PREZUMTIILE SI TEORIA ADEVARULUI

PrezumTiile Si teoria adevArului

Vocatia esentiala a oricarei norme de drept, constructiva ori sanctionatoare de drepturi si obligatii, este si trebuie sa fie aceea de a exprima adevarul. O norma de conduita ce si-ar propune sa nesocoteasca adevarul, cel putin sub aspectul rigorilor logice, dar, fireste, nu numai atat, nu ar putea fi pusa in relatie cu termenul "drept", care, printre altele, presupune ca ceva sa fie ori sa se faca potrivit dreptatii si adevarului. Adevarul, pentru a fi adevarat, trebuie demonstrat.

Indiferent de functia ce are a indeplini o prezumtie - instrument de tehnica legislativa, regula de drept, sau mijloc de probatiune -, ea este o supozitie, o presupunere, recunoasterea unui fapt ca autentic pana la proba contrara. In fiecare, insa, din ipostazele amintite, pe care le poate infatisa prezumtia, ea implica, intr-o masura mai mare sau mai mica, o anume deformare.

Fundarea prezumtiilor pe teoria probabilitatii isi are virtutile, dar si neajunsurile ei.

Adevarul probabilistic se intemeiaza pe latura cantitativa a fenomenelor; cu cat coeficientul de frecventa al acestora este mai ridicat, cu atat masura transformarii posibilitatii in realitate este mai certa. Repetabilitatea fenomenelor creeaza, in cele din urma, situatiile-tip, situatiile-indiciu, care pot conduce la o anumita valoare a adevarului, la o probabilitate egala cu "1". Adevarul astfel constituit nu este insa scutit de posibilitatea unor reconsiderari, corective, amendari. In primul rand, intemeindu-se pe latura cantitativa a fenomenelor, probabilitatea este vaduvita de suportul calitativ al acestora. In al doilea rand, exprimand raporturi de determinare cauzala de tip complex si neunivoc (in care cauzele se impletesc cu conditiile, relatiile necesare se impletesc cu cele intamplatoare, trecerea de la posibil la real este mediata de factori aleatori, de un cerc larg de interactiuni), ori de cate ori ne intemeiem solutia pe un adevar probabilistic trebuie sa tinem seama de dialectica categoriilor amintite: stabilirea si constanta conditiilor, structurarea corelata a relatiilor cauzale cu reteaua celorlalte relatii, varietatea si multitudinea posibilitatilor, insotirea directiilor posibile de evolutie ale fenomenului dat de catre alte directii de evolutie, care nu intrunesc atributul necesitatii, alcatuind imposibilitatea, relativitatea granitelor dintre posibil si imposibil, dintre necesar si intamplator, etc., etc. In al treilea rand, probabilitatea dobandind valoare pentru cunoastere numai atunci cand este supusa observarii unui numar mare de evenimente intamplatoare de acelasi fel, care se manifesta independent unul de altul, constituirea prezumtiva a unui adevar probabilistic trebuie sa fie precedata de atenta si complicata operatie de selectie a evenimentelor care se afla in aceeasi situatie sau in situatii asemanatoare, urmarirea lor indelungata si cuprinzatoare, urmata de decizia ca frecventa realizata este suficienta si convingatoare. Ori, toate aceste imprejurari, cat si altele, dovedesc cu prisosinta cat de susceptibila de rezerve este prezumtia in general si prezumtia de drept in special. Sa mai adaugam la toate acestea, pentru a avea cat de cat complet tabloul neajunsurilor unui adevar probabilistic, ca, uneori, nu se repeta intocmai. Ce e drept, asemenea abateri nu dezmint cauzalitatea, si in ceea ce aici ne intereseaza nu devalorizeaza adevarul, ci, dimpotriva, poate chiar il consolideaza. Dar, nu este mai putin adevarat, ca astfel de abateri pot, adeseori, indemna la repudierea adevarului si patrunderea, nejustificata, desigur, in domeniul erorii, cu toate consecintele pagubitoare ce decurg din aceasta.

Fundarea prezumtiilor pe adevaruri constituie ca medie statistica a componentelor individuale dintr-un anumit ansamblu, nu este cu nimic mai putin vulnerabila decat intemeierea probabilistica, aceasta medie nefiind altceva decat raportul dintre numarul cazurilor care se realizeaza si numarul cazurilor posibile.

Desi ipotezele stiintifice sunt fertile in drumul parcurs spre stabilirea adevarului, transpunerea lor in drept sub forma prezumtiilor trebuie sa se realizeze cu multa prudenta, de vreme ce ipoteza sugereaza un adevar care ramane probabil pana la verificarea lui, verificare care il poate confirma sau infirma total sau partial. Totodata, nu trebuie subestimat, ca respingerea ipotezelor eronate, curatirea si defrisarea drumului pe care inaintam in procesul cunoasterii, este o sarcina uneori tot atat de dificila precum este crearea unei teorii autentice cu valoare explicativa si eficienta practica.

Infatisarea bazelor teoretice si metodologice ale prezumtiilor de drept ne permit acum sa evaluam gradul lor de compatibilitate cu teoria adevarului.

Necesitatea si utilitatea prezumtiilor nu pot fi puse la indoiala, mai ales pentru a realiza caracterizari juridice de sinteza in cazul existentei unor fenomene sociale numeroase si deosebit de complexe. Prezumtiile sunt mijloace specifice ale tehnicii legislative, pe calea carora unor adevaruri presupuse li se confera semnificatie juridica, inlesnind astfel demersul justitiabil pentru asigurarea asigurarii efective a drepturilor si obligatiilor subiective. Dar, esentiala concluzie ce se impune prin confruntarea prezumtiilor cu teoria adevarului este urmatoarea : teoria adevarului absolut si relativ reclama si in cazul prezumtiilor recunoasterea posibilitatilor de demonstrare a adevarului prezumat. Nimic nu poate fi mai justitiabil, mai etic si echitabil pentru pozitia partilor in proces, ca si pentru demersul infaptuit spre a se ajunge la stabilirea adevarului obiectiv si recunoasterea lui printr-o hotarare judecatoreasca, decat inlesnirea si stimularea tuturor mijloacelor posibile de determinare a adevarului la o treapta cat mai inalta de certitudine. Egalitatea deplina a partilor in proces, contradictionalitatea, rolul activ al instantelor si probatiunea sunt "legile" ce guverneaza procesul litigios si care dau expresie nu numai imperativelor absolut necesare spre a ajunge la adevar, dar si relatiei organice dintre etica, echitate si justitie. Ajungem astfel la problema esentiala a compatibilitatii prezumtiilor cu teoria adevarului, problema ce decurge din existenta a doua categorii de prezumtii cu care opereaza tehnica legislativa: prezumtii absolute si prezumtii relative.

Prezumtiile legale, din punctul de vedere al puterii lor doveditoare, pot fi relative sau iuris tantum si absolute sau iuris et de iure. Prezumtiile relative - si care constituie majoritatea covarsitoare a prezumtiilor legale - pot fi combatute prin proba contrara. Prezumtiile absolute nu pot fi combatute prin nici un mijloc de dovada. Intre prezumtiile irefragabile si cele relative unii autori mai includ o categorie intermediara sau mixta de prezumtii legale, care pot fi combatute, dar numai prin anumite mijloace de dovada sau numai in anumite conditii ori numai de anumite persoane.

Staruind asupra acestor categorii ale prezumtiilor legale, se poate observa cu usurinta ca in ceea ce priveste prezumtiile relative - si, de asemenea, cele mixte -, de vreme ce admit dovada contrara, ele sunt deplin compatibile cu teoria adevarului, caci nu stabilesc adevaruri categorice, sustrase oricarei posibilitati de discutie, de corectare sau infirmare, ci adevaruri relative, demonstrabile. Eliberand adevarul din forma juridica in care vremelnic a fost "inchis" prin mijlocirea prezumtiilor spre a-l supune "probei" de valabilitate, se aseaza astfel la temelia lui singura si durabila piatra de incercare: practica.

Dar cum anume ne putem explica si prin ce anume putem legitima existenta prezumtiilor legale absolute, care, neadmitand - daca facem abstractie de unele situatii cu totul de exceptie - posibilitatea infrangerii lor, creaza imaginea unor adevaruri absolute, imuabile, dobandite odata si pentru totdeauna si impuse tuturor prin forta unei rostiri legiuitoare? Cu usurinta am fi tentati sa spunem ca prezumtiile absolute sunt, prin insasi natura si finalitatea lor, nedialectice, caci ele ne vorbesc de un adevar transant, indiscutabil, in contradictie cu ideea si realitatea cunoasterii si a adevarului obtinut pe calea ei, cu procesualitatea cunoasterii, cu continua ei stare de progres. Desi nu s-au intemeiat pe asemenea premise, n-au fost putini aceia care, observand implicatiile pagubitoare ale prezumtiilor absolute, au cerut repudierea lor pur si simplu din sistemul reglementarilor juridice si din arsenalul tehnicii legislative. Astfel, unii autori, fara a distinge intre prezumtiile absolute si cele relative, intrucat ambele pornesc de la situatii speciale spre a se ajunge la generalizari, le considera daunatoare, pentru ca "ofera juristilor un prost obicei", dar si pentru ca deformeaza adesea realitatea. Alti autori, bizuindu-se pe principiul ca orice proba comporta o proba contrara, au reclamat generalizarea aplicabilitatii acestui principiu, ceea ce implica, evident, relativizarea tuturor prezumtiilor absolute, care, s-a spus, constituie un sistem ilogic, nu au nici o fundamentare rationala daca nu admit proba contrara, franeaza initiativa individuala, a partilor, adica tocmai ceea ce formeaza baza intregii activitati legale. In fine, chiar daca au fost si autori care au pledat pentru utilizarea prezumtiilor absolute doar in situatii de exceptie, nu s-au sfiit sa afirme ca aceste prezumtii, determinand limitarea probatiunii pana la a o exclude, trebuie socotite un mijloc de tehnica anacronic. Fara a mai starui asupra altor puncte de vedere de natura exclusivista asupra prezumtiilor absolute, perenitatea si prezenta lor in mai toate legislatiile demonstreaza necesitatea si utilitatea acestora, valoarea lor indispensabila ca mijloc de tehnica legislativa.

Legea trebuie insa sa tina cadenta cu transformarile intervenite in viata sociala, mai mult chiar, sa le stimuleze, ea trebuie, in orice clipa, sa se poata conforma vietii. Dar, chiar atunci cand coeficientul de receptivitate al legiuitorului este destul de ridicat, iar tehnica legislativa ingaduie o adaptare rapida si frecventa a legii la viata sociala, totusi, pastrarea prezumtiilor absolute ar fi indicata.

Complexitatea si mobilitatea fenomenelor sociale implica si vor implica "supozitii, asimilari, generalizari ale faptelor juridice particulare", iar in randul acestora prezumtiile sunt chemate sa inlocuiasca multiplicitatea fenomenelor sociale prin unitate, diversitatea prin uniformitate, sa raspunda nevoilor de securitate in viata juridica, armonizand interesele generale cu cele personale. Altfel, atat securitatea de drept generala cat si cea individuala ar fi grav periclitate, iar iar pe plan juridic conflictual s-ar ajunge la numeroase procese cu dificultati de proba poate insurmontabile. De aceea, pozitia mai moderata a literaturii noastre juridice fata de prezumtiile legale absolute ne pare deplin justificata.

Pledoaria facuta in cuprinzatorul sau studiu de A.Ionascu in sensul ca intr-o buna tehnica legislativa, prezumtiile legale trebuie sa constituie o categorie cu totul restransa si sa comporte, totdeauna, cu cateva exceptii indispensabile unui sistem juridic, posibilitatea combaterii lor prin proba contrara, da expresie unor realitati si imperative neindoielnice. Ceea ce ramane esential este ca, in opera de constructie legislativa, legatura dintre faptul generator de drepturi si faptul conex sa fie stabilita cu deosebita atentie, pe baza studiului realitatilor obiective si printr-un rationament corect din punct de vedere logic. De aceasta depinde masura in care, ca procedeu de tehnica legislativa, prezumtia va fi susceptibila sa joace un rol constructiv, pozitiv, dupa cum, pe planul functiei lor probatorii, de aceasta depinde puterea de convingere si de dovada a diferitelor prezumtii legale.

Invederand necesitatea si utilitatea prezumtiilor in general si a celor absolute in special, ne ramane totusi sa raspundem la intrebarea daca prezumtiile absolute sunt ori nu compatibile cu teoria adevarului de vreme ce, inlaturand, de regula, orice posibilitate de proba contrara, ab initio infatiseaza un adevar inextricabil.

Prezumtiile pot fi deci considerate si recunoscute ca sinteze de adevaruri, chiar cu un caracter absolut, de necombatut, daca le evaluam la o anumita scara a aproximarii, pe o anumita treapta a cunoasterii umane, in limitele date ale nivelului atins de stiinta si experienta umana. Adevarurile absolute incorporate in prezumtii nu sunt insa decat adevaruri concepute, imaginate. Adevarul absolut, in sensul categoric de netagaduit, imposibil de contestat, exprimat odata si pentru totdeauna, n-ar putea fi dobandit decat prin considerarea tuturor actelor cognitive prin care omenirea ar cuprinde si descifra multimea tuturor conexiunilor logice intre obiectele si procesele lumii naturale si sociale. El nu a fost insa practic cuprins sau cucerit de nici o minte ganditoare si ar fi in neconcordanta cu istoria stiintelor si cu spiritul dialecticii materialiste sa presupunem ca va fi dobandit candva in viitor. Conceptul de adevar absolut, etern, reprezinta o abstractie sau o idealizare a actelor de cunoastere umana a demersurilor partiale ale acesteia.

Iata de ce, recunoscand in prezumtii adevarurile absolute sau relative incorporate, categoria lor, intocmai ca dreptul in totalitatea lui, trebuie sa ramana dinamica, receptiva la transformarile intervenite in viata sociala si la acumularile pe care cunoasterea umana le inregistreaza. Intr-un asemenea proces de racordare permanenta a prezumtiilor la pulsul vietii sociale, unele din adevarurile pe care le impun - si ne referim de aceasta data numai la prezumtiile absolute - vor dobandi poate, o confirmare in plus. Dar nu mai putin posibil va fi ca in acelasi proces, adevarurile considerate absolute, la o anumita treapta si in anumite limite, sa fie subrezite sau chiar infirmate. Receptivitatea legiuitorului va trebui sa se manifeste prin relativizarea prezumtiilor absolute sau chiar inlaturarea lor.

Nu este insa mai putin adevarat ca pledand - si credem, cu temei, - pentru mobilitatea prezumtiilor si in special a celor absolute, pentru permanenta lor confruntare cu viata, "punerea lor la proba" spre a le verifica si reverifica valabilitatea ar fi mult inlesnita, frecvent si eficient intrebuintata daca, ori de cate ori cerinte supreme si deplin justificate nu reclama pastrarea unora din prezumtiile absolute, s-ar realiza trecerea acestora in categoria celor relative.

Cel putin cateva din prezumtiile calificate in prezent ca absolute ar fi susceptibile de amendare, desigur ca in conditii cu totul restrictive, pentru a fi astfel in acord cu varietatea si supletea vietii, cu acele situatii, fie ele chiar de totala exceptie, in care, din respect si stricta conformitate fata de suveranitatea prezumtiei absolute, se ignora interesele evidente ale omului. Ne vom referi la un exemplu pentru a invedera nebanuitele si nedoritele consecinte ce pot decurge din aplicarea "tale quale" a unora din prezumtiile absolute, iar apoi la inca unul pentru a intari legitimitatea unei asemenea cerinte.

A strabatut veacurile principiul roman : nemo censetur ignorare legem - necunoasterea legii nu poate fi invocata drept scuza, cand aceasta este incalcata. Nimeni nu poate pune la indoiala necesitatea si utilitatea acestei prezumtii, nu numai pentru ca verificarea, in fiecare caz, a cunoasterii legii - si am adauga: a gradului ei de cunoastere - ar fi inimaginabil de anevoioasa, dar si pentru ca securitatea si stabilitatea ordinii de drept trebuie sa primeze fata de interesele personale.

Prezumtia cunoasterii legii este irefragabila, ea nu poate fi combatuta de nimeni si in nici un fel de conditii. Consecintele acestei prezumtii ne apar insa prea drastice, fata de situatiile, ce cu usurinta pot fi imaginate, in care cel chemat sa raspunda pentru nerespectarea legii a fost in imposibilitate efectiva de a cunoaste legea, putand face dovada unei atari imposibilitati.

Art.1000 alin.3 al Codului civil reglementeaza una din formele raspunderii delictuale indirecte: raspunderea comitentilor pentru fapta prepusilor, forma a raspunderii pentru fapta altuia. Intrucat alineatul ultim al acestui articol nu individualizeaza comitentii printre cei ce pot sa se exonereze de raspundere, dovedind ca "n-au putut impiedica faptul prejudiciabil", s-a admis in doctrina si practica ca am fi in prezenta unei prezumtii absolute, ce nu poate fi rasturnate nici chiar dovedind cazul fortuit sau de forta majora. Indiferent care este fundamentul raspunderii comitentilor - greseala in alegerea prepusilor (culpa in eligendo) si/sau greseala in supravegherea lor (culpa in vigilando); asa-zisa reprezentare a comitentului de catre prepus; faptul ca comitentul trebuie sa sufere sarcinile activitatii prepusului; cautiunea legala ori ideea de garantie asociata cu cea a riscului de activitate - cert este ca raspunderea lor, daca sunt intrunite conditiile legii, nu poate fi inlaturata.

Inca cu mult timp in urma s-a spus, pe drept cuvant, ca o prezumtie de greseala absoluta, irefragabila, este un simplu artificiu verbal, care nu izbuteste sa acopere instituirea unei adevarate fictiuni legale, cu totul straina de realitate. Fireste, autorul in cauza punea in discutie fundamentul raspunderii comitentilor, dar nu retinem pentru moment calificarea data acestei forme de raspundere, considerata a fi "o adevarata fictiune a realitatii".

Incercarile timide si absolut izolate ale unor instante judecatoresti care au admis posibilitatea rasturnarii prezumtiei de culpa stabilita in sarcina comitentului, n-au gasit nici un ecou favorabil. Intelegand si asimiland ratiunile angajarii atat de categorice a raspunderii comitentilor, pot fi insa formulate suficiente si serioase rezerve fata de ducerea acestei raspunderi chiar dincolo de cazul fortuit sau de forta majora. In cele din urma, temeiul legal al prezumtiei absolute de raspundere a comitentilor il constituie omisiunea facuta in privinta lor de alineatul ultim al art.1000 Cod civil. Dar nu este mai putin adevarat ca prezumtia absoluta de raspundere a comitentilor nu este incadrata in categoria prezumtiilor in temeiul carora se anuleaza un act sau se refuza actiunea in justitie, singurele prezumtii care, potrivit art.1202 Cod civil, nu admit dovada contrara. Apoi ne putem intreba cu cat mai grava este culpa comitentilor decat a ceea a parintilor ori a institutorilor si artizanilor si in privinta carora prezumtia poate fi inlaturata, "daca probeaza ca n-au putut impiedica faptul prejudiciabil"?

Integrarea raspunderii comitentilor intr-un sistem unitar de raspundere pentru fapta altuia, cel putin in ceea ce priveste forta majora si cazul fortuit, iar, pe aceasta cale, relativizarea, in aceste limite, a raspunderii comitentilor, ar exprima, credem, mai adecvat natura juridica a acestei forme de raspundere, ar infatisa mai convingator ratiunile acesteia si ar preveni pericolul alunecarii spre domeniul fictiunii. Forta majora este un eveniment imprevizibil, inevitabil, extern, si care nu poate fi imputat unei greseli a celui chemat sa raspunda. Codul penal face totusi distinctie intre forta majora si cazul fortuit.

La forta majora se refera art.46 din Codul penal, care prevede: "Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, savarsita din cauza unei constrangeri morale, exercitata prin amenintare cu un pericol grav pentru persoana faptuitorului ori a altuia si care nu putea fi inlaturat in alt mod". La cazul fortuit se refera art.47 din Codul penal, care spune: "Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, al carei rezultat este consecinta unei imprejurari care nu putea fi prevazuta".

Imprejurarile cu totul exceptionale avute in vedere prin forta majora si cazul fortuit, care fac ca cel chemat sa raspunda sa fie exonerat, de aceasta raspundere, n-ar trebui ignorate nici in cazul raspunderii comitentilor, decat daca am admite ca aceasta raspundere se infatiseaza ca o adevarata fictiune. Dar fictiunea este un fapt sigur fals. Atunci poate fi oare intemeiata raspunderea pe o imprejurare constituita deliberat ca falsa si recunoscuta ca atare de oricine ? Evident, nu! Admiterea posibilitatii de rasturnare a prezumtiei ce angajeaza raspunderea comitentilor, pentru imprejurari de forta majora sau caz fortuit, s-ar izbi insa, dintr-un inceput, de punerea in discutie a fundamentului raspunderii comitentilor.

Intr-adevar, cum atat forta majora cat si cazul fortuit reprezinta polul opus al culpei, s-ar putea crede ca fundamentul raspunderii comitentilor este greseala, iar nu obligatia legala de garantie, intemeiata pe principiul riscului de activitate, asa cum, mai nou, doctrina si practica juridica tind a se constitui intr-o conceptie unitara.

Fata de o asemenea obiectie facem urmatoarele observatii: atat forta majora cat si cazul fortuit au, in raport cu cel chemat sa raspunda pentru savarsirea unei fapte in aceste imprejurari, un caracter obiectiv si, prim urmare, nu numai ca nu afecteaza natura culpei, ci chiar o exclud, prin puterea unor evenimente exterioare vointei persoanei susceptibile de a raspunde; apoi, consideram - asa cum vom incerca sa motivam mai pe larg - ca nu pot fi infatisate obiectii categorice impotriva ideii, ce ar incerca sa tina seama de intreaga complexitate a acestei forme de raspundere, potrivit careia ca temei si fundament al raspunderii comitentilor pot fi avute in vedere, intr-o unitate dialectica, atat culpa cat si obligatia legala de garantie intemeiata pe ideea de asigurare, adica pe ideea asumarii riscului unei activitati.

Am incheia aceste cateva consideratii inca o data cu precizarea ca existenta prezumtiilor absolute nu se opune teoriei adevarului, ci o asimileaza intr-un mod specific, propriu reglementarilor juridice din sfera anumitor relatii sociale cu un coeficient mai mare de complexitate. Dar rigorile teoriei adevarului reclama totodata prudenta si mobilitate in calificarea unor prezumtii ca absolute. Si, in fine, mersul firesc al lucrurilor, intr-o buna tehnica legislativa, nu este cel de la prezumtii relative spre cele absolute, ci de la acestea din urma catre cele relative, care deschid calea si stimuleaza efortul spre descoperirea adevarului si aducerea lui la lumina.