Dreptul procesual penal, ramura a sistemului de drept

Dreptul procesual penal, ramura a sistemului de drept

1. Delimitarea procesului penal de alte procese

In Romania, dreptul constituie un sistem unitar, rezultat al unei stranse legaturi intre diferitele ramuri. Cu toate ca exista asemanari si intrepatrunderi, fiecare ramura are trasaturi specifice care o diferentiaza de celelalte.

1. Delimitarea procesului penal de procesul civil

Desi in cadrul celor doua procese se rezolva un litigiu juridic si sunt foarte multe asemanari, datorita naturii diferite a litigiului exista deosebiri esentiale:

- in procesul penal relatiile sunt de putere: intre stat, care are puterea de a trage la raspundere pe cel ce a incalcat legea penala, prin organele judiciare si inculpat; in procesul civil relatiile sunt de egalitate intre parti;

- in procesul penal opereaza principiul oficialitatii si indisponibilitatii asupra actiunii penale deoarece organele judiciare sunt obligate sa indeplineasca din oficiu actele necesare desfasurarii procesului penal si nu pot renunta la tragerea la raspundere penala. In mod exceptional, statul poate renunta la condamnare prin acte de clementa (amnistia, gratierea) sau dezincriminare. In procesul civil opereaza principiul disponibilitatii asupra declansarii si desfasurarii procesului;

- in procesul penal, de regula, solutia este de condamnare si mai rar partile se pot impaca; in procesul civil partile pot tranzactiona;

- sub aspectul consecintei, in procesul penal pentru fapta comisa se aplica o pedeapsa, pe cand in procesul civil, de regula, consecintele sunt pecuniare;

- dupa pronuntarea condamnarii opereaza in continuare principiul oficialitatii deoarece pedeapsa se pune in executare din oficiu; in civil opereaza principiul disponibilitatii si dupa pronuntarea hotararii deoarece beneficiarul poate renunta la punerea in executare a acesteia.

2. Delimitarea de procesul administrativ

Intre dreptul procesual penal si dreptul administrativ exista unele elemente comune. Se diferentiaza prin scopul urmarit si implicit prin procedura stabilita pentru rezolvarea litigiilor. Contenciosul administrativ este reglementat de Legea nr. 29/1990. Potrivit acestei legi, orice persoana fizica sau juridica, daca se considera vatamata in drepturile sale printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autoritati administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instantei judecatoresti pentru anularea actului, recunoasterea dreptului, precum si repararea pagubei ce i-a fost cauzata. Exercitarea actiunii in cadrul contenciosului administrativ este guvernata de principiul disponibilitatii de unde apar principalele diferentieri de procesul penal.

2. Dreptul procesual penal si alte ramuri de drept

Facand parte din sistemul de drept, dreptul procesual penal acopera un segment important, reglementand modul de solutionare a litigiilor generate prin comiterea celor mai grave fapte, infractiunile. Din acest motiv intrepatrunderile cu celelalte ramuri de drept sunt numeroase si importante.

1. Dreptul procesual penal si dreptul constitutional

Constitutia Romaniei, ca lege fundamentala a statului, cuprinde dispozitii care prefigureaza cadrul desfasurarii procesului penal stabilind drepturile si inviolabilitatile persoanelor [art. 22 - dreptul la viata si la integritate fizica si psihica, art. 23 - libertatea individului, art. 24 - dreptul la aparare, art. 25 - libera circulatie, art. 26 - viata intima, familiala si privata, art. 27 - inviolabilitatea domiciliului, art. 28 - secretul corespondentei, art. 47 - dreptul de petitionare, art. 48 alin. (3) - dreptul la despagubire in caz de eroare judiciara, art. 49 - limitele restrangerii unor drepturi sau a unor libertati] si autoritatea judecatoreasca (cap. IV), stabilind rolul instantelor judecatoresti si Ministerului Public, structura acestora si statutul magistratilor, judecatori si procurori. O serie de drepturi si inviolabilitati ale persoanelor vor fi garantate prin dispozitiile procesual penale.

2. Dreptul procesual penal si dreptul penal

Legatura intre cele doua ramuri de drept este foarte puternica deoarece intre comiterea unei infractiuni si pedeapsa se interpune un proces. Legatura are un caracter organic si functional deoarece se refera, pe de o parte, la dreptul statului de a pedepsi si pe de alta parte la mijloacele prin care se realizeaza acest drept. Pentru a demonstra aceasta legatura se spune ca normele de drept penal sunt fara de aplicare in viata reala intrucat activitatea prin care se aplica pedepsele este reglementata de dreptul procesual penal, iar procedura penala ramane fara obiect in lipsa dreptului penal deoarece infractiunile ce trebuie descoperite si pedepsele ce trebuiesc aplicate sunt prevazute de Codul penal. Aceeasi legatura exista si intre raportul de drept penal si raportul de drept procesual penal. Raportul de drept penal nu se poate definitiva decat prin raportul de drept procesual penal dintre organul judiciar si inculpat. Fara raportul de drept penal nu trebuie sa existe raportul de drept procesual penal.

Unele institutii de drept penal si drept procesual penal au caracter mixt, fiind reglementate de normele celor doua ramuri. Se impune deosebirea dintre cele doua reglementari a acelorasi institutii cand se pune problema interpretarii unei norme si aplicarii ei in spatiu si timp.

In final, se poate spune ca prin aplicarea celor doua ramuri de drept se urmareste realizarea aceluiasi scop, apararea principalelor valori sociale, tragerea la raspundere a celor care au comis infractiuni si prevenirea comiterii altor infractiuni.

3. Dreptul procesual penal si dreptul civil si procesual civil

Numeroase sunt cazurile in care infractiunile au ca rezultat un prejudiciu material sau moral. Solutionarea cauzei penale presupune si rezolvarea despagubirilor. Acest drept de despagubire se realizeaza in cadrul procesului penal prin alaturarea laturii civile celei penale si solutionarea concomitenta cu aceasta. Pentru solutionarea laturii civile se vor avea in vedere textele din Codul civil care consacra raspunderea civila. In lipsa acestora nu exista nici raspunderea civila, atat personala cat si pentru altul si in procedura penala nu poate fi consacrata ca parte in proces partea responsabila civilmente. Intre procesul penal si civil exista foarte multe asemanari in reglementarea unor institutii (ex., administrarea probelor, desfasurarea judecatii etc.) dar si o dependenta a procesului civil datorita regulii "penalul tine in loc civilul" si autoritatii de lucru judecat de care se bucura o hotarare penala definitiva asupra celei civile.

4. Legatura dreptului procesual penal cu alte stiinte

Datorita caracterului global al dreptului penal, care cuprinde incriminarea celor mai grave fapte din toate domeniile vietii sociale si procesul penal are tangenta cu toate ramurile de drept. Un loc important il ocupa chestiunile prealabile care pot fi intalnite in procesul penal in legatura cu domenii de reglementare cum ar fi: dreptul familiei (gradele de rudenie, casatoria), dreptul muncii (calitatea de angajat), dreptul administrativ (contraventia), dreptul transporturilor, dreptul financiar s.a.

3. Tipuri istorice de proces penal

1. Procesul penal acuzatorial

Pentru a intelege mai bine evolutia dreptului procesual acuzatorial, trebuie sa incepem cu aparitia formelor primare ale statului, pentru ca multe institutii care se contureaza in aceasta prima epoca vor dainui peste veacuri. Mai mult decat s-ar putea crede, si azi unele institutii sunt inspirate din justitia privata[1].

O data cu ajungerea fiintei umane la stadiul de fiinta sociala, aceasta si-a gasit sprijin in randul celor de care era legata prin glasul sangelui, in cadrul familiei. Prin forta imprejurarilor, familia se largeste pana la nivelul clanului, care devine o prima unitate administrativa si treptat, si politica.

In ce priveste justitia interna, aceasta era realizata de seful clanului, care era simultan conducator politic, razboinic, religios. Acesta avea puteri absolute asupra supusilor si autoritatea judiciara avea sa se mentina mult timp si dupa ce deasupra lui isi va stabili autoritatea cetatea, cu legile si judecatorii ei. Normele justitiei familiale vor persista in timp, fiind intalnite multa vreme in statele antice: Egipt, Grecia si Roma.

Caracterul absolut al puterii sefului nu presupunea arbitrariul, interesul grupului putea sa-l oblige sa pedepseasca sever in ciuda sentimentelor sale personale[2].

Cea mai severa pedeapsa pentru reprimarea crimelor comise de o ruda apropiata impotriva alteia era alungarea din cadrul familiei.

Pentru aplicarea pedepselor nu se punea accent pe reguli de forma. Justitia intre clanuri, atata timp cat vor exista ca grupuri suverane, se va realiza pe calea razboiului nascut din razbunare, deoarece protectia individului in conflictul cu alte ginti era asigurata de ginta materna pe baza legaturilor de sange din cadrul familiei. Cine-l ofensa pe individ, ofensa intreaga ginta. Aici, in legaturile de sange ale gintii isi are obarsia razbunarea: "Pedeapsa este o reactiune sociala contra actelor antisociale, in vederea ordinii stabilite pentru conservarea tribului si a pacii"[3]. De aici, unii autori, trag concluzia ca "Razbunarea sangelui se gaseste la originea dreptului penal din toate tarile. Razbunarea se executa fara nici o restrictie si nici o fiinta a clanului advers nu este crutata, raul poate fi facut si insutit, viclenia si mijloacele cele mai necinstite sunt onorabile de indata ce este vorba de exterminarea dusmanilor, caracterul sacru al scopului justifica orice mijloace" .

La origine, razbunarea penala a fost colectiva, simpla apartenenta la un clan in caz de razbunare prezumand vinovatia. Deci, in cadrul razbunarii colective se contureaza prezumtia de vinovatie pentru toti membrii grupului din care face parte vinovatul.

Aparitia claselor, a formelor embrionare ale statului, duce treptat la inlocuirea arbitrariului, fortei brutale cu reguli, cu organisme jurisdictionale. Cristalizarea normelor de drept in perioada de constituire a statului are menirea nu numai de a sanctiona conflictele intre membrii gintei sau dintre ginti diferite, ci si a acelora care s-ar impotrivi ordinii de drept instaurate. Aceasta justitie ramane la inceput cu resturi gentilice ca "Razbunarea sangelui, deoarece partea vatamata va ramane multa vreme initiatorul actiunii pentru tragerea la raspundere, adesea executorul si totdeauna beneficiarul ei"[5].

O data cu ingradirea puterilor sefului clanului si cresterea rolului puterii centrale, intervine, in reglementarea solutionarii conflictelor, tot mai mult, religia. Pentru intarirea puterii centrale se recurge uneori la institutii religioase, la precepte religioase si se da legilor un caracter divin[6].

Razbunarea privata este tot mai mult controlata. Statul se va stradui sa verifice dreptul razbunatorului si sa controleze felul in care si-l exercita. Treptat, se interzice razbunarea asupra altor persoane decat vinovatul. Se impune putin cate putin ideea ca este necesara o proportie intre razbunare si raul suportat.

Dupa modul jurisdictional de interventie a statului, se cunosc doua forme: procesul penal privat si procesul penal public.

In cadrul procesului penal privat, urmarirea era exercitata de partea vatamata sau sustinatorii sai.

In cadrul procesului penal public, urmarirea se facea din oficiu pentru cazuri ce interesau statul. Instructiunea era orala si publica.

In procesul penal acuzatorial privat, ca reactie la prezumtia de vinovatie ce se contura in cadrul razbunarii colective, persoana vatamata trebuia sa dovedeasca vinovatia, dar din aceasta nu se trage o concluzie de existenta a prezumtiei de nevinovatie.

In ambele forme se mentin institutii cu caracteristicile justitiei private care, cu unele transformari, se vor intalni, cu titlu de vestigiu, timp indelungat in unele legislatii:

a) conjuratorii: membrii familiei in loc sa-l insoteasca in lupta pe acuzat il insotesc la tribunal unde il sustin cu juramantul lor;

b) lupta judiciara: se limiteaza razbunarea intre familii la o lupta singulara;

c) juramantul: acuzatul jura ca este nevinovat;

d) ordaliile: pentru a se dovedi nevinovatia se recurge la judecata divina. Dintre ordalii amintim: acuzatul era aruncat in valuri si, daca scapa, era nevinovat (Codul lui Hamurabi). In sisteme mai "evoluate" se recurgea la: fierul rosu, apa fiarta, scufundarea in apa adanca sau la proba sicriului. Se observa ca in aceasta judecata divina exista o prezumtie de vinovatie, caci se astepta rasturnarea ei prin ordalii;

e) abandonul noxal este cunoscut in dreptul roman, in legile franceze, in cutumele scandinave si saxone. Acesta permite sustragerea familiei ofensatorului de la solidaritatea pasiva a razbunarii.Este un prim pas spre raspunderea personala ;

f) talionul: constituie o regula si aduce un oarecare progres fata de regulile anterioare deoarece dreptul de razbunare devine limitat si represiunea este individualizata la faptuitor.

In procesul penal roman, in timpul regalitatii, dupa modul de interventie jurisdictionala a statului se cunosc doua forme: procesul penal privat si procesul penal public[8].

Intrucat acest sistem (privat) era deficitar, deoarece: lasa libertate oricarui cetatean de face acuzatia, se dadeau prea multe garantii acuzatului, strangerea probelor a devenit tot mai dificila, s-a constatat ca lipsesc acuzatorii si raman cateodata fapte neurmarite, pentru reprimarea criminalitatii s-a ajuns la procedura extraordinara, in care acuzarea era din oficiu. Intre institutiile introduse in proces de procedura extraordinara s-a aflat tortura, care era folosita pentru obtinerea marturiilor de la sclavi[9]. Detinerea preventiva era regula, acuzatul putand fi eliberat pe cautiune. Se mentine legea talionului, cel mutilat avand dreptul de a cere, pentru pedepsirea vinovatului, "dinte pentru dinte" si "ochi pentru ochi".

In procesul penal barbaric care avea caracter prevalent privat, urmarirea era exercitata de partea lezata sau de mostenitorii ei. La vechii germani, cu timpul, s-a constituit o instanta judiciara formata din judecatori alesi de adunarea populara a razboinicilor. Judecatorii insotiti de cate 100 de razboinici, membrii ai tribului, strabateau satele, judecau cauzele private si il obligau pe cel vinovat sa plateasca o despagubire victimei sau urmasilor acesteia in caz de omor[10]. Daca invinuitul nu recunostea fapta, printr-o inversare de roluri, trebuia sa faca proba nevinovatiei sale. Aceasta se facea prin serment purgatorie sau juramantul purgator, prestat de invinuit, insotit de conjuratores, care in mod solemn ii afirmau moralitatea. Duelul judiciar consista intr-o lupta cu adversarul pentru sustinerea dreptului propriu. Daca toate acestea nu erau suficiente se aplicau ordaliile: cu fier rosu, cu apa fiarta, cu foc, scufundarea in apa adanca sau proba sicriului.

Iata in ce constau aceste ordalii:

- proba apei fierte consta in introducerea bratului pana la cot in apa fiarta si daca nu ramaneau urme, cercetatul era considerat inocent;

- proba fierului rosu consta in tinerea in mana a unui fier inrosit si daca cercetatul nu se ardea era inocent;

- proba apei reci se administra prin legarea mainilor si picioarelor cercetatului si aruncarea lui in rau si daca nu-l tinea apa, era vinovat;

- proba care a durat cel mai mult a fost proba cosciugului, despre care se gasesc urme pana in secolul al XVI-lea[11]. Atunci cand nu se puteau descoperi autorii unui asasinat, toti cei banuiti erau obligati sa atinga corpul victimei expus intr-un cosciug. Daca unul dintre acestia era criminalul, cadavrul la acest contact trebuia sa lase sa curga cateva picaturi de sange.

Aceste probe irationale nu garantau: aflarea adevarului, protectia persoanei sau a societatii, pentru ca nu asigurau tragerea la raspundere a adevaratilor vinovati. Problema garantiilor procesuale nu se punea deoarece privatiunea de libertate, arestarea nu era cunoscuta decat in cazul infractiunilor flagrante la romani, atenieni si la popoarele germanice.

Cu toate ca in dreptul sclavagist predomina sistemul acuzatorial si exista o aparenta de egalitate in fata judecatorului a partilor, datorita intereselor represiunii recurgandu-se la probe irationale pentru a se dovedi vinovatia chiar atunci cand acuzarea nu avea probe, ajungem la concluzia ca suntem departe de conturarea prezumtiei de nevinovatie.

Doar printre principiile juridice formulate de jurisconsultii romani, in numele dreptului natural si al moralei, exprimand necesitatea statornicirii unor relatii sociale mai evoluate si a unei ordini corespunzatoare nivelului atins de fortele de productie si de relatiile de productie, intalnim principiul potrivit caruia este mai bine sa lasi nepedepsita o crima decat sa pedepsesti un nevinovat[12].

Desigur ca in aceasta formula primitiva, care va ramane multa vreme ca un adagiu al activitatii judiciare penale, gasim inceputurile prezumtiei de nevinovatie.

Procedura acuzatoriala va fi dezvoltata in Anglia. Aici asistam la adoptarea unor acte de legiferare a drepturilor omului si anume: Magna Charta (1215) care se dezvolta precizandu-se prin "Petition of Rights" (1628), "Habeas Corpus Act" (1679) si "Bill of Rights" (1689).

Cel mai important act a fost, in problema studiata, "Habeas Corpus Act", prin care se creau mijloace de asigurare a drepturilor cetatenesti inscrise in actele constitutionale anterioare: "In virtutea acestui act constitutional, orice detinut putea sa pretinda sa i se comunice imediat decizia de arestare si sa obtina punerea in libertate pe cautiune. In unele cazuri grave, judecarea trebuia sa aiba loc in prima sesiune a Curtii de Jurati, iar daca detinutul nu era pus sub acuzare sau condamnat nici in a doua sesiune, el urma sa fie pus in libertate. Habeas Corpus Act sanctiona functionarii judiciari care nu respectau regulile procedurale, referitoare la libertate[13].

2. Procesul penal inchizitorial

Realizarile materiale si spirituale ale Evului Mediu au depasit pe cele ale antichitatii, aducand un element de progres in toate domeniile: economic, cultural, stiintific si, nu in ultimul rand, in domeniul juridic.

In Europa, in primele secole ale Evului Mediu, s-au format popoarele si statele feudale timpurii care au luat nastere prin inlocuirea statelor sclavagiste ale antichitatii. Pentru consolidarea societatii se legifereaza sistemul de norme ce trebuie sa asigure functionarea noilor organisme. Sunt create institutii noi si se adopta legi in care se mai pastreaza urme de institutii stravechi.

Incepand cu secolul al XIII-lea, intrucat sistemul acuzatorial dadea prea multe garantii individului si prea putine societatii, aproape toate tarile din Europa au imbratisat sistemul inchizitorial, exceptie facand Anglia care a pastrat sistemul acuzatorial.

Sistemul inchizitorial a fost imprumutat din justitia ecleziastica, introducandu-se treptat in justitia laica[14].

Cu privire la modul de administrare a justitiei ecleziastice vom face cateva trimiteri la diferite lucrari[15] pentru a scoate in evidenta ce s-a imprumutat in justitia laica din aceasta. Cea mai teribila dezvoltare a sistemului o gasim in Inchizitia spaniola. O prima constatare este ca popoarele Spaniei nu au primit favorabil instituirea procedurii inchizitoriale. "Ceea ce ii contraria cel mai mult pe spanioli era secretul in care erau tinuti acuzatii imediat dupa arestare. De altfel, inchisorile inchizitiei apar in documente sub denumirea de "inchisori secrete". Acuzatii nu stiau nici de ce erau invinuiti, nici de cine, nu puteau fi vizitati de familie si nici comunica intre ei.

Mai mult si martorii erau tinuti in anonimat. Pentru confirmarea acuzatiei se organiza o tortura gradata in functie de gravitatea delictului si de rezistenta cercetatului, acesta putea fi declarat vinovat sau inocent[16].

Apararea nu era admisa decat in faza procesului si avocatul avea obligatia sa exercite presiuni asupra acuzatului pentru ca acesta sa faca marturisiri si sa se caiasca precum si sa ceara penitente pentru crima comisa[17].

In ce priveste aprecierea probelor, dominant era sistemul probelor legale sau formale, astfel ca sentinta era adesea rezultatul unui calcul aritmetic arbitrar[18].

In procesul laic inchizitorial, s-a introdus instructia care se facea de judecatori de profesie, prin cercetarea secreta si, pentru obtinerea declaratiilor, a marturisirilor se folosea tortura.[19] Instructia se fonda pe prezumtia de vinovatie a acuzatului. Desigur, aceasta prezumtie nu era inscrisa in nici o legiuire, insa se deduce din mijloacele de proba puse in actiune pentru a se ajunge la solutionarea cauzei. Procedura aceasta nu avea caracter contradictoriu.

In ce priveste libertatile individuale in sistemul inchizitorial, reproducerea maximei curente in Franta secolelor al XVII-lea si al XVIII-lea "cine nu va incepe prin capturare il va pierde pe raufacator"[20], este edificatoare pentru a demonstra ca judecarea acuzatului in libertate era o exceptie si arestarea o regula. Punerea in libertate era foarte rara. Dupa cum a remarcat Garraud "se cauta marturisirea si se crede ca cel mai bun mijloc de a o obtine este mentinerea acuzatului in mana judecatorului" .

Interogarea inculpatului avea drept scop deplasarea sarcinii probelor de la acuzator la acuzat.

Regina probelor era marturisirea si se organiza o procedura speciala pentru a o obtine - tortura - care era rafinat executata. Interogatoriul era un mijloc de instructie ce tindea sa-l demaste pe acuzat si sa obtina marturisirea, motiv pentru care putea fi repetat ori de cate ori era necesar.

Observam ca sistemul inchizitorial aducea grave atingeri libertatii individuale sub masca protejarii intereselor sociale.

Acest sistem se perfectioneaza in Franta, unde in 1670 se adopta o ordonanta criminala, prin care se unifica si codifica procedura penala, consacrandu-se un sistem inchizitorial bazat pe sistemul probelor legale.

Sistemul probelor legale, constand in evaluarea de catre lege a probelor, care era destinat sa protejeze pe acuzat impotriva puterilor judecatorului, in realitate nu a facut decat sa agraveze situatia. Magistratul care nu-si forma convingerea decat pe unele indicii sau prezumtii, cauta marturisirea care putea scuza absenta probelor si sa puna capat ezitarilor sale[22].

In acest sistem interogatoriul acuzatului se executa sub juramant si tortura. Impotriva juramantului prestat de acuzat, consacrat in acea vreme de aproape toate legislatiile europene, s-au pronuntat mai multi magistrati ai timpului. Faustin Hlie arata ca aceasta formalitate constituie o violare a principiului de aparare in virtutea caruia nimeni nu trebuie sa fie constrans sa se autoacuze, tortura morala este la fel de odioasa ca tortura fizica[23].

Caracteristicile sistemului inchizitorial avansat erau: acuzatul era cercetat de magistrati speciali, ancheta era scrisa si fara dezbateri contradictorii, intre probe era admisa tortura. In unele legislatii apare si ministerul public. Inconvenientele: era favorizata prea mult acuzarea si era suprimata total apararea inculpatului.

Pastrandu-si vechea procedura favorabila in ansamblul libertatii apararii, Anglia a constituit in secolul al XVIII-lea un model spre care isi vor indrepta privirea multi juristi progresisti. In conditiile existentei a doua tipuri de proces penal, total diferite, inspirandu-se din sistemul englez, care marca un evident progres, miscarea de idei a secolului al XVIII-lea din Franta propune o noua viziune asupra omului si, fara a neglija ideea de libertate individuala se atrage atentia ca individul are nevoie de protectie in fata abuzurilor autoritatilor acelor vremi.

Voltaire ridicandu-se impotriva ordonantei criminale din 1670, spunea: "Ordonanta criminala in mai multe puncte, pare a nu fi dirijata decat spre pieirea acuzatilor. Este singura lege care este uniforma in tot regatul, nu ar trebui sa fie ea la fel de favorabila celui nevinovat ca si celui puternic sau vinovat? Investigarea crimelor cere rigori. Este un razboi pe care justitia umana il duce cu rautatea, dar exista generozitate si compasiune pana la razboi. Cel viteaz este generos. Trebuie oare ca omul legii sa fie barbar?"[24]

Idei care proclama increderea in om, in dreptul lui de a nu fi persecutat, de a nu se abuza de el in lupta cu infractionalitatea, se regasesc in operele lui Montesquieu, Jean Jaques Rousseau si Beccaria. Ridicandu-se impotriva sistemului inchizitional, Beccaria a cerut abolirea probelor formale, publicitatea procesului penal si introducerea principiului prezumtiei de nevinovatie pana la pronuntarea hotararii de condamnare.[25] "In aceasta epoca, prin urmare, autoritatea ratiunii inlocuieste autoritatea traditiei si in numele ratiunii se proclama principiul libertatii umane".

Miscarea filosofica declansata de ideile lui Beccaria a avut marele merit de a recunoaste, alaturi de interesul social, pe cel al individului si de a demonstra necesitatea de a se pune capat sacrificarii unor persoane nevinovate in numele interesului social, de a se savarsi alte nedreptati pentru a sanctiona pe cele savarsite.[27]

Sub influenta ideilor lui Beccaria, s-au produs reforme in diferite tari. Astfel, Joseph al II-lea care i-a urmat a abolit pedeapsa cu moartea intr-un nou Cod penal adoptat la 1788, Frederic al II-lea a abolit tortura la urcarea sa pe tron, Ecaterina a II-a a facut sa se redacteze un nou Cod de procedura penala.[28]

Puternicele critici aduse Codului penal au creat o atmosfera sufocanta in Franta, determinand guvernul regal francez la unele reforme, care au provocat insa opozitia Parlamentului.[29]

Marea reforma a dreptului penal si a procedurii penale care a influentat apoi legislatiile tuturor statelor de pe continent, a produs-o Revolutia franceza din anul 1789. Reprezentantii poporului francez, constituiti in Adunarea Nationala, au adoptat la 26 august 1789 Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului. Printre principiile care instituie garantii de ordin procesual menite sa apere in special drepturile mai frecvent violate de regimul absolutist, gasim principiile egalitatii in fata legii (art. 6) si al prezumtiei de nevinovatie, consacrat in art. 9 potrivit caruia "orice om trebuie considerat nevinovat pana la probarea culpabilitatii sale. Daca se considera indispensabil sa fie arestat, orice severitate care n-ar fi necesara pentru a se asigura de persoana sa, trebuie sa fie in mod riguros reprimata prin lege"[30].

O data afirmate intr-o Declaratie a Drepturilor Omului si Cetateanului, o serie de drepturi si libertati, s-ar parea ca ele vor fi si garantate in legislatia franceza si a tarilor care treceau prin acelasi proces revolutionar, dar evenimentele care au urmat in Franta si in restul Europei au barat acest drum.

3. Procesul penal mixt-burghez

In efervescenta revolutionara din Franta se adopta la 8 octombrie 1789 o lege in virtutea principiilor inscrise in Declaratie, care a reusit sa aboleasca principalele abuzuri ale procedurii inchizitoriale din ordonanta de la 1670. Prin aceasta lege s-a mentinut caracterul scris, secret si necontradictoriu al instructiunii, stabilindu-se in fata tribunalului procedura orala, publica si contradictorie. Aceasta lege desfiinteaza juramantul impus acuzatului, tortura sub toate formele si stabileste dreptul acuzatului, dupa arestare, la un aparator. In fata tribunalului avocatul putea sa pledeze[31].

Datorita inconvenientelor ce le prezentau, aceste reforme, inspirate din sistemul englez, nu au rezistat.

Totusi, sub influenta ideilor enciclopedistilor, Adunarea Constituanta a incercat sa aclimatizeze in Franta functionarea juriului, ca in procedura engleza, ceea ce s-a facut prin legea din 16/29 septembrie 1791.

Pana in anul 1793, primei declaratii ii succed altele, in care sunt precizate, reformulate unele drepturi sau se includ obligatii pentru cetateni. Aceste declaratii vor disparea repede in imprejurarile epocii o data cu toate achizitiile liberale "in raul timpului".[32] "Trebuie luptat fara incetare pe un front dublu: in interior nu numai impotriva dusmanilor revolutiei care pun mana pe arme, ci si impotriva indiferentilor care slabesc rezistenta impotriva acaparatorilor care isi cauta propria lor chiverniseala in tulburarile publice si ale caror speculatii contribuie la agravarea crizei de alimente, criza cronica in toti anii revolutiei. La Paris s-au produs in februarie dezordini, provocate de scaderea valorii asignatelor. Iar in afara "Europa intreaga - spune Brissot - sau, mai bine zis, tiranii Europei trebuie acum infruntati de catre voi pe pamant si pe mare" .

In aceste conditii se apreciaza ca nu mai sunt vremurile libertatilor burgheze la care visa Gironda si ca metodele acestea sunt inapte pentru prevenirea unor asemenea primejdii. Se instaleaza Teroarea si primul pas este instituirea Tribunalului revolutionar la 12 martie 1793. Dupa excluderea girondinilor din Adunarea constituanta, se creeaza Comitetul sigurantei generale, care are ca arma de actiune Legea suspectilor votata la 17 septembrie 1793. Aceasta lege enumera categoriile de cetateni care trebuiau considerati suspecti de ostilitate fata de revolutie si care trebuiau judecati de Tribunalul revolutionar. La 10 ianuarie 1794, Robespierre a impus votarea legii ce suspenda aproape toate garantiile ce le mai detineau acuzatii in fata Tribunalului revolutionar, intarind in acest mod Teroarea.

In aceste conditii, probarea culpabilitatii acuzatilor era ultima grija a tribunalelor revolutionare[34]. De altfel, problema detentiilor politice nici nu se mai pune in aceasta perioada, ea paleste in fata abuzurilor condamnarilor la pedeapsa capitala. Se observa cu usurinta ca Declaratia de la 1789, pana la venirea lui Napoleon la putere in anul 1799, a ramas fara valoare juridica.

In valtoarea marilor prefaceri sociale, ea va ramane neobservata si la adoptarea Codului de instructie criminala francez de la 1808, cod care va fi luat model de multe natiuni din Europa. Despre situatia persoanei cercetate dupa procedura acestui cod, Faustin Hlie spunea "Acuzatul asupra caruia planeaza imediat (in stadiul instructiei preparatorii) prezumtia de culpabilitate, este protejat (in cursul procedurii de judecata), de o prezumtie de nevinovatie. Acuzatorul trebuie sa faca proba si apararea are dreptul sa o dezbata"[35].

Secolul al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea nu au adus inscrierea libertatilor si inviolabilitatilor persoanei printre valorile fundamentale ce trebuie ocrotite prin mijloace procesual penale in Franta si nici in celelalte tari care si-au modernizat legislatia procesual penala.

In mod izolat, in favoarea prezumtiei nevinovatiei, dar fara mare ecou, s-au exprimat reprezentantii scolii clasice. Daca in procesul civil unii au propus ca prezumtia sa fie in favoarea reclamantului, nu au inteles sa se adopte o prezumtie de vinovatie in procesul penal. De altfel, jurisconsultul englez E. Bentham, plecand de la faptul ca majoritatea cauzelor civile sunt castigate de reclamanti, sugereaza ca pretentiile celor dintai sa fie prezumate intemeiate. Exista, apreciaza el, "o prejudecata naturala in favoarea celui ce se judeca si ii revine paratului sarcina sa risipeasca aceasta prejudecata"[36].

In materie penala, E. Bentham afirma in mod categoric ca daca aceasta prezumtie de nevinovatie nu exista, trebuie actionat ca si cum ea a fost stabilita. Mai tarziu, criticand conceptia lui E. Bentham in procesul civil, E. Bonnier s-a pronuntat pentru prezumtia de nevinovatie in procesul penal in mod categoric[37]. Acesta afirma: "mai ales in materie criminala trebuie considerata ca sacra. De fiecare data cand culpabilitatea nu a fost bine stabilita, ar fi monstruos sa se pronunte o pedeapsa".

Cercetarile in domeniul criminologiei de la sfarsitul secolului al XIX-lea, grupate in scoala antropologica, aduc "argumente" in defavoarea prezumtiei de nevinovatie, combatandu-i pe reprezentantii scolii clasice.

Preluand cercetari mai vechi ale medicului german Lavater,[38] creatorul fiziognomonie, care incerca sa demonstreze ca se poate determina caracterul omului dupa trasaturile fetei sale, adica dupa fizionomie, ale medicului german Gall, care a intemeiat frenologia si care sustinea ca in functie de depresiunile constatate pe suprafata craniului pot fi stabilite calitatile si defectele omului, faptul daca acesta este sau nu criminal etc., in a doua jumatate a secolului al XIX-lea a aparut scoala antropologica. Principalul reprezentant a fost Cesare Lombroso care, in lucrarea sa de inceput Omul delicvent, (1876) a sustinut teoria criminalului innascut. Mai tarziu, modificandu-si teoria initiala, a sustinut ca numai o parte din criminali ar fi innascuti.

Din punctul de vedere al persoanei acuzate penal, retine atentia ca Lombroso sustine ca omul criminal prezinta stigmate ale criminalitatii si dupa acestea ar trebui descoperiti criminalii.

"Constatarile si concluziile lui Lombroso sunt in absoluta contradictie cu tezele liberului arbitru si responsabilitatii morale. Actele omului sunt determinate de conditiunile sale organice, sociale, fizice, si prin urmare ele nu sunt niste manifestatiuni, expresiuni ale vointei libere. Pedeapsa se justifica prin necesitatea apararii sociale. Pedeapsa nu este o compensatie, o rasplata sau o razbunare, ci aparare. Pentru aplicarea apararii nu este nevoie de responsabilitate, ci de necesitatea acesteia."[40]

Lombroso sustine ca pentru preintampinarea criminalitatii, mai necesara si mai eficace decat represiunea ar fi preventiunea, propunand ca mijloace preventive substitutive penale, deci impotriva celor "stigmatizati" ar trebui luate masuri de aparare sociala inainte de comiterea unei fapte, conchidem noi, fara vinovatie.

Sistemul mixt-burghez, cu toate criticile aduse, a fost preluat de majoritatea statelor europene.

Se poate retine, ca principala trasatura a acestuia, impartirea procedurii in doua faze, si anume: instructia si judecata. Instructia pregateste judecata, fiind scrisa si secreta, iar judecata este orala, publica si contradictorie. Se admite juriul pentru judecata crimelor. Este criticat caracterul secret al urmaririi penale cerandu-se sa devina publica si se cere desfiintarea juriului datorita numeroaselor erori judiciare savarsite de acesta.

4. Procesul penal si drepturile fundamentale ale individului

Asa cum rezulta din prezentarea istorica de pana acum, evolutia procesului penal nu poate fi despartita de evolutia drepturilor omului.

In secolul al XX-lea miscarile care incep sa puna in discutie din nou drepturile omului sunt generate de intensificarea conflictelor atat pe plan intern, cat si extern. Pe fondul miscarilor democratice, s-au exprimat idei noi. Se constata doua tendinte: de universalizare a problemei drepturilor omului si a mutarii accentului pe libertatile colective, fiind lasate pe planul doi libertatile individuale. Libertatile individuale isi vor gasi tot mai putin locul, pana dupa al doilea razboi mondial, in declaratii, acte constitutionale si internationale.

Mentinandu-se cele doua sisteme de drept procesual penal: acuzatorial si mixt-burghez, saltul in afirmarea libertatilor individuale pe plan international l-a constituit recunoasterea unor drepturi fundamentale acuzatului in Declaratia Universala a Drepturilor Omului, adoptata de Adunarea Generala a O.N.U. la 10 decembrie 1948.

Trebuie sa amintim ca Declaratia Universala a Drepturilor Omului a fost elaborata la initiativa participantilor la Conferinta de la San Francisco pentru O.N.U., deschisa la 25 aprilie 1945, unde delegatii americani, sovietici, englezi si chinezi au cazut de acord sa infiinteze o comisie a drepturilor omului. Dupa infiintare, Comisiei pentru drepturile omului i s-a stabilit sarcina de a elabora Declaratia drepturilor omului.

Declaratia constituie expresia dezaprobarii practicilor fasciste si staliniste indreptate impotriva popoarelor ocupate, dar si impotriva opozitiei din interior, prin care s-au desfiintat si batjocorit pe langa valorile etice, culturale, estetice si "libertatile individuale clasice" atat cat erau recunoscute. Foarte important este ca, in ciuda divergentelor de ideologie, participantii la elaborarea Declaratiei au cazut de acord asupra drepturilor ce trebuiesc consacrate ca drepturi fundamentale ale omului in lumea de azi.

Recunoasterea drepturilor individuale s-a impus pe plan international, acestea fiind incluse in mai multe documente. Printre acestea, amintim ca fiind cele mai importante: Declaratia Universala a Drepturilor Omului, adoptata de Adunarea Generala a O.N.U. la 10 decembrie 1948 si Pactul international cu privire la drepturile civile si politice adoptat de acelasi forum la 16 decembrie 1966.

In 1950, in baza Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, membrii Consiliului Europei au adoptat Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale. In aceste documente s-a consacrat dreptul oricarei persoane acuzate in materie penala, de a i se examina cauza de catre un tribunal independent si impartial, stabilit prin lege, in mod echitabil, public si intr-un termen rezonabil. In cadrul procesului s-a recunoscut si dreptul acuzatului la informare, dreptul de aparare, dreptul la asistenta juridica si la interpret gratuit. S-a recunoscut prezumtia de nevinovatie.

Necesitatea garantarii libertatilor individuale a mai fost recunoscuta de al VI-lea Congres International de drept penal, reunit la Roma in 1953, care a adoptat rezolutiile relative la abuzurile politiei, la instructie, la detentia preventiva, bazandu-se pe presupunerea de inocenta. Congresul declara ca este "() constient de necesitatea de a stabili, prin regulile procedurii penale si aplicarea sa, un echilibru necesar, intre drepturile societatii, care cere cercetarea infractiunilor si judecarea autorilor in interesul public, si drepturile, mai ales libertatea si demnitatea prevenitului, considerat inocent atata timp cat el n-a fost retinut vinovat dupa caile regulate ale justitiei". Si rezolutia Congresului continua: "asupra celui de-al treilea punct, Congresul crede ca poate recomanda urmatoarele:

12. Problema detentiei preventive este importanta si delicata, orice inculpat fiind considerat nevinovat pana la condamnarea definitiva."[41]

In Actul final al celei de-a 8-a Conferinte Internationale a Statelor Americane de la Bogota - Columbia, 1948, s-a adoptat Declaratia americana a drepturilor si obligatiilor omului, in care in art. 26 s-a recunoscut ca drept fundamental al omului prezumtia de nevinovatie.[42]

Apoi, America Latina s-a orientat spre intocmirea unui cod-model pentru intregul continent. Astfel, reuniunea organizata de catre Institutul de Stiinte Juridice al statului Chile (Santiago, 4-16 noiembrie 1964), a formulat principiile fundamentale ce trebuie sa inspire si sa orienteze elaborarea si aplicarea ulterioara a legilor penale ale Americii Latine.

In Conventia americana asupra drepturilor omului, 1969, se consacra drepturile si inviolabilitatile persoanei. La fel in "Conventia americana relativa a drepturilor omului" semnata la 22 decembrie 1966 la San Jose in Costa Rica si la cel de-al XII-lea Congres International de drept penal (Hamburg, 16-22 septembrie 1973). Mai amintim si Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferintei din 29 iunie 1990, care stabileste principiile justitiei esentiale pentru expresia completa a demnitatii inerente persoanei umane si a drepturilor egale si inalienabile a tuturor fiintelor umane.