Organizarea justitiei - bazele controlului judiciar

Organizarea justitiei - bazele controlului judiciar

Este indeobste cunoscut ca in existenta feudala a tarilor romane, justitia, ca si puterea legislativa si administrativa, se concentra in mainile aceleiasi persoane, intruchipata in domnul tarii. Istoria dreptului romanesc prezinta multiple elemente de evolutie si distinctie a organizarii judecatoresti in tarile romane (de exemplu, aparitia unor dregatorii legate de justitie - ban, parcalabi, ispravnici), cu un accent in perioada fanariota (Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti), dar marea cotitura se va produce prin introducerea Regulamentelor Organice (1831 in Tara Romaneasca, 1832 in Moldova) care, practic au spulberat orice urma a feudalismului autocrat sau a despotismului luminat si au pus bazele organizarii judecatoresti pe temelia separatiei puterilor in stat. In Regulamentele Organice s-au instituit grade de jurisdictie, s-au stabilit instante militare, ecleziastice sau civile (judecatorii - judet, tribunal - tinut, divanuri judecatoresti - in apel, Inaltul Divan sau Divanul Domnesc), s-a creat functia de procuror si s-a propus inamovibilitatea judecatorilor dupa trecerea unei perioade de timp in exercitiul magistraturii.

La 12 ianuarie 1861 a fost adoptata Legea de infiintare a Inaltei Curti de Casatie si Justitie cu trei sectii (Sectia I a reclamatiilor; Sectia a II-a - civila; care se pronunta definitiv asupra recursurilor ordinare a sectiei I, Sectia a III-a - penala).

Legea de organizare judecatoreasca din 9 iulie 1865 stabilea organizarea instantelor judecatoresti si gradele de jurisdictie: judecatorii - plasa, plai sau ocol; tribunale - judet; curti cu jurati - numai in materie criminala; curti de apel; Curtea de Casatie.

Prin aceasta lege s-a incheiat etapa de unificare si de asezare a structurii sistemului judiciar din Romania.

Constitutia din 30 iunie 1866 statueaza unitatea justitiei, instantele judecatoresti avand o singura Curte de Casatie (art. 104 alin. 3). In toate materiile criminale si in delictele politice si de presa este statornicita curtea cu jurati.

Constitutia din 28 martie 1923, care pune bazele Romaniei moderne, consacra separatia puterilor, desemnand totodata principiile generale pe care se bazeaza justitia (nici o jurisdictie nu se va putea infiinta decat numai in puterea unei legi, inadmisibilitatea infiintarii unor tribunale extraordinare, inamovibilitatea judecatorilor, jurati in materie criminala si delictele politice si de presa, etc.).

Legea de organizare judecatoreasca din 25 iunie 1924 , pe aceste considerente, mai sus aratate, instituie regula ca hotararile judecatoresti se pronunta in numele legii si se executa in numele sefului statului. Prin lege se stabileste organizarea instantelor judecatoresti: judecatorii - urbane, rurale, mixte; tribunale - cu sectii penala, civila, comerciala, faliment si contencios administrativ; Curtile de Apel - ca al II-lea grad de jurisdictie - 12 la numar; curtile cu jurati - desfiintate in 1939; Curtea de Casatie si Justitie (organizata prin Legea din 20 decembrie 1925 ). Printr-o lege aparte (art. 106 din Constitutia din 1923) s-a organizat justitia militara (consilii de disciplina pe langa fiecare regiment; tribunale pe langa corpurile de armata, Curtea Militara de Casatie si Justitie).

Perioada cuprinsa intre anii 1944-1989 se caracterizeaza, cel putin intr-o prima etapa, printr-o subordonare totala in fata sistemului si principiilor de drept sovietic impuse mai ales prin abandonarea Romaniei de catre celelalte forte aliate (in acest sens pledeaza "Conventia de armistitiu intre guvernul roman, pe de o parte si guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit si Statelor Unite ale Americii, pe de alta parte" din 12 septembrie 1944, Legea nr. 50 din 21 ianuarie 1945 pentru urmarirea si pedepsirea criminalilor si profitorilor de razboi, Legea nr. 51 din 21 ianuarie 1945 pentru urmarirea si sanctionarea celor vinovati de dezastrul tarii, Legea nr. 312 din 24 aprilie 1945 prin care s-a infiintat Tribunalul Poporului cu sediul in Bucuresti, Legea nr. 527 din 11 iulie 1945 prin care s-a infiintat Tribunalul Poporului din Cluj).

Intr-o a doua etapa, marcata de Constitutia din 1948[5] (instantele judecatoresti nou organizate in judecatorii populare, tribunale, Curti de Apel si Curte Suprema), 1952 (justitia se infaptuieste de Tribunalul Suprem, Tribunale regionale, Tribunale populare si de catre instante speciale infiintate prin lege). Romania, desi pastreaza multe dintre coordonatele sistemului judiciar sovietic, incearca sa scape de tutela inchizitoriala a puterii din rasarit. Constitutia din 1965 se inscrie, in privinta administrarii justitiei, pe linia statului de forta, in care puterea judecatoreasca era impartita in mod egal de instantele judecatoresti si organele de procuratura. Instantele judecatoresti subordonate astfel politistului, erau judecatoriile, tribunalele judetene, Tribunalul Suprem si tribunalele militare.

Constitutia din 1991 reaseaza autoritatea judecatoreasca in algoritmul statului de drept, desemnand competentele acesteia: instantele judecatoresti, Ministerul Public (fara o competenta jurisdictionala) si Consiliul Superior al Magistraturii (cu rol in numirea, promovarea, transferarea si sanctionarea judecatorilor). Firesc, de observat ca sistemul de organizare a justitiei are un caracter unitar, ca litigiile dintre particulari si autoritatile administratiei publice sunt de competenta instantelor judecatoresti, a sectiilor de contencios administrativ infiintate pe langa tribunale, Curti de Apel si Curtea Suprema de Justitie.

Potrivit art. 13 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca , numarul sectiilor curtilor de apel, tribunalelor, precum si sectiile judecatoriilor se stabilesc de ministrul justitiei, in raport cu volumul de activitate si cu natura cauzelor deduse judecatii. In prezent, in cadrul tribunalelor si a Curtilor de Apel functioneaza sectii comerciale si de contencios administrativ, iar la Curtea Suprema de Justitie, sectia de contencios administrativ. Competenta materiala si teritoriala a sectiilor de contencios administrativ este stabilita prin dispozitiile Codului de procedura civila , Legii nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ si ale altor legi speciale.

Caracteristic acestei organizari a justitiei este faptul ca judecatorii se supun numai legii si sunt independenti (art. 123 alin. 2 din Constitutie).

Daca judecatorii se supun numai legii, pe cale de consecinta inseamna ca instantele judecatoresti nu pot suferi ingerintele altor autoritati din alte sisteme ale puterii, dar nici nu pot primi ordine sau indrumari obligatorii pe cale ierarhica . Solutionarea unei cauze trebuie sa se faca numai in lumina legii, presupunand ca si cunostintele de specialitate ale judecatorului sunt pe masura raspunderii aplicarii ei. Chiar si in cazul casarii unei hotarari judecatoresti, instanta de recurs poate trimite cauza spre rejudecare instantei care a pronuntat hotararea casata (art. 312 alin. 4 din Cod proc. civ.), dar hotararile instantei de recurs asupra problemelor de drept rezolvate, precum si asupra necesitatii administrarii unor probe sunt obligatorii pentru judecatorii fondului (art. 315 alin. 1 Cod proc. civ.). Asta nu inseamna ca instanta de fond, in virtutea independentei, cu toate indrumarile primite, dupa indreptarea carentelor primei hotarari, sa nu ajunga la aceeasi solutie .

Dar aceasta nu este suficient ca sa putem spune ca justitia este independenta. Pentru a avea o justitie cu adevarat independenta s-a simtit nevoia unei garantii.

O prima garantie sta in modul de recrutare a judecatorilor. In practica se cunosc trei sisteme de recrutare: a) sistemul tragerii la sorti (cand atributiile jurisdictionale sunt exercitate de un juriu); b) sistemul alegerii judecatorilor de catre corpul electoral (se practica in S.U.A., dar fara sa se depaseasca nivelul statelor componente ale federatiei); c) sistemul numirii de judecatori de cariera facuta de guvern si insotita de masuri chemate sa le asigure o cat mai mare independenta in solutionarea litigiului. Ca o masura suplimentara in realizarea independentei, in cadrul acestui ultim sistem este si admiterea prin concurs .

In Romania, incadrarea si admiterea in unitatile de justitie, ca judecator sau procuror, se face prin concurs sau examen. Judecatorii si procurorii stagiari care nu au absolvit Institutul National al Magistraturii efectueaza un stagiu de 2 ani. Dupa efectuarea stagiului magistratii stagiari, inclusiv absolventii Institutului National al Magistraturii sunt obligati sa se inscrie la examenul de capacitate . Rezultatele sunt validate de Consiliul Superior al Magistraturii si dupa ocuparea posturilor vacante in ordinea clasificarii, numirea ca magistrat se face prin decret prezidential. Potrivit legii romane, in mod exceptional, pot fi numite in magistratura, fara concurs sau examen persoane care au titlul de doctor in drept ori au avut calitatea de magistrat sau de inspector general ori consilier juridic in Ministerul Justitiei, cadru didactic universitar in invatamantul superior juridic, cercetator la Institutul de Cercetari Juridice al Academiei Romane, avocat sau notar, o perioada de cel putin 5 ani, consilieri juridici cu o vechime minima in specialitate de 10 ani .

Aceasta forma de recrutare asigura independenta judecatorilor insa numai la inceput, deoarece aceasta garantie nu mai functioneaza in caz de continuitate sau promovare .

O alta garantie ce priveste independenta justitiei este inamovibilitatea judecatorilor . Potrivit art. 124 alin. 1 teza I din Constitutie, judecatorii numiti de Presedintele Romaniei sunt inamovibili, potrivit legii (dispozitia este reluata in art. 75 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca). De mentionat ca procurorii si judecatorii stagiari se bucura numai de stabilitate.

Inamovibilitatea este caracterizata in literatura juridica ca fiind o institutie prin care un functionar public, o data legal numit, nu mai poate fi revocat sau retrogradat decat pe baza unei hotarari disciplinare sau a unei condamnari penale, insotita de pedeapsa accesorie a pierderii functiei, iar transferarea lui intr-o functie echivalenta in grad sau avansarea lui nu poate avea loc fara consimtamantul sau, nici macar in interes de serviciu . Acest postulat desprins din Legea romana a statutului functionarului public din 19 iunie 1923 consacra si inamovibilitatea judecatorilor pe acelasi principiu.

Este de observat ca prin Constitutia din 1965, respectiv a Legilor nr. 57 si 58 din 1968, judecatorii de la Tribunalul Suprem, respectiv Tribunale si Judecatorii erau alesi pe o perioada de 5 ani, de Marea Adunare Nationala, respectiv de consiliile populare judetene. Desi consacra aceasta regula a inamovililitatii, Constitutia din 1991 reintroduce regula alegerii judecatorilor de la Curtea Suprema de Justitie o data la 6 ani. Indiferent cum am privi aceasta regula, este evident ca o data ce renumirea in functia de magistrat, o data la 6 ani, este la discretia puterii legislative (chiar si a celei executive), nu se mai poate vorbi, cel putin in cazul judecatorilor de la Curtea Suprema de Justitie, de inamovibilitate.

De altfel, inamovibilitatea poate sa constituie o garantie a independentei justitiei si in cazul in care magistratul are o stabilitate in timp prin ocuparea functiei de judecator. Fara indoiala, limitarea duratei mandatului sau limitarea varstei pana la care poate fi exercitata functia de judecator, ar subrezi continuitatea ca expresie a inamovibilitatii si consecventa in aplicarea legii, ca urmare a ingerintei unor corpuri straine in activitatea justitiei. Tocmai pentru a preintampina astfel de situatii, legiuitorul a instituit garantii suplimentare, ce dau eficienta principiului inamovibilitatii, prin posibilitatea prelungirii mentinerii in functie a magistratilor de la judecatorii si tribunale pana la 65 de ani, respectiv a magistratilor de la curtile de apel pana la 68 de ani, iar a celor de la Curtea Suprema de Justitie pana la 70 de ani (bine-inteles in acest ultim caz, cu conditia ca magistratul sa fie reales dupa perioada magistraturii de 6 ani) .

O alta garantie a independentei justitiei sta in normele ce privesc promovarea judecatorilor. Este de principiu si deriva din inamovibilitatea judecatorilor ca avansarea unui judecator poate sa aiba ca temei un abuz de drept.

Deoarece promovarea, cel putin din punct de vedere al magistratului, constituie un scop firesc de urmarit, legiuitorul a incercat sa constituie garantii suplimentare, care sa impiedice orice compromis. Astfel, pentru promovare se cere reusita la un examen, vechime in specialitate si limitarea a doua mandate a cate 4 ani a ocuparii unor functii de conducere.

De exemplu, promovarea in functii superioare de executie la tribunale, curti de apel si la parchetele de pe langa aceste instante a magistratilor care indeplinesc conditiile prevazute de lege se face pe baza de examen (art. 66 alin. 4/1 din Legea nr. 92/1992).

Sau, pentru functiile de presedinte, vicepresedinte, presedinte de sectie la Curtea de Apel, procuror general al parchetului de pe langa Curtea de Apel, adjunct al acestuia, procuror sef de sectie la parchetul de pe langa Curtea de Apel, judecator-inspector si procuror-inspector, procuror sef al sectiei si procuror la Parchetul de pe langa Curtea Suprema de Justitie, se cere ca cel ce doreste avansarea pe una dintre aceste functii sa aiba o vechime in magistratura de cel putin 8 ani (art. 66 alin. 4 lit. d din Legea nr. 92/1992).

In sfarsit, conform art. 66 alin. 5 din Legea nr. 92/1992 promovarea in functii de conducere a magistratilor se face pentru o perioada de 4 ani, cu posibilitatea reinvestirii o singura data in functia avuta.

Oglindind activitatea justitiei in cele de mai sus, este fireasca intrebarea daca aceasta este intr-adevar independenta sau nu? Tot ceea ce Constitutia stabileste apare ca o regula, insa este cunoscut ca intre existenta ei si realitatea practica poate exista o distanta uriasa. Poate este mai bine sa recurgem in loc de concluzie la raportul de tara pe anul 2001 al Comisiei Europene privind stadiul aderarii la Uniunea Europeana a Romaniei, din care desprindem ingerintele politicului in "afacerile" justitiei. Astfel, in raport se arata ca presedintii si vicepresedintii de tribunal au fost transferati fara ca schimbarea lor sa fie clar motivata, circulara Ministerului Justitiei catre tribunale prin care se sugera cum sa se procedeze in cazurile de restituire a proprietatilor, numirea a 1/3 din membrii Consiliului Superior al Magistraturii de catre Ministru, recursurile in anulare facute in mod discretionar. De asemeni, in raport se mai retine instabilitatea legislativa exprimata prin numarul mare de ordonante care ulterior pot fi modificate sau respinse de catre Parlament .

Iata de ce independenta justitiei nu constituie decat un deziderat, care se va implini numai in momentul in care ingerinta celorlalte puteri nu va mai fi posibila, indiferent de motivatiile politice, economice si sociale invocate.