Conflictul din Tibet - Aplicarea normelor dreptului international umanitar

Aplicarea convergenta a normelor dreptului international umanitar si a celor ale dreptului international al drepturilor omului pe baza conflictului din Tibet

1. Notiuni introductive. Scurt istoric

Dupa cum sugereaza si titlul, proiectul nostru analizeaza aplicarea convergenta a normelor dreptului international umanitar si a celor ale dreptului international al drepturilor omului in conflictul din Tibet, oferind totodata amanunte despre istorica relatie dintre China si Tibet, incercand in subsidiar sa lamureasca de ce Tibetul se considera un stat independent, in timp ce China sustine ca aceasta a fost intotdeauna o parte din teritoriul ei.

Tibetul a fost si este o enigma pentru intreaga lume si, odata cu dorinta de a afla cat mai multe despre acest teritoriu mistic, a crescut si dorinta de a-l cuceri. De-a lungul timpului provincial Tibet a incercat permanent sa-si mentina independenta, pretinzand ca este un stat independent, in timp ce China a sustinut ca teritoriul ii apartine, justificandu-si astfel actele invazive.

Ocupand un loc unic in centrul Asiei, la aproximativ 4200 m deasupra marii ("acoperisul lumii") si fiind situat intre China si India, provincia Tibet este totusi complet izolata de acestea prin adevarate bariere naturale, dificil de traversat (Muntii Himalaya spre India, Muntii Kunlum spre China). Populatia este impartita in doua categorii: nomazii si sedentarii (inactivi), predominand prima categorie.

Inceputurile mediatizatului conflict dintre China si provincia Tibet se situeaza mult inapoi pe scara timpului, mai exact in anul 640 cand, in urma unui conflict, conducatorul tibetan incheie un armistitiu cu armata chineza, armistitiu care prevedea casatoria fortata a acestuia cu una dintre printesele Chinei. Odata cu sosirea acesteia in Tibet, se considera ca a inceput procesul civilizarii tibetane si a aparitiei influentelor politice si culturale chinezesti.

Prima lovitura data de China Tibetului a avut loc imediat dupa moartea primului conducator, aceasta profitand astfel de slabiciunea provinciei. Soldatii chinezi au reusit sa ocupe capitala - Lhasa, dar datorita mediului si a conditiilor vitrege de trai, soldatii s-au retras curand inapoi in China.

In anul 822 se semneaza primul tratat de pace, scris in piatra, in care se consfinteste faptul ca provincia Tibet si China erau doua entitati complet separate, Tibetul avand propriul sau teritoriu inviolabil. Cu toate acestea, China va sustine in continuare ca Tibet este o parte a teritoriului sau, dovada acestui lucru fiind repetatele conflicte initiate de China in dorinta de a integra aceasta regiune in teritoriul sau. Dupa aproape 1300 de ani de rezistenta impotriva atacurilor venite din partea Chinei, atacuri care au slabit din ce in ce mai mult rezistenta Tibetului, in 1950 China loveste din nou. Tibetanii, aflandu-se in inferioritate numerica, apeleaza la Natiunile Unite pentru ajutor, invocand ilegalitatea atacurilor Chinei. Dar Natiunile Unite nu erau dispuse sa se implice, desi recunosteau drept justa incercarea Tibetului de a-si proclama autonomia. Chinezii profita astfel de situatie si ataca consecvent provincia, slabindu-le astfel tot mai mult rezistenta.

Punctul culminant al procesului infiltrarii chinezilor in Tibet a fost atins in momentul in care acestia au decis sa colecteze toate armele tibetanilor. Considerate mostenire de familie, transmise din generatie in generatie, decizia de a-i lipsi pe tibetani de aceste obiecte a condus la declansarea revoltei acestora, luarea armelor fiind asociata cu lipsirea de ultimul lucru care le mai apartinea cu adevarat, tot ceea ce ar fi putut lasa mostenire fiilor.

Impotrivirea a inceput in 1956 cand tibetanii au inceput sa atace rapid dar sigur garnizoanele chinezilor. Ca raspuns, acestia din urma au folosit artileria si bombardamentele aeriene impotriva carora tibetanii nu aveau nicio sansa. Mai mult, atacurile erau indreptate nu numai impotriva gherilelor tibetane dar si contra satelor si manastirilor ai caror oameni erau suspectati (pe drept sau nu) ca i-ar fi ajutat. Satele, manastirile atacate erau in totalitate distruse, iar oamenii prinsi erau umiliti, inchisi, torturati si chiar ucisi.

In 1959 a avut loc marea revolta a tibetanilor impotriva administratiei chineze, in urma careia Dalai Lama a trebuit sa paraseasca Tibetul si sa formeze un guvern in exil, actualmente la Dharamsalla, in Nordul Indiei. In lipsa liderului spiritual s-a dezlantuit macelul, chinezii ucigand, torturand si executand pe oricine se impotrivea regimului pe care ei il impusesera. Drept urmare, acestia au incalcat astfel majoritatea normelor prevazute in tratatele ratificate de China cu privire la acest tip de conflict. Astazi, dupa cativa ani de pace aparenta, deoarece chinezii au cenzurat orice informatie legata de situatia reala din Tibet, conflictul este din nou mediatizat, regulile "jocului" ramanand aceleasi: chinezii fac regulile, iar tibetanii care nu sunt dispusi sa le respecte sunt executati.

2. Incadrarea juridica a conflictului dintre provincia Tibet si China

Datorita faptului ca provincia Tibet nu este inca recunoscuta ca si stat independent, natura conflictului stabilindu-se si in functie de acest criteriu, apreciem ca acest conflict este unul fara caracter de internationalitate. Ne bazam astfel pe prevederile din dreptul international umanitar, "ramura a dreptului public, cunoscuta si sub denumirea de "drept al razboiului" sau "drept al conflictelor armate", care reprezinta un ansamblu de norme de drept international, de origine conventionala sau cutumiara, care urmaresc din motive umanitare sa limiteze efectele conflictelor armate, internationale sau fara caracter de internationalitate, prin limitarea mijloacelor si metodelor de razboi, precum si prin protejarea persoanelor si a bunurilor care sunt sau pot fi afectate in cadrul conflictelor armate" .

3. Incalcari ale normelor dreptului international umanitar si a celor ale dreptului international al drepturilor omului in conflictul din Tibet

Dreptul umanitar este sarac in ceea ce priveste normele care se pot aplica in cazul conflictelor fara caracter de internationalitate. Astfel putem supune aceste conflicte dispozitiilor articolului 3 comun Cnventiilor de la Geneva din 1949, fiind un tratat in miniatura deoarece el singur contine norme generale de protectie: modul in care trebuiesc tratate persoanele care nu participa direct la conflict, ranitii, bolnavii si mentioneaza patru interdictii fundamentale avand ca baza drepturi fundamentale ale omului, conventii la care China a aderat in anul 1949; normele Protocoluluui aditional II cu privire la protectia victimelor din conflictele armate fara caracter international, 1977 care este bazat pe art. 3 din conventiile de la Geneva la care China a aderat in anul 1983; si normele Dreptului International al drepturilor omului care are ca baza Declaratia Internationala a Drepturilor omului China fiind una dintre tarile ce au participat la scrierea declaratiei.

In conflictul armat din provincia Tibet mentionam ca mai presus de toate normele au fost incalcate cele patru principii fundamentale ale Dreptului International Umanitar si anume: principiul necesitatii militare care are trei limitari: atacurile trebuiesc "indreptate impotriva apararii militare a dusmanului", "chiar si un atac care vizeaza slabirea puterii militare a dusmanului nu trebuie sa cauzeze distrugeri in randul populatiei si abunurilor civile care sa fie excesive in raport cu avantajul militar" si "necesitatea militara nu poate justifica incalcarea altor reguli ale dreptului international umanitar" .Acest principiu impreuna cu principiul proportionalitatii se refera la dozarea mijloacelor de lupta astfel incat pierderile de vieti omenesti si distrugerile de bunuri sa fie minime. Principii incalcate avand in vedere ca fortele militare chineze sunt armate in timp ce tibetanii nu au arme de foc. Principiul comportamentului umanitar a fost incalcat neacordand asistenta medicala ranitilor, aruncand cadavrele in gropi comune sub ochii ingroziti ai rudelor sub scuza ca erau "rebeli" ce trebuiau exterminati. Acest principiu este sustinut de punctul 1 al art. 3 din Conventiile de la Geneva unde se spune ca "persoanele ce nu participa direct la ostilitati(.) vor fi, in toate imprejurarile, tratate cu omenie, fara deosebire cu caracter discriminatoriu". Totodata sunt "prohibite", in art. 3 si in Titlul II referitor la tratamentul uman din Protocolul Aditional II, orice atingeri aduse vietii, integritatii corporale, demnitatii persoanelor, condamnarile pronuntate si executiile fara judecata prealabila,etc. Aceste interdicictii reprezinta toate drepturi universale ale omului anscrise an Declaratia Universala a Drepturilor Omului drepturi frecvent incalcate de catre China in legatura cu locuitorii provinciei Tibet. Ultimul principiu, cel al distinctiei sau al imunitatii civile a fost incalcat deoarece nu s a facut distinctie intre cei ce lupta in conflict si civilii ce au fost la fel ucisi si torturati, casele lor distruse, valorile confiscate. Acest principiu este sustinut si in Protocolul Aditional II In Titlul IV referitor la populatia civila. Art.16 interzice actele de ostilitate "indreptate impotriva monumentelor istorice, operelor de arta sau lacasurilor de cult" aceasta in conditiile in care din 1950, de cand au invadat Tibetul, chinezii au demolat mai toate monumentele culturale si asezarile istorice din Tibet in incercarea de a supune si integra an totalitate provincia Tibet ca parte a Chinei.

Drepturile omului nu au o greutate prea mare in Tibet. Dreprul la libera circulatie sustinut de art 13 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului "orice persoana are dreptul de a circula in mod liber si de a isi alege resedinta in interiorul granitelor" in conditiile in care tibetanii primesc mancare la ratie si au nevoie de permisie speciala pentru a parasi raza casei.

China se poate insa apara impotriva multora dintre atacurile ce le a sustinut in Tibet prin art. 3 din Titlul I al Protocolului Aditional II care spune ca "nici o dispozitie din prezentul protocol nu va putea fi invocata in scopul afectarii suveranitatii unui stat sau a responsabilitatii ce revine guvernului de a actiona pentru mentinerea sau restabilirea ordinii publice in stat sau pentru apararea, prin toate mijloacele legitime, a unitatii nationale si integritatii teritoriale a statului." Insa chiar si in scopul expus mai sus atacurile incalca multe din drepturile omului si din norme fundamentale de drept international umanitar.

4. Aplicabilitate comuna

Dreptul international umanitar si dreptul international al drepturilor omului sunt doua ramuri de drept international public ce sunt in esenta lor distincte. Prima protejeaza partile in cadrul unui conflict armat iar a douaprotejeaza omul impotriva abuzurilor indiferent de starea de pace sau razboi. Exista doua teorii privind aplicarea normelor celor doua ramuri de drept impreuna in timpul conflictelor armate. Teoria separatiei sustine ca cel mult drepturile cele mai generale pot fi aplicate in timp de conflict. Teoria complementaritatii pentru a contrazice teza suprtapunerii,sustine faptul ca normele celor doua ramuri se completeaza reciproc. Sunt viabile atat teza suprapunerii cat si cea a complementaritatii problema fiind insa daca ele se aplica sau nu in timpul conflictelor armate. Dintre argumentele pro alegem faptul ca drepturile omului protejeaza omul indiferent de situatia in care se afla aceasta fiind in natura lor motiv pentru care ayi ele reprezinta valori general acceptate si irevocabile. Un alt argument "este acela al idealului comun pe care ambele ramuri de drept il impartasesc" garantiile privind viata, integritatea psihica si fizica etc.

5. Concluzii

In zilele noastre jurisprudenta internationala dar si practica instantelor nationale au acceptat aplicarea drepturilor omului in conflictele armate atat cele internationale cat si cele fara caracter de internationalitate in conditiile in care si noile tratate cuprind dispozitii comune ambelor ramuri de dreptCu toate acestea, exista numeroase probleme care pot aparea in practica. De aceea, trebuie considerat faptul ca relatia intre dreptul international umanitar si dreptul international al drepturilor omului este intr-o permanenta miscare si evolutie. Exista din ce in ce mai multi autori care considera ca distinctia intre cele doua ramuri de drept nu poate fi severa tinand cont de faptul ca obiectul de reglementare este acelasi - protectia omului, imprejurarile fiind insa diferite. De altfel, tot mai mult se afirma existenta unui drept uman care ar cuprinde in sfera lui tot ce inseamna reguli de protectie a fiintei umane.

In speranta ca in viitor China ca adera la Curtea Penala (care face aplicarea acestor norme) se va putea face astfel aceasta aplicare convergenta.

Bibliografie:

• "Drept International Umanitar" - note de curs, Cristinel Murzea, Laura Cismaru, Ed. Universitatii Transilvania Brasov, 2007
• "Dreptul International Umanitar si Dreptul International al Drepturilor Omului" prelegere publica, Drd. Laura Cismaru, 14 ian. 2008
• Conventiile de la Geneva 1946
• Protocolul Aditional II cu privire la protectia victimelor din conflictele armate fara caracter international, 1977
• Declaratia Universala a Drepturilor Omului

"A survey of Tibet Autonomous Region", Tibet People's Publishing House, 1984