Declaratiile partilor si ale martorilor

Declaratiile partilor si ale martorilor

Declaratiile invinuitului sau ale inculpatului

a)      Notiunea si importanta declaratiilor invinuitului sau ale inculpatului

Declaratiile invinuitului sau ale inculpatului au o valoare procesual penala deosebita deoarece, daca sunt sincere, pot conduce la aflarea adevarului. Invinuitul sau inculpatul, in cele mai multe cazuri, cunoaste starea de fapt si imprejurarile in care s-a comis fapta. Din acest motiv declaratiile invinuitului sau ale inculpatului pot constitui si o sursa pentru aflarea de probe in aparare sau in acuzare.

Importanta acestui mijloc de proba este subliniata prin obligatia pe care o au organele judiciare de a-l asculta pe invinuit sau inculpat in cele mai importante momente ale desfasurarii procesului penal. In prima faza a procesului penal, invinuitul este ascultat la inceputul urmaririi penale (art. 70 alin 3 ) si la sfarsitul urmaririi penale, inculpatul este ascultat cu ocazia luarii masurii arestarii, in cazul continuarii cercetarii dupa punerea in miscare a actiunii penale (art. 237 ), si cu ocazia prezentarii materialului de urmarire penala. In faza de judecata, inculpatul este ascultat ori de cate ori este necesar (art. 323-325 ).

In timpul urmaririi penale, organul de cercetare penala va continua sa instrumenteze cauza si fara a-l asculta pe inculpat, cand acesta este disparut, se sustrage de la cercetare sau nu locuieste in tara (art. 237 alin. 4). In faza de judecata, inculpatul nu este ascultat in cazul in care nu se prezinta, desi a fost legal citat (art. 291 ).

Invinuitul sau inculpatul trebuie ascultat totdeauna, cu exceptia cazului cand se sustrage de la desfasurarea procesului penal. Nerespectarea obligatiei constituie un motiv de nulitate a hotararii deoarece prin aceasta inculpatul a fost lipsit de posibilitatea de a exercita dreptul de aparare.

Invinuitul sau inculpatul nu este insa obligat sa relateze faptele pentru ca darea declaratiei este un drept al sau si nu o obligatie (nemo tenetur edere contra se).

Procedura de ascultare este prevazuta in art. 70-74 C. pr. pen. La inceput, invinuitul sau inculpatul este intrebat cu privire la datele de identitate, la locul de munca, ocupatie, antecedente penale si orice alte date necesare pentru stabilirea situatiei sale personale. Invinuitul sau inculpatul este informat despre fapta care formeaza obiectul cauzei si i se pune in vedere sa declare tot ce cunoaste in legatura cu aceasta^5). El nu este obligat sa relateze tot ceea ce stie sau sa nu denatureze adevarul, pentru ca invinuitul are dreptul si nu obligatia de a da declaratii.

b)      Procedura obtinerii declaratiei invinuitului sau inculpatului

Organul judiciar care efectueaza cercetarea sau judecata este obligat ca efect al dreptului de aparare si al prezumtiei de nevinovatie, sa asculte invinuitul sau inculpatul.

Invinuitul sau inculpatul trebuie ascultat totdeauna, cu exceptia cazului cand se sustrage de la desfasurarea procesului penal. Nerespectarea obligatiei constituie un motiv de nulitate a hotararii deoarece prin aceasta inculpatul a fost lipsit de posibilitatea de a exercita dreptul de aparare.

Declaratiile invinuitului sau ale inculpatului pot fi judiciare si extrajudiciare.

Declaratia extrajudiciara este cea facuta in afara procesului penal, situatie in care continutul ei ajunge la cunostinta organelor judiciare prin alte mijloace de proba, cum ar fi declaratia unui martor, care confirma ce i s-a spus.

Declaratia judiciara este cea facuta in cadrul procesului penal, in fata organelor judiciare cu respectarea prevederilor legale, si care constituie mijloc de proba.

Atat in cursul urmaririi penale cat si in faza de judecata, ascultarea cuprinde doua etape:

- prima etapa cuprinde intrebari privind numele, prenumele, porecla, data si locul nasterii, numele si prenumele parintilor, cetatenia, studii, situatia militara, loc de munca, ocupatie, antecedente penale si alte date pentru stabilirea situatiei sale personale. Dreptul de tacere nu se refera la datele strict personale, iar prezentarea sub identitate falsa poate fi sanctionata penal, deoarece in fata unei autoritati judiciare trebuie sa-ti declini identitatea corecta;

- a doua a parte cuprinde dispozitiile art. 6 , si ale art. 70 alin. 2 din Codul de procedura penala.

Dreptul organului judiciar de a-l audia pe invinuit sau inculpat nu este nelimitat. Astfel, pentru a se evita autoacuzarea, invinuitului sau inculpatului i se aduce la cunostinta fapta ce formeaza obiectul cauzei. Invinuitul sau inculpatul trebuie sa fie incunostintat inainte de a i se lua prima declaratie, si despre dreptul de a fi asistat de un aparator. Acesta ii poate explica limitele in care i se poate lua o declaratie.

In lumina modificarilor aduse prin Legea nr. 281/2003, invinuitului sau inculpatului i se aduc apoi la cunostinta fapta care formeaza obiectul cauzei, dreptul de avea un aparator, precum si dreptul de a nu face nici o declaratie, atragandu-i-se totodata atentia ce ceea ce declara poate fi folosit si impotriva sa. Daca invinuitul sau inculpatul da o declaratie, i se pune in vedere sa declare tot ce stie cu privire la fapta si la invinuirea ce i se aduce in legatura cu aceasta (art. 70 alin. 2 ).

Dupa intrebarile prealabile, cu privire la care art. 70 cuprinde numeroase dispozitii de natura sa creeze climatul favorabil luarii declaratiilor invinuitului sau inculpatului, legea (art. 71) reglementeaza modul de ascultare a acestuia. O parte dintre dispozitiile privind modul de ascultare a subiectului procesual principal au atat un caracter procesual, cat si un caracter tactic. Astfel, in art. 71 alin. 1 si 2 sunt fixate reguli de luare a declaratiilor, in sensul ca fiecare invinuit sau inculpat este ascultat separat. Pentru faza de urmarire penala, legea (art. 71 alin. 2) precizeaza ca, daca sunt mai multi invinuiti sau inculpati, fiecare este ascultat fara sa fie de fata ceilalti.

In cursul urmaririi penale, datorita caracterului confidential al acesteia, invinuitul sau inculpatul este ascultat de organul de cercetare penala sau de procuror doar in prezenta avocatului. Intrebarile se pun de organul de cercetare si de avocat prin intermediul acestuia.

In faza de judecata, regula este ca inculpatul este ascultat in prezenta celorlalti coinculpati, a partilor si a aparatorilor, exceptie facand martorii care sunt scosi din sala. Exceptia este ascultarea separata a fiecarui coinculpat atunci cand interesul aflarii adevarului o cere. Instanta are obligatia ca declaratiile luate separat sa fie citite obligatoriu celorlalti inculpati dupa ascultarea lor (art. 324 alin. (2) si (3) C. proc. pen.). Intrebarile se pot pune de catre membrii completului de judecata, de procuror, de parti, de ceilalti coinculpati, de aparatorul celui ascultat sau a celorlalte parti, cu incuviintarea presedintelui completului si prin intermediul acestuia. Pentru a se conferi caracter oficial declaratiei invinuitului sau inculpatului, aceasta va fi semnata atat de catre cel care a dat-o cat si de catre organul judiciar penal in fata caruia invinuitul sau inculpatul a fost ascultat. Declaratiile date in fata instantei sunt semnate de catre presedintele completului de judecata si de catre grefier. Daca declaratia a fost luata prin interpret, acesta din urma o va semna si el. Cand invinuitul sau inculpatul revine asupra vreuneia dintre declaratiile sale sau doreste sa faca completari, rectificari sau precizari acestea se consemneaza si se semneaza ca si declaratiile date initial (art. 73 alin. 1).

Atunci cand declaratiile invinuitului sau ale inculpatului au fost inregistrate audio sau video, cu respectarea prevederilor legale, relatarile inregistrate se transcriu intr-un proces-verbal, semnat de cel audiat.

c)      Valoarea probanta a declaratiilor invinuitului sau inculpatului

Codul de procedura penala prin art. 69 da o valoare relativa declaratiilor, adoptand o solutie de mijloc, in sensul ca ele pot servi la aflarea adevarului numai in masura in care sunt coroborate cu fapte si imprejurari ce rezulta din ansamblul probelor in cauza. Cu alte cuvinte aceste declaratii nu au forta probanta luate izolat, rupte de celelalte probe. Nu se poate intemeia o solutie de condamnare doar pe simpla recunoastere a invinuitului sau inculpatului. Potrivit art. 202 alin. (2) C. proc pen., organul de urmarire penala, pentru aflarea adevarului, este obligat, chiar daca invinuitul sau inculpatul recunoaste fapta, sa adune probe atat in favoarea cat si in defavoarea acestora^1). Declaratia invinuitului sau inculpatului este divizibila (se poate retine numai ceea ce se confirma prin alte probe) si retractabila (organul apreciind asupra valorii retractarii).

Divizbilitatea declaratiei invinuitului sau inculpatului inseamna posibilitatea organelor judiciare penale de a considera ca adevarata numai acea parte din declaratia care se coroboreaza cu celelalte probe si de a inlatura ca neadevarata partea din declaratie care nu este confirmata de celelalte probe.

Retractabilitatea declaratiei invinuitului sau inculpatului insemna posibilitatea acestora de a reveni in cursul procesului penal asupra unei declaratii anterioare. Organul judiciar este indreptatit sa inlature declaratiile date inainte asupra carora inculpatul a revenit, dar numai in masura in care retractarea e temeinic motivata si de natura sa formeze convingerea ca relatarile anterioare nu reprezinta adevarul.

Legislatia noastra procesuala, in mod justificat, manifesta anumite rezerve in ceea ce priveste forta probanta a acestui mijloc de proba, deoarece progresele dobandite in psihologia judiciara (psihologia infractorului) au demonstrat ca nu trebuie sa se acorde prea mult credit acestui mijloc de proba, fiindca, voluntar sau involuntar, invinuitul sau inculpatul denatureaza declaratia sa.

Aparatele de tipul detectorului de minciuni ('Lie detector', 'Lugendetektor') sunt impropiu denumite astfel deoarece acestea nu inregistreaza minciuna ca atare, ci modificarile fiziologice ale organismului in timpul variatelor stari emotionale, care se concentreaza in diversi parametri functionali, ce urmeaza a fi interpretati in vederea aprecierii existentei unor simulari in formularea raspunsurilor.

Literatura romana de specialitate este unanima in a aprecia ca testarea sinceritatii declaratiilor cu ajutorul unor tehnici de depistare a factorilor fiziologici ai emotiei, desi are un fundament stiintific, nu poate inca produce consecinte juridice concludente si nu poate fi folosita decat cel mult ca mijloc de investigatie extrajudiciara, fara a fi considerata mijloc de proba sau procedeu probatoriu admis de lege.

Declaratiile partii vatamate, partii civile si ale partii responsabile civilmente

1. Procedura obtinerii declaratiilor partii vatamate, partii civile si ale partii responsabile civilmente

Printre mijloacele de proba in art. 76 din Codul de procedura penala sunt prevazute expres, si declaratiile celorlalte parti din proces. Intrucat declaratiile acestor parti pot servi la aflarea adevarului intr-o cauza penala, au fost inscrise ca mijloc de proba in art. 64 Cod procedura penala. In acest scop, art. 76 Cod procedura, penala prevede ca organul de urmarire penala sau instanta de judecata are obligatia sa cheme, spre a fi ascultate, persoana care a suferit o vatamare prin infractiune, precum si persoana civilmente responsabila.

Neaudierea partii vatamate duce la desfiintarea sentintei, deoarece potrivit art. 75 declaratia, in masura coroborarii cu alte probe in cauza, constituie mijloc de proba. Nechemarea persoanei vatamate spre a fi ascultata denota lipsa de rol activ al organului judiciar pentru ca prezinta atat o nepreocupare pentru strangerea probelor necesare solutionarii cauzei cat si pentru indrumarea partilor in promovarea intereselor legitime.

Inainte de ascultare, persoanei vatamate i se pune in vedere ca poate participa in proces ca parte vatamata, iar daca a suferit o paguba materiala sau morala, ca se poate constitui parte civila. De asemenea, i se atrage atentia ca declaratia de participare in proces ca parte vatamata sau de constituire de parte civila se poate face in tot cursul urmaririi penale, iar in fata primei instante de judecata, pana la citirea actului de sesizare. Daca cel vatamat nu participa in proces ca parte vatamata sau civila poate fi ascultat in calitate de martor. Audierea ca martor a persoanei vatamate nu poate avea loc cand acesta, dupa ce s-a constituit parte civila a renuntat la despagubiri, dar a continuat sa participe in proces ca parte vatamata.

Dupa explicatiile prealabile urmeaza ascultarea propriu-zisa a partilor mentionate mai sus, ascultarea care se face potrivit dispozitiilor privitoare la ascultarea invinuitului sau inculpatului (art. 77).

Avand in vedere ca aceste parti sunt interesate in mod direct in solutionarea laturii penale (partea vatamata) sau a laturii civile (partea civila si partea responsabila civilmente) a cauzei, legea (art. 75) arata ca declaratiile acestor parti pot servi la aflarea adevarului numai in masura in care sunt coroborate cu fapte sau imprejurari ce rezulta din ansamblul probelor existente in cauza.

2. Valoarea probanta a declaratiilor partii vatamate, partii civile si ale partii responsabile civilmente

Fiind parti in proces au de aparat o anumita pozitie. Legea nu le poate determina sa declare adevarul. Pentru acest motiv, declaratiile acestor parti sunt pe acelasi plan cu declaratiile invinuitului sau inculpatului, in sensul ca pot servi la aflarea adevarului numai in masura in care sunt coroborate cu fapte sau imprejurari ce rezulta din ansamblul probelor existente. Asa cum nu se poate intemeia o solutie de condamnare pe declaratiile singulare ale invinuitului, asa nu se poate baza o solutie de condamnare pe declaratia singulara a unei parti vatamate, sau parti civile care nu-si gasesc sprijin si pe alte fapte sau imprejurari de fapte.

Aceasta prevedere legala se impunea intrucat aceste parti sunt interesate in solutionarea cauzei, in latura penala, sau in latura civila, si deci pot tace declaratii care nu corespund adevarului.

Declaratiile martorilor

a)      Calitatea de martor in procesul penal

Martorul este persoana care are cunostinta despre vreo fapta penala sau despre vreo imprejurare de natura sa serveasca la aflarea adevarului in procesul penal si care poate fi ascultata in acest scop, de catre organele judiciare (art. 78 Cod procedura penala).

In mod practic, nu exista cauza penala in care, la aflarea adevarului, sa nu-si aduca o contributie esentiala declaratiile martorilor, ceea ce a determinat pe unii autori sa atribuie probei testimoniale in procesul penal caracterul de proba fireasca, inevitabila, de instrument necesar de cunoastere a imprejurarilor savarsirii infractiunilor.

In realizarea atributiilor privind administrarea probelor organele judiciare trebuie sprijinite de orice persoana care cunoaste vreo proba sau detine vreun mijloc de proba, care este obligata sa le aduca la cunostinta sau sa le infatiseze organului de urmarire penala sau instantei de judecata (art. 65 alin. 2 Cod procedura penala). Nu conteaza sexul, varsta (in anumite limite), religia, cetatenia, functia sau pozitia sociala a persoanei care este chemata sa depuna ca martor. Nu exista limite de nici o natura: infirmitatile fizice creeaza incapacitati de ascultare a martorilor numai pentru faptele care se percep intr-un anumit mod (de ex. pentru orbi faptele vazute, pentru surzi cele auzite etc). Prin urmare aceste persoane sunt numai relativ incapabile. Legatura de rudenie neconstituind prin sine insasi o prezumtie a lipsei de obiectivitate, organul judiciar nu are dreptul sa inlature declaratia unui martor numai pentru acest motiv. Instanta poate aprecia sinceritatea martorului ruda numai in urma analizei declaratiei in complexul intregului material probator.

Martorul nu are insa printre obligatii si pe aceea a informarii organului judiciar din proprie initiativa. Persoanele care au cunostinta despre savarsirea unei infractiuni nu capata calitatea de martor atata vreme cat nu sunt chemate si ascultate de organele judiciare potrivit procedurii indicate de lege. Obligatiile generale de informare pe care le au persoanele in legatura cu savarsirea de infractiuni raman de regula in sfera obligatiilor morale sau cetatenesti. Daca prin informatiile respective se sesizeaza un organ de urmarire penala relatarile au regimul juridic al denuntului sau al plangerii.

Avand in vedere gravitatea unor fapte penale legea a incriminat in anumite cazuri insasi nedenuntarea (omisiunea denuntarii unor infractiuni contra statului - art. 170 C. pen.; nedenuntarea - art. 262 C. pen., omisiunea sesizarii organelor judiciare - art. 263 c. pen. etc). in asemenea cazuri nu se poate vorbi desigur de neindeplinirea de catre martor a vreunei obligatii generale de informare a organului judiciar; atitudinea omisa respectiva intruneste elementele unei infractiuni si impune aplicarea regimului juridic corespunzator faptei savarsite.

b)      Exceptii de la indatorirea de a fi martor

Sunt doua cazuri in care o persoana nu poate fi audiata ca martor:

a) Persoane obligate de a pastra secretul profesional potrivit art. 79 C. proc. pen. Categoria de secret profesional este stabilita de statutul profesiei. Interdictia se datoreaza discretiei de care trebuie sa dea dovada aceste categorii de persoane fata de clientii lor. Pentru a opera aceasta interdictie este necesar ca faptele si imprejurarile sa fie cunoscute din exercitiul profesiunii sau al serviciului. Daca au dobandit aceste cunostinte din alte imprejurari nu este interzisa ascultarea lor ca martori. Calitatea de martor primeaza oricarei alte calitati. Pe de alta parte, divulgarea secretului profesional de catre martor il expune pe acesta la sanctiuni dar imprejurarea nu constituie un temei pentru anularea declaratiei date.

b) nu poate fi ascultata ca martor in procesul penal, partea vatamata sau partea civila (art. 82 ).O asemenea prevedere legala se justifica, deoarece partile fiind persoane interesate in cauza, nu pot sa cumuleze si calitatea de martor, caci nimeni nu poate depune ca martor in propria sa cauza. Persoana vatamata poate fi ascultata ca martor daca nu este constituita parte civila sau nu participa in proces ca parte vatamata (art. 82).

Spre deosebire de cazurile de mai sus, anumite persoane pot fi audiate daca consimt, dar nu pot fi obligate sa depuna marturie. Nu poate fi obligat sa depuna ca martor sotul sau rudele apropiate ale invinuitului sau inculpatului. Prin rude apropiate se inteleg potrivit art. 149 C. pen. ascendentii si descendentii, fratii si surorile, copiii acestora, precum si persoanele devenite astfel rude prin infiere. Interdictia este relativa. Organul judiciar are posibilitatea ascultarii ca martor a persoanelor aparate daca ele accepta, dar nu le poate obliga sa fie audiate.

c)      Obligatiile si drepturile martorilor

Indatorirea de a fi martor in procesul penal presupune indeplinirea unor obligatii de catre persoana chemata de catre organul judiciar:

- Sa se infatiseze la locul, ziua si ora aratata in citatie (art. 83 Cod procedura penala). Atunci cand martorul nu se prezinta in fata organului judiciar, desi a fost citat, se va recurge la un mandat de aducere in baza art. 183 alin. 1 Cod procedura penala.

- Sa declare tot ce stie cu privire la faptele cauzei (art. 83 Cod procedura penala). Daca martorul refuza sa faca declaratii cu motivarea ca nu stie nimic, desi cunoaste imprejurarile esentiale asupra carora i s-a cerut sa declare, poate raspunde pentru marturie mincinoasa.

- Sa declare adevarul cu privire la fapta si faptuitor, iar in caz contrar este pasibil de pedeapsa, iar nu si in cazul actelor premergatoare. Daca martorul are cunostinte despre faptele cauzei, dar refuza sa fie ascultat ca martor, savarseste infractiunea de omisiune a incunostintarii organelor judiciare (art. 265 Cod penal), sau cea de favorizare a infractorului (art. 264 Cod penal), dupa cum imprejurarile pe care le cunoaste insa refuza sa le declare, sunt in favoarea sau in defavoarea inculpatului.

Martorii au si drepturi corelative obligatiilor mentionate mai sus. Astfel, martorii sunt protejati prin lege impotriva violentelor si amenintarilor ce ar fi facute asupra lor in vederea obtinerii de declaratii. De asemenea, martorii au dreptul de a primi anumite sume de bani care reprezinta cheltuielile de transport, intretinere, locuinta si alte cheltuieli necesare prilejuite de chemarea lor.

Alte drepturi: de a refuza sa raspunda la intrebarile care nu au legatura cu cauza [art. 86 alin. (2) C. proc. pen.]; sa i se consemneze exact ce a declarat (art. 86 combinat cu art. 73 C. proc. pen.); sa i se deconteze cheltuielile generate de calitatea de martor (deplasare, cazare, contravaloarea zilei de invoire de la serviciu etc.). Aceste cheltuieli, daca este cazul, vor fi avansate de organul judiciar care a provocat chemarea.

d)      Procedura de ascultare a martorilor

Ascultarea martorilor se face in ambele faze ale procesului penal, insa procedura este diferita. In faza urmaririi penale, cunoasterea persoanelor care urmeaza a fi ascultate ca martor se determina prin investigatiile organelor de urmarire penala, sau prin propunerile facute de parti.

Instanta de judecata procedeaza la audierea martorilor mentionati in rechizitorul procurorului, dar poate sa audieze si alti martori propusi de procuror sau de parti.

Audierea martorului se face in doua etape:

a) Martorul este mai intai intrebat despre datele de identitate: nume, prenume, etate, adresa si ocupatie. Daca exista indoieli asupra identitatii martorului, se va face o verificare prin orice mijloc de proba. in continuare, martorul va fi intrebat daca este sot sau ruda a vreuneia dintre parti si in ce raporturi se afla cu acestea, precum si daca a suferit vreo paguba de pe urma infractiunii. Dupa indeplinirea acestor dispozitii procesuale cuprinse in art. 84 C. proc. pen , martorul trebuie sa depuna juramantul. In declaratie se mai consemneaza faptul ca organul judiciar care face audierea a pus in vedere martorului ca daca nu spune adevarul savarseste infractiunea de marturie mincinoasa.

b) Se trece apoi la ascultarea martorului cu privire la faptele si imprejurarile pe care le cunoaste in legatura cu cauza. Audierea se desfasoara astfel: i se face cunoscut obiectul cauzei si i se arata care sunt faptele sau imprejurarile pentru care a fost propus ca martor, cerandu-i-se sa declare tot ce stie cu privire la acesta. Dupa ce martorul a facut declaratiile pe care le-a crezut de cuviinta i se pot pune intrebari cu privire la faptele si imprejurarile care trebuie constate in cauza .

Depozitiile martorilor se consemneaza intr-o declaratie scrisa ca si declaratiile partilor (art. 71-74 C. proc. pen.).

Daca ascultarea are loc in cadrul judecatii pot adresa intrebari martorului si partile. Intrebarile se pun potrivit legii prin presedintele completului, acesta putand incuviinta ca intrebarile sa se puna si direct.

e)      Valoarea probanta a declaratiei martorilor

Lasand deoparte cazurile cand martorul este de rea credinta si denatureaza voit realitatea, aprecierea concreta a probei testimoniale se confrunta in practica judiciara cu numeroase greutati, intrucat pornind de la principiul legal toate declaratiile martorilor au aceeasi valoare si fac dovada in aceeasi masura ca orice alt mijloc de proba. Cat sa creada si cat eventual sa nu retina organul judiciar dintr-o declaratie de martor nu poate constitui decat o chestiune foarte concreta de speta, in care principalul element de evaluare il reprezinta convingerea intima a organului judiciar. Avand in vedere ca principiul liberei aprecieri a probelor domina intreaga probatiune in procesul penal, se degaja concluzia ca declaratiile martorilor au aceeasi forta probanta ca si celelalte mijloace de proba. In timp ce declaratiile invinuitului sau ale inculpatului, precum si declaratiile partilor pot servi la aflarea adevarului numai in masura in care se coroboreaza cu alte probe (art. 69 si art. 75 ), declaratiile martorilor pot servi la aflarea adevarului in mod neconditionat.

Existenta unor diferentieri intre depozitiile martorilor, chiar de buna credinta, in fata aceleiasi realitati se explica prin faptul ca declaratiile reprezinta o reflectare a realitatii prin prisma subiectivitatii celui audiat, iar 'intre realitatea obiectiva si reflectarea ei subiectiva exista un unghi de deviere'.

Stiinta psihologiei cere organului judiciar sa nu aiba o conceptie statica asupra rolului acestei probe prin inlaturarea viziunii excesive, dupa care martorul ar trebui sa furnizeze in procesul penal informatii de exactitatea imaginii fotografice a faptului la producerea caruia a asistat.