Dreptul fiscal si fiscalitatea

Dreptul fiscal si fiscalitatea

Definitia Dreptului fiscal

Dreptul fiscal, ca ramura a dreptului public, reglementeaza raporturile juridice care se nasc in procesul colectarii impozitelor si taxelor de la persoanele fizice sau juridice care obtin venituri sau detin bunuri impozabile ori taxabile.

Din cuprinsul acestei definitii se pot desprinde cateva idei:

Dreptul fiscal este o ramura a dreptului public. Ca atare, raporturile juridice fiscale sunt raporturi de drept public reglementate de norme juridic de drept public. Fata de aceasta conceptie traditionalista insa, legislatia si practica au dezvoltat foarte mult si aspectul privat al dreptului fiscal. Astfel ,in ciuda faptului ca titlurile statului care au ca obiect impozite si taxe sunt si raman titluri executorii, pentru a caror realizare nu este necesara interventia magistratului, totusi exista mai multe situatii in care traditionalul caracter de drept public este atenuat de raporturi juridice in care egalitatea partilor si chiar posibilitatea contribuabilului de a formula pretentii de natura patrimoniala asupra statului modifica semnificativ conceptia traditionala cu privire la raporturile juridice fiscale.

Contribuabilul poate contesta orice act administrativ fiscal, orice act de executare m poate solicita instantei suspendarea actului administrativ ori suspendarea executaarii silite, poate cere statului despagubiri pentru o impunere defectuoasa ori nelegala, are dreptul la rambursarea unor impozite (cazul T.V.A.) in anumite situatii , poate sesiza organele judecatoresti cu privire la abuzurile administrative ale functionarului fiscal sau poate justifica chiar o actiune judiciara intemeiata pe Conventia europeana a drepturilor omului pentru incalcarea articolului 1 cu privire la dreptul de proprietate.

Raporturile juridice fiscale se nasc in procesul colectarii impozitelor si taxelor, sau al administrarii acestora. Administrarea impozitelor si taxelor este o notiune legala folosita de codul de procedura fiscala, a carei arie de acoperire este insa mult mai larga, avand in vedere nu numai colectarea, dar si inregistrarea fiscala, declararea impozitelor, inspectia fiscala si contenciosul fiscal.

Subiect al impunerii este orice persoana fizica sau juridica (de drept public sau privat) care realizeaza venituri ori detine bunuri impozabile ori taxabile. Principiul este universalitatea impunerii, exceptia fiind scutirea de la impunere, care trebuie sa fie expres si limitativ prevazuta de legea fiscala, nici un fel de extindere pe cale de interpretare nefiind transmisa.

Obiectul impunerii sunt atat bunurile cat si veniturile considerate de legiuitor ca fiind impozabile ori taxabile.

Principiile Dreptului fiscal

Principiile dreptului fiscal sunt definite de Codul fiscal in art.3 si au urmatorul continut:

-neutralitatea masurilor fiscale in raport cu diferitele categorii de investitori si capitaluri, cu forma de proprietate, asigurand conditii egale investitorilor, capitalului roman si strain;

-certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care sa nu conduca la interpretari arbitrare, iar termenele, modalitatea si sumele de plata sa fie precis stabilite pentru fiecare platitor, respectiv acestia sa poata urmari si intelege sarcina fiscala ce le revine, precum si sa poata determina influenta deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale;

-echitarea fiscala la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferita a veniturilor in functie de marimea acestora;

-eficienta impunerii prin asigurarea stabilitatii pe termen lung a prevederilor Codului fiscal, astfel incat aceste prevederi sa nu conduca la efecte retroactive defavorabile pentru persoane fizice si juridice, in raport cu impozitarea in vigoare la data adoptarii de catre acestea a unor decizii investitionale majore.

Neutralitatea impunerii, certitudinea impunerii, echitatea fiscala si eficienta impunerii reprezinta principii de baza ale fiscalitatii unei economii libere, reprezentand esenta multor discutii pe marginea corectitudinii raportului de impunere atat din punct de vedere al relatiei stat-contribuabil cat si din punct de vedere al contribuabililor care compara diferitele reglementari concrete aplicabile fiecaruia in parte.

Acestor principii legale li se mai pot adauga un principiu formulat de mai multi teoreticieni, care au in vedere contributia fiecaruia la sistemul fiscal proportional cu capacitatea sa contributiva. Aceasta inseamna consacrarea ideii de egalitate prin impunere, preferabila principiului egalitatii in fata impunerii. Desi exista argumente pro si contra pentru sustinerea oricareia din aceste doua idei, autorii prezentei lucrari se pronunta in favoarea egalitatii prin impunere, fie si pentru motivul unei echitati sociale mai mari decat acela al egalitatii in fata impozitului. Consideram ca este normal ca un cetatean care are o avere mai mare sa contribuie intr-o masura superioara la constituirea fondurilor generale ale societatii decat un cetatean care are o capacitate contributiva inferioara.

Izvoarele Dreptului fiscal

Constitutia Romanaiei este primul si cel mai important izvor al dreptului fiscal. Legea fundamentala a tarii reglementeaza in art.56 obligatia cetatenilor de a contribui, prin impozite si taxe, la cheltuielile publice, intre indatoririle fundamentale cetatenesti. Aceasta indatorire fundamentala insa trebuie sa fie garantata de asezarea justa a sarcinilor fiscale, de interzicerea oricaror alte prestatii in afara celor stabilite prin lege si de reglementarea prin lege a modului de cheltuire a fondurilor generale ale societatii constituite din impozite si taxe.

In afara legii fundamentale, la sfarsitul anului 2003, au fost codificate de catre legiuitorul roman Codul Fiscal (Legea 571/2003) si Codul de procedura fiscala (O.G. nr.92/2003).

Codul Fiscal strange la un loc principiile generale ale fiscalitatii, raportul dintre legea romana si tratatele internationale cu privire la impunere, inclusiv conventiile de evitare a dublei impuneri, principalele impozite si taxe din sistemul fiscal romanesc.

Incercarea de concentrare a tuturor acestor reglementari intr-un singur cadru normativ este laudabila. Modificarile permanente insa, modificari de esenta ale acestei reglementari precum si adaugarea prin reglementari secundare la normele juridice primare, slabeste foarte mult din efectul produs initial.

Codul de procedura fiscala concentreaza toate reglementarile legale procedurale care tin de "administrarea impozitelor si taxelor", stabilirea, verificarea si colectarea impozitelor si taxelor, solutionarea contestatiilor formulate de contribuabili impotriva actelor administrative fiscale.

Reglementarile secundare, respectiv Normele, Instructiunile si Regulamentele de aplicare ale legislatiei fiscale, adoptate prin Hotarare de Guvern ori prin Ordin al Ministerului Finantelor Publice, joaca un rol important in explicare si aplicarea legislatiei fiscale, detaliind in amanunt modul de aplicare a normelor fiscale sau procedural fiscale, continand reglementari si, uneori, chiar lamuriri necesare, in absenta carora aplicarea legislatiei fiscale ar fi dificila.

Deciziile Comisiei fiscale centrale constituite la nivelul Ministerului Finantelor Publice, a carei ratiune de functionare este interpretarea unitara a reglementarilor fiscale sunt obligatorii doar pentru organele fiscale, modul de interpretare a legii fiscale cuprinse intr-o Decizie a Comisiei putand fi infirmat pe cale judiciara prin hotarare judecatoreasca.

Impozitele, taxele si alte venituri ale bugetului de stat, indiferent de natura si subiectele de drept platitoare, se realizeaza in cadrul unor raporturi juridice care se nasc, se modifica si se sting in baza actelor normative prin care se reglementeaza relatiile fiscale.

Raporturile juridice fiscale

Raporturile juridice fiscale sunt reglementate in temeiul normelor juridice referitoare la colectarea veniturilor fiscale ale statului. Aceasta categorie de raporturi juridice se particularizeaza prin specificul continutului lor, adica a drepturilor si a obligatiilor subiectelor participante.

Raporturile juridice fiscale sunt formate din relatii de impunere care iau nastere in procesul repartizarii unei parti din venitul national si in redistribuirea unor venituri ale persoanelor juridice ai ale persoanelor fizice, in scopul constituirii fondurilor banesti ale bugetului de stat.

Nu exista o reglementare legala care sa defineasca raportul juridic fiscal, dar din interpretarea mai multor prevederi ale Codului de procedura fiscala, respectiv art.1, art.16 si art.21 rezulta atat partile, cat si continutul si obiectul raporturilor juridice fiscale.

Raporturile juridice fiscale sunt de doua categorii:

-raporturi juridice fiscale de drept material;

-raporturi juridice de drept procendural fiscal.

Astfel, raportul juridic fiscal poate avea ca obiect: sursa veniturilor contribuabilului, unde se analizeaza atat legalitatea acestuia cat si provenienta efectiva, natura juridica a venitului, pentru a se stabili regimul fiscal aplicabil, marimea venitului, care inseamna stabilirea incasarii totale si a cheltuielilor deductibile care determina masa impozabila la care se aplica cota de impozit, stabilirea creantei fiscale si emiterea titlului de creanta fiscala.

Titlul de creanta fiscala este "actul ultim" care finalizeaza activitatea desfasurata sub imperiul raportului juridic de drept material fiscal. Titlul de creanta fiscala este un act specific raportului de drept material fiscal, intrucat conform art.21 alin.(1) C proc. Fisc."creantele fiscale reprezinta drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezulta din raporturile de drept material fiscal" in timp ce titlul de creanta fiscala este actul prin care se stabileste si se individualizeaza creanta fiscala, intocmit de organele fiscale competente. Titlul de creanta fiscala este documentul care se afla la baza declansarii celor mai importante proceduri din activitatea de administrare fiscala care face obiectul raportului juridic de drept procesual fiscal.

In cazul celor doua categorii de raporturi juridice subiectele sunt aceleasi, respectiv organele fiscale si contribuabilii, obiectul este acelasi, respectiv stabilirea si incasarea la bugetul general consolidat a impozitelor, taxelor si altor contributii datorate de catre debitorii fiscali, dar difera continutul celor doua categorii de raporturi.

Astfel, raportul juridic de drept material fiscal are in continutul sau drepturile si obligatiile partilor legate de perceperea dobanzilor si penalitatilor, dreptul la restituirea impozitelor si taxelor, dreptul la rambursarea T.V.A. si obligatiile corelative de declarare a materiei impozabile, a bunurilor detinute si veniturilor realizate impozabile ori taxabile.

Raportul de drept procedural fiscal are in continutul sau acele drepturi si obligatii legate de actiunile administrative, administrativ-jurisdictionale si procesual-civile legate de activitatea de administrare a impozitelor si taxelor. Prin administrarea impozitelor si taxelor se intelege, in sensul Codului de procedura fiscala, ansamblul activitatilor desfasurate de organele fiscale in legatura cu:

-inregistrarea fiscala;

-declararea, stabilirea, verificarea si colectarea impozitelor, taxelor, contributiilor si a altor sume datorate bugetului general consolidat;

-solutionarea contestatiilor impotriva actelor administrative fiscale.

Raporturile juridice fiscale au o structura relativ identica pentru toate veniturile ordinare ale bugetului de stat, chiar daca intre veniturile statului exista deosebiri de continut-unele au un continut fiscal (impozitele si taxele de la populatie si de la societatile comerciale), iar altele nu au continut fiscal (veniturile de la unitatile statului, regiile autonome).

Raporturile juridice fiscale intrunesc toate caracteristicile raporturilor juridice financiare si au elemente comune tuturor raporturilor juridice in general, indiferent de deosebirile de continut dintre diferitele categorii de venituri ale bugetului de stat. Acestea cuprind in structura lor urmatoarele elemente: subiecte, continut si obiect.

Subiectele raporturilor juridice fiscale sunt, pe de o parte, statul, prin organele fiscale investite cu atributii specifice realizarii veniturilor fiscale, iar pe de alta parte, persoanele juridice sau persoanele fizice obligate sa plateasca impozitele, taxele si celelalte venituri ale bugetului de stat.

Statul este reprezentat , la nivel central, de Ministerul Finantelor Publice prin Agentia Nationala de Administrare Fiscala si unitatile sale teritoriale. La nivel local, unitatile administrativ-teritoriale sunt reprezentate in raporturile juridice fiscale de autoritatile administratiei publice locale, precum si de compartimentele de specialitate ale acestora, in limita atributiilor delegate de catre autoritatile respective. Agentia Nationala de Administrare Fiscala, unitatile sale teritoriale, precum si compartimentele de specialitate ale autoritatilor administratiei publice locale reprezinta organele fiscale ale statului.

Contribuabilul este orice persoana juridica ce datoreaza impozite, taxe, contributii si alte sume bugetului general consolidat, in conditiile legii. In relatiile cu organul fiscal contribuabilul poate avea un raport juridic direct, sau poate fi reprezentat printr-un imputernicit. Imputernicitul poate fi legal sau conventional.

Continutul si limitele reprezentarii conventionale sunt cele cuprinse in imputernicire sau stabilite de lege, dupa caz. Imputernicitul este obligat sa inregistreze la organul fiscal actul de imputernicire, in forma autentica si in conditiile prevazute de lege. Revocarea imputernicirii opereaza fata de organul fiscal de la data inregistrarii actului de revocare.

In cazul reprezentarii contribuabilului prin avocat, forma si continutul imputernicirii sunt cele prevazute de dispozitiile legale privind organizarea si exercitarea profesiei de avocat.

Contribuabilul fara domiciliu fiscal in Romania, care are obligatia de a depune la organele fiscale, este obligat sa desemneze un imputernicit, cu domiciliul fiscal in Romania, care sa indeplineasca obligatiile acestuia fata de organul fiscal.

Reprezentarea legala apare in situatia in care contribuabilul propriu-zis nu se poate reprezenta el insusi in raporturile juridice fiscale si nici nu a fost desemnat un reprezentatnt conventional: asemenea situatii pot fi determinate de minoritatea contribuabilului, starea avansata de boala, batranete, diverse tipuri de handicapuri care impiedica reprezentarea personala, dar si in situatia in care contribuabilul fara domiciliul fiscal in Romania, ori cu domiciliul fiscal necunoscut nu si-a numit un reprezentant fiscal in conditiile cerute de lege. In toate aceste situatii, instanta judecatoreasca din oficiu sau la cererea organului fiscal, va numi un curator fiscal cu drept de reprezentare a contribuabilului si cu drept de exercitare a tuturor drepturilor si obligatiilor contribuabilului in numele si pe seama acestuia. Pentru activitatea sa, curatorul fiscal va fi remunerat potrivit hotararii judecatoresti, toate cheltuielile legate de aceasta reprezentare fiind suportate de cel reprezentat.

Oricare din partile raportului juridic fiscal, organ fiscal central sau local ori contribuabil, poate aparea in raportul juridic fiscal in calitate de creditor sau debitor: in raporturile de drept material fiscal, creditorii sunt persoanele titulare ale unor drepturi de creanta fiscala, iar debitorii sunt acele persoane care, potrivit legii, au obligatia corelativa de plata a acestor drepturi. Astfel, in masura in care contribuabilii sunt debitori (iar organele fiscale creditorii corelativi) ai obligatiilor de plata a impozitelor si taxelor, organele fiscale pot aparea, la randul lor, in calitate de debitori in raporturile juridice fiscale in urmatoarele situatii: restituirea impozitelor, dobanzilor si penalitatilor aferente platite de catre contribuabili fara titlu, platite in eroare, platite peste obligatia fiscala legala sau integral prin hotarare judecatoreasca, rambursarea T.V.A. in cazul deconturilor negative de taxa pe valoarea adaugata.

In cazul in care obligatia de plata nu a fost indeplinita de catre debitor, contribuabil sau organ fiscal, debitori pot deveni, in conditiile legii, urmatorii:

a) mostenitorul care a acceptat succesiunea contribuabilului debitor;

b) cel care preia, in tot sau in parte, drepturile si obligatiile debitorului supus divizarii, fuziunii ori reorganizarii judiciare, dupa caz;

c) persoana careia i s-a stabilit raspunderea in conformitate cu prevederile legale referitoare la faliment;

d) persoana care isi asuma obligatia de plata a debitorului, printr-un angajament de plata sau printr-un alt act incheiat in forma autentica, cu asigurarea unei garantii reale la nivelul obligatiei de plata;

e) succesorul in drepturi si obligatii al persoanei juridice-organ fiscal.

In anumite situatii, generate de structura raportului juridic de drept material fiscal, obligatia de plata a unui impozit stabilit de lege in sarcina unui contribuabil nu revine nici contribuabilului si nici reprezentantului sau legal ori conventional, curatorului ori succesorului in drepturi, ci platitorului. Platitor al obligatiei fiscale este debitorul sau persoana care, in numele debitorului, conform legii, are obligatia de a plati sau de a retine si de a plati, dupa caz, impozite, taxe, contributii, amenzi si alte sume datorate bugetului general consolidat. Platitorul nu este un debitor al unui impozit, ci persoana desemnata de legiuitor (de ex: angajatorul in cazul unui raport juridic de munca este platitor al obligatiilor fiscale constand in impozit pe salarii si contributii sociale in numele si pe seama angajatului) care are obligatia retinerii si varsarii impozitului datorat de contribuabil in cazul impozitelor a caror realizare se face prin retinere la sursa si virarea in conturile trezoreriei statului.

Neindeplinirea obligatiei de plata atrage sanctiuni legale pentru platitor diferite de sanctiunile aplicabile unui contribuabil care nu efectueaza o plata in cazul impozitelor directe sau indirecte a caror plata se face direct de catre contribuabilul-debitor. Sanctiunile si tratamentul juridic este diferentiat intre contribuabilul rau-platnic si platitorul care nu-si reflecta obligatia de retinere si varsare a unui impozit datorat de alt contribuabil, intrucat in timp ce contribuabilul este si debitor si platitor al obligatiei fiscale, platitorul nu este debitor. Continutul raporturilor juridice fiscale de drept material: il constituie drepturile si obligatiile subiectelor participante. Drepturile subiectelor reprezinta creante fiscale, iar obligatiile subiectelor reprezinta obligatii fiscale.

Creantele fiscale reprezinta drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezulta din raporturile de drept material fiscal. Acestea pot fi:

-dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contributiilor si a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adaugata, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contributiilor si altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, denumite de legiuitor creante fiscale principale;

-dreptul la perceperea dobanzilor si penalitatilor de intarziere, in conditiile legii, denumite creante fiscale accesorii.

Dreptul de creanta fiscala se naste in momentul in care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care il genereaza.

Creantele fiscale se sting prin incasare, compensare, executare silita, scutire, anulare, prescriptie si prin alte modalitati prevazute de lege.

Obligatiile fiscale pot fi:

-obligatia de a declara bunurile si veniturile impozabile sau, dupa caz, impozitele, taxele, contributiile si alte sume datorate bugetului general consolidat;

-obligatia de a calcula si de a inregistra in evidentele contabile si fiscale impozitele, taxele, contributiile si alte sume datorate bugetului general consolidat;

-obligatia de a plati la termenele legale impozitele, taxele, contributiile si alte sume datorate bugetului general consolidat;

-obligatia de a plati dobanzi si penalitati de intarziere, aferente impozitelor, taxelor, contributiilor si altor sume datorate bugetului general consolidat, denumite obligatii de plata accesorii;

-obligatia de a calcula, de a retine si de a inregistra in evidentele contabile si de plata, la termenele legale, impozitele si contributiile care se realizeaza prin stopaj la sursa;

-orice alte obligatii care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, in aplicarea legilor fiscale.

Asa cum rezulta din cele expuse mai sus, corespunzator rolului si functiilor veniturilor fiscale, cele mai importante drepturi revin statului, respectiv de a institui venituri fiscale si de a impune persoanelor fizice si juridice obligatia de a plati veniturile fiscale individualizate in sarcina fiecaruia.

Dreptul de a institui venituri fiscale si de a impune obligatia platilor se exercita de catre stat prin organele competente si se caracterizeaza prin:

-adoptarea de acte normative pentru reglementarea fiecarui venit fiscal in parte;

-individualizarea obligatiei fiscale a persoanelor fizice sau juridice platitoare, precum si determinarea veniturilor fiscale pentru care au obligatia de plata;

-incasarea si urmarirea incasarii veniturilor fiscale datorate;

-controlul modului in care platitorii veniturilor fiscale isi indeplinesc obligatiile ce le revin.

In acelasi timp, organele statului cu atributii fiscale au obligatia:

-de a stabili, incasa si urmari numai venituri fiscale legal datorate;

-de a acorda, la cererea justificata a persoanelor interesate, inlesnirile prevazute de actele normative;

-de a rezolva in mod corespunzator orice contestatie depusa de subiectele de drept obligate fata de bugetul de stat.

Persoanele fizice sau juridice, ca subiecte ale raporturilor juridice fiscale au, in principal, obligatia de a plati veniturile fiscale in cuantumul si la termenele legale prevazute-conditia sine qua non pentru constituirea fondurilor generale de dezvoltare social-economica a societatii.

De asemenea, persoanele fizice si juridice au dreptul de a pretinde stabilirea impunerii si modalitatii de plata in conformitate cu dispozitiile actelor normative care reglementeaza fiecare venit fiscal, de a beneficia de inlesnirile legale (scutiri, reduceri, amanari, esalonari de plata), precum si de a contesta actele cu caracter individual ale organelor de control fiscal pe care le considera neconforme cu legea.

Asa cum am aratat, obiectul raporturilor juridice fiscale de drept material sau procedural este comun, respectiv stabilirea si prelevarea la bugetul general consolidat a impozitelor, taxelor si altor contributii datorate de catre debitorii fiscali. Obiectul secundar, despre care discutam in general pentru simplificare chestiunilor legate de obiectul raporturilor de drept fiscal il constituie chiar sumele de bani ce reprezinta impozite, taxe si alte venituri. De altfel, totalitatea drepturilor si obligatiilor stabilite de actele normative in sarcina subiectelor participante la raporturile juridice fiscale au drept scop, in ultima instanta, colectarea sumelor de bani datorate cu titlu de venituri fiscale.

Sistemul fiscal.Notiune.Trasaturi

In orice oranduire sociala, "sistemul veniturilor publice este determinat de forma de proprietate asupra mijloacelor de productie si de sfera relatiilor marfa-bani".

La formarea veniturilor publice ordinare participa regiile autonome, societatile comerciale, organizatiile cooperatiste si persoanele fizice. Putem defini sistemul fiscal ca reprezentand "totalitatea impozitelor si taxelor provenite de la persoanele juridice si persoanele fizice care alimenteaza bugetele publice".

In practica financiara, se utilizeaza si notiunea de fiscalitate, care este definita ca un "sistem de constituire a venitului statului prin redistribuirea venitului national cu aportul impozitelor si taxelor, reglementat prin norme juridice".

Sistemul fiscal cuprinde o diversitate de impozite, taxe si alte varsaminte obligatorii, care afecteaza veniturile tuturor persoanelor fizice sau juridice, ponderea efortului fiscal fiind suportata de masa populatiei, mai ales prin intermediul preturilor.

Pentru o buna functionare a economiei, este necesara asigurarea unei stabilitati a sistemului fiscal. Frecventele modificari si completari care se aduc reglementarilor fiscale creaza greutati in cunoasterea corecta si aplicarea unitara a legislatiei fiscale. De asemenea, prin acest fenomen se creaza si o stare de neincredere si nesiguranta investitorilor interni si straini pentru soarta investitiei pe care intentioneaza sa o faca.

Reglementarile legale adoptate dupa Revolutia din decembrie 1989 permit a se observa cateva orientari spre care s-a indreptat noul sistem fiscal:

a)      reforma fiscala care se realizeaza in Romania are in vedere, in principiu, conditiile sociale si economice specifice etapei actuale de dezvoltare. Sistemul fiscal este conceput pentru a corespunde cerintelor impuse de reforma social-economica aflata in plina desfasurare. Nu este posibil sa se copieze un sistem fiscal specific unor anumite state avansate, deoarece conditiile economice si sociale sunt diferite, dar se poate incerca o armonizare fiscala cu sistemele fiscale mai avansate.

b)      prin reforma fiscala se urmareste construirea unui sistem fiscal coerent, echitabil si eficient. Spunem "construirea" unui sistem fiscal, deoarece regimul comunist a renuntat la definirea unui sistem fiscal coerent si la clasificarea si principiile traditionale ale impunerii, pentru a se masca metoda preluarii fortate la bugetul statului a venitului net obtinut de intreprinderile de stat.

Imediat dupa Revolutia din 1989, a fost initiat cadrul legislativ al privatizarii, prin adoptarea unor masuri de stimulare a acesteia, atat in ce priveste sectorul de stat, cat si in organizarea activitatilor pe baza liberei initiative si atragerii capitalului strain. In domeniul agricol a fost creat cadrul legal pentru extinderea si incurajarea sectorului privat. In aceste conditii, apare necesara organizare a unui sistem fiscal coerent si eficient, bazat pe obtinerea veniturilor publice pe cale fiscala, iar nu prin metode administrative.

Definitie, nivelul si structura fiscalitatii

Intr-o definire sintetica a fiscalitatii, putem spune ca aceasta este formata din totalitatea taxelor si impozitelor reglementate prin acte normative.

Fiscalitatea mai poate fi definita si ca un sistem de percepere a impozitelor, taxelor i contributiilor de catre autoritatile publice in scopul realizarii functiilor social-economice ale statului.

Intrucat marimea impozitelor, in expresie nominala, este puternic influentata de procesul inflationist, pentru a aprecia nivelul fiscalitatii este mai concret indicatorul care exprima partea din produsul intern brut care este prelevata la dispozitia statului pe calea impunerii. Marimea prelevarii este dependenta de anumiti factori, printre care:

a)      ponderea sectorului public in productia industriala a tarii;

b)      nivelul cotelor de impozit;

c)      dimensiunile nevoilor fiscale si ale mijloacelor de acoperire a acestora;

d)      proportiile evaziunii fiscale.

La acelasi procent din produsul intern brut sarcina fiscala este cu atat mai apasatoare cu cat produsul intern brut care revine in medie pe cap de locuitor este mai scazut. O consecinta directa a sporirii fiscalitatii este diminiuarea corespunzatoare a veniturilor care raman la dispozitia persoanelor fizice si juridice pentru consum personal si acumulare. Structura fiscalitatii este reprezentata de diversitatea impozitelor prin intermediul carora statul colecteaza veniturile fiscale. Este de observat, pentru ultimii ani, o echilibrare a impozitelor directe si a celor indirecte in cadrul politicii fiscale duse de tarile dezvoltate.

Comparativ cu acestea, tarile mai putin dezvoltate economic practica o politica axata pe impozitele indirecte(in special cu T.V.A.), care le procura circa 60-80% din totalul veniturilor fiscale. Aceasta axare pe impozite indirecte este explicata in diverse moduri:

-gradul redus de dezvoltare a fortelor de productie;

- structura putin diversificata a productiei industriale;

-nivelul scazut al veniturilor realizate de populatie;

-orientarea politicii financiare promovate de guvern.

Deoarece impozitele indirecte nu tin cont de marimea venitului (averii) personal, ci de nivelul consumului acestuia, cu cat ponderea acestor impozite in totalul veniturilor publice este mai mare, cu atat sarcina fiscala va fi mai inechitabila."Povara fiscala este invers proportionala cu puterea economica a platitorilor de impozite".

Principiile generale ale fiscalitatii societatii libere

Nu poate exista o societate libera, decat daca exista o repartizare suficienta a puterilor(daca exista o descentralizare a deciziilor). In aceste conditii, se impune un sistem economic bazat pe proprietatea privata si pe economia de piata. Impozitul este justificat prin aceea ca functionarea oricarei societati implica niste costuri care trebuie sa fie acoperite prin resurse eficiente. Daca resursele proprii ale statului, care provin-de exemplu-din proprietati publice, nu sunt suficiente, atunci trebuie prelevate impozitele. Impozitul apare ca o plata pentru serviciile de orice natura pe care statul le asigura.

Principiul individualitatii

Daca se admite principiul democratic dupa care individul constituie obiectivul suprem, atunci organizarea vietii in societate nu apare ca un obiectiv de sine statator, ci numai ca un mijloc prin care sa se asigure o puternica dezvoltare a personalitatii individului. In cadrul unei societati libere, democratice, omul este cel care constituie obiectivul final si preocuparea esentiala, iar nu statul, cum s-ar parea la o analiza superficiala.

In aceste conditii, impozitul trebuie sa caute egalitatea sanselor. El trebuie sa se axeze pe favorizarea accesului la proprietate si la puterea economica a celor mai capabili.

Idealul democratic implica ideea ca individul sa fie lasat liber in alegerile(optiunile) sale si in utilizarea veniturilor. Aceasta presupune ca fiscalitatea sa nu aiba drept obiectiv influentarea, in mod eronat, a alegerilor individuale pe care cetatenii le fac in functie de nevoile pe care ei inteleg sa si le satisfaca.

Principiul de nediscriminare

Acest principiu impune ca impozitul sa nu fie discriminatoriu. El trebuie stabilit in conditiile unor reguli identice pentru toti contribuabilii. Orice masura fiscala care este discriminatorie, intr-un mod direct sau indirect, este incompatibila cu principiile unei societati libere.

Astfel, de exemplu, este contrara principiului de nediscriminare o masura prin care sunt impozitate doar veniturile intreprinderilor rentabile, iar venitul intreprinderilor cu pierderi(pe motiv de proasta gestiune) este exceptat in totalitate ori partial de la impunere.

Principiul de impersonalitate

Impozitul trebuie sa fie impersonal. Acest principiu semnifica faptul ca prelevarea nu trebuie sa implice cercetari de tip inchizitorial asupra persoanelor sau gestiunii intreprinderilor, tinand cont ca finalitatea vietii intr-o societate libera trebuie sa fie respectul persoanei. O singura exceptie s-ar putea justifica si anume cercetarea permanenta a averii oamenilor politici.

Principiul de impersonalitate are drept efect preeminenta impozitelor asezate asupra bunurilor in fata impozitelor asezate asupra persoanelor.

Principiul de neutralitate

Conform acestui principiu, impozitul trebuie sa fie favorabil unei economiii eficiente.

Acest principiu al neutralitatii poate fi privit din mai multe puncte de vedere. Din punctul de vedere al gestiunii optimale, impozitele asupra rentelor pure, care rezulta din circumstante independente de activitatea contribuabililor, apar ca preferabile.

Din punctul de vedere al dinamicii progresului economic, impozitul nu trebuie sa afecteze beneficiile, atunci cand ele provin dintr-o scadere a costurilor sau dintr-o mai buna orientare a productiei, deoarece aceste beneficii alcatuiesc motorul economiei de piata. Daca agentii economici isi vor vedea beneficiile impozitate in mod dur, atunci stimularea lor catre o gestiune eficienta va scadea.

Din punctul de vedere al eficacitatii, intreprinderile care ar trebui penalizate sunt cele cu pierdere, nu cele cu beneficii. La fel, pierderile de capital ar trebui impozitate, iar nu castigurile.

Principiul de non-arbitru

Impozitul trebuie sa fie prelevat dupa principii simple, clare si care sa nu lase loc arbitrariului. O societate in care se dezvolta o democratie veritabila impune ca principiile generale ale sistemului fiscal sa fie discutate in Parlament si exclude posibilitatea punerii in functiune a unui sistem complicat care prin interpretari mai mult sau mai putin arbitrare si prin decizii mai mult sau mai putin discretionare, sa implice delegarea unei puteri excesive tehnocratiilor, fara raspundere politica si care sa conduca la discriminari, contravenind atat eficientei, cat si eticii.

Efecte ale fiscalitatii

Printre efectele fiscalitatii enumeram: frauda si evaziunea fiscala, riscul de inflatie prin fiscalitate si deteriorarea competitivitatii internationale.

a)      frauda si evaziunea fiscala

Daca frauda fiscala constituie incalcarea legilor fiscale(nedeclararea unor venituri, vanzare fara factura), evaziunea fiscala este "rezultanta logica a defectelor si inadvertentelor unei legislatii imperfecte, a metodelor defectuoase de aplicare, precum si a neprevederii si nepriceperii legiuitorului a carui fiscalitate excesiva este tot atat de vinovata, pe cat sunt cei care ii provoaca prin aceasta la evaziune". Astfel, sunt frecvente cazurile in care se profita de caracterul teritorial al legilor fiscale pentru a amplasa desfasurarea unor activitati producatoare de venit pe teritoriul unor tari straine.

Economia subterana imbraca diverse forme de manifestare, caracterizate prin sustragerea de la plata impozitelor, fiind determinata de nivelul ridicat al impozitelor si al contributiilor sociale. Un exemplu elocvent il constituie munca la negru, care permite celui ce o efectueaza sa castige venituri(principale sau complementare) nedeclarate, in timp ce efectuarea acesteia in cadrul unei activitati salariale impiedica patronul sa se sustraga de la plata taxelor sociale. Cu cat diferenta dintre remunerarea neta efectiva, primita de salariat(salariul brut minus cotizatiile sociale ale salariatilor) si pretul global al fortei de munca(salariul brut plus cotizatiile platite de patron) este mai mare, cu atat creste interesul angajatorului de a recurge la aceasta forma de munca. Rezulta, evident, pierderi de venit pentru autoritatile publice in general si pentru cele de protectie sociala in special.

Evaziunea internationala consta in delocalizarea productiei anumitor intreprinderi spre acele tari in care legislatia fiscala si sociala este mai favorizata(paradisurile fiscale).

Aceasta forma de evaziune este facilitata si de dezvoltarea unor scutite de impozite( tari din Asia, Africa, America Latina), adevarate enclave teritoriale, veritabile "state in stat", care beneficiaza de extrateritorialiatte vamala si care ies, total sau partial, de sub incidenta legislatiei fiscale internationale. Intreprinderile straine sunt interesate sa implanteze aici unitati industriale(filiale) care produc pentru export in conditii net avantajoase in ceea ce priveste salariile si taxele sociale fiscale. Aceste fenomene insa risca sa slabeasca forta de munca din anumite sectoare din tara de origine a acestor firme.

b)      riscul de inflatie prin fiscalitate

Acest risc este legat de orice crestere a impozitelor sau cotizatiilor sociale care are tendinta de a se repercuta asupra procesului de determinare a preturilor si salariilor de a alimenta inflatia. Astfel, asa cum intreprinderile cauta sa cuprinda in preturile lor de vanzare cresterile de impozite si taxe sociale pe care le suporta, la fel salariatii incearca sa recupereze, sub forma salariilor mai mari, pierderea puterii de cumparare care rezulta din cresterea impozitelor sau din sporirea costului vietii.

c)      deteriorarea competitivitatii internationale

Pentru tarile cu o economie dezvoltata, competitivitatea intreprinderii, capacitatea de a infrunta cu succes concurenta internationala, constituie un factor determinant al cresterii economice si al nivelului de ocupare a fortei de munca. Acesta este motivul pentru care prioritatea competitivitatii constituie un obiectiv major al autoritatilor publice. Reversul medaliei l-ar constitui faptul ca o crestere a prelevarilor obligatorii, suportate de catre intreprinderi, risca sa aduca prejudicii competitivitatii lor, repercutandu-se in preturile produselor, diminuand capacitatea de autofinantare si, implicit, capacitatea lor de investitie si de modernizare.

Principalele obligatii fiscale ale contribuabililor in Romania

Contribuabilii, persoane fizice sau juridice, au obligatia de a plati diverse impozite, taxe si contributii generate de:

-desfasurarea activitatii curente;

-plata salariilor;

-elemente patrimoniale(bunuri mobile sau imobile);

-alte obligatii.

Obligatii generate de desfasurarea activitatii curente:

-impozitul pe profit;

-accizele(taxe speciale de consumatie) la produsele din import si din impozitul la titeiul din productia interna si gazele naturale;

-taxa pe valoarea adaugata;

-impozitul pe dividende;

-impozitul pe venitul reprezentantelor firmelor straine din Romania;

-contributia la fondul special pentru sanatate;

-contributia la fondul special pentru dezvoltarea si modernizarea drumurilor publice;

-taxe vamale;

-impozitul pe profitul obtinut din activitati comerciale ilicite sau nerespectarea Legii privind protectia consumatorilor.

Obligatii generate de plata salariilor:

-impozitul suplimenatr pe fondul de salarii;

-contributia pentru asigurarile sociale;

-contributia la fondul pentru ajutorul de somaj;

-contributia la fondul special pentru sanatate, care se suporta din C.A.S.;

-contributia la fondul de risc si accident;

-impozitul pe salarii;

-impozitul pe indemnizatii in cadrul asigurarilor sociale;

-contributia pentru pensia alimentara;

-contributia la fondul pentru ajutorul de somaj.

Obligatii generate de elemente patrimoniale:

-impozitul pe cladiri;

-impozitul pe venitul agricol;

-impozitul pe terenurile neagricole;

-taxe asupra mijloacelor de transport;

-taxe de metrologie;

-taxa pentru folosirea terenurilor proprietate de stat utilizate in alte scopuri decat pentru agricultura sau silvicultura;

-taxa de intabulare pentru vanzarile de active

Alte obligatii:

a)      taxe locale:

-taxe pentru folosirea locurilor publice;

-taxe pentru eliberarea certificatelor, avizelor si autorizatiilor in domeniul constructiilor;

-taxe pentru folosirea mijloacelor de publicitate, afisaj si reclama.

b) taxe datorate statului pentru diferite servicii prestate;

-taxe de timbru;

-taxe consulare;

-taxe de protectie.