Contractele - drept roman

Contractele - drept roman

1. Conditii de validitate

Contractele trebuie sa indeplineasca trei conditii de validitate: consimtamantul, capacitatea si obiectul. Ele pot avea si alte elemente denumite accidentale: clauze care se introduc in contract ca sa-i modifice unele efecte sau sa precizeze altele. Acestea sunt termenul si conditia.

1.1. Consimtamantul

Consimtamantul reprezinta acordul de vointa al partilor - consensul. Vointa unilaterala nu da nastere la obligatii contractuale exceptand trei situatii: iudicium, pollicitatio si votum.

Iudicium este promisiunea de a plati o suma de bani pentru denuntarea sclavului fugit, pentru indicarea locului unde se ascunde sclavul sau pentru aducerea lucrului furat.

Pollicitatio este o promisiune unilaterala facuta unei cetati si produce efecte numai in unele cazuri. Astfel in sec. al II-lea era valabila numai daca era facuta in virtutea unei juste cauze (ob iustem causam). Prin justa cauza se intelege o cauza admisa in mod obisnuit, cum ar fi o promisiune facuta unei cetati in vederea obtinerii unei magistraturi locale.

Pollicitatio este o promisiune unilaterala in timp ce contractul este un acord de vointa.

Votum este o promisiune facuta unei divinitati.

Consimtamantul trebuie sa fie serios, sincer si lipsit de vicii. Consimtamantul simulat nu este sincer, din acest punct de vedere existand doua acte: unul aparent, dar simulat si altul real care exprima vointa partilor, dar care nu este public, neputand fi cunoscut de tertele persoane. Cu alte cuvinte, acordul exista, dar numai in ce priveste actul real.

Viciile consimtamantului sunt eroarea, dolul si violenta. Eroarea este credinta gresita a subiectului in existenta unui lucru, a unei imprejurari, ceea ce il impiedica sa-si dea consimtamantul in cunostinta de cauza. In dreptul roman eroarea duce la nulitatea absoluta a contractului.

Eroarea asupra naturii actului juridic exista atunci cand stipulantul s-a gandit la un lucru iar promitentul la altul, astfel ca nu se poate sustine ca s-a incheiat un contract. Sau - in alt caz, o persoana depune bani, iar primitorul crede ca i s-a dat cu titlu de imprumut. In realitate nu poate fi considerat nici contract de depozit si nici de imprumut. Eroarea asupra persoanei cu care s-a incheiat contractul atrage nulitatea acestuia numai in operatiile intuitu personae, in care considerarea persoanei cu care contractezi este determinanta: mandatul, societatea.

Eroarea asupra identitatii lucrului care formeaza obiectul contractului. Una din parti (cumparatorul) vrea sa cumpere domeniul x iar vanzatorul domeniul y, astfel ca neexistand un acord in aceasta privinta contractul nu se considera incheiat. S-a ajuns la concluzia ca eroarea exista si in cazul dezacordului asupra pretului in contractul de vanzare si inchiriere.

Eroarea asupra substantei lucrului a fost recunoscuta ca o cauza de nulitate a contractului de vanzare numai in timpul lui Iustinian, juristii clasici contestand ca ar exista eroare in asemenea situatii. (ex: vand otet in loc de vin).

Dolul consta intr-o activitate care urmareste a insela pe cineva pentru a-l determina sa consimta. S-a mai spus ca in notiunea de dol intra si ascunderea adevarului, abtinerea de a spune adevarul, in scopul de a determina o persoana sa contracteze. Se facea deosebirea intre dolus malus si dolus bonus. Dolus bonus fiind manopera de a insela un hot, un dusman.

Violenta (metus, vis) poate fi fizica sau morala. Metus este teama cauzata de amenintarea cu violenta. In contracte intereseaza violenta morala (amenintarea cu moartea) sau cu urmari asupra persoanei celui amenintat sau unei fiinte apropiate. Actul dupa dreptul civil facut sub amenintare era considerat valabil, dar contrar echitatii prin interventia pretorului care a creat delictul de violenta, actiunea si exceptia de violenta.

1.2. Capacitatea

Consimtamantul trebuie sa fie dat de persoane capabile. Capacitatea este de fapt si de drept. Astfel sclavii neavand capacitatea de drept nu puteau incheia contracte intrucat nu se puteau obliga. Peregrinii nu puteau incheia contracte de drept civil.

Existau situatii cand unele persoane aveau capacitatea de drept, dar erau incapabile in fapt de a-si exercita drepturile, din cauza varstei sau alterarea facultatilor mintale.

1.3. Obiectul contractului

Este prestatia pe care o parte a promite celeilalte. Obiectul trebuie sa fie posibil, sa prezinte interes pentru creditor, sa fie determinat. El poate fi prezent sau viitor si trebuie sa existe. Pe de alta parte, obiectul trebuie sa fie posibil si din punct de vedere juridic. Un lucru extra commercium sau un om liber nu puteau face obiectul unui contract. Obiectul trebuie sa fie licit. Sunt considerate ilicite conventiile asupra succesiunilor viitoare, ca si pactele si stipulatiile asupra bunelor moravuri.

Obiectul trebuie sa fie determinat sau determinabil pentru a permite evaluarea lui in bani. Trebuie sa prezinte interes pentru creditor (ex. obtinerea executarii).

1.4. Cauza

Cauza in dreptul roman avea mai multe sensuri. Cauza eficienta este evenimentul care declanseaza un alt eveniment. In stipulatie cauza este rostirea cuvintelor solemne. Cauza finala este scopul urmarit de contract. Vanzatorul urmareste sa primeasca pretul iar cumparatorul doreste un lucru. In contractele sinalagmatice, cauza obligatiei pe care si-o asuma una din parti este prestatia promisa de cealalta parte.

2. Clasificarea contractelor

Se disting contractele civile, de contractele ius gentium. Din punct de vedere al solemnitatii sunt contracte formale si neformale. In raport de partile care se obliga - contracte unilaterale si bilaterale sau sinalagmatice.

Contractele formale si neformale. Nexum, contractele verbale si literale erau formale. In acelasi timp aceste contracte sunt abstracte, deoarece nu arata cauza pentru care partile s-au obligat. In stipulatie spre exemplu, promitentul se angajeaza sa plateasca 100 sesterti, fara a arata cauza pentru care s-a angajat, el putandu-se angaja pentru a plati un imprumut pentru a face o donatie sau pentru alt scop. Dimpotriva, contractele consensuale, reale si nenumite sunt contracte concrete.

Contractele de drept civil si de ius gentium. Sponsio contractele literale sunt reglementate de dreptul civil si rezervate cetatenilor sau peregrinilor cu ius comercii. Celelalte contracte si pacte sunt permise tuturor locuitorilor imperiului.

Contracte de drept strict si de buna-credinta. Mutuum, contractele verbale si literale sunt de drept strict celelalte si pactele sunt de buna-credinta. Diviziunea a fost facuta in raport cu actiunile care le sanctioneaza. In actiunile de drept strict, puterea de apreciere a judecatorului era restransa sau nu exista deloc (de exemplu, in actiunea certae pecuniae). In actiunile de buna-credinta, puterea de apreciere a judecatorului era mare. Se sanctioneaza datoriile a caror nastere este eventual subordonata unor conditii sau a caror intindere este fixata de judecator dupa imprejurari aparute ulterior.

In aceste actiuni judecatorul cerceteaza daca actul s-a facut cinstit, fara violenta sau eroare, daca promisiunea s-a executat dupa intentia partilor si conform bunei credinte.

Principalele trasaturi ale operatiilor de buna credinta sunt:

- exceptia de dol era totdeauna subinteleasa in actiune;

intarzierea debitorului facea sa curga dobanzile la sumele de bani, incepand de la scadenta. Debitorul de rea-credinta era obligat sa predea fructele lucrului datorat, de la scadenta.

In actiunile de drept strict dobanzile si fructele erau datorate numai de la litis contestatio.

- pactele adaugate contractelor de buna-credinta imediat (in continenti) erau sanctionate cu actiunea din contract (daca erau pacte in favoarea creditorului) si cu exceptia de pact convenit, daca erau pacte in favoarea debitorului.

2.1. Contractele formale

2.1.1. Nexum

Este un act solemn care se incheie cu arama si balanta (per aes et libram) prin el - in stravechiul drept roman, realizandu-se un imprumut pentru consumatie.

Acest contract foarte apropiat de mancipatie presupunea existenta vointei ambelor parti, prezenta acestora a cinci martori cetateni romani si puberi, un purtator de balanta (libripens) arama si balanta. Se pronuntau cuvinte solemne si din momentul incheierii actului, forta de munca a debitorului era aservita creditorului, in sensul ca daca nu achita la scadenta era luat in putere (nexum) avand o situatie asemanatoare cu a lui iudicatus, cel condamnat prin sentinta judecatoreasca, care trebuie sa execute hotararea in termenul stabilit.

In acest contract de imprumut debitorul ramanea liber, dar devenea "nexum" si "obaeratus", adica inlantuit virtual si cu obligatia de restituire a sumei. Printr-o lege din anul 326 i. H., nexum-ul a fost desfiintat, fiind eliberati toti debitorii din inchisori. Din acest moment forta de munca a oamenilor liberi este inlocuita cu forta de munca a sclavilor.

2.1.2. Contractele verbale

Sunt contracte verbale: sponsio, stipulatio, juramantul libertului si constituirea dotei (dictio dotis). Dintre acestea cel mai important era considerat stipulatia reglementata de ius gentium, fiind identic cu sponsio, contract rezervat cetatenilor romani, diferenta constituind-o ritualul ce era folosit.

In vederea incheierii contractului se punea o intrebare care trebuia urmata de un raspuns. Astfel pentru contractul sponsio creditorul punea intrebarea - spondesne? (promiti ?) Iar debitorul raspundea - spondeo - (promit) iar pentru stipulatie erau utilizati termenii: promitis? - promitto - fide promittis? Fide promitto; dabis? Dabo; Facias? Faciam.

Intrebarile si raspunsurile erau orale, surdul si mutul neputand incheia o stipulatie.In epoca clasica a dreptului roman - mai precis in cea de a doua parte a acesteia, formalismul incepe sa dispara, in sensul ca partile au voie sa foloseasca cuvinte care sa le exprime vointa, renuntandu-se la expresiile solemne.

In vechiul drept roman stipulatia era orala si se putea proba cu martori. Cu timpul, s-a renuntat la stipulatia orala si s-a trecut la cea scrisa.

In timpul lui Iustinian s-a hotarat ca inscrisul respectiv sa prevada data, locul si numele partilor cu precizarea ca a avut loc o stipulatie. In epoca clasica stipulatia a fost folosita pentru promisiuni de donatii, dote, vanzari, constituire de garantii personale. Stipulatia dadea nastere la o obligatie care era sanctionata in timpul Legii celor XII Table printr-o actiune a legii - per iudicis postulationem, iar in timpul procedurii formulare dadea nastere la o condictio certae pecuniae sau o condictio certae rei, actio ex stipulatu ori o condictio incerti. Condictio certae pecuniae sanctiona stipulatia prin care se promisese un lucru iar actiunea ex stipulatu, o promisiune de a face sau a nu face ceva (un incertum).

2.1.3. Contractele literale (litteris)

Solemnitatea acestora consta intr-o forma scrisa de creditor pe registrul lui care se numea codex accepti et expensi, in care sefii de familie notau incasarile si platile pe masura ce aveau loc (acceptum, expensum).

Registrele respective se numeau adversaria. Periodic, se pare lunar - sefii de familie treceau de pe adversaria cheltuielile si platile pe alte registre: codex accepti et expensi, in care se faceau doua feluri de mentiuni: nomina arcaria si nomina transcripticia. Nomina arcaria erau simple mentiuni privind incasarea sau plata unor sume de bani. Nomina transcripticia era de doua feluri: transcriptio a re in personam si transcriptio a persona in personam. Nomina transcripticia erau obligatii in favoarea titularului registrului, creditorului.

Formarea contractelor literale:

1. Transcriptio a re in personam transforma o datorie dintr-o cauza oarecare, intr-o datorie nascuta dintr-un contract literar. Astfel, creditorul care avea de primit spre exemplu 100 de sesterti ca pret dintr-o vanzare, transforma creanta in felul urmator: la coloana acceptum din registru scria ca a primit 100 de sesterti cand in realitate nu-i platise nimic. Datoria de vanzare se stinge prin mentiunea facuta in coloana acceptum, primit si se nastea o creanta noua din mentiunea scrisa facuta la coloana expensum, platit.

2. Transcriptio a persona in personam. In acest fel de mentiune se stingea datoria unui debitor si se trecea asupra unui alt debitor. Trecerea se facea in felul urmator: la coloana primit - acceptum, creditorul (titularul registrului) trecea ca a primit datoria de la primul debitor, desi nu primesc nimic: am primit de la Titus 100 de sesterti, scria creditorul. Datoria lui Titus era stinsa. La coloana plati, expensum, creditorul trecea: am platit 100 de sesterti lui Maevius (noul debitor care inlocuia pe Titus), cand in realitate nu platise nimic. Dar mentiunea aceasta, crea obligatia in sarcina lui Maevius de a plati 100 de sesterti. Aceasta este ipoteza delegatiei de plata, dar actul juridic nu era valabil fara consimtamantul noului debitor, care facea o mentiune in registru, "mi-ai platit 100 de sesterti" (expensi mihi tulisti).

Contractul literal era de drept civil si sanctionat cu o condictio certae pecuniae putand fi incheiat si intre absenti.

3. Contractele literale si peregrinii. Au existat discutii daca peregrinii puteau sa foloseasca contractul literal si doi jurisconsulti Sabinius si Cassius au ajuns la concluzia ca numai in cazul contractului transcriptio a re in personam obliga pe peregrini, in timp ce transcriptio a persona in personam nu crea obligatii pentru peregrini.

2.1.4. Chirografele si singrafele

Acestea erau simple inscrisuri probatorii, care nu dadeau nastere la obligatii. Chirografele erau inscrisuri prin care o persoana recunostea ca datoreaza ceva altei persoane. Ele erau scrise la persoana intai.

Singrafele erau inscrisuri redactate la persoana a treia prin care se descriau termenii in care o persoana se angajase fata de alta persoana.

Contractele literale au disparut dupa sec. al III-lea, fiind inlocuite treptat de contractele denumite querela non numeratae pecuniae.

2.1.5. Querela non numeratae pecuniae

Protectia debitorului inaintea aparitiei querelei non numeratae pecuniae.

Querela este o plangere pe care o introduce debitorul impotriva creditorului care nu i-a remis suma promisa, desi debitorul i-a dat un inscris prin care recunostea incasarea sumei. Era atacat deci inscrisul prin care debitorul recunostea primirea sumei de bani.

1. Inaintea aparitiei privitor la banii nenumarati. In epoca clasica, debitorul se putea apara, cu o exceptie de dol si trebuia sa dovedeasca ca nu a primit banii, proba ce era aproape imposibil de facut. Debitorul mai avea la dispozitie si o actiune (condictio) pentru a cere sa fie eliberat de promisiunea facuta fara cauza (condictio sine causa).

2. Querela non numeratae pecuniae. O constitutie a imparatului Caracalla din anul 215 rastoarna sarcina probei, obligandu-l pe creditor sa probeze ca a numarat efectiv suma inscrisa in inscris atunci cand debitorul ridica aceasta exceptie. Exista si posibilitatea ca debitorul sa cheme in judecata pe camatar pentru a cere eliberarea de promisiune si restituirea inscrisului si in acest caz revenea creditorului sarcina de a dovedi ca banii au fost efectiv numarati.

Aceasta plangere (querela) putea fi introdusa in termen de un an de la redactarea inscrisului, termen ce a fost prelungit la 5 ani de imparatul Diocletian, dupa care a fost redus la 2 ani de imparatul Iustinian. Acesta a extins querela si la alte obligatii. Ex.: restituirea dotei, remiterea marfurilor care nu au fost primite etc.

2.2. Contractele reale

Contractele reale sunt conventiile in care se cere pe langa acordul de vointa, remiterea unui lucru. Ele au aparut in epoci diferite. Imprumutul de consumatie denumit mutuum a aparut intre 254-154 i. H., iar fiducia la inceputul sec. I i. H. Mai tarziu, a aparut depozitul, comodatul si gajul, fiind prevazute de dreptul civil.

2.2.1. Imprumutul spre consumatie

Este un contract in baza caruia o persoana remite unei alte persoane proprietatea unor lucruri de gen cu obligatia pentru primitor de a restitui aceeasi calitate si in aceeasi cantitate.

Contractul ia fiinta prin acordul de vointa al partilor si predarea lucrului. In epoca veche, remiterea lucrului constituia elementul determinant. Contractul de imprumut sub aceasta forma - mutuum este un contract real fiind sanctionat cu o actiune --certae creditae pecuniae sau certae rei, in situatia cand imprumutul consta in lucruri de gen, altele decat banii. Fiind vorba de lucruri de gen ele erau determinate prin cantarire, masurare sau numarare (lucruri quae pondere, numero, mensurare constant). Individualizarea lor se facea in raport de cantitate si calitate.

Acest contract nu prevedea incasarea unor dobanzi fiind considerat de ius gentium, de drept strict si gratuit. In situatia cand lucrul imprumutat producea debitorului un prejudiciu, el nu putea fi urmarit decat in baza actiuni pentru dol, care trebuia insa dovedit de creditor.

Contractul nu creeaza obligatia in sarcina debitorului, in afara de restituirea lucrului in conditiile aratate. Printr-un senatus consult dat pe timpul imparatului Vespasian s-au interzis imprumuturile in bani, care aveau drept scadenta momentul mortii sefului de familie, oprind pe camatari sa imprumute bani fiilor acestuia. Daca debitorul platea de buna voie, nu mai putea cere restituirea banilor.

2.2.2. Imprumutul cu dobanda

Acest contract cuprindea o stipulatie de dobanda si se numea foenus si era folosit in cazul imprumutului de marfuri, imprumuturilor acordate de bancheri in cazul imprumuturilor pentru comertul pe mare (nauticum foenus).

Dobanzile erau de obicei foarte mari, fiind unul din motivele care a determinat nemultumirea plebei si mai tarziu ca urmare a luptelor duse de aceasta cu aristocratia a contribuit la aparitia Legii celor XII Table, care a fixat dobanzi legale stabilite la a 12-a parte din capital. Se folosea in dreptul roman si conventia de anatocism care constituia o intelegere intre creditor si debitor conform careia dobanzile se adauga la capital, pentru a produce la randul lor dobanzi. Aceasta conventie a fost interzisa printr-un senatus consult in sec. I i. H.

2.2.3. Fiducia

Este un contract care consta in instrainarea unui lucru prin mancipatio sau in iure cessio si o conventie de restituire a proprietatii. Era folosit la constituirea unui depozit, a unui comodat, a unui gaj, a unei donatii mortis causa, a unei dote cu conventie de restituire unei terte persoane, pentru a realiza o donatie prin persoana interpusa; prin fiducia se asigura iesirea femeii din familia agnatica (coemtio fiduciaria), se facea un testament (mancipatio-familiae), se emancipa un copil sau se dadea un copil in adoptie (fiducia manumissionis causa). Cu alte cuvinte, fiducia era un contract pentru a realiza diferite operatii juridice, care prin ele insele nu erau sanctionate (de exemplu, gajul). Lucrul care se transfera in baza acestui contract trebuie sa fie un corp cert, un lucru neconsumtibil. Totusi formau obiectul fiduciei si mase de bunuri corporale si incorporale: hereditatea.

Sunt cunoscute doua feluri de fiducii: fiducia cu prietenul si fiducia cu creditorul.

In cadrul primului contract se realiza un depozit, un imprumut spre folosinta sau un gaj (contracte gratuite). Transferul in proprietate in acest caz era facut cu scopul de a pastra lucrul in depozit sau pentru a se folosi de el (comodat).

In cadrul celui de al doilea contract se realizeaza un gaj, creditorul obligandu-se sa restituie proprietatea lucrului dupa ce va fi platit.

Actiunile care puteau fi folosite in cazul nerespectarii contractului fiducia erau:

1. Actiunea in factum a carei formula prevedea obligatia pentru judecator de a verifica daca partile au avut o comportare corecta in relatiile lor (ut inter bonus aqier oportet ei sine fraudatione).

2. Usureceptio fiduciae, adica uzucapiunea lucrului dat in proprietate fiduciara in situatia cand primitorul nu-l restituia in conditiile convenite prin contract. Termenul pentru uzucapiune era de un an.

In epoca lui Iustinian, acest contract dispare prin caderea in desuetudine a mancipatiei si a institutiei in iure cessio.

2.2.4. Comodatul (imprumutul de folosinta)

Este un contract in virtutea caruia o persoana remite un lucru unei alte persoane pentru a se folosi in mod gratuit si a-l inapoia la cerere. La baza contractului este un acord de vointa al partilor urmat de predarea lucrului. Comodatarul (cel care primeste lucrul) are numai detentia (nudo posessio), comodantul ramanand proprietarul lucrului, el putand fi si posesorul acestuia. Comodatarul are obligatia sa pastreze lucrul in caz de pierdere urmand a raspunde daca se dovedeste dolul sau culpa sa. El nu raspunde in cazul cand lucrul s-a pierdut in mod fortuit fara culpa sa.

Comodatarul are obligatia de a pazi lucrul si de a-l restitui la termenul stabilit, actiunea pe care o poate introduce impotriva sa comodantul fiind denumita commodati directa. El are insa dreptul de a solicita sa i se plateasca de comodant cheltuielile facute cu conservarea lucrului in baza unei actiuni denumita commodati contraria.

2.2.5. Depozitul

In baza acestui contract o persoana numita deponent remite unei alte persoane numita depozitar un lucru cert ca sa-l pastreze in mod gratuit si sa i-l restituie la cerere. Depozitarul nu are decat detentia bunului si este obligat sa-l conserve, raspunzand in caz de pierdere numai cand se face dovada dolului. In dreptul lui Iustinian s-a admis si culpa lata, iar pentru culpa levis in abstracto numai daca oferta incheierii contractului (luarea lucrului in depozit) a apartinut depozitarului.

Depozitarul nu are voie sa se foloseasca de lucrul luat in depozit (furtum usus) in cazul acesta fiind pedepsit. Pe de alta parte, deponentul are obligatia sa restituie depozitarului cheltuielile facute de acesta cu pastrarea bunului.

In afara depozitului ordinar exista depozitul necesar, depozitul sechestru si depozitul neregulat.

Depozitul necesar se face in caz de calamitati naturale: incendii, inundatii, razboi, naufragiu etc. cand deponentul nu dispune de timp pentru a-si alege depozitarul si din acest motiv acesta are o raspundere mai mare decat in depozitul ordinar fiind obligat sa plateasca dublul lucrului primit in depozit.

Depozitul sechestru este depozitul unui lucru asupra caruia exista un litigiu, depozitarul avand posesiunea lucrului. El poate uzucapa bunul pentru castigatorul procesului cu obligatia de a-l preda acestuia in schimbul unei retributii pentru serviciul facut.

Depozitul neregulat este depozitul unui lucru de gen (in mod obisnuit bani). Proprietatea lucrului in cazul unei sume de bani se transfera la depozitar, in mod obisnuit un bancher. In acest contract de depozit se admite o conventie pentru plata dobanzii la suma datorata, daca depozitarul a fost pus in intarziere.

2.2.6. Gajul

Prin acest contract debitorul remite un lucru creditorului pentru a-i garanta plata, acesta pastrand lucrul pana in momentul achitarii sumei datorate de debitor.

Creditorul primind lucrul in gaj are obligatia de a-l pastra raspunzand in caz de pierderea lucrului, daca aceasta imprejurare s-a produs printr-un dol sau din culpa levis in abstracto, culpa apreciata ca neputand fi facuta decat de o persoana insuficient de diligenta.

Creditorului i se interzice folosirea lucrului primit in gaj, in caz contrar putand fi sanctionat pentru furt al uzajului. Daca l-a vandut dupa scadenta si la un pret superior sumei imprumutate, este obligat sa restituie diferenta debitorului.

Creditorul are dreptul de a percepe fructele daca lucrul dat in gaj este frugifer, dar valoarea lor va fi scazuta din dobanda care i se cuvine. In cazul cand fructele au o valoare mai mare, suma incasata va fi scazuta si din capital (dors). Pactul de anticreza este conventia prin care creditorul este autorizat sa retina fructele produse de lucrul dat in gaj cu titlu de dobanda.

Debitorul este raspunzator de dol si de culpa levis in abstracto. El trebuie sa restituie creditorului toate cheltuielile pe care le-a facut cu pastrarea lucrului sau pentru prejudiciile suferite din cauza lucrului. Actiunea creditorului impotriva debitorului era denumita pigneraticia directa si cea a debitorului impotriva creditorului pigneraticia contraria.

2.3 Contractele consensuale

2.3.1. Vanzarea-cumpararea (emptio-venditio)

Vanzarea-cumpararea este un contract prin care o persoana denumita vanzator (venditor) se obliga sa predea posesiunea linistita a unui lucru unei alte persoane, numita cumparator, emtor, care la randul sau se obliga sa-i plateasca in schimb o anumita suma de bani, pretiune, merx.

Din aceasta definitie rezulta ca este vorba de vanzarea unui lucru pe credit, deoarece predarea lucrului si/sau plata pretului au loc dupa incheierea contractului, la o data fixata de parti. In dreptul roman era cunoscuta insa si vanzarea in care plata pretului si predarea lucrului aveau loc imediat dupa consimtamant, cat si vanzarea care transfera proprietatea lucrului.

In ce priveste vanzarea pe credit, lucrul vandut trebuia sa fie un lucru susceptibil de a intra in proprietatea privata, adica un lucru in patrimonio, in comercio. El putea fi corporal sau incorporal (o mostenire) un lucru prezent sau viitor (o recolta viitoare) un lucru de gen sau un lucru de specie. Era admisa si vanzarea lucrului altuia pentru ca vanzatorul se obliga sa predea posesiunea linistita a lucrului, nu si proprietatea. Existau doua situatii:

Cumparatorul stie ca i se vinde si urmeaza a i se preda lucrul altuia. In acest caz, vanzatorul este de buna-credinta, instiintandu-l pe cumparator despre situatia lucrului si acela a acceptat.

Cumparatorul nu stie ca i se vinde lucrul altuia, vanzatorul fiind de rea-credinta. In aceasta situatie, cumparatorul daca observa ca i s-a vandut lucrul altuia, poate sa cheme in judecata pe vanzator - chiar daca nu a fost tulburat in posesie - prin actiunea din contract - empti. Daca cumparatorul este tulburat in posesie, el poate cere vanzatorului sa-l asiste in procesul pe care-l are cu tertul ce invoca proprietatea lucrului, avand in vedere ca vanzatorul i-a promis posesiunea linistita a acestuia. Si in acest caz cumparatorul se va folosi de actiunea emti.

O ultima situatie exista atunci cand cumparatorul care stie ca i s-a promis lucrul altuia si i s-a predat, este tulburat in posesie. El are actiunea de vanzare, pentru ca vanzatorul i-a promis posesiunea linistita a lucrului (vacuam possessionem tradere).

Un element important al contractului este consimtamantul, in cazul cand contractul se incheie prin simplu acord de vointa - solo consensu. In unele cazuri partile se inteleg ca vanzarea sa fie considerata valabil incheiata numai in momentul in care intocmesc un inscris sau in momentul in care una din ele da o arvuna.

Arvuna arrha - consta dintr-un lucru oarecare, un inel, o suma de bani pe care una din parti o da celeilalte, pentru a-si manifesta vointa ca intelege sa incheie contractul. In dreptul lui Iustinian, arvuna era si un mijloc care permitea partilor sa se retraga din contract. Pierde arvuna partea care a dat-o, daca se razgandeste; partea care a primit arvuna trebuie s-o restituie si sa dea o suma egala cu ea cu titlu de pedeapsa daca se razgandeste.

Un element al contractului este pretul - cert in principiu - se fixa in bani - pecunia numerata. Se putea da si un lucru in locul pretului - datto in solutum. Pretul trebuia sa fie certum, verum si iustum, adica real si nu fictiv, altfel poate fi vorba nu de o vanzare ci de o donatie. Pretul trebuia sa fie determinat (certum) in momentul incheierii contractului, iar pretul mai mic din valoarea lucrului era considerat non iustum.

Vanzatorul avea urmatoarele obligatii: de a pastra lucrul pana la predare, de a preda posesiunea linistita a lucrului, de a raspunde pentru evictiune si pentru viciile ascunse ale lucrului.

a)      Obligatia de a pastra lucrul pana la predare.

Se face deosebirea intre lucrul de gen si de corp cert.

Lucrul de gen nu piere - genera non pereunt, in sensul ca daca lucrul piere, vanzatorul are posibilitatea de a gasi alt lucru de acelasi gen, in aceeasi calitate si cantitate pentru a-l preda cumparatorului. Daca lucrul care trebuia predat era de corp cert, atunci pierderea lui din caz de forta majora sau din caz fortuit libereaza pe vanzator.

De asemenea, se facea distinctie in legatura cu persoana din culpa careia a pierit lucrul. Daca survine din culpa sau dolul vanzatorului, atunci raspunde acesta. Exista regula ca daca lucrul pierea dupa ce s-a incheiat contractul, fara culpa vanzatorului, cumparatorul este obligat sa plateasca pretul desi vanzatorul nu poate sa-i mai predea marfa.

Daca lucrul a pierit din caz fortuit sau de forta majora, cumparatorul are actiunea Legii Aquilia contra autorului delictului, daca a fost furat are actiunea de furt.

Cumparatorul nu suporta pierderea cand vanzarea s-a incheiat sub conditie si conditia nu se indeplineste, atunci cand lucrul a pierit, deoarece contractul nu se definitiveaza decat dupa indeplinirea conditiei.

Exista posibilitatea ca printr-un pact la vanzare sa se stabileasca suportarea riscurilor de catre vanzator in orice imprejurare.

b)      Obligatia de a preda posesiunea linistita a lucrului si de a se abtine de la orice dol. Posesiunea linistita a lucrului presupune ca titularul sa nu fie tulburat de o terta persoana prin actiunea in revendicare, prin interdict posesor sau printr-o alta actiune.

Vanzatorul avea obligatia de a se abtine de la orice fel de dol, daca este proprietarul lucrului, trebuie sa treaca cumparatorului si proprietatea; trecerea proprietatii se face dupa caz prin mancipatie, in iure cessio sau traditie. Actiunea din contract impotriva celui care de rea-credinta a vandut lucrul altuia, se intemeia pe ideea de dol (purgari dolo malo).

c)      Obligatia de a garanta pe cumparator pentru evictiune. Evictiunea reprezenta pierderea posesiunii ca urmare a faptului ca un tert a castigat in actiunea in revendicare sau in interdictul posesoriu pe care l-a introdus. Persoana evinsa poate sa conserve posesiunea lucrului, dar cu alt titlu.

In vechiul drept roman, vanzarea se facea prin mancipatie. Cumparatorul avea dreptul de a cere vanzatorului sa vina sa-l apere in procesul deschis de tert, sa-l asiste (praestare auctoritatem). In cazul in care evictiunea avea totusi loc, cumparatorul avea actiunea auctoritatis impotriva vanzatorului, pentru a-icere sa plateasca dublul pretului platit. Actiunea avea un caracter penal, dar nu putea fi folosita decat in cazul mancipatiei.

Cand apare vanzarea consensuala vanzatorul poate promite cumparatorului o despagubire pentru caz de evictiune - rem habere licere.

d)      Obligatia de a garanta pentru viciile ascunse ale lucrului. Cumparatorul avea doua actiuni: actiunea redhibitorie si actiunea quanti minoris.

Prin actiunea redhibitorie se putea cere desfacerea vanzarii, in termen de 6 luni, iar prin cea de a doua reducerea pretului in masura in care viciul descoperit micsorase valoarea lucrului in termen de un an.

Obligatia cumparatorului

Cumparatorul trebuia sa plateasca pretul si eventual cheltuielile de pastrare a lucrului, daca s-a stabilit prin conventie ca lucrul sa ramana la vanzator pana la o anumita data. Daca cumparatorul a primit lucrul si nu a platit pretul la termenul stabilit, este obligat sa suporte o dobanda. In acest caz vanzatorul are si un drept de retentie asupra lucrului pana la plata pretului.

In ipoteza stabilirii unui termen pentru plata pretului, vanzatorul poate sa prevada in contract o clauza numita commisoria, in sensul ca vanzarea se va desfiinta daca cumparatorul nu va plati pretul la termenul respectiv.

Transferul proprietatii lucrului a constituit o problema controversata in dreptul roman. Potrivit dreptului lui Iustinian, proprietatea lucrului vandut nu se transfera pana nu se plateste pretul. S-a admis o exceptie si anume atunci cand cumparatorul a pus la dispozitia vanzatorului o garantie. In dreptul clasic folosindu-se mancipatia si in iure cessio se considera ca proprietatea se transfera chiar daca nu se platise pretul.

Vanzarea putea fi facuta cu adaugarea unor pacte. In afara de pactul comisoriu existau: in diem addictio, pactum disciplentiae si pactul de retrovendendo.

In diem addictio se prevedea ca vanzatorul are dreptul sa desfaca vanzarea, daca intr-un anumit timp, gasea conditii mai avantajoase.

Pactul displicentiae era in favoarea cumparatorului care putea inapoia lucrul intr-un anumit termen, cand constata ca nu-i corespunzator.

Pactul de retrovedendo permitea vanzatorului sa desfaca contractul, restituind pretul.

Actiunile folosite in cele 3 cazuri erau: actiunea din contract, actiunea empti sau cea venditi, dupa caz.

Despagubirea acorda cumparatorului valoarea lucrului in momentul pronuntarii sentintei. Suma de bani stabilita de judecator era in concordanta cu prejudiciul suferit de reclamant, prin faptul ca predarea lucrului n-a avut loc (quanti interest).

2.3.2. Locatiunea (locatio-conductio)

Locatiunea a fost cunoscuta - in dreptul roman sub diferite forme, avand originea in dreptul public.

Se afirma ca locator este o persoana care incredinteaza un lucru unei alte persoane, care are dreptul de a-l folosi. Locatorul este proprietarul lucrului sau o alta persoana care are dreptul de a-l inchiria unei persoane denumita locatar (conductor) - pentru un beneficiu: o suma de bani. Aceasta il poate lua, ducandu-l acolo unde doreste (cum ducere, conductio).

In cazul cand se pune la dispozitie o materie (ex.: aurul) pentru confectionarea unui lucru, cel care comanda se numeste locator. Situatia se schimba, locatorul fiind cel care plateste meseriasului pentru executarea lucrului cerut: contractul era denumit locatio operis faciendi.

O alta forma de contract de locatie era locatio operarum, locatorul oferindu-si serviciile, iar conductorul (locatarul) plateste pretul acestui serviciu (merces).

Se cunosc diferite forme practice pentru intocmirea unui astfel de contract:

- arendarea pamantului statului de catre cenzor pe un termen anumit (locatio rei);

- incredintarea de catre magistrati unor antreprenori executarea unor lucrari publice (locatores operis faciendi). Operatiunea se numea locatio conductio operis faciendi;

- de asemenea, in scopul angajarii personalului in administratie magistratii utilizau contractul locatio conductio operarum.

A) locatio conductio rei

Este contractul prin care o persoana inchiriaza sau arendeaza un lucru, angajandu-se sa acorde folosinta linistita a acestuia unei alte persoane, numita conductor (locator), in schimbul platii unui pret fixat in bani.

Lucrul inchiriat poate fi mobil sau imobil, dar corporal si susceptibil de acte juridice intre particulari (in commercio). Avea dreptul de a incheia un astfel de contract nu numai proprietarul lucrului, ci si persoanele care-l aveau in posesiune, in uzufruct cu titlu de emfiteoza, superficie, habitatie sau operae, cu conditia de a avea stapanirea efectiva si de a putea dispune de el.

Contractul se incheia prin simplul acord de vointa al partilor, dar se putea conveni ca in vederea perfectarii trebuie redactat un inscris.

Pretul era stabilit in bani, existand in principiu obligatia ca suma sa fie indicata in momentul incheierii contractului, desi uneori se admitea ca se va fixa si ulterior, daca partile conveneau in acest sens - spre exemplu la ridicarea unor bunuri date pentru efectuarea unor lucrari (prestatii).

Chiriasul sau arendasul au obligatia de a plati chirie sau arenda (merces) si de a se folosi de lucrul inchiriat ca un bun gospodar (bonus pater familias).

Locatorul are obligatia de a pune la dispozitie folosinta linistita a lucrului, chiriasului sau arendasului care sunt garantati impotriva viciilor ascunse ale lucrului si impotriva evictiunii, avand la dispozitie actiunea izvorata din contract (conducti) impotriva locatorului.

Avand caracter consensual locatiunea se stinge prin vointa ambelor parti. Uneori era posibil ca acest contract sa se stinga si prin vointa numai unei singure parti, in situatia cand proprietarul avea nevoie urgenta de lucru sau il instraina, ori lucrul se deteriorase, incat nu mai putea fi folosit fara ca chiriasul sa fie in culpa.

Daca inchirierea se facea pentru un numit termen (de obicei, 5 ani) contractul inceta la implinirea termenului, dar el putea fi prelungit (tacita reconductie).

Astfel, se considera ca partile au convenit tacit sa prelungeasca contractul, daca la ajungerea la termen, chiriasul ramanea mai departe in folosinta platind chirie, iar proprietarul accepta aceasta situatie.

B) contractul locatio operarum (de prestare de servicii sau contractul de munca).

Prin acest contract o persoana (locator) se angajeaza sa puna la dispozitia unei alte persoane (conductor) forta sa de munca pentru un anumit timp, in schimbul unei sume de bani numita merces sau pretium. Serviciile promise se numeau operae. Sclavul era inchiriat pentru munca, la fel ca un lucru (locare rem, locare servum).

In ce priveste oamenii liberi, acestia aveau o situatie asemanatoare, in sensul ca se inchiriau ei si nu serviciile ce le faceau. Mai tarziu, in epoca clasica juristii au facut distinctia neta intre operae si locare rem (a inchiria serviciile si a inchiria lucrul), considerand ca omul liber isi poate inchiria serviciile, dar nu se poate inchiria pe sine, deci nu poate forma obiect de contract.

Se facea deosebire intre munca cetateanului pe pamantul sau si munca celui ce se angaja pentru o suma de bani, mercennarius operarius sau faber, acestia punandu-si la dispozitie forta de munca pentru un anumit timp. Contractul putea sa prevada o sanctiune pentru muncitorul care intrerupea lucrul (o suma de bani pentru fiecare zi nelucrata).

Pe de alta parte, cel care angaja (conductor) avea obligatia de a plati suma de bani convenita si daca nu platea la termen, era sanctionat cu o amenda pentru fiecare zi de intarziere. Acesta trebuie sa-si asume si anumite riscuri, spre exemplu, plata muncitorului in cazul neprestarii muncii datorita intervenirii fortei majore.

C) contractul pentru executarea unei lucrari determinate (locatio-conductio operis faciendi)

Prin acest contract, conductorul, antreprenorul se angajeaza sa execute o lucrare determinata, iar cel care comanda lucrarea, locatorul sa plateasca un pret in bani (merces). Plata se facea numai dupa ce lucrarea a fost aprobata de cel care a comandat-o. In cazul pieririi lucrarii inainte de a fi aprobata, conductorul, antreprenorul trebuia sa-si asume acest risc, neprimind pretul stabilit.

Daca riscurile interveneau dupa primirea lucrarii, ele erau asumate de catre cel care a comandat.

2.3.3. Mandatul

Mandatul (mandatum) este un contract prin care o persoana (procurator, mandatarius) promite unei alte persoane numita mandant (mandator) sa-i faca un serviciu gratuit. La inceput obligatiile revin mandatarului, dar mai tarziu, vor reveni si mandantului.

Gratuitatea acestui contract era specifica oranduirii sclavagiste. Ex.: libertul sau clientul se ocupa gratuit de afacerile patronului.

Dreptul roman vechi si in mare masura dreptul clasic nu admitea reprezentarea in actele juridice. Actul facut in numele si pentru o alta persoana producea efecte numai in persoana celui care il savarsise. Astfel, procuratorul care cumpara o cladire cu banii mandantului, devenea el proprietarul cladirii, desi incheiase operatia pentru mandant. Functiona deci principiul res inter alios acta, alios neque nocere, neque prodesse potest - actul incheiat intre doua persoane nu trebuie sa foloseasca altor persoane, nici sa le prejudicieze.

Mai tarziu, acest principiu n-a mai functionat pe deplin acceptandu-se ideea reprezentarii.

Pentru a fi considerat legal intocmit (incheiat) contractul de mandat trebuia sa aiba un obiect licit, moral, care sa prezinte interes pentru mandant. Se considera valabil si mandatul in interesul atat al mandantului, cat si al procuratorului, mandatarului.

Se da ca exemplu in literatura de specialitate, cazul creditorului care doreste sa introduca actiunea direct impotriva fideiusorului, deoarece i se pare mai solvabil decat debitorul principal. Fideiusorul amenintat cu actiune, cade la invoiala cu creditorul sau si da mandat sa urmareasca pe debitorul principal pe riscul fideiusorului.

De asemenea, s-a acceptat valabilitatea mandatului in interesul procuratorului si al unui tert. Exemplu: mandatul de a imprumuta cu dobanda o persoana. Fiind vorba de o garantie, mandatul garanteaza persoana respectiva.

Raspunderea mandatarului (procuratorului) in legatura cu neindeplinirea serviciului promis nu putea fi antrenata decat in caz de dol. In perioada lui Iustinian, el va raspunde si de culpa levis, in acea epoca mandatarul fiind in cele mai multe cazuri, salariat.

La sfarsitul mandatului, mandatarul avea obligatia de a prezenta socotelile, transferand toate drepturile dobandite, asupra mandantului, inclusiv remiterea sumelor de bani incasate, cum si toate creantele dar si obligatiile intervenite in baza mandatului.

Pe de alta parte, mandantul trebuia sa preia asupra sa toate obligatiile contractate de mandatar in exercitiul sarcinilor primite si sa-i suporte toate cheltuielile facute in acest scop. Daca mandatarul depasea imputernicirile date de mandant, purta o raspundere personala.

Mandatul lua sfarsit prin moartea sau capitis deminutio a uneia din parti, intrucat era un contract intuitu personae.

De asemenea, se stingea prin ajungerea la termen, prin executarea obiectului propus si prin vointa unilaterala a uneia din parti. Exista posibilitatea revocarii mandatarului, daca nu se suporta nici un prejudiciu de una din parti.

In sfarsit, mandatul se stingea asa cum am aratat, prin moartea mandantului, desi in aceasta privinta se punea problema daca mandatarul trebuia sa raspunda in cazul cand s-a indeplinit serviciul promis fara sa aiba cunostinta despre aceasta imprejurare. S-a admis ca el are actiune din mandat pentru a cere sa fie despagubit pentru cheltuielile facute cu ocazia executarii mandatului.

2.3.4. Societatea

Este un contract in baza caruia doua sau mai multe persoane pun ceva in comun in scopul de a realiza si de a imparti beneficii. Scopul societatii trebuie sa fie licit si in conformitate cu bunele moravuri.

Asociatii aveau obligatia sa aiba o contributie materiala proprie la infiintarea societatii printr-un aport in natura (lucruri) sau bani. In acelasi scop aportul lor putea consta si in punerea la dispozitie a unor drepturi reale sau de creanta servicii sau cunostinte de specialitate.

Asociatii participau atat la castigurile realizate, cat si la pierderi, acestea fiind determinate prin contractul de societate sau se apela la aprecierile unui arbitru (arbiter) care trebuia sa fie un om cinstit si de incredere (bonus vir).

In ipoteza cand in contract nu se prevedeau asemenea clauze, participarea la castiguri si pierderi se facea in mod egal, fara sa se tina seama de valoarea aportului asociatilor.

Contractul de societate inceta prin moartea sau capitis deminutio a unui asociat, prin pierderea totala a averii societatii sau insolvabilitatea asociatilor carora li s-a vandut averea (venditio bonorum), prin atingerea scopului in vederea caruia a fost constituita societatea sau imposibilitatea realizarii scopului propus. De asemenea, societatea se stinge prin vointa tuturor asociatilor sau a unuia din acestia.

2.4. Contractele nenumite

2.4.1. Aestimatum

Este o conventie in virtutea careia o persoana primeste un lucru a carei valoare a fost stabilita la o suma de bani, cu sarcina de a-l vinde si de a preda pretul, sau in cazul ca nu-l poate vinde, de a-l restitui. Este propriu-zis un pact, care se transforma in contract din momentul cand una din parti isi executa obligatia. Acest contract era apropiat de vanzare, de locatio operis faciendi, de locatio operarum sau de mandat, fara a se identifica insa cu vreuna din acestea.

In caz de risc pentru pierderea lucrului, in caz fortuit sau de forta majora, raspunderea revenea celui care primea bunul spre a-l vinde accipiens. Se accepta ca primitorul lucrului sa pastreze diferenta dintre valoarea stabilita anterior de parti si suma efectiv obtinuta prin vanzare.

2.4.2. Schimbul

Acest contract presupunea existenta mai multor operatii:

A) un schimb in care partile si-au remis reciproc lucrurile convenite;

B) o conventie de schimb, in urma careia numai una din parti a predat lucrul;

C) o conventie de remitere reciproca de lucruri, conventie care insa nu a fost urmata de executare de nici una din parti (un simplu pact de schimb). In dreptul bizantin (al lui Iustinian) a fost sanctionat numai schimbul in care obligatia este executata numai de una din parti.

Existau opinii divergente cu privire la natura juridica a acestui contract. Scoala de drept a sabinienilor afirmand ca schimbul este o varietate de vanzare, in timp ce scoala de drept a proculienilor sustinea ca intre cele doua contracte exista o serie de deosebiri:

1. contractul de vanzare se incheie pe baza consensului (acordul de vointa al partilor), fiecare parte angajandu-se sa faca ceva, in timp ce contractul de schimb se fundamenteaza pe predarea efectiva a unui lucru, in schimbul altui lucru (permutatio ex re traditio initium obligationis);

2. vanzatorul se obliga sa asigure cumparatorului posesiunea linistita a lucrului, garantand pentru evictiune si vicii ascunse ale lucrului, iar cumparatorul sa plateasca pretul. In contractul de schimb ambele parti au obligatia de a da ceva, ceea ce presupune trecerea proprietatii lucrului celeilalte persoane prin predarea directa a acestuia;

3. la contractul de vanzare se ia in considerare leziunea suferita de una din parti, pe cand la schimb, contractul nu se desface pentru leziuni;

4. vanzarea se desface daca exista un pact comisoriu expres, in timp ce, in cazul contractului de schimb, daca nici una din parti nu s-a executat, schimbul ramane valabil ca un pact neobligatoriu (placitum permutationis).

5. daca la vanzare riscul este numai pentru cumparator (periculum est emtoris), la schimb el este asupra celui care executa;

6. schimbul nu este valabil cand obiectul sau este un lucru strain, ceea ce la vanzare este posibil;

7. la vanzare exista o marfa si un pret, in timp ce la schimb nu se poate distinge cine este vanzatorul si cine este cumparatorul, care este lucrul vandut si care este pretul.

Opinia proculienilor a fost acceptata de majoritatea juristilor romani, iar Iustinian declarand schimbul diferit de vanzare a prevazut ca sanctiune o actiune civila de buna credinta denumita prescriptio verbis, pentru partea care s-a executat predand lucrul, fara a primi la randul sau lucrul promis de partea adversa. In epoca clasica insa, actiunea celui care preda lucrul, in caz de neexecutare din partea adversarului sau, se realiza printr-o conductio in sensul cererii de a i se restitui lucrul (ab rem dati).

2.4.3. Tranzactia

Este o conventie intre doua persoane prin care se stinge un litigiu intre parti, ambele facandu-si concesii reciproce. Exista conditia ca lucrul care formeaza obiectul tranzactiei sa fie susceptibil de acte juridice intre particulari, iar partile care fac tranzactia sa aiba capacitatea de a dispune, de a instraina sau de a transfera un alt drept real.

In epoca clasica tranzactia se facea prin stipulatie sau printr-un simplu pact.

2.4.4. Precariul

Precariul era o conventie prin care in perioada de inceput a statului roman, un patrician punea la dispozitia clientului sau o suprafata de teren in mod gratuit, in sensul ca nu se cerea bani, ci doar fidelitate, respect si executarea unor servicii. Datorita destramarii societatii gentilice, cand relatiile dintre patricieni si clienti s-au agravat, s-a admis ca printr-un interdict de precario dat de magistrat, patricienii isi pot redobandi terenurile date clientilor, pornindu-se de la ideea ca, clientul era un posesor precar, in sensul ca poate fi considerat posesor fata de terti, dar in nici un caz fata de proprietar care prin conventia incheiata nu a pierdut posesiunea.

3. Obligatii care se nasc quasi ex contractu

Sunt cunoscute sub aceasta denumire imbogatirea fara justa cauza, plata nedatoratului si gestiunea de afaceri. Ele sunt considerate acte juridice care pot da nastere la obligatii, avand o situatie apropiata de contracte.

3.1. Imbogatirea fara justa cauza

Juristii Ulpianus si Sabinus considerau ca tot ce se gaseste la cineva fara o justa cauza poate fi cerut inapoi, apreciindu-se ca este echitabil ca nimeni sa nu se imbogateasca in detrimentul altuia. In acest scop, s-a prevazut ca mijloc de actionare impotriva persoanelor care detineau bunuri fara a avea vreun drept asupra lor ex iniusta causa, actiunea in restituire condictio.

3.2. Plata nedatoratului

Este actul persoanei care primeste o plata facuta din eroare de o alta persoana. Primitorul se numeste accepiens, iar cel care plateste - solvens.

Se aplica principiul ca nimanui nu-i este permis sa se imbogateasca fara cauza in detrimentul altuia. Imbogatirea fara justa cauza este sanctionata cu actiunea condictio in debiti, pentru restituirea lucrului nedatorat.

Plata se considera nedatorata cand datoria era inexistenta sau s-a platit mai mult decat s-a datorat. Astfel, plata era nedatorata cand obligatia de plata era luata sub conditie si s-a facut inainte de indeplinirea acesteia; ori cand plata s-a facut prin dol de metus, contra legem rei iudicatae vel in iudicium de ductae etc.

Nu era considerata - nedatorata plata unei datorii naturale (pactul de dobanda adaugat la mutuum da nastere la o obligatie naturala). Atunci cand plata se facea cu buna-stiinta, in sensul ca persoana respectiva avea cunostinta ca nu datoreaza, ea se considera valabila.

3.3. Gestiunea de afaceri

Este actul unei persoane care fara sa fi primit o insarcinare speciala, face unul sau mai multe acte de administrare altei persoane.

Pentru existenta acestui act se cerea ca actul sa fie material (ex.: repararea unui gard care este pe punctul de a se prabusi), sau un act juridic, plata unei datorii a persoanei absente, altfel ar exista riscul punerii in vanzare a averii sale de catre creditor.

Initiativa in efectuarea actului trebuie sa apartina administratorului. Printre persoanele considerate ca pot indeplini astfel de acte sunt: curatorii, posesorul de buna-credinta si in orice situatie cand o persoana actioneaza in acest mod pentru altul si nu in interes propriu.

De asemenea, se cere conditia ca activitatea sa fie facuta fara mandat din partea persoanei interesate, iar gestorul sa fi indeplinit actele de administrare cu intentia de a-l obliga pe stapan (animus obligandi).

Nu va exista o gestiune de afaceri cand administratorul a intervenit din dorinta de a face stapanului o liberalitate. In plus,in dreptul lui Iustinian s-a decis ca administratorul sa nu fi lucrat impotriva vointei stapanului, care l-a avertizat in prealabil, interzicandu-i o asemenea interventie.

In executarea acestei obligatii administratorul trebuie sa se comporte ca un bun pater familias, continuandu-si activitatea chiar in cazul decesului stapanului, iar mostenitorii nu au cunostinta despre acest lucru, care l-a determinat sa intervina.

Administratorul raspunde pentru dol si culpa si are obligatia de a prezenta socotelile la finele gestiunii. El va restitui sumele de bani si dobanzile incasate pe care le-a folosit in interes personal, transferand totodata drepturile reale pe care le-a dobandit pentru stapan.

Stapanul ca beneficiar al activitatii administratorului este obligat sa ia asupra sa obligatiile asumate de administrator, sa-i plateasca cheltuielile facute in masura in care gestiunea a fost utila. Aprobarea gestiunii de catre stapan se numeste ratificare.

3.4. Actiunile de restituire ca sanctiune a imbogatirii fara justa cauza

Aceste actiuni erau: condictio in debiti, condictio causa data causa non secuta, condictio ab turpem causam, condictio ob iniustam causam, condictio sine causa.

A) actiunea condictio indebiti era folosita in cazul platii nedatoratului si dupa caz, putea fi: condictio certae creditae pecuniae, condictio certae rei si condictio incerti.

B) actiunea condictio causa data causa non secuta, era acordata in timpul lui Iustinian pentru contractele nenumite atunci cand se facea o prestatie in vederea unei cauze care nu s-a realizat - cu conventiile do ut des, do ut facias, cand prestatia promisa nu este indeplinita de accipiens.

C) actiunea condictio ob turpem causam era folosita cand accipiens, primitorul luase un lucru intr-un scop imoral, causa turpis.

S-a dat ca exemplu in literatura juridica situatia cand s-a platit depozitarului o suma de bani ca sa inapoieze lucrul.

Se efectueaza plata ca sa nu se comita un sacrilegiu (ne sacrilegium facias). Pentru ca sa se admita restituirea, trebuia ca motivul sa fie imoral numai pentru accipiens, primitorul. Daca motivul era imoral pentru ambele parti, cel care a prestat nu mai poate cere restituirea.

Se aplica principiul: nimanui nu-i este permis sa invoce in justitie propria imoralitate (nemo auditur propriam suam turpitudinem allegans), astfel ca lucrul prestat ramanea asupra posesorului. S-a dat ca exemplu de cauza imorala plata facuta de o persoana catre alta persoana pentru a comite un delict.

D) actiunea condictio ab iniustam causa este o actiune in restituire pentru o cauza contrara dreptului. Ex.: o suma de bani a fost platita sub amenintare, ori s-au platit dobanzi camataresti.

Cele 4 categorii de actiuni amintite sunt actiuni cu conditia sine causa, adica cauza nu a existat niciodata sau a disparut ulterior, causa finita. Se da ca exemplu de actiuni cand cauza n-a existat de la inceput, situatia cand pupilul a dat bani cu imprumut fara autorizarea tutorelui, auctoritas tutoris. S-a considerat ca in acest caz contractul nu este perfectat si banii se gasesc la persoana respectiva fara cauza. Sau intr-un alt caz, vanzatorul retine arvuna dupa ce contractul s-a executat de ambele parti, situatie in care cumparatorul poate cere restituirea arvunei pe calea unei actiuni condictio sine causa.