Dreptul comertului international

Dreptul comertului international

Auxiliarii de comert

Am studiat data trecuta intermedierea in dreptul continental si ne-am oprit la institutia auxiliarilor de comert.

Acestia reprezinta o categorie de persoane fizice care desfasoara activitate de intermediere de comert, dar pe baza unui contract de munca incheiat cu firma interesata in aceasta activitate. Fac parte din categoria auxiliarilor de comert: procuristul, vanzatorul din magazine si comis-voiajorul.

Procuristul este un salariat al firmei comerciale abilitat sa incheie, in numele si pe contul acesteia, contractele comerciale ale firmei. Procuristul are aceasta sarcina in executarea obligatiilor sale de serviciu. El semneaza contractele comerciale ale firmei cu numele sau insotit de mentiunea "prin procura'. Este platit prin salariu la care se poate adauga, potrivit conventiei stabilite odata cu incheierea contractului de munca, un procent asupra valorii contractului incheiat. Contractul de munca al procuristului este marcat de clauza de nonconcurenta, respectiv, pe durata contractului, procuristul se angajeaza sa nu desfasoare pe cont propriu sau prin persoana interpusa, un comert identic cu al firmei si, de asemenea, sa nu presteze munca concomitent pt firme concurentiale. In dreptul roman, procuristul se mai numeste astazi prepus, potrivit Codului Comercial.

Vanzatorul din magazine sau, cum spune Codul Comercial, comisul de vanzare - acesta este salariat al firmei comerciale avand ca atributie de serviciu vanzarea in numele si pe contul firmei a marfurilor din magazin, incasand pretul si dand chitanta. Cata vreme vanzarea opereaza in spatiile autorizate ale firmei vanzatorul angajeaza raspunderea firmei. Dc vanzarea se realizeaza inafara spatiilor autorizate, vanzatorul isi angajeaza propria raspundere. Este platit prin salariu la care, de regula, se pot adauga procente de cointeresare asupra valorii vanzarilor.

Comis - voiajorii, in dreptul nostru, comisul calator pt negot, asa cum reglementeaza Codul Comercial in vigoare. Comis - voiajorii sunt salariati ai firmei comerciale care se comporta precum curtierii si mandatarii cu reprezentare. Ei fac publicitate, culeg comenzi, incheie contracte in numele si pe contul firmei pe care le semneaza cu numele firmei. Sunt platiti printr-un salariu minim convenit si garantat la care se adauga procente asupra valorii contractelor incheiate. Pe durata contractului de munca incheiat cu firma nu pot desfasura pe cont propriu un comert identic cu al firmei si nu pot presta activitate pe baza contractuala pt societati concurentiale. Cu alte cuvinte, si contractul de munca al comis - voiajorilor este marcat de clauza de nonconcurenta. Intermedierea desfasurandu-se, de asta data, pe baza unui contract de munca, dc locul desfasurarii activitatii este diferit de cel al sediului firmei, contractul (contractul de munca) este supus legii angajatorului cu respectarea normelor de aplicatiune necesara de la locul prestarii muncii.

Intermedierea in dreptul anglo-american

Acest sistem de drept nu reglementeaza, nu cunoaste institutia mandatului civil. Intermedierea de orice fel si reprezentarea de orice fel, cu exceptia reprezentarii specifice dreptului familiei, este reglementata de o institutie mult mai cuprinzatoare numita agency. Aceasta institutie presupune nu numai intermedierea de comert, darssi contractul de munca, gestiunea de afaceri , imbogatirea fara justa cauza. Ea are in vedere relatia dintre reprezentat, numit principal, si intermediar numit agent, dar se deosebeste de intermedierea clasica prin urmatoarele:

1. Relatia nu este obligatoriu cu titlu oneros ca in dreptul continental. Agent-ul nu trebuie sa fie neaparat platit de catre principal. In consecinta, nu exista privilegiul dreptului de retentie. Mai mult, agent-ul este obligat sa remita principal-ului tot ce primeste pt acesta, inclusiv darurile manuale, adica cadourile, pe care le primeste cu titlu personal, dc acestea au fost facute in scop coruptiv.

2. Spre deosebire de intermedierea continentala, agent-ul are puterea de a infaptui pe contul si in numele principal-ului fapte materiale.

1. Intensitatea reprezentarii variaza de la agent-ul servant, care se comporta intocmai mandatarului cu reprezentare, actionand strict in limita puterilor date lui de principal, in baza asa numitei authority (procura, imputernicire), si pana la agent-ul independent, care se comporta ca si cum principal-ul nu ar exista, deci intocmai comisionarului din dreptul continental.

Au figura de agent: factorii, managerii, administratorii de orice fel, capitanii de vas, salariatii cu contract de munca.

Datorita importantei si utilitatii institutiei intermedierii in comertul international, s-a incercat elaborarea de norme uniforme.

Astfel, o prima incercare a fost realizata de Asociatia de Drept International de la Londra in 1923 prin elaborarea unui proiect de conventie cunoscut drept Proiectul de la Lucerna. Acest proiect dadea preferinta, in absenta legii alese de parti, legii in vigoare la sediul reprezentatului. Proiectul nu a fost imbratisat de statele lumii.

In 1983 s-a incheiat la Geneva, sub auspiciile Unidroit, Conventia privind reprezentarea in vanzarea internationala de marfuri, conventie teritoriala si care acopera deopotriva sistemul de drept continental si sistemul de common-law.

Si, in sfarsit, Conventia de la Haga, care este in vigoare, incheiata in 1978 sub auspiciile Conferintei de la Haga pt unificarea dreptului privat - aceasta se aplica tuturor formelor de intermediere cu excluderea expresa a reprezentarii din dreptul familiei. In consecinta, ea acopera deopotriva dreptul continental si specificitatea dreptului anglo-american. Conventia da prioritate principiului lex voluntatis, iar dc partile nu au ales legea aplicabila, contractul urmeaza a fi supus legii in vigoare la sediul debitorului prestatiei caracteristice, respectiv legii in vigoare la sediul intermediarului. Exceptie: dc intr-un caz determinat intermediarul actioneaza pe piata reprezentatului, urmeaza a se aplica aceasta lege, a reprezentatului.

Romania nu a ratificat inca acesta conventie, dar solutiile dreptului roman coincid cu solutiile retinute de conventie.

Contractul international de depozit regulat de marfuri

Contractul are o larga deschidere pt ca expeditorul de marfa nu gaseste deindata mijloacele de transport necesare deplasarii marfii, vanzatorul nu gaseste deindata cumparator sau cumparatorul nu se prezinta deindata sa ridice marfa.

Contractul de depozit se incheie intre doua parti - deponent si depozitar. In dreptul civil, contractul de depozit este esentialmente gratuit (e cu titlu gratuit), este un contract real in sensul ca vointa partilor, acordul de vointa trebuie insotit de predarea bunului si, an civil, ca si in comercial dealtfel, contractul de depozit poate fi:

depozit voluntar - cd deponentul alege pe depozitar, si contractul se incheie intuitu persone;

depozit necesar - cd deponentul nu are timp, nu are conditiile sa-l aleaga pe depozitar si depune bunul in prima mana (se intampla at cd este vorba de salvarea de vieti pe mare, in ipoteza unui incendiu etc).

O alta clasificare are in vedere:

depozitul regulat (am dat in pastrare un iepure primesc inapoi acelasi iepure);

depozitul neregulat (am dat spre pastrare 2 kg de zahar si primesc inapoi 2 kg de zahar, dar depozitarul intre timp poate consuma aceste 2 kg de zahar, dar imi da inapoi bunuri de acelasi fel).

Contractul de depozit de care ne ocupam este contractul de depozit regulat de marfuri. In comertul international insa se practica atat depozitul regulat cat si depozitul neregulat (spre ex. depozitul bancar - dau spre paastrare la banca 10 milioane in hartii de cate un milion si primesc inapoi aceeasi suma dar in hartii de 500000) si, in sfarsit, poate fi voluntar, de care ne vom ocupa, si necesar (cum este depozitul hotelier - am incheiat un contract de hotelarie, iar bagajele si valorile sunt obligat sa le las in hotelul respectiv).

Depozitul regulat de marfuri se incheie intre doua parti, doi comercianti - deponent si depozitar, fiind contractul prin care, in schimbul unei plati numita taxa de depozit, depozitarul se obliga sa pastreze, sa pazeasca si sa conserve marfa primita in depozit si sa o restituie la prima cerere.

Obligatiile partilor

Deponentul este obligat sa:

predea marfa in depozit ambalata, etichetata si marcata potrivit naturii specifice a acesteia.

utilizeze, inauntrul spatiului de depozit, perimetrul exact indicat, dc e cazul, de catre depozitar.

completeze corect documentele de depozit, declarand natura si valoarea marfii.

convina cu depozitarul asupra eventualelor obligatii suplimentare ale acestuia determinate de natura specifica a marfii.

plateasca taxa de depozit si sa deburseze cheltuielile utile si necesare facute cu depozitul.

Depozitarul este obligat sa:

pazeasca, pastreze si sa conserve marfa primita in depozit si sa o restituie la prima cerere a deponentului. Asta inseamna ca nu o poate instraina in interes propriu, nu o poate consuma. Fiind un contract esentialmente cu titlu oneros, depozitarul se bucura de privilegiul dreptului de retentie asupra marfii primite in depozit, din valoarea careia se poate indestula cu precadere, deci inaintea oricui, pt a recupera taxa de depozit datorata si pt debursarea, recuperarea cheltuielilor utile si necesare facute cu depozitul.

execute eventualele angajamente suplimentare convenite cu deponentul si determinate de natura specifica a marfii (obligatia unei anumite temperaturi, a unei anumite umiditati, obligatia de aerisire, obligatia de hrana si adapare a animalelor si pasarilor vii etc).

Contractul de depozit se incheie obligatoriu in forma scrisa. Absenta formei scrise antreneaza nulitatea absoluta a contractului. Forma scrisa consta in redactarea, in dreptul continental, a 3 documente, respectiv talonul, recipisa de depozit si warantul, si, in dreptul anglo-american, talonul si recipisa de depozit (sunt doar 2 documente). Continutul acestor documente este identic, natura lor juridica este diferita.

Continutul

Toate tb sa cuprinda elemente de identificare a partilor, a deponentului si a depozitarului, locul depozitului, elemente privind marfa si starea aparenta a acesteia (cantitate, natura, valoare, stare aparenta, starea ambalajelor, eventual, uneori volumul), mentiuni cu privire la eventualele obligatii suplimentare ale depozitarului (umiditate, temperatura, aerisire, hrana, apa), taxa de depozit sau modul de calcul.

Cat priveste talonul, acesta se pastreaza in registrul tinut de administratia depozitului si are valoare probatorie.

Recipisa de depozit si warantul au natura juridica de titluri de valoare fiind titluri reprezentative ale marfii si, in consecinta, circula prin procedura girului. Detinatorul recipisei de depozit si a warantului este proprietarul marfii, libera de orice sarcina. Recipisa de depozit si warantul se remit deponentului care poate vinde marfa din depozit prin girarea celor doua titluri de valoare. Poate ridica marfa din depozit, fara nici o obligatie suplimentara, numai acela care se legitimeaza, detine recipisa de dep si warantul.

Warantul se mai numeste si buletin de gaj si inglobeaza contractul prin care deponentul a garantat cu marfa din depozit un imprumut luat de la creditorul gajist. Gajul va fi fara deposedare, creditorul gajist, giratar, primitor al warantului, avand posibilitatea sa se indestuleze, adica sa-si recupereze suma imprumutata si garantata prin gaj, din valoarea marfurilor din depozit, dar creditorul gajist, giratar al warantului, se poate indestula numai dupa depozitar. Girul warantului este un gir pignorativ. Ori de cate ori deponentul doreste sa instraineze marfa din depozit, prealabil gajata, va gira dobanditorului, proprietarului viitor, recipisa de depozit. Giratarul numai al recipisei va sti ca marfa din depozit este gajata si va putea ridica marfa din depozit numai dc o purgheaza, o curata, adica dc consemneaza in mana depozitarului suma pt care s-a constituit gajul, pt care a fost warantata marfa.

Ori de cate ori deponentul si depozitarul isi au sediul pe teritorii statale deosebite, contractul are caracter international.

In materie nu exista norme uniforme. In consecinta, partile la contract pot sa aleaga legea aplicabila, dc nu au facut-o, practica supune contractul legii in vigoare la sediul debitorului prestatiei caracteristice, respectiv la sediul depozitarului. Cu titlu de exceptie, dc nu se cunaste sediul depozitarului sau locul depozitului, contractul va fi supus legii in vigoare la locul predarii marfii.

Nu exista norme uniforme nici cat privesc cele doua titluri de valoare, recipisa de depozit si warantul. Sunt supuse principiilor generale in materie de titluri de valoare - ele vor fi reglementate de legea in vigoare la locul emiterii. Locul emiterii este locul depozitului, deci si acestea vor fi supuse legii in vigoare la sediul depozitarului.

Contractul de vanzare - cumparare    de marfuri

Este cel mai raspandit contract comercial. Contractul international de vanzare este un contract numit. El este reglementat in toate sistemele nationale de drept si, datorita importantei si frecventei, este reglementat si prin instrumente interstatale si, deopotriva, prin norme de aplicatiune facultativa.

Instrumentele interstatale care contureaza asa numitul cadru legal uniform al vanzarii internationale de marfuri sunt:

Conventia de la Haga din 1964 cuprinzand legea uniforma asupra vanzarii internationale de bunuri mobile corporale, adica de marfuri, care (nota bene!) nu se aplica vanzarii de petrol, energie electrica, gaze naturale, nave si aeronave.

Conventia de la Haga din 1955, modificata prin renegociere, ultima oara in 1986, privind legea aplicabila contractului international de vanzare de marfuri.

Conventia din 1964 tot de la Haga privind formarea contractului international de vanzare de bunuri mobile corporale, de marfuri.

In sfarsit, Conventia de la New York, din 1974 modificata prin Protocolul de la Viena din 1980, privind prescriptia extinctiva in vanzarea internationala de marfuri. Aceasta este ratificata si de Romania.

Apoi, Conventia din 1980 de la Viena privind vanzarea internatioanla de marfuri ratificata si de Romania si obligatorie pt raporturile de vanzare cu strainatatea.

Conventia de la Geneva din 1983 privind reprezentarea in vanzarea internationala de marfuri.

Un contract de vanzare - cumparare este contractul prin care, in schimbul unui pret, o parte, numita vanzator, se obliga sa predea in proprietate unei alte parti, numita cumparator, un bun individual determinat sau bunuri determinate in gen.

Toate aceste conventii se aplica contractului international de vanzare, respectiv contractului de vanzare de marfuri marcat de un element de extraneitate. Si, din acest punct de vedere, conventiile retin solutii diferite. Astfel, Conventiile de la Haga din 1964 si in special conventia cuprinzand legea uniforma, considera un contract de vanzare ca avand caracter interantional dc sunt intrunite 2 criterii concomitente, unul stabil si unul alternativ, respectiv:

dc vanzatorul si cumparatorul au sediul, domiciliul sau resedinta pe teritorii statale deosebite si

dc fie actele care reprez oferta si acceptarea pornesc din teritorii statale deosebite, fie oferta si acceptarea, consumandu-se pe acelasi teritoriu, marfa se preda pe un alt teritoriu, fie indiferent de locul unde se consuma oferta si acceptarea, dc in executarea contractului, marfa este incredintata unei unitati de transport care o deplaseaza in spatiu de la un teritoriu statal la altul.

Dintre aceste criterii cumulative, care in practica, s-au evidentiat a se suprapune, Conventia de la Viena din 1980 retine numai conditia, pt ca un contract sa fie international, ca vanzatorul si cumparatorul sa-si aiba la momentul incheierii contractului sediul, domiciliul sau resedinta pe teritorii statale deosebite.

Specific acestui complex de conventii interstatale este solutia adoptata pt determinarea legii aplicabile. Partile la contract pot sa aleaga legea aplicabila, dc nu au facut-o, contractul este considerat supus, ca solutie principala, legii in vigoare la sediul debitorului prestatiei caracteristice, respectiv la sediul vanzatorului. Deci, lex venditionis este lex venditori -     legea vanzarii este legea vanzatorului.

Potrivit Conventiei de la New York, prescriptia extinctiva in vanzarea internationala de marfuri este de 2 ani, spre deosebire de dreptul comun care, la noi de ex., este de 3 ani .

In materie exista si norme uniforme de aplicatiune facultativa. Acestea sunt, inainte de toate, asa numitul, INCOTERMS (International Commercial Terms) adica uzantele comerciale internationale, elaborate de Camera Internationala de Comert de la Paris. Aceste reguli si uzante uniforme sunt reguli stabilite pe cale de practica de catre comercianti si care au in vedere predarea marfii, si partajarea, impartirea cheltuielilor de transport si asigurare a marfii intre vanzator si cumparator. Acestea sunt de aplicatiune facultativa.

Obligatiile partilor

Obligatiile vanzatorului

- O obligatie de dare si doua obligatii de facere.

Obligatia de dare consta in tranferul dreptului de proprietate de la vanzator la cumparator. Este foarte important sa stabilim care este momentul transferului dreptului de proprietate pt ca, odata cu proprietatea, se transfera si riscul contractului. Dc bunul e individual determinat, transferul dreptului de proprietate opereaza in momentul perfectarii acorsdului de vointa. Iar dc bunul e determinat in gen, tranferul dreptului de proprietate opereaza in momentul individualizarii marfii prin: numarare, cantarire, masurare.

Obligatiile de facere - predarea marfii si asigurarea conformitatii acesteia. Predarea tb sa se faca la locul convenit in contract si la termenul stabilit in contract.

Locul - dc s-a determinat in contract locul, acesta va fi locul predarii, cheltuielile de predare fiind, in general, dc partile nu convin altfel, in sarcina vanzatorului. Dc in contract nu s-a prevazut nimic in legatura cu locul si marfa se gaseste intr-un depozit, ,locul predarii este locul depozitului. Iar dc marfa nu se gaseste in depozit, locul predarii este sediul vanzatorului.

Termenul de predare. In contracte termenul poate fi determinat, sub forma unei date fixe, sub forma unui interval sau poate lipsi o asemenea precizare. Dc in contractul de vanzare este prevazut termenul sub forma unei date fixe, vanzatorul nu poate preda marfa inainte de termen fara a avea, in prealabil, acordul cumparatorului. Dc termenul este prevazut sub forma unui interval, alegerea momentului predarii, inauntrul intervalului, revine vanzatorului. Dc in contract nu se prevede un termen, marfa tb predata deindata intr-un termen rezonabil, potrivit naturii marfii si obiceiului practicat pe piata vanzatorului. Cat priveste dreptul roman, dc nu s-a prevazut nimic in legatura cu data predarii, marfa tb predata in urmatoarele 2 zile care succed momentului incheierii contractului.

Termenul poate fi esential si neesential. Dc termenul nu are caracter esential, determinant pt contract, cumparatorul, dar numai el nu si instanta, poate acorda vanzatorului un termen de gratie, acceptand executarea contractului cu intarziere cu sau fara penalitati potrivit contractului. Dc termenul e esential, nerespectarea acestuia antreneaza rezilierea contractului cu daune. Rezilierea se poate cere deopotriva, de cumparatorul interesat dar si de catre vanzatorul constient ca nu poate respecta termenul.

Obligatia de asigurare a conformitatii marfii presupune predarea marfii in cantitatea stabilita in contract, la calitatea precizata acolo.

Calitatea - aceasta trbuie sa corespunda mostrelor, modelelor sau caietelor de sarcini, dc astfel de documente insotesc contractul. Dc nu s-a prevazut nimic in legatura cu calitatea, calitatea liberatorie este calitatea medie pe piata vanzatorului. Dc vanzatorul nu respecta conditiile de calitate, cumparatorul are urmatoarele posibilitati:

1. primeste marfa la calitatea predata cu bonificatie, adica cu reducere de pret;
2. primeste marfa cu defectiunile respective, pe care le remediaza el cu acordul si pe cheltuiala vanzatorului;
3. restituie marfa pe cheltuiala vanzatorului spre a fi remediata sau inlocuita de acesta cu perceperea daunelor de intarziere.

Cantitatea. Vanzatorul este obligat sa respecte conditiile de cantitate. Dc nu le respecta, cumparatorul are urmatoarele posibilitati:

accepta cantitatea livrata si pt diferenta acorda un termen de gratie vanzatorului, eventual cu perceperea daunelor moratorii;

accepta cantitatea livrata cu reducere sunbstantiala de pret sau perceperea de daune compensatorii;

procedeaza la o cumparare de compensatie pe cheltuiala vanzatorului care va suporta diferenta in plus de pret.

Obligatiile cumparatorului - cumparatorul are obligatia de preluare a marfii si cea de plata a pretului.

Preluarea marfii - aceasta se face pe cheltuiala cumparatorului, in absenta unor conventii contrare ale partilor. Preluarea marfii opereaza la locul convenit in contract si la termenul convenit in contractul respectiv. Dc in contract nu s-a determinat locul preluarii si marfa se gaseste in depozit, preluarea se va face la sediul depozitului. Dc marfa nu se gaseste in depozit si locul preluarii nu este determinat, preluarea se va face la sediul vanzatorului. Dc cumparatorul nu se prezinta sa-si preia marfa, vanzatorul are la dispozitie urmatoarele posibilitati:

Dc dispune de un depozit propriu, va tine marfa in depozit pe cheltuiala cumparatorului;

Dc nu dispune de un astfel de depozit propriu, va da marfa in depozit unui tert, de asemenea pe cheltuiala cumparatorului;

Dc marfa e perisabila, se realizeaza o colaborare intre parti pt minimizarea pierderilor si maximizarea profitului, in conditiile in care vanzatorul va proceda la o vanzare de compensatie pe cheltuiala cumparatorului. Vanzarea se face la licitatie. Diferenta in minus de pret urmeaza a fi suportata de cumparator.

2. Pretul - este un element esential al contractului de vanzare-cumparare, de aceea el trebuie sa fie determinat in contract sau cel putin determinabil. Dc pretul este determinat, plata acestuia se va face in valuta convenita la locul si data celor convenite in contract. Dc nu este determinat locul platii, de regula, plata pretului se face la sediul vanzatorului. In materie comerciala si, drept urmare si in materia dreptului comertului international, plata este portabila, adica este la sediul creditorului, si nu cherabila (la sediul debitorului), cum este in dreptul civil. Dc pretul nu a fost determinat si marfa a existat la momentul incheierii contractului, pretul se considera a fi pretul zilei pe piata vanzatorului de la momentul incheierii contractului. Dc marfa nu a existat la momentul incheierii contractului, pretul se considera a fi pretul zilei pe piata vanzatorului la momentul platii.

Pretul zilei poate fi:

pretul zilei practicat la bursa de marfuri de la sediul vanzatorului, dc exista o asemenea bursa;

in absenta unei burse pe piata vanzatorului, pretul va fi acela practicat la bursa internationala de marfuri, dc exista o asemenea bursa;

dc nu exista o bursa internationala de marfuri, pretul se va determina pe baza mercurialelor existente pe piata vanzatorului.

Varietati ale contractului de vanzare internationala de marfuri

Vanzarea la bursa

Bursele sunt institutii speculative care isi desfasoara activitatea fie organizate de stat, fie organizate sub controlul statului. Ele caracterizeaza economiile de piata si sunt de doua feluri: burse de marfuri si burse de valori.

Bursele de marfuri - specific vanzarii de marfuri la bursa sunt umramtoarele:

Vanzarea se realizeaza prin intermediar. De regula, vanzatorul si cumparatorul nu se cunosc. Intermediarul poarta denumirea de curtier in dreptul continental si broker in dreptul anglo-american. Curtierii sunt obligati sa respecte secretul tranzactiilor. De asemenea, sunt obligati sa nu tranzactioneze in nume sau interes propriu si sa se supuna indicatiilor date de sindicul bursei.

Marfa nu este niciodata prezenta. In consecinta, dc bursa in cauza are standarde proprii de calitate, marfa tranzactionata trebuie sa indeplineasca aceste rigori de calitate. Dc bursa nu are asemenea standarde, nu se pot formula pretentii cu privire la calitatea marfii.

Contractul se incheie pe documente tipizate, specfice fiecarei burse.

Legea aplicabila contractului de vanzare este legea in vigoare la sediul bursei, fara nici o exceptie.

Vanzarea la bursa este speculativa. Astfel, ea poate fi a la hausse, a la baisse sau cu prima.

Vanzarea a la hausse - este operatiunea in care speculeaza cumparatorul. Acesta cumpara marfa la un pret spre a o revinde deindata la unpret mai mare, profitul rezultand din diferenta de pret.

Vanzarea a la baisse - este operatiunea in care speculeaza vanzatorul care vinde o marfa la un anumit pret, urmand sa cumpere aceasta marfa la un pret mai mic, profitul rezultand din diferenta de pret.

Vanzarea cu prima - este operatiunea in care vanzatorul nu are marfa, iar cumparatorul nu are banii. Cel interesat in operatiune avanseaza o suma de bani numita prima. Dc cel care a avansat prima nu-si executa la termen obligatia pierde prima. Dc cel care a primit prima nu-si executa obligatia la termen restituie dublul primei. Se aseamana cu arvuna din dreptul civil roman.

Vanzarea la licitatie

Spre deosebire de burse, licitatiile se organizeaza in toate statele lumii. Achizitiile publice, procurarea de utilaje si instalatii din fonduri avansate de ONU se fac, fara exceptie, pe baza de licitatie. Licitatiile sunt de doua feluri:

Licitatii inchise - cd numai un anumit numar de comercianti sunt invitati la aceste licitatii

Licitatii deschise - la care participa orice persoana interesata care achizitioneaza caietul de sarcini si plateste taxa de participare.

Specific vanzarii la licitatie este faptul ca marfa este intotdeauna prezenta. Marfa se prezinta in doua moduri:

a)      Sub forma de mostre - caz in care marfa trebuie sa raspunda conditiile de calitate pe care le prezinta mostra, deci nu se pot formula pretentii de calitate pt acele vicii aparente ale mostrei, presupunand ca marfa a fost acceptata in parametrii de calitate prezentati de mostra.

b)      Sub forma de documentatie tehnica - caz in care partea care a luat cunostinta de continutul documentatiei, chiar dc nu a adjudecat, este obligata sa pastreze confidentialitatea supra respectivei marfi.

Lege aplicabila vanzarii de marfa la licitatie este legea in vigoare la locul licitatiei , fara nici o exceptie.

Vanzarea de marfuri in consignatie

In legatura cu contractul de vanzare in consignatie, exista opinia potrivit careia acest contract este o varietate a contractului de intermediere. O alta opinie, contrara, este aceea ca acest contract este o varietate a contractului de vanzare.

Contractul de consignatie este incheiat intre doi comercianti, consignant si consignatar. Este contractul prin care, in schimbul unui comision, consignatarul se obliga sa vanda pe contul consignantului marfa predata lui de acesta in depozit. Contractul de consignatie este reglementat in dreptul roman de legea 137/1934 modificata prin legea 34/1936. Contractul de consignatie nu cunoaste reglementari uniforme. Este un contract complex deoarece presupune un depozit, un comision si o vanzare.

Obligatiile partilor

obligatiile consignantului:

este obligat sa predea consignatarului marfa ambalata, etichetata si marcata potrivit naturii specifice a acesteia;

este obligat sa utilizeze, in interiorul depozitului, spatiul special indicat de catre consignatar, fiind obligat sa convina cu consignatarul conditiile vanzarii.

Are dreptul sa reia oricand, inainte de vanzare, marfa din depozit.

obligatiile consignatarului:

sa pazeasca, pastreze si sa conserve marfa aflata in depozit.

Este obligat sa o restituie la prima cerere a deponentului oricand inainte de vanzare.

Are obligatia sa asigure marfa la un asigurator agreat de cosignant si in beneficiul acestuia.

Are obligatia sa tina evidente separate pe fiecare consignant atat in interiorul depozitului cat si cu privire la vanzare.

Are obligatia sa vanda marfa pe contul consignantului potrivit conventiei incheiate cu acesta, remitand imediat pretul cu sanctiunea curgerii dobanzilor.

Desi este un depozitar, un comisionar si un vanzator, in acelasi timp, consignatarul nu are privilegiul dreptului de retentie, deoarece retine comision din pretul de vanzare incasat.

Comisionul se calculeaza in doua moduri:

fie ca diferenta intre pretul convenit cu consignantul si pretul real de vanzare, aceasta ori de cate ori oferta este mai mica decat cererea;

fie ca procent asupra pretului final de vanzare, aceasta ori de cate ori oferta este mai mare decat cererea.

Partile pot alege legea aplicabila ori de cate ori consignantul si consignatarul isi au sediile pe teritorii statale diferite, caz in care contractul are caracter international. Dc partile nu au ales legea aplicabila contractului, acesta urmeaza a fi supus legii in vigoare la sediul debitorului prestatiei caracteristice, adica legea in vigoare la sediul consignatarului.