DIVIZIUNEA SI OBIECTUL DREPTULUI ROMAN

DIVIZIUNEA SI OBIECTUL DREPTULUI ROMAN

1. Diviziunea dreptului roman

1.1. Notiuni generale

Romanii au fost poporul care au stiut cel mai bine sa defineasca, sa stabileasca si sa clasifice institutiile juridice.

Ulpian imparte dreptul in: ♦    ius publicum si ♦ ius privatum.

♦ Ius Publicum - cuprindea acele reguli care stabilesc drepturile si indatoririrle dintre guvernanti si guvernati. Ca o ramura a dreptului public apare la romani dreptul sacru.

Nu ne vom ocupa de studiul dreptului public, ci de acela care guverneaza raporturile dintre particulari: dreptul privat.

♦ Ius Privatium - este dreptul care reglementeaza raporturile juridice dintre persoane particulare. Ulpian imparte dreptul privat in: a) ius naturale, b) ius gentium si c) ius civile.

Un alt jurist al vremii, Gaius, reduce aceasta clasificare numai la ius civilae si la ius gentium.

a) Ius naturale se pare ca a fost preluat de la greci. A aparut de la ideea ca trebuie sa existe reguli de drept care sa guverneze pentru oricine. Ulpian il defineste ca dreptul comun omului si tuturor vietuitoarelor. Definitia a fost criticata iar regulile dreptului natural n-au avut prea mare importanta pentru ca nu pot fi impuse reguli de drept direct animalelor.

b) Ius gentium este dreptul care se aplica omului, indiferent daca era sau nu cetatean roman.

c) Ius civile este format dintr-un complex de reguli pozitive care au fost create in exclusivitate cetatenilor romani. Se mai numeste si ius quiritium. Quiritii erau denumiti romanii de la dreptul de a purta lance. Ius (drept) se pare ca vine de la iubere (a porunci).

1.2. Diviziunea dreptului roman din punct de vedere al izvoarelor

In raport de izvoare, dreptul roman se imparte in ius scriptum (dreptul scris) si ius non-scriptum (dreptul nescris).

♦ Ius scriptum. Dreptul scris are la baza urmatoarele izvoare:

a) Lex - legea - era propusa de catre un magistrat si se hotara de poporul roman.

b) Plebiscitum - sunt hotararile luate de catre plebe; initial prin plebiscit erau obligati numai plebeii, din 415 i.Hr. au fost obligati si patricienii. Adunarile plebiscitare se invocau de catre un magistrat plebeian, cum ar fi un tribun.

c) Senatus consultum - sunt reguli de drept pe care le impune senatul. Devin izvor de drept cand nu se poate consulta poporul pentru a vota legi.

d) Constitutiile imperiale - sunt hotararile imparatilor fara sa consulte poporul. Asa cum am aratat ele se impart in edicte, mandate, rescripte si decrete.

e) Edictele magistratilor - cei mai fecunzi magistrati au fost pretoruil. Sunt un important izvor de drept. Pretorul a confirmat in practica dreptul civil, i-a suplinit lacunele. Pretorul era ales pe un an, la intrarea in functie publica edictul prin care arata principiile dupa care era dispus sa conduca comunitatea. Edili curuli, sunt presedinti de provincie si cenzori cu drept sa dea edicte.

f) Raspunsurile prudentilor - sunt consultatiile date de catre diversi jurisconsulti particularilor.

♦ Ius non-scriptum. Consuetudo (usus) - obiceiul - este singurul izvor de drept nescris. Consta in repetarea continuu a unei actiuni, si cu consimtamantul autoritatilor poate sa fie impusa ca o lege. Constantin interzice uzul care este contrar unui text scris. Iustinian spune ca legile nu pot fi abrogate prin uzuri contrarii.

2. Obiectul dreptului roman

2.1. Notiuni generale

Romanii desemnau dreptul prin ius civile (ius quiritium) aratand ca este proprium civim romanorum.

Odata cu dezvoltarea Romei, romanii intra in relatii cu alte popoare invecinate. Regulile care erau proprium civim romanorum nu putea fi aplicate decat romanilor. Se simte nevoi unor noi reguli care sa carmuiasca si aceste relatii, dintre romani si peregrini. Aceste norme de drept se numesc Ius gentium. Precizam ca ius gentium putea sa fie folosit si in relatiile dintre romani.

Romanii au impartit materia dreptului astfel:

♦ Ius personarum. Care cuprinde studiul persoanelor din mai multe puncte de vedere:

a) din punct de vedere al libertatii (status libertatis):

- oameni liberi

- scalvi

b) din punct de vedere al cetateniei (status civitatis):

- cetatean roman

- latin

- peregrin

c) din punct de vedere al familiei (status familiae):

- sef de familie

- persoane supuse sefului de familie

♦ Ius rerum. Cuprinde dispozitii care privesc bunurile omului. Aici intra:

- studiul proprietatii asupra lucrurilor

- studiul obligatiilor

- studiul succesiunilor

♦ Ius actionum. Se refera la regulile care au in vedere modul cum se desfasoara judecata:

- studiul lui Ius Publicum, cuprinde reguli de judecata si de procedura

- studiul lui Ius Privatum, cuprinde institutiile juridice care privesc persoane particulare.

2.2. Ius personarum

Cuvantul "persoana" vine din limba latina de la persona care era masca purtata de actrori atunci cand jucau pe scena. La romani, actorii nu se infatisau la teatru asa cum se infatiseaza astazi, ci apareau intotdeauna purtand pe fata o masca care reproducea aproximativ figura personajului pe care il jucau.

Individul in viata sociala dintotdeauna s-a prezentat si se prezinta in diverse calitati. Exemple: in rolul de parinte de familie, in rolul de creditor sau debitor, de proprietar, etc. Asadar, prin analogie expresia de persoana fost pastrata si astazi pentru a desemna rolul pe care-l detine cineva in viata juridica.

Astazi, expresia persoana are mai multe intelesuri:

- de fiinta umana capabila de drepturi si obligatii;

- de fiinta abstracta, persoana morala.

Dreptul roman a cunoscut atat notiunea de persoana fizica dar si morala, insa aceasta din urma a fost dezvoltata si aprofundata in perioada moderna.

Persoanele morale (juridice) sunt colectivitati de indivizi, iar colectivitatea este inzestrata cu capacitatea juridica independenta de a membrilor care o compun. Persoanele morale dobandesc drepturi si obligatii distincte de acelea ale membrilor.

Pentru a desemna persoanele juridice dreptul roman folosea expresiile corpora sau universitates. Persoana juridica cea mai importanta din epoca romana dupa care s-au organizat celelalte a fost STATUL.

Persoanele fizice. In perioada romana nu oricarui individ i se recunoscuse calitatea de persoana si deci de a participa la raporturile juridice ca titular de drepturi si de obligatii cum este astazi.

Ceea ce caracterizeaza o persoana fizica la romani este ca ea trebuie sa aiba un anumit status, o anume capacitate care atunci nu apare ca o capacitate a fiecarui individ prin nastere, ci ca o suprastructura generata de statul scalvagist roman. In sensul juridic al cuvantului, numai oamenii liberi erau atunci considerati ca au capacitate si pot sa participe la raporturile juridice. Sclavilor nu le era recunoscuta calitatea de persoana, prin urmare nu erau subiecte de drept fiind socotiti simple unelte (res).

Asa fiind apare urmatoarea intrebare fata de oamenii liberi: De cand incepe personalitatea umana?

Raspunsul cu valoare de regula este simplu: din momentul nasterii. Fixarea momentului nasterii are loc in functie de faptul nasterii care se constata la Roma printr-un act incheiat in fata lui praefectus aerarii iar in provincie actul nasterii il incheia tabularii publici.

Pe cale de exceptie, atunci cand era in interesul copilului care se va naste s-a admis ca personalitatea lui incepe de la data conceptiei potrivit principiului infas conceptus pro nato habetur quoties de cius comodis agitur.

Un alt moment important al personalitatii la care dreptul roman a trebuit sa-i gaseasca raspuns se refera la sfarsitul acesteia: Cand se sfarseste personalitatea omului?

Personalitatea ia sfarsit odata cu moartea individului. Sunt cazuri cand romanii au considerat ca personalitatea continua si dupa moarte. Exemplu: sclavul care este pus de stapanul sau sa desfasoare o anume activitate pe parcursul careia stapanul moare. Acum ce vobeste sclavul pentru acea activitate se considera ca vorbeste stapanul. Sclavul este instrument, niciodata reprezentatul stapanului sau.

In dreptul roman personalitatea defunctului se considera ca subzista si in cazul mostenirii pana cand mostenitorii o accepta.

In sens invers, uneori dreptul roman considera persoana ca si cum ar fi decedata desi faptul mortii nu a avut loc. Exemplu: daca un roman cadea in captivitate la inamic, legea romana considera ca a murit din momentul in care a devenit prizonier. Aceasta pentru ca la Roma era o rusine sa ajungi prizonier. Decat prizonier, mai bine mort, spuneau romanii. Acest artificiu juridic neindoios prezenta avantaje dar si dezavantaje multiple. Acasa i se deschideau succesiunea si mostenirea era impartita ca si cum in realitate era decedat. Cateodata insa prizonierii fugeau si se reintorceau acasa. Au fost situatii cand statul roman a rascumparat prizonieri de la inamic. Cum era acum rezolvata situatia?

Romanul reintors isi relua activitatea ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Regula priveste chestiuni de drept: a fost proprietar, ramanea proprietar, chestiunile de fapt erau atinse, persoana pierdea posesia bunurilor pentru ca mostenitorii au intrat in avere, da nu pierdea proprietatea. Acest drept purta denumirea de post himinium.

Daca moartea a avut loc dar nu se putea fixa momentul mortii cu precizie, dreptul roman folosea ius comorientium, atunci cand rude au decedat in aceeasi imprejurare.

Astazi, orice persoana are capacitate (aptitudine) de a avea drepturi si obligatii, deci de a fi subiect de drept; la romani insa capacitatea juridica a persoanei era legata de trei conditii:

1. de a fi om liber

2. de a fi cetatean roman

3. de a nu sta sub autoritatea unui sef de familie

De aici rezulta ca in dreptul roman statusul unei persoane este legat de trei elemente:

1. Status libertatis

2. Status civitatis

3. Status familiae

Vom examina fiecare dintre aceste elemente in parte.