Cauzele care inlatura caracterul penal al faptei

Cauzele care inlatura caracterul penal al faptei

Sectiunea 1

Notiune. Enumerare

Conform prevederilor Codului penal nimeni nu poate fi tras la raspundere penala pentru o fapta pe care legea nu o considera infractiune. Pe aceasta linie Codul penal defineste notiunea de infractiune si trasaturile ei fundamentale dand tuturor institutiilor de drept penal o reglemenare superioara. Astfel, constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, care prezinta pericol social si este savarsita cu vinovatie (art. 17, alin.1 C. pen). Mai mult, in alin. 2 al art. 17, legiuitorul statueaza ca "Infractiunea este singurul temei al raspunderii penale."

Caracterul penal al unei fapte poate fi dedus din prevederea faptei, actului, activitatii umane de catre legea penala. In doctrina[1] s-a sustinut ca o fapta are caracter penal atunci cand intruneste trasaturile esentiale ale unei infractiuni si poate fi incadrata in vreuna din dispozitiile legii penale.

Daca cel putin una din trasaturile enumerate in art. 17 lipseste, fapta nu are caracter penal, nu este infractiune si astfel raspundere penala este exclusa.

Putem defini asadar cauzele care inlatura caracterul penal al faptei drept acele stari, situatii, imprejurari care existand in timpul savarsirii faptei, fac ca realizarea vreuneia din trasaturile ei sa devina imposibila. Acestea au caracter general, avand aplicabilitate in orice situatie si oricarei persoane.

Codul penal reglementeza aceste cauze in Partea Generala, Titlul II, Capitolul V, art. 44 - 51. Astfel, cauzele care inlatura caracterul penal al faptei sunt: legitima aparare, starea de necesitate, constrangerea fizica si constrangerea morala, cazul fortuit, iresponsabilitatea, betia, minoritatea, eroarea de fapt.

Desi caracterul penal al faptei este inlaturat odata cu lipsa oricarei dintre trasaturile prevazute in Cod, s-a exprimat parerea in doctrina[2] ca aceste cauze inlatura o singura trasatura esentiala a infractiunii, si anume vinovatia, facand imposibila existenta acesteia.

In continuare vor fi analizate cauzele care inlatura caracterul penal al faptei, prevazute de art. 44 - 51 C. pen.

Sectiunea 2

Legitima aparare

Legitima aparare este o cauza care exclude caracterul penal al faptei datorita lipsei de vinovatie in conditiile in care aceasta este savarsita.

Potrivit art. 44, alin. 2 si 3 C. pen. "Este in stare de legitima aparare acela care savarseste fapta pentru a inlatura un act material, direct, imediat si injust indreptat impotriva sa, a altuia sau impotriva unui interes public si care pune in pericol grav persoana si drepturile celui atacat ori interesul obstesc. Este de asemenea in legitima aparare si acela care din cauza tulburarii sau temerii a depasit limitele unei aparari proportionale cu gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s-a produs atacul."

Astfel, textul de lege instituie o prezumtie de legitima aparare si doua situatii certe in care se aplica aceasta cauza de excludere a raspunderii penale.

Legitima aparare apare ca o riposta pe care o da o persoana impotriva unui atac ce pune in pericol grav persoana, drepturile acesteia ori interesul public, riposta determinata de necesitatea apararii valorilor sociale periclitate.

Conditiile legitimei aparari reies din prevederile art. 44, care descriu atat atacul cat si apararea ce se opune acestuia.

2.1. Conditiile atacului

Atacul sau agresiunea este o manifestare violenta a omului, o atitudine ofensiva ce se materializeaza de regula intr-o actiune indreptata impotriva valorilor sociale ocrotite .

Pentru a da nastere unei aparari legitime, atacul trebuie sa indeplineasca mai multe conditii:

a) Atacul sa fie material.

Un atac este material cand se obiectivizeaza prin actiuni fizice, menite sa pericliteze in substanta sa fizica valorile sociale octorite. Si actiunea poate reprezenta un atac material, caci permite altor forte sa pericliteze fizic valorile sociale ocrotite.

Amenintarile, chiar daca au un caracter interactional, nu sunt acte materiale, deci nu li se poate opune o aparare legitima.

b) Atacul sa fie direct.

Atacul este direct cand se indreapta si creeza un pericol nemijlocit pentru valoarea sociala ocrotita.

Atacul nu este direct daca intre agresor si victima se afla un obstacol (poarta inchisa, zid, gard etc.), care face ca atacul sa nu creeze un pericol pentru valoarea sociala ocrotita .

c) Atacul sa fie imediat.

Atacul este imediat cand pericolul pe care-l reprezinta pentru valoarea sociala s-a ivit, este actual sau este pe cale sa se iveasca (pericol iminent). Deci atacul este imediat atunci cand este dezlantuit sau este pe cale sa se dezlantuie. Atacul iminent trebuie sa fie real, obiectiv, simpla presupunere ca atacul ar putea incepe nu poate justifica o riposta, deci nu constituie legitima aparare.

Caracterul imediat al atacului este reliefat in intervalul scurs intre inceputul atacului si momentul ivirii pericolului. Cand intervalul este mare exista posibilitatea inlaturarii pericolului prin alte mijloace, atacul nu mai este imediat si nu se justifica savarsirea unei fapte prevazute de legea penala. Atacul imediat este atacul din momentul declansarii si pana in momentul consumarii acestuia, perioada in care apararea este legitima.

d) Atacul sa fie injust, adica sa nu aiba temei legal in baza caruia se efectueaza.

Atacul este just si nu poate da nastere unei aparari legitime daca consta dintr-o activitate prevazuta sau permisa de lege (spre exemplu, nu reprezinta un atac injust impotriva libertatii, arestarea unei persoane pe baza mandatului de arestare). Atacul permis sau ordonat de lege isi pastreaza caracterul just atata timp cat este efectuat in limitele prevazute de lege.

Impotriva unui atac dezlantuit din partea unui iresponsabil se va riposta in stare de necesitate , daca cel ce riposteaza cunoaste starea de iresponsabilitate a agresorului si deci va trebui sa comita fapta prevazuta de legea penala numai daca nu putea inlatura altfel pericolul.
Daca cel ce se apara nu cunoaste starea de iresponsabil a agresorului, el va riposta in legitima aparare, inlaturand pericolul prin mijloacele pe care le considera eficiente, nefiind obligat sa caute o solutie mai putin periculoasa. In acest caz legitima aparare va veni in concurs cu eroarea de fapt.

Pentru a stabili caracterul injust al atacului, trebuie luate in considerare o serie de factori: natura atacului, relatiile dintre aggressor si victima, atitudinea psihica a agresorului, etc.

e) Atacul sa fie indreptat impotriva persoanei care se apara ori impotriva altei persoane sau impotriva unui interes public.

Atacul se indreapta impotriva persoanei, a drepturilor acesteia susceptibile de a fi atacate direct, material, imediat si injust. Aceste drepturi ale persoanei pot privi: viata, integritatea corporala, sanatatea, libertatea, onoarea, averea.

Atacul indreptat impotriva unui interes public justifica o aparare legitima. Interesul public poate consta intr-o stare, situatie, relatie, activitate de care este legat un interes al unei unitati de stat sau altei unitati care desfasoara o activitate utila din punct de vedere social sau altei persoane juridice de drept privat .

Riposta in cazul atacului poate proveni fie de la victima agrsiunii, fie de la orice alta persoana prezenta la atac.

f) Atacul sa puna in pericol grav persoana celui atacat ori interesul public.

Caracterul grav al pericolului care ar ameninta valorile ocrotite se apreciaza in functie de intensitatea acestuia, de urmarile ireparabile ori greu de remediat care s-ar produce in cazul in care nu s-ar interveni. (spre exemplu, pierderea vietii, cauzarea unei vatamari corporale, distrugerea unor bunuri importante, etc.).

2.2. Conditiile apararii.

Pentru a fi legitima, apararea trebuie sa indeplineasca mai multe conditii:

a) Apararea se realizeaza printr-o fapta prevazuta de legea penala.

Potrivit art. 44, alin. 1 C. pen., nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala savarsita in stare de legitima aparare.

Daca s-a savarsit o fapta prevazuta de legea penala se cerceteaza conditiile in care aceasta a avut loc, daca sunt indeplinite conditiile cu privire la atac pentru a putea decide daca a fost savarsita in legitima aparare.

b) Apararea sa fie precedata de atac.

Aceasta conditie are in vedere desfasurarea apararii dupa inceputul atacului, cand acesta devine actual. Simpla presupunere ca agresorul va dezlantui un atac nu da dreptul la o aparare legitima.

c) Obiectul apararii sa il constituie persoana celui atacat sau un interes public.

Acesta conditie rezulta din prevederile art. 44, acesta stabilind ca trebuie sa fie vorba despre un atac indreptat impotriva sa, a altuia sau impotriva unui interes public.

Sub aspectul persoanei atacate exista doua ipoteze: cel ce exercita apararea poate apara propria persoana sau o terta persoana, in al doilea caz nefiind nevoie de o solicitare de ajutor din partea celui atacat, astfel ca o persoana poate intervene in favoarea altei persoane care nu isi da seama ca este atacata sau chiar refuza sa fie aparata .

d) Apararea sa fie necesara pentru inlaturarea atacului.

Necesitatea apararii se apreciaza atat sub raportul intinderii in care aceasta poate fi facuta cat si sub raportul intensitatii. Apararea este necesara si atunci cand infractiunea s-a consumat, dar exista posibilitatea inlaturarii ori diminuarii efectelor.

e) Apararea sa fie proportionala cu gravitatea atacului.

Aceasta conditie ce priveste proportionalitatea dintre atac si aparare reies din dispozitiile art. 44 C. pen. Proportionalitatea dintre aparare si atac nu este de ordin matematic si nu presupune echivalenta mijloacelor, ci respectarea unei echivalente intre actul de aparare si cel de atac, astfel ca la un atac indreptat impotriva integritatii corporale se poate riposta cu o fapta de aparare ce priveste integritatea corporala a agresorului. Apararea trebuie sa se limiteze la ceea ce este necesar pentru inlaturarea atacului.

Daca apararea este vadit disproportionata fata de gravitatea atacului si de imprejurarile in care acesta a avut loc, fapta este savarsita cu depasirea limitelor legitimei aparari.

2.3. Depasirea limitelor legitimei aparari

Depasirea limitelor legitimei aparari poate constitui tot legitima aparare cand se intemeiaza pe tulburarea sau temerea in care se gasea faptuitorul in momentul comiterii faptei (art. 44, alin. 3 C. pen.). Este asa-numitul exces justificat.

Pentru existenta excesului justificat se cer indeplinite conditiile cu privire la atac, conditiile cu privire la aparare pentru existenta legitimei aparari, cu deosebirea ca fapta in aparare a depasit limitele unei aparari proportionale cu intensitatea si gravitatea atacului, depasire intemeiata pe tulburarea sau temerea in care se gasea faptuitorul.

Determinarea starii de tulburare sau temere implica cercetarea tuturor imprejurarilor de fapt in care s-a produs atacul si conditia psiho-fizica a celui ce face apararea.

Daca depasirea limitelor legitimei aparari nu se intemeiaza pe tulburare sau temere, fapta nu mai este considerata savarsita in legitima aparare, ci este infractiune savarsita in circumstanta atenuanta prevazuta de art. 73 lit. a C. pen. Excesul de data aceasta este scuzabil.

2.4. Efectele legitimei aparari

Fapta savarsita in stare de legitima aparare nu este infractiune pentru ca ii lipseste trasatura esentiala a vinovatiei si astfel, pe cale de consecinta, nu atrage raspunderea penala a faptuitorului. Faptuitorul a fost constrans de necesitatea inlaturarii agresiunii care punea in pericol grav valorile sociale ocrotite si nu a actionat cu vointa libera.

In general, se apreciaza ca fapta savarsita in legitima aparare propriu-zisa nu are caracter ilicit si nu poate atrage nici o alta raspundere juridica. In cazul excesului justificat (art. 44, alin. 3 c.p.) raspunderea civila nu este inlaturata intotdeauna. Cand legitima aparare vine in concurs cu alte cauze care inlatura caracterul penal al faptei, raspunderea civila poate interveni, tocmai pentru astfel de cauze.

Sectiunea 3

Starea de necesitate

Potrivit dispozitiilor art. 45 C. pen. 'Este in stare de necesitate acela care savarseste fapta pentru a salva de la un pericol iminent si care nu putea fi inlaturat altfel, viata, integritatea corporala sau sanatatea sa, a altuia sau un bun important al sau ori al altuia sau un interes public'.

Se considera fapte savarsite in stare de necesitate: spargerea unui zid, a unei incuietori pentru a salva o persoana imobilizata intr-o incapere care este incendiata, distrugerea unui pod de lemn peste un rau care impreuna cu obiectele aduse de ape au format un baraj in calea apelor si astfel prezinta un pericol iminent de inundare a unei localitati, sustragerea unui autovehicul pentru a transporta de urgenta la spital o persoana accidentata.

Pericolul care ameninta valorile sociale ocrotite in cazul starii de necesitate este generat de diferite intamplari: inundatii, cutremure, incendii, reactii ale animalelor, etc si nu de atacul unei persoane, ca in cazul legitimei aparari.

Conditiile starii de necesitate se refera la doua aspecte distincte: starea de pericol si actiunea de salvare.

3.1. Conditii privitoare la pericol

a) Sa fie iminent - pericolul este iminent cand este pe cale sa se produca.

Aceasta conditie este indeplinita cand pericolul este deja actual.

Pericolul iminent trebuie sa ameninte valorile sociale aratate in art. 45 alin. 2 C. pen. O fapta este considerata savarsita in stare de necesitate cand a fost necesara pentru a salva de la un pericol iminent urmatoarele valori sociale: viata, integritatea corporala, sanatatea persoanei, ori un bun important al acesteia, ori un interes public.

b) Pericolul sa fie inevitabil, adica sa nu poata fi inlaturat in alt mod decat prin savarsirea faptei prevazute de legea penala.

3.2. Conditiile actiunii de salvare

Actiunea de salvare a valorilor sociale aratate in art. 45 alin. 2 C. pen., pentru a fi considerata savarsita in stare de necessitate, trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

a) Sa se realizeze prin comiterea unei fapte prevazute de legea penala.

b) Actiunea de salvare prin savarsirea faptei prevazuta de legea penala sa fi constituit singurul mijloc de inlaturare a pericolului.

Actiunea de salvare este considerata necesara cand se efectueaza intre momentul in care pericolul a devenit iminent si pana la incetarea acestuia. Daca faptuitorul avea posibilitatea sa inlature pericolul prin alte mijloace fara a savarsi fapta prevazuta de legea penala, era obligat la aceasta.

c) Actiunea de salvare sa fie proportionala cu pericolul care exista.

Prin actiunea de salvare nu trebuie sa se cauzeze urmari mai grave decat aceea care s-ar fi produs daca pericolul nu era inlaturat. Nerespectarea acestei conditii duce la responsabilitatea penala si la retinerea unor circumstante atenuante. Aceasta proportionalitate se analizeaza in raport de momentul comiterii faptei prevazute de legea penala, in sensul ca, daca la momentul respectiv faptuitorul nu putea sa-si dea seama ca actiunea sa va produce consecinte mai grave decat daca nu intervine, va continua sa existe stare de necesitate.

d) Fapta sa nu fie savarsita de catre sau pentru a salva o persoana care avea obligatia de a infrunta pericolul.

In aceasta categorie intra politistii, pompierii, capitanii de nave si aeronave, militarii, medicii de ambulanta, acestia neputand invoca starea de necessitate pentru a se salva pe sine.

Sectiunea 4

Constrangerea fizica si constrangerea morala

4.1. Constrangerea fizica reprezinta presiunea de natura fizica pe care o forta exterioara, irezistibila, o exercita asupra unui individ, inlaturandu-i posibilitatea de control asupra actiunilor sale si determinand astfel comiterea unei fapte prevazute de legea penala.[10]

Codul penal prevede in art. 46, alin. 1: nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, savarsita din cauza unei constrangeri fizice careia faptuitorul nu i-a putut rezista.

Autorul nu isi doreste comiterea actiunii respective, insa o forta exterioara (de exemplu: actiunea unei persoane, un fenomen natural, o energie mecanica, etc.) ii utilizeaza corpul ca pe un instrument in realizarea actiunii. Astfel, nu i se poate imputa persoanei constranse faptul ca a actionat altfel decat i-o cerea ordinea juridica, lipsind vinovatia.[11]

Pentru a exonera de raspundere, constrangerea trebuie sa fie irezistibila, autorul sa nu i se poata opune. Caracterul irezistibil trebuie apreciat tinand cont de particularitatile persoanei constranse. Spre exemplu, va exista constrangere fizica in cazul unei persoane sechestrate intr-o incapere si impiedicata astfel sa efectueze actiunea ceruta de lege, in masura in care ea nu a reusit sa se elibereze din spatiul unde era inchisa. Nu are relevanta faptul ca o alta persoana, cu o constitutie fizica mai robusta, ar fi putut iesi din incapere prin spargerea usii.

In doctrina[12] s-a aratat ca pentru aplicarea acestei cauze de inlaturare a vinovatiei nu intereseaza daca actiunea fortei de constrangere a fost previzibila sau nu, fiind suficient sa se constate ca in momentul comiterii faptei autorul s-a aflat sub imperiul ei si, de asemenea, trebuie avute in vedere imprejurarile concrete in care a intervenit constrangerea.

Fapta savarsita sub influenta constrangerii fizice nu va constitui infractiune lipsind posibilitatea concreta a adoptarii unei conduite conforme ordinii juridice din partea celui constrans si, implicit, lipsind vinovatia ca trasatura generala a infractiunii. Aplicarea unei pedepse va fi in acest caz exclusa si, tinand seama de natura si durata constrangerii fizice, nu va fi justificata nici aplicarea unei masuri de siguranta. In plus, constrangerea fizica inlatura si raspunderea civila, astfel ca persoana care a actionat sub imperiul ei nu va fi tinuta sa repare prejudiciul cauzat.

Atunci cand constrangerea fizica a fost exercitata de o persoana, aceasta din urma va raspunde potrivit legii penale romane in calitate de instigator la fapta comisa de cel constrans (participatie improprie) si va fi tinuta sa repare si prejudiciul cauzat.

In situatia in care actul ce a determinat constrangerea a fost comis din culpa, fapta savarsita in stare de constrangere va fi si ea considerata ca fiind savarsita din culpa, in masura in care legea o incrimineaza in aceasta varianta.[13] Asa se intampla, spre exemplu, atunci cand, din culpa sa, autorul provoaca o explozie al carei suflu il arunca peste o alta persoana care este astfel ranita.

4.2. Constrangerea morala

Potrivit art. 46, alin. 2 C. pen., nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala savarsita din cauza unei constrangeri morale exercitata prin amenintare cu un pericol grav pentru persoana faptuitorului sau a altuia si care nu putea fi inlaturat in alt mod.

Daca in cazul constrangerii fizice presiunea exterioara se exercita asupra fizicului persoanei, in cazul de fata ea se exercita asupra psihicului acesteia. Spre deosebire de constrangerea fizica, in situatia constrangerii morale nu este afectata libertatea de actiune a celui constrans, ci libertatea sa de vointa. Teoretic, el ar putea adopta o conduita conforma cu cerintele ordinii juridice, suferind insa un rau injust, acceptand sacrificarea unei valori sociale proprii importante pentru a nu periclita sau leza o valoare apartinand altui titular.

Desi textul legal vorbeste de amenintarea cu un rau, doctrina[14] admite ca ideea de constrangere morala nu este incompatibila cu exercitarea de violente fizice asupra persoanei, atat asupra persoanei constranse, cat si asupra unei alte persoane, de regula apropiata celei dintai. Spre exemplu, se exercita violente asupra copilului pentru a-l determina pe parinte sa comita o fapta prevazuta de legea penala.

Constrangerea morala este determinata intotdeauna de o actiune a unei persoane, inclusiv de o amenintare care priveste o autolezare a celui care ameninta[15]. Asa de pilda, fiul isi ameninta tatal ca se va sinucide daca nu ii da o parte din banii pe care alta persoana ii incredintase tatalui spre pastrare.

Conditia legala privind comiterea faptei prevazute de legea penala din cauza constrangerii morale impune cerinta ca fapta sa fi fost ceruta explicit sau implicit de catre cel care exercita constrangerea. Astfel, in mod corect s-a decis in practica judiciara[16] ca nu se retine constrangerea morala in cazul inculpatei care a cheltuit banii incredintati de sotul ei pentru a-i depune la C.E.C., iar apoi, de teama reactiei violente a acestuia, a falsificat libretul, atestand depunerea sumei. Desi asupra ei plana amenintarea unui rau injust, comiterea faptei nu i-a fost ceruta de sot, ci a fost realizata de inculpata din proprie initiativa.

Pentru a fi in prezetta constrangerii morale este necesar ca pericolul cu care este amenintata persoana sa fie grav, iminent, inevitabil si injust. Raul poate privi atat persoana celui direct amenintat cat si o alta persoana. Desi legea nu cere in mod explicit existenta unei proportii intre raul cu care se ameninta si raul rezultat din comiterea infractiunii, doctrina[17] si jurisprudenta noastra apreciaza ca aceasta conditie este subinteleasa. Trebuie precizat faptul ca proportionalitatea nu trebuie sa se axeze intotdeauna pe aspectul cantitativ al urmarilor, ci mai mult pe echivalenta valorilor sociale in conflict. De aceea, este posibila invocarea constrangerii morale in cazul in care o persoana, pusa in fata unei amenintari irezistibile cu moartea, ucide doua sau mai multe persoane.

La fel ca in cazul constrangerii fizice, si in cazul constrangerii morale este inlaturata vinovatia ca trasatura generala a infractiunii, persoana care comite actiunea prevazuta de legea penala fiind exonerata de raspundere, in timp ce persoana care a exercitat constrangerea va raspunde in calitate de instigator.

Sectiunea 5

Cazul fortuit

Potrivit art. 47 C. pen., nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala al carei rezultat este consecinta unei imprejurari ce nu putea fi prevazuta.

Pentru a fi in prezenta cazului fortuit este necesara o imprejurare exterioara care se suprapune peste actiunea desfasurata de catre autor, ducand la producerea altui rezultat, care nu putea fi prevazut. Originea acestei imprejurari poate fi: o fapta a omului (de pilda, un pieton sare brusc in fata masinii care circula regulamentar si este ucis), un fenomen natural (o masina se ciocneste de o stanca desprinsa de pe un versant, unul din pasageri murind), actul unui animal (o caprioara sare in fata masinii si este ucisa), o defectiune tehnica (un defect de fabricatie la sistemul de directie al unei masini determina producerea unui accident), etc.

Nu sunt produse sub imperiul cazului fortuit situatiile in care o imprejurare exterioara produce prin ea insasi o vatamare a unei valori sociale ocrotite de legea penala (spre exemplu, situatia in care o persoana este surprinsa de o avalansa si ucisa).

Interventia imprejurarii exterioare si rezultatul acesteia trebuie sa fie imprevizibile. Astfel, pentru a exista caz fortuit trebuie constatat ca nicio persoana nu putea prevedea interventia imprejurarii straine si efectele acesteia, imprevizibilitatea fiind generala si obiectiva, tinand de limitele generale ale posibilitatii de prevedere[19]. Exista autori care au preluat conceptia subiectiva referitoare la cazul fortuit care sustinea analiza existentei cazului fortuit in raport de posibilitatea de prevedere a persoanei care a comis fapta tipica. Acestia erau de parere ca atunci cand autorul nu putea sa prevada rezultatul, va exista caz fortuit. Aceasta solutie isi gaseste ineficienta prin faptul ca produce confuzie intre culpa fara prevedere si cazul fortuit, intre cele doua existand totusi un domeniu intermediar specific situatiilor in care autorul nu putea sa prevada, insa o alta persoana ar fi putut .

Cazul fortuit are un caracter polivalent, pe langa faptul ca inlatura existenta vinovatiei ca trasatura generala a acesteia, intervenind si in materia raportului de cauzalitate. Astfel, in situatia in care victima, ranita in urma agresiunii, decedeaza din cauza unui incendiu izbucnit in spital, eveniment absolut imprevizibil pentru autor, aceasta imprejurare are vocatia de a intrerupe legatura cauzala dintre actiunea initiala a agresorului si rezultat.

Tot in privinta efectelor, in doctrina[23] s-a sustinut ca, in masura in care nu intra in concurs cu alte cauze care inlatura caracterul penal al faptei, cazul fortuit inlatura si raspunderea civila. Nu intotdeauna cazul fortuit poate inlatura raspunderea civila, chiar daca nu actioneaza impreuna cu o alta cauza care inlatura caracterul penal al faptei. Spre exemplu, o persoana conduce autoturismul in mod regulamentar dar, la un moment dat, din cauza ruperii unei piese de la sistemul de directie, ce nu ar fi putut fi prevazuta, comite un accident de circulatie. Desi in plan penal suntem in prezenta cazului fortuit, in plan civil autorul va fi tinut sa repare prejudiciul.

Sectiunea 6

Iresponsabilitatea

Art. 48 din Codul penal prevede ca nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, daca faptuitorul, in momentul savarsirii faptei, fie din cauza alienatiei mentale, fie din alte cauze, nu putea sa isi dea seama de actiunile sau inactiunile sale, ori nu putea fi stapan pe ele.

Este de precizat ca nu este suficienta constatarea existentei unei afectiuni psihice pentru a concluziona in favoarea iresponsabilitatii, ci este in plus necesar sa se constate ca respectiva afectiune a inlaturat in concret capacitatea de intelegere si vointa. Spre exemplu, in practica s-a recunoscut starea de iresponsabilitate in cazul inculpatului care sufera de schizofrenie, schizofrenie paranoida sau oligofrenie de gradul I.

In categoria "altor cauze" prevazute de dispozitia Codului penal, se includ, de pilda, somnul, somnambulismul, starile hipnotice, cleptomania, etc. Spre exemplu, o persoana care, aflandu-se intr-un magazin, sustrage un bun, fiind recunoscut ca fiind cleptoman de catre un medic specialist, nu va raspunde pentru infractiunea de furt. Aceste stari, pentru a inlatura vinovatia trebuie sa nu fi fost anume provocate de catre autor.

Potrivit doctrinei si jurisprudentei romane, nu constituie cauze de iresponsabilitate starile emotive (manie, frica, bucurie) sau pasionale (gelozie, iubire, ura), indiferent de natura si intensitatea acestora.

Atunci cand iresponsabilitatea se datoreaza unei alienatii mintale, ea poate sa fie permanenta sau temporara, perioadele de luciditate alternand cu cele de iresponsabilitate. Pentru fiecare infractiune in parte trebuie constatat printr-o expertiza de specialitate daca starea de iresponsabilitate a fost prezenta in momentul comiterii faptei. In acest caz, expertul nu se va pronunta asupra vinovatiei inculpatului, ci exclusiv asupra starii sale psihice la momentul comiterii faptei, asupra capacitatii sale de a intelege si a voi.

In cazul infractiunilor cu durata de consumare, iresponsabilitatea trebuie sa existe pe toata perioada comiterii infractiunii, in caz contrar autorul raspunzand pentru partea din actiune comisa in stare de responsabilitate. Daca starea de iresponsabilitate nu a existat la momentul comiterii infractiunii, dar a intervenit ulterior, ea nu va afecta vinovatia, fapta ramanand susceptibila sa atraga raspunderea penala.

Iresponsabilitatea este o cauza care exclude responsabilitatea si, implicit, inlatura vinovatia ca trasatura a infractiunii, excluzand astfel posibilitatea aplicarii unei pedepse sau masuri educative, ramanad posibila optiunea aplicarii unei masuri de siguranta (spre exemplu, internarea medicala).

Sectiunea 7

Betia

Potrivit art. 49 C. pen., nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, daca faptuitorul, in momentul savarsirii faptei, se gasea, datorita unor imprejurari independente de voitta sa, in stare de betie completa produsa de alcool sau alte substante.

Din definitia legala reiese faptul ca in Codul penal in vigoare nu se pune accent pe efectele consumului de droguri asupra raspunderii penale, limitandu-se a prevedea ca betia poate fi provocata si de "alte substante", desi acestea reprezinta un fenomen social actual, cu efecte si asupra activitatii infractionale. Pe aceasta baza, efectele consumului de droguri sunt asimilate betiei, vorbindu-se in acest caz de asa-numita "betie rece". In acelasi timp, starea de betie in sensul art. 49 C. pen. poate fi determinata si de alte substante in afara alcoolului si drogurilor, asa cum se intampla in cazul administarii unor medicamente susceptibile de a produce efect similar.

Betia cunoaste mai multe forme, in raport de cauzele care au provocat-o si de intensitatea acesteia.

Astfel, in functie de modul in care subiectul a ajuns in aceasta stare, se poate distinge betia voluntara (exista atunci cand consumul substantelor care au determinat-o a fost voluntar, chiar daca subiectul nu a dorit sa ajunga in stare de betie) si betia involuntara sau accidentala (subiectul a ajuns sa consume substantele respective in mod involuntar, situatie posibila in cazul persoanelor care muncesc intr-un mediu in care este o concentratie mare de vapori de alcool, prin inhalarea acestora).

In functie de intensitatea ei, betia poate fi completa (atunci cand subiectului ii este inlaturata capacitatea de a intelege si de a voi) si incompleta (atunci cand efectul betiei consta doar intr-o atenuare a acestor capacitati).

In doctrina s-a facut distinctie intre aceste forme ale betiei si intoxicatia cronica cu alcool, care presupune o alterare patologica permanenta a facultatilor psihice ale subiectului, putand duce la pierderea capacitatii intelective si volitive. In aceste cazuri, raspunderea penala va fi inlaturata in baza textului privitor la iresponsabilitate (art.48 C. pen.), si nu pe temeiul dispozitiilor referitoare la betie, fiind in prezenta unei veritabile afectiuni psihice (psihoza alcoolica, paranoia alcoolica, etc.).

Prin combinarea criteriilor de clasificare mentionate, pot fi identificate mai multe categorii ale betiei, relevante prin prisma efectelor asupra raspunderii penale:

a) betia involuntara completa este singura forma care inlatura responsabilitatea. Caracteristicile acestui tip de betie au fost prezentate anterior. In plus, practica a statuat ca betia este completa atunci cand procesul de intoxicare cu alcool sau alte substante este atat de avansat incat a dus la totala intunecare a facultatilor psihice ale persoanei, aceasta nemaifiind stapana pe miscarile ei fizice si neavand capacitatea de a intelege si de a voi.

Starea de betie involuntara completa trebuie sa existe la momentul comiterii infractiunii, iar in cazul infractiunilor cu durata de consumare sa se mentina pe toata durata actiunii. In masura in care rezolutia infractionala a fost luata sub imperiul acestei stari, dar executarea a inceput sau a continuat dupa disparitia ei, vinovatia nu va fi inlaturata pentru actele comise in absenta betiei involuntare si complete.

b) betia involuntara incompleta nu este reglementata de Codul nostru penal si nici nu constituie o cauza care sa inlature vinovatia. Cu toate acestea, starea de betie involuntara incompleta poate fi retinuta de catre instante ca o circumstanta atenuanta.

c) betia voluntara completa nu inlatura vinovatia (art. 49, alin. 2 C. pen), dar poate constitui o circumstanta atenuanta sau agravanta, dupa caz. In plus, betia voluntara poate fi si element constitutiv al infractiunii in cazul unor fapte (spre exemplu, prezenta la serviviu in stare de ebrietate prevazuta de art. 275 C. pen.).

d) betia voluntara incompleta, nereglementata nici ea de art. 49 C. pen., nu inlatura vinovatia, putand avea semnificatia juridica de circumstanta atenuanta sau agravanta sau de element constitutiv al infractiunii.

Starea de betie involuntara si completa nu doar ca inlatura vinovatia, impiedicand astfel aplicarea unei sanctiuni, dar nu necesita de regula nici aplicarea unei masuri de siguranta, fiind de obicei o stare pasagera.

Sectiunea 8

Minoritatea

Potrivit art. 50 C. pen., nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala savarsita de un minor care, la data comiterii acesteia, nu indeplinea conditiile legale pentru a raspunde penal.

In acest caz, factorul intelectiv si cel volitiv al vinovatiei sunt inlaturati ca urmare a insuficientei dezvoltarii psiho-fizice a subiectului, care nu ii permite sa inteleaga semnificatia sociala a faptelor sale, fiind vorba de lipsa discernamantului.

Angajarea raspunderii penale a minorului presupune respectarea anumitor conditii prevazute de art. 99 C. pen., capacitatea penala a minorului determinandu-se in functie de varsta acestuia. Astfel, minorul care nu a implinit varsta de 14 ani nu raspunde penal, minorul cu varsta cuprinsa intre 14 si 16 ani raspunde penal numai daca se dovedeste ca a savarsit fapta cu discernamant, iar minorul care a implinit 16 ani raspunde penal.

In cazul minorului sub 14 ani, opereaza o prezumtie absoluta in sensul lipsei discernamantului, prezumtie nesusceptibila de proba contrara indiferent de gradul de dezvoltare psiho-fizica a minorului si indiferent de natura infractiunii comise.

In ceea ce priveste minorul cu varsta cuprinsa intre 14 si 16 ani, in cazul lui opereaza tot o prezumtie a lipsei discernamantului, insa aceasta este relativa, putand fi rasturnata prin dovada contrara, adica prin proba existentei discernamantului. Existenta discernamantului se stabileste pe baza concluziei unei expertize de specialitate si se raporteaza intotdeauna la fapta concreta. Astfel, este posibil ca, in ipoteza comiterii de catre minor a mai multor fapte prevazute de legea penala, in raport cu unele sa se constate prezenta discernamantului, iar in raport cu altele sa se stabileasca absenta acestuia.

In fine, in cazul minorului care a implinit varsta de 16 ani opereaza o prezumtie in sensul existentei discernamantului.

In ipoteza in care minorul a inceput comiterea unei infractiuni cu durata de consumare inainte de implinirea varstei de 14 ani si a continuat, cu discernamant, comiterea faptei dupa acest moment, el va raspunde numai pentru actele savarsite dupa implinirea varstei de 14 ani. Ca exceptie, in cazul unei infractiuni progresive, angajarea raspunderii penale a minorului presupune ca actiunea sa fi fost comisa in perioada in care acesta a actionat cu discernamant.

In cazul minorilor cu varsta sub 14 ani, precum si in cazul minorilor cu varsta cuprinsa intre 14 si 16 ani cu privire la care nu s-a facut dovada existentei discernamantului, lipsind vinovatia, nu este posibila aplicarea unei pedepse. Pentru acesti minori, Legea nr. 272/2004 a prevazut doua masuri speciale de protectie: supravegherea specializata si plasamentul. In alegerea uneia dintre aceste masuri se va tine cont de gradul de pericol social al faptei savarsite, de starea fizica, de dezvoltarea intelectuala si morala, de comportarea lui, de conditiile in care a fost crescut si in care a trait si de orice alte elemente de natura sa caracterizeze persoana minorului, factori prevazuti de art. 100, alin.1 C. pen.

Competenta de a dispune masurile de protectie revine Comisiei pentru Protectia Copilului in cazul in care exista acordul parintilor sau al reprezentantului legal, iar, in lipsa acestui acord, masura se dispune de catre instanta de judecata.

Aplicarea acestor masuri are drept scop reintegrarea in societate a minorului care savarseste fapte penale si nu raspunde penal. Astfel, pe toata durata aplicarii masurilor vor fi asigurate servicii specializate, activitati destinate protectiei copilului care au urmatoarele obiective: prevenirea si combaterea actiunilor sau comportamentelor deviante ale copiilor, educarea acestora in spiritul respectului fata de lege si fata de valorile morale, in spiritul tolerantei, demnitatii si solidaritatii, incurajarea si sprijinirea copiilor in evolutia spre o viata responsabila si corecta, reintegrarea scolara, familiala si sociala a copilului.

Sectiunea 9

Eroarea de fapt

Din art. 51 alin 1 C. pen. reiese ca eroarea de fapt presupune o necunoastere a existentei unor stari, situatii sau imprejurari de care depinde caracterul penal al faptei. Desi textul legal se refera doar la necunoasterea existentei unor stari, situatii sau imprejurari, doctrina[32] admite ca eroarea poate fi determinata nu doar de necunoastere (ignoranta), ci si de o cunoastere gresita a situatiei in cauza.

Efectele erorii de fapt sunt diferite, dupa cum eroarea este invincibila sau vincibila (culpabila). Astfel, in cazul in care eroarea este invincibila[33], ea exonereaza complet de raspundere, pe cand in ceea ce priveste eroarea datorata culpei autorului , aceasta va inlatura posibilitatea retinerii in sarcina inculpatului a unei infractiuni intentionate, existand totusi posibilitatea angajarii raspunderii pentru o fapta din culpa, in masura in care fapta savarsita este incriminata si in aceasta modalitate.

Datorita acestei diferente de regim, in practica se impune ca instantele sa acorde atentie distinctiei intre eroarea culpabila si simpla incertitudine, aceasta din urma caracterizand o intentie eventuala si excluzand efectele erorii.

Exista cateva forme ale erorii de fapt, clasificari facute dupa cum eroarea poarta asupra unui element constitutiv al infractiunii sau asupra modalitatilor de executare a actiunii de catre autorul acesteia. Astfel, mentionam urmatoarele tipuri de eroare:

a) Eroarea asupra obiectului actiunii (error in objecto, error in persona).

Aceasta forma a erorii de fapt exista atunci cand obiectul material al infractiunii este distinct de cel pe care si l-a reprezentat autorul. In aceste cazuri se admite de regula caracterul irelevant al erorii[35], deoarece legea protejeaza in mod egal obiectele juridice de aceeasi natura, indiferent cine este titularul concret al fiecarei valori. Spre exemplu, in cazul omorului este suficienta uciderea unei persoane, indiferent de identitatea victimei.

Eroare poate deveni esentiala in cazul in care este vorba despre valori sociale ce ocupa pozitii diferite in raport de legea penala si poate determina retinerea unei alte incadrari juridice decat cea pe care ar atrage-o obiectul efectiv lezat. In situatia in care eroarea determina lezarea unui obiect de cu totul alta natura, de regula vom fi in prezenta unui concurs de infractiuni. Astfel, daca X isi propune sa impuste cainele vecinului si trage un foc de arma asupra tufisului unde credea ca se afla cainele, impuscandu-l astfel mortal pe vecinul aflat acolo, vom avea un concurs de infractiuni intre o ucidere din culpa (in cazul vecinului) si o tentativa de distrugere (in cazul cainelui)[36].

b) Eroarea asupra cursului cauzal (aberratio causae).

Aceasta eroarea exista atunci cand rezultatul actiunii a fost cel prevazut de catre autor, dar s-a produs in alt mod decat a prevazut acesta. Spre exemplu, A arunca victima de pe un pod pentru ca aceasta sa moara inecata, dar victima decedeaza zdrobindu-se in cadere de un pilon al podului.

In doctrina exista situatia cunoscuta sub denumirea de dolus generalis. Aceasta consta in faptul ca autorul, convins ca rezultatul s-a produs deja, savarseste o a doua actiune, care produce de fapt rezultatul dorit. De exemplu, autorul stranguleaza victima, iar apoi, convins ca aceasta a decedat, ii arunca in apa corpul pentru a ascunde cadavrul. In realitatea insa, victima nu era decedata in momentul aruncarii in apa si moare inecata.

Aceasta situatie a starnit controverse in doctrina. Unii autori considera ca in acest caz eroarea este nerelevanta, fiind vorba de o actiune unitara, animata de o intentie generica de a ucide, care acopera si cea de-a doua actiune[37]. Doctrina mai recenta arata ca in cazul omorului, ceea ce norma interzice este desfasurarea unei actiuni intentionate menite sa suprime viata victimei. Aceasta intentie trebuie sa existe in momentul comiterii actiunii, fiind nerelevanta intentia anterioara sau cea subsecventa. In exemplul prezentat, actiunea intentionata (stangularea victimei) nu a produs rezultatul, iar actiunea care a produs rezultatul nu mai putea fi intentionata, intrucat autorul avea convingerea ca victima era deja moarta. De aceea, se propune retinerea unui concurs real de infractiuni, si anume tentativa la infractiunea de omor si o infractiune de ucidere din culpa. In considerarea argumentelor prezentate, consideram potrivita aceasta a doua solutie a retinerii unui concurs de infractiuni intre tentativa la infractiunea intentionata si infractiunea din culpa.

c) Aberratio ictus.

Aceasta eroare desemneaza situatia de deviere a loviturii, cand rezultatul se produce asupra altei persoane sau a altui obiect decat cel dorit de autor, dar de aceeasi natura cu acesta. In acest caz, eroarea intervine in momentul realizarii actiunii. Spre exemplu, A dorind sa-l ucida pe B, nu tinteste bine si il nimereste pe C, aflat langa B.

In doctrina majoritara[39] si in practica judiciara se considera ca in acest caz se impune retinerea unei singure infractiuni intentionate, in raport de persoana sau obiectul efectiv lezat, deoarece legea nu ocroteste viata sau integritatea corporala a unei anumite persoane, ci viata si integritatea fizica in general, ca valori sociale.

Alti autori[41] sunt de parere ca in cazul devierii loviturii trebuie retinut un concurs de infractiuni, deoarece, daca se constata existenta unei tentative pedepsibile, absorbirea acesteia in infractiunea consumata apare ca artificiala si contrara legii, ea nefiind prevazuta expres.

Trebuie facuta distinctia intre aberratio ictus si error in persona, in ceea ce priveste momentul in care intervine eroarea, deoarece delimitarea intre cele doua forme prezinta uneori dificulati. Astfel, in caz de error in persona, aceasta intervine in momentul formarii vointei, pe cand in caz de aberratio ictus, asa cum am mentionat, eroarea intervine in momentul realizarii actiunii.

Este posibil totusi ca cele doua situatii sa coexiste, spre exemplu in ipoteza in care autorul confunda o alta persoana cu victima dorita, iar actiunea efectuata impotriva acelei persoane are ca rezultat uciderea sau ranirea alteia. In acest caz, eroarea asupra identitatii victimei este neesentiala, retinandu-se, la fel ca si in caz de aberratio ictus, un concurs de infractiuni intre tentativa in raport de victima impotriva careia s-a indreptat actiunea si o fapta din culpa in raport de victima lezata.

d) Aberratio delicti.

In acest caz suntem in prezenta unei alte ipoteze de executare defectuoasa a actiunii, caracterizata de producerea unui alt rezultat decat cel aflat in reprezentarea agentului, rezultat care intruneste cerintele unei alte norme de incriminare decat cea operanta in raport cu rezultatul dorit[42]. Este astfel lezata o valoare sociala de alta natura decat cea vizata de autor.

Sub aspectul incadrarii juridice, se va retine un concurs de infractiuni intre tentativa la infractiunea prevazuta a se comite si fapta din culpa efectiv comisa. Existenta concursului este conditionata atat de incriminarea tentativei, cat si de incriminarea faptei comise din culpa. Spre exemplu, autorul incearca sa ucida o persoana cu un foc de arma si, din cauza manevrarii defectuoase a armei, victima nu este ranita dar, in schimb, glontul atinge in traiectoria sa o conducta de gaze aflata la distanta, provocand o explozie. In aceasta situatie, va exista un concurs de infractiuni intre tentativa de omor si distrugerea din culpa. (art.219, alin. 2 C. pen.)

e) Eroarea asupra mijloacelor folosite la comiterea faptei.

Aceasta eroare este considerata de regula o eroare neesentiala, in cazul majoritatii infractiunilor fiind indiferent prin ce mijloace se produce urmarea.

De asemenea, in cazul in care mijlocul folosit nu era apt in concret sa duca la consumarea faptei, eroarea ramane neesentiala. Spre exemplu, faptul ca autorul nu stie ca arma cu care incearca sa ucida victima este defecta nu are relevanta, autorul raspunzand oricum pentru tentativa de omor.

Exista totusi doua situatii in care aceasta eroare poate avea caracter esential[43]. In primul rand, atunci cand mijloacele folosite constituie un element al continutului de baza sau agravat al infractiunii. De exemplu, in cazul infractiunii prevazute de art. 296 C. pen., inselaciunea la masuratoare, daca autorul nu stie ca instrumentul de masurat folosit este inexact, eroarea este esentiala, iar fapta nu va constitui infractiune, lipsind intentia. Cea de-a doua situatie este aceea in care mijloacele, datorita naturii lor, nu erau susceptibile sa lezeze valoarea sociala protejata, caz in care vom avea o tentativa nepedepsibila. Un exemplu elocvent este in cazul in care autorul incearca sa ucida victima prin farmece sau prin stropire cu apa sfintita.