde liberarea
conditionata, adica celei din judetul in care se afla sediul penitenciarului.
Efectele imediate si provizorii ale liberarii conditionate: punerea in
libertate a condamnatului, liberare cu efect provizoriu; conditionarea
eliberarii, perioada in care condamnatul trebuie sa aiba o conduita buna si
sa nu savarseasca noi infractiuni; efectul moral, care consta in satisfactia
condamnatului ca, prin propriul efort, a fost eliberat inainte de termen.
Efectele finale si definitive ale liberarii conditionate: in cazul cand
condamnatul nu a savarsit alte infractiuni, pedeapsa se considera executata,
iar liberarea conditionata si provizorie se transforma in liberare definitiva,
condamnatul fiind in stare de libertate ca si cum ar fi executat pedeapsa in
intregime. Daca a savarsit o infractiune in perioada de pana la implinirea
termenului, instanta poate dispune mentinerea sau revocarea masurii
liberarii conditionate.
Probatiunea
Definitie. Din punct de vedere etimologic, termenul de probatiune
provine din latinescul probatio, care desemneaza o perioada de incercare
sau iertare.
Probatiunea este posibilitatea acordata infractorilor condamnati de a
executa pedeapsa in comunitate, sub supraveghere, sau reprezinta un mijloc
de a asigura in acelasi timp controlul si asistenta infractorului in timp ce
acesta este lasat in comunitate sub supraveghere.
Scopul crearii unui sistem de probatiune: sprijinirea instantelor de
judecata in procesul de individualizare a pedepselor, prin promovarea
pedepselor neprivative de libertate, precum si cresterea gradului de
siguranta a populatiei prin supravegherea in comunitate a infractorului.
Avantajele probatiunii si, totodata, dezavantajele sistemului de
executare in penitenciar a pedepsei :
- Inlaturarea consecintelor negative ale pedepsei privative de
libertate, inclusiv prin reducerea influentelor mediului penitenciar asupra
infractorilor, mai ales asupra celor primari.
- Reducerea costurilor legate de privarea de libertate.
- Evitarea ruperii legaturilor cu familia, cu mediul profesional.
- Posibilitatea de reeducare este considerabila fata de mediul penitenciar.
- Contributia personala a condamnatului la reintegrarea sa sociala etc.
- Pe un plan general, contributie la diminuarea criminalitatii.
Cadrul legislativ
Probatiunea, ca sanctiune alternativa la pedeapsa inchisorii, are o
vechime apreciabila in dreptul romanesc. Astfel, in Regulamentele
Organice si, spre sfarsitul secolului al XIX-lea, in traditia penala prin filiera
franceza si belgiana se regasesc o paleta larga de sanctiuni denumite
generic alternative la incarcerare. In Codul Penal actual se regasesc
reglementate o serie de masuri si sanctiuni neprivative de libertate:
suspendarea conditionata a executarii pedepsei, suspendarea executarii
pedepsei sub supraveghere, executarea pedepsei la locul de munca,
eliberarea supravegheata- masura educativa aplicata primari.
Prin O. G. nr. 92/2000, termenul de probatiune a fost inlocuit cu cel
de reintegrare sociala a infractorilor si supraveghere a executarii
pedepselor neprivative de libertate. Prin prevederile O. G. nr. 92, serviciile
de probatiune sunt organizate ca structuri independente fata de parchet,
instante, penitenciare, in sistemul de justitie, in subordinea unei directii de
probatiune din Ministerul Justitiei.
Noutatea si avantajele pe care le aduce institutia probatiunii sunt urmatoarele:
- probatiunea este un proces continuu: instanta incredinteaza spre
supraveghere serviciului de probatiune un client in virtutea unor argumente
strict juridice;
- supravegherea nu are caracter politienesc, ci este o posibila
completare intre control, asistare, ajutor;
- activitatea de probatiune este o activitate profesionista desfasurata
de personal calificat;
- activitatea de reintegrare sociala se face prin colaborare cu
organisme neguvernamentale;
- misiunea principala este de protejare a societatii.
VI. REGIMURI SPECIALE DE EXECUTARE
A SANCTIUNILOR PENALE
Minori
Codul Penal prevede pentru minorii care raspund penal un sistem
mixt format din masuri educative si pedepse (inchisoarea si amenda, ale
caror limite se reduc la jumatate fara ca minimul pedepsei inchisorii sa
poata depasi 5 ani, iar daca legea prevede pentru infractiunea savarsita
pedeapsa detentiunii pe viata, i se va aplica minorului pedeapsa inchisorii
de la 5-20 ani). Masurile educative au prioritate, aplicarea unei pedepse se
va face atunci cand se apreciaza ca luarea unei masuri educative nu este
suficienta pentru reeducarea minorului. Masurile educative prevazute de
Codul Penal sunt urmatoarele: mustrarea, libertatea supravegheata, internarea
intr-un centru de reeducare, internarea intr-un institut medical-educativ.
Mustrarea este acea masura prevazuta in Codul Penal care consta in
dojenirea minorului si in aratarea pericolului social al faptei savarsite, in
sfatuirea minorului sa se poarte astfel incat sa dea dovada de indreptare.
Masura se aplica in cazul unor fapte extrem de usoare si, de regula, trebuie
sa fie luata o singura data. O astfel de pedeapsa devine eficienta numai daca
instanta ii asigura cadrul solemn necesar de natura sa impresioneze pe
minor si, totodata, se adreseaza minorului cu maxima seriozitate, urmarind
sa influenteze cat mai mult modul sau de a privi viata si obligatiile sociale
pe care si le asuma.
Libertatea supravegheata consta in lasarea minorului timp de un an
sub supraveghere deosebita parintilor minorului, tutorelui, infietorului sau
unei institutii insarcinate cu supravegherea minorilor. Eficienta acestei
masuri se realizeaza daca supravegherea in conditii corespunzatoare isi
atinge scopul: indreptarea minorului. Masura se ia pe timp de un an si
durata are valoarea unui termen de incercare, astfel incat, daca minorul
savarseste o fapta penala, instanta va putea revoca masura si o va inlocui cu
masura internarii intr-un centru de reeducare.
Internarea intr-un centru de reeducare este o masura privativa de
libertate si se ia ca masura de reeducare a minorilor care au savarsit fapte
penale de o anumita gravitate; se ia pe timp nedeterminat, dar nu poate dura
decat pana la implinirea varstei de 18 ani. Masura este eficienta daca
minorul da dovezi de indreptare, de sarguinta la invatatura si de insusire a
cunostintelor necesare, pregatirii profesionale. Pentru a-si atinge scopul,
aceasta masura nu se poate lua decat fata de un minor caruia, la data
pronuntarii hotararii, i-a mai ramas, pana la majorat, suficient timp pentru
reeducare. Daca, in timpul liberarii, minorul are o purtare necores
punzatoare, instanta poate revoca liberarea. Daca in perioada liberarii sau
internarii, minorul savarseste din nou o fapta penala, instanta ii poate aplica
o pedeapsa, revocand masura internarii sau, daca pedeapsa nu este
necesara, mentine internarea si revoca liberarea.
Internarea intr-un institut medical-educativ este o masura
privativa de libertate care are un caracter mixt: educativ si medical. Ea se ia
fata de minorul care raspunde penal, care, din cauza starii sale fizice sau
psihice, are nevoie de tratament si de un regim de instruire si reeducare
adecvat starii sale. Se poate lua pana la implinirea varstei de 18 ani, dar ea
poate fi prelungita de instanta cu cel mult 2 ani daca prelungirea este
necesara pentru realizarea scopului internarii. Aceasta masura presupune un
subiect susceptibil de a fi educat, de a-si schimba comportamentul potrivit
exigentelor educatorilor. Daca minorul este iresponsabil datorita
afectiunilor psihice de care sufera, se vor aplica prevederile art. 48. Cod
Penal privitoare la iresponsabilitate. Daca minorul are discernamantul
integral si intelectual in limite normale, chiar daca prezinta tulburari pe
fondul unui deficit de instructie, masura aceasta nu se va aplica. Masura
este eficienta atunci cand starea fizica sau psihica a minorului s-a
imbunatatit si acesta da dovezi de indreptare, insusindu-si cunostintele
necesare pregatirii profesionale si continutul disciplinelor predate.
Condamnatii minori se supun, in primul rand, regimului penitenciar
general cu privire la regimul de ordine si disciplina, la regimul muncii, dar
si unui regim special de executare. Acest regim special trebuie sa tina
seama de particularitatile si necesitatile fizice si psihice proprii varstei
acestora, ca si de protectia si asistenta speciala ce trebuie acordate tuturor
minorilor in vederea dezvoltarii lor armonioase. Regimul de detinere al
minorilor este mai usor pentru ca:
a) nu muncesc daca trebuie sa termine scolarizarea sau sunt folositi la
treburi gospodaresti interne;
b) beneficiaza de pachete si vizite mai multe;
c) pot primi invoiri si permisii.
d) pot fi propusi pentru liberare conditionata.
Regimul special al anumitor categorii de infractori majori
Regimul aplicat detinutilor condamnati la detentiune pe viata
Pedeapsa detentiunii pe viata se aplica in cazul savarsirii unor
infractiuni dintre cele mai grave (infractiuni contra capacitatii de aparare a
Romaniei, contra statului, contra pacii si omenirii, infractiuni contra vietii)
si se executa in penitenciare anume destinate sau in sectii speciale existente
in celelalte penitenciare. Acesti condamnati au o serie de probleme
specifice ca rezultat al duratei nedeterminate a condamnarii lor (exemple:
izolarea sociala, dependenta totala, sedentarism, singuratatea, uniformizarea
si monotonia vietii) si al problemelor care stau la baza comportamentului
lor criminal. Cursurile de orientare si pregatire sociala, programele de
tratament vor urmari mentinerea relatiilor cu lumea exterioara. Acesti
condamnati se resemneaza cu soarta lor, se adapteaza foarte bine la viata de
penitenciar, insa acest fenomen contravine scopului inchisorii, reintegrarea
sociala a delincventilor.
Regimul aplicat detinutilor condamnati la pedepse pe termen
lung
Pedeapsa inchisorii de lunga durata se executa in penitenciare care au
amenajate sectii speciale in regim inchis. Condamnatii la inchisoare de
lunga durata sunt o categorie dificila, periculoasa, iar executarea pedepsei
inchisorii ridica probleme multiple:
- regim special de detentie, mai sever;
- regim de munca, odihna, disciplina sever;
- masuri de paza si supraveghere stricte ;
- camere cu un mic numar de paturi, daca este posibil.
Tratamentul acestor condamnati poate fi separat pe cateva domenii:
munca si activitati educationale, activitati de relaxare, activitati cu persoane
din afara penitenciarului. Ca particularitati, unele obligatii si interdictii se
accentueaza: nu pot presta munca in afara locurilor de detinere, pachetele,
vizitele, corespondenta la intervale si in cantitati mai mici decat cele
stabilite pentru celelalte categorii de condamnati. In ceea ce priveste
munca, numai dupa verificarea conduitei, a trasaturilor de caracter,
condamnatii care au o calificare pot fi folositi in domeniul respectiv. De
asemenea, reeducarea acestora implica o munca complexa si importanta,
fiind necesara examinarea lor din punct de vedere fizic, psihic, psihiatric.
Regimul aplicat tinerilor si femeilor
Pentru ca activitatea de reeducare a condamnatilor cu varsta
cuprinsa intre 18 si 21 ani sa fie eficienta, sunt necesare cunoasterea
personala (studierea dosarului penitenciar, discutii individuale), precum si
stabilirea unui program zilnic care sa acopere in intregime timpul
condamnatului. Programul va fi structurat astfel:
- activitati productive;
- instruire teoretica, scolarizare, calificare;
- activitati educative si culturale;
- in zilele de sambata si duminica - meditatii, studiu individual,
actiuni sportive, hobby. Programele desfasurate in unitatile penitenciare vor
fi structurate pe categorii de varsta, nivel de scolarizare, calificare
profesionala, astfel incat aplicarea lor sa determine un rezultat eficient.
Din punct de vedere al regimului de detentie, in principiu, femeile
condamnate sunt supuse aceluiasi tratament ca si ceilalti condamnati.
Pentru cunoasterea detinutei, se studiaza dosarul penitenciar si se
poarta discutii cu sociologi, psihologi. Programele pentru femei vor include
munca - ele nu vor face munci grele, ci o munca potrivita (croitorie,
tesatorie), iar cele care sunt gravide, sau au copii mai mici de un an, nu pot
lucra mai mult de 8 ore/zi -, educatia si programe speciale care sa rezolve o
parte din problemele cu care femeile vin in penitenciare. O problema
speciala o reprezinta mamele care au copii sugari, sau in varsta de pana la
2, 3 ani; dilema de a creste copii departe de mamele lor sau in penitenciare
este de actualitate in majoritatea sistemelor penitenciare.
Regimul special determinat de starea fizica sau psihica a
condamnatului
Condamnatii inadaptati social
Sunt acele persoane care au o structura psihica si o experienta de
viata care le face dificil procesul de adaptare sau integrare sociala. Ele
sufera de psihonevroze si psihopatii, acestea nefiind stari de boala psihica,
ci numai stari de tulburare psihica, de instabilitate emotiva, de control
psihic insuficient. Aceste persoane vin usor in conflict cu ceilalti
condamnati, au stari de nesiguranta, au reactii disproportionate in raport cu
diferite situatii in care sunt pusi. Este necesara supunerea la un tratament
complex si competent, care sa tina seama de specificul lor moral si psihic.
Condamnatii bolnavi
Bolnavii fizici temporari pot fi tratati de medicii din penitenciar, iar
cei cronici, inclusiv toxicomanii si alcoolicii, au nevoie de tratament de
lunga durata, special. Ultimii pot fi tratati in afara penitenciarului, in spitale
de specialitate, necesitand un tratament special, ulterior urmand a se
intoarce in penitenciar.
Bolnavii psihici se caracterizeaza prin lipsa constiintei ca sunt bolnavi
si a pericolului social pe care il reprezinta, precum si prin lipsa vointei.
In cazul bolnavilor psihici (suferind de: manie depresiva, schizofrenie,
paranoia etc.), acestia vor fi examinati psihiatric, psihologic si trimisi
la tratament in spitale sau institutii medicale speciale si supravegheati in
mod deosebit.
VII. CONCLUZII GENERALE
Structura sistemului penitenciar in perioada de tranzitie
Administratia Generala a Penitenciarelor, astfel cum a fost organizata
dupa 1990, este o institutie militara, subordonata Ministerului Justitiei, cu
personalitate juridica. Ea asigura prin activitatile desfasurate executarea
pedepselor privative de libertate, a masurii arestarii preventive si a masurii
educative de internare a delincventilor minori in centrele de reeducare.
Aceasta institutie are o structura organizatorica formata din 5 directii
(Siguranta Detinerii si Regim Penitenciar, Educatie, Studii si Psihologie
Penitenciara, Resurse Umane, Logistica, Financiara). Personalul
administratiei penitenciare este alcatuit din: personal de conducere, de
supraveghere, cultural-educativ si alte categorii. Organizarea si functionarea
sistemului penitenciar se stabilesc prin Regulament de organizare si
functionare aprobat de ministrul justitiei, iar atributiile fiecarei persoane
sunt stabilite prin fisa postului.
Activitatea de control a administratiei penitenciare se refera la:
control ierarhic, control judiciar, control administrativ si controale privind
respectarea drepturilor persoanelor private de libertate.
Asezamintele penitenciare, in numar de 43, aflate in subordinea
Directiei Generale a Penitenciarelor, sunt grupate in functie de volumul
complexitatea sarcinilor si gradul de pericol social al detinutilor, dupa cum
urmeaza:
- penitenciare de maxima siguranta;
- penitenciare de categoria I.
Penitenciarele sunt organizate si functioneaza in baza H. G.
nr. 212/2001, privind organizarea si functionarea Ministerului Justitiei,
fiind conduse de un comandant militar sau director (civil).
La nivelul fiecarei unitati sunt servicii si compartimente similare cu
cele din administratia centrala, precum si sectii de detinere pentru arestatii
preventiv, minori, tineri, bolnavi, detinuti recidivisti sau foarte periculosi,
conduse de comandanti de sectie.
2. Reforma sistemului penitenciar romanesc prin prisma regulilor
europene in domeniu
Normele interne in materia executarii pedepselor trebuie sa se
incadreze si sa respecte reglementarile internationale in domeniu:
- Declaratia Universala a Drepturilor Omului, adoptata de ONU la 10
decembrie 1948.
- Conventia Europeana de Aparare a Drepturilor Omului, adoptata de
ONU la data de 4 noiembrie 1950.
- Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul detinutilor, adoptat prin
Rezolutia nr. 663 C din 31 iulie 1957 de Consiliul Economic si Social al ONU.
- Regulile europene pentru penitenciare adoptate prin Recomandarea
R (87) 3 de Comitetul de Ministri al Consiliului Europei din 12 februarie 1987.
- Recomandari si rezolutii ale Consiliului Europei care reglementeaza
aspecte din intreaga sfera a executarii pedepselor (Recomandarea asupra
regulilor europene aplicate in comunitate, Recomandarea cu privire la
tratamentul detinutilor periculosi, Recomandarea 1257 referitoare la
conditiile de detentie aplicate in statele membre ale Consiliului Europei).
Evaluarile sistemului penitenciar romanesc, realizate de Andrew
Barclay (Centrul International pentru studii penitenciare, Londra), in anul
1998, si de Carmen Martinez Aznar (consilier de preaderare al Uniunii
Europene), din anul 2002, oglindesc reforma si progresele realizate din
punct de vedere al cadrului juridic de executare a pedepselor, al conditiilor
oferite de sistemul penitenciar romanesc dupa 1990, subliniind, totodata,
aspectele negative, pentru inlaturarea carora s-au formulat recomandari.
Au fost supuse evaluarii aspecte precum: cadrul juridic, instruirea
personalului, infiintarea comisiilor de monitorizare penitenciara, revizuirea
codului de disciplina a detinutilor si manualul de informare a lor, programele
educative pentru detinuti, oficiile de ajutor juridic, ingrijirea sanatatii,
pregatirea pentru eliberare, problema automutilarilor si a sinuciderilor
detinutilor, vizitarea acestora etc.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA*
1. Rodica Mihaela Stanoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, Bucuresti, 2002.
2. Rodica Mihaela Stanoiu, Introducere in criminologie, Editura Academiei,
Bucuresti, 1989.
3. Rodica Mihaela Stanoiu, Metode si tehnici de cercetare in criminologie,
Editura Academiei, Bucuresti, 1981.
4. Ortansa Brezeanu (coord.), Integrarea sociala postpenala a infractorilor intre
realitate si perspectiva, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2000.
5. Ortansa Brezeanu, Prevenirea criminalitatii la inceput de mileniu, Editura
Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2001.
* Pentru ambele semestre de studiu.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 1836
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
