ELEMENTELE CALITATIVE ALE POSESIEI

ELEMENTELE CALITATIVE ALE POSESIEI

Reunirea celor doua elemente constitutive ale posesiei nu este suficienta pentru ca stapanirea exercitata de posesor in fapt sa genereze consecinte in drept, eficacitatea sa juridica fiind subordonata si unor conditii referitoare la calitatea acestei stapaniri. In lipsa acestor conditii posesia ar ramane in afara sferei dreptului, i-ar fi indiferenta sau chiar ar fi condamnata de acesta. Calitatea de care este atasata producerea efectelor juridice ale posesiei este definita in mod negativ : ca absenta a viciilor care ar putea sa o afecteze.[1]

SECTIUNEA 1     VICIILE POSESIEI

Reprezinta astfel de vicii, care inlatura aptitudinea posesiei de a genera drepturi si obligatii, adica de a constitui un fapt juridic: discontinuitatea, clandestinitatea, violenta si echivocul, acesta din urma nefiind insa reglementat expres in Codul civil roman. Intreruperea posesiei, ca si absenta lui animus domini, respectiv precaritatea, care sunt in schimb mentionate in Cod in capitolul consacrat viciilor posesiei nu sunt in realitate simple vicii ale acesteia, ci cauze care inlatura chiar existenta ei.

1. Discontinuitatea :

Calitatea posesiei de a fi continua inseamna indeplinirea de catre posesor a actelor materiale presupuse de exercitarea dreptului posedat in mod normal, fara intermitente nefiresti.

Continuitatea sau discontinuitatea posesiei se apreciaza in raport cu comportamentul pe care l-ar avea adevaratul titular al dreptului respectiv. Nu trebuie omis ca, in special pentru dreptul de proprietate neexercitarea lui, neutilizarea bunului pe care ii are ca obiect este inclusa printre prerogativele proprietarului .

Pentru a fi continua asadar, posesia trebuie sa fie exercitata in toate ocaziile si in toate momentele in care aceasta se impune dupa natura lucrului posedat, fara intervale anormale care sa poata fi considerate ca lacune.[3] De aceea, absenta elementului obiectiv, a actelor materiale de stapanire nu antreneaza pierderea de indata a posesiei, care poate fi conservata, in cazul imobilelor, solo animo, dar cu conditia ca intervalele de exercitare a acestor acte sa nu fie atat de mari incat sa creeze discontinuitati ce ar contrazice natura dreptului a carui manifestare apare a fi posesia respectiva.

In privinta bunurilor mobile insa, posesia genereaza imediat prezumtia de proprietate in favoarea posesorului, conform art 1909 alin.l din Codul civil, astfel incat viciul discontinuitatii nu are consecinte decat in situatii in care aceste dispozitii nu-si gasesc aplicarea, ca de exemplu in cazul posesorului de rea-credinta.

Dovada caracterului continuu al posesiei, deci lipsa acestui viciu al discontinuitatii nu este ceruta posesorului , acesta fiind prezumat de lege , in sensul ca posesorul actual care dovedeste ca a posedat anterior este presupus, in lipsa de dovezii contrarii, ca a posedat si in perioada intermediara.[4]

Impotriva acestei prezumtii, cei interesati vor putea face proba contrara, respectiv dovada faptului ca posesia a fost exercitata pentru o anumita perioada de timp de o alta persoana. Prezumtia de continuitate nu da insa dreptul celui care a pierdut posesia si nu este posesor actual sa-si reuneasca diferitele perioade anterioare ale posesiei pentru a invoca in favoarea sa prescriptia achizitiva .

Viciul discontinuitatii este unul absolut, care produce efecte fata de orice persoana, insa temporar. Dupa incetarea sa, posesia va putea renaste, in cazul in care in persoana posesorului se vor reuni din nou cele doua elemente constitutive ale posesiei.

2. Clandestinitatea :

Pentru ca interesul posesorului de a-si vedea recunoscuta si ocrotita stapanirea materiala pe care o exercita sa poata primi consacrarea juridica, aceasta stapanire trebuie sa se manifeste in mod public, astfel incat oricine sa o poata cunoaste .

Posesia nu inseamna orice putere de fapt, ci doar aceea a carei manifestare in exterior apare ca fiind exercitarea unui drept real, ori vointa de disimulare nu este compatibila cu comportamentul titularului unui asemenea drept.

Cand actele de stapanire sunt exercitate pe ascuns, fara ca in mod normal sa poata fi cunoscute de ceilalti, posesia este afectata de viciul clandestinitatii si aceasta chiar daca posesorul nu a avut vointa expresa, intentia de disimulare.

O posesie care a fost insa initial publica, nu devine clandestina
doar pentru ca a incetat sa fie exercitata in mod public, fiind suficient ca
partea adversa sa o fi putut cunoaste, chiar daca aceasta nu a avut efectiv
cunostinta de stapanirea exercitata.[6]

Asemenea discontinuitatii si clandestinitatea imbraca forme specifice pentru diferitele bunuri care formeaza obiectul posesiei, fiind de pilda mai greu de conceput in materie imobiliara decat in cea mobiliara. Depunerea unor bunuri mobile - obiecte de arta sau titluri la purtator - in seifuri la banca nu este de natura a vicia posesia .

Viciu temporar, care inceteaza atunci cand posesia redevine publica, clandestinitatea exista numai relativ la anumite persoane, fata de care actele de exercitare ale sale sunt tinute ascunse,[7] acestea fiind singurele irndreptatite sa o invoce. Posesorul poate avea interes sa tina ascuns stapanirea pe care o exercita, fata de persoanele care ar putea formula pretentii la obiectul sau.

De aceea, daca printr-o comportare normala, acele persoane nu ar fi putut lua cunostinta de actele de stapanire exercitate de posesor, acesta din urma nu va putea cere recunoasterea dreptului sau ocrotirea posesiei sale in raporturile cu persoanele respective.

3. Violenta :[8]

Art 1851 Cod civil prevede ca posesia "este tulburata cand este fondata sau conservata prin acte de violenta, in contra sau din partea adversarului' .

In practica judiciara,[9] s-a decis ca, pentru a nu fi viciata, posesia trebuie inceputa si mentinuta, sau conservata in mod pasnic fara violenta .

Violenta, prin care se tulbura posesia poate fi o violenta activa sau o violenta pasiva, pe care o exercita posesorul in apararea posesiei sale. In literatura de specialitate, s-a exprimat opinia ca violenta exercitata de posesorul bunului pentru apararea posesiei sale fata de un tert, si nu fata de titularul dreptului de proprietate asupra bunului imobil, nu constituie viciu al posesiei .

Tot astfel, in literatura,[11] s-a exprimat opinia ca posesorul care a expulzat prin forta pe alt posesor are fata de cel expulzat o posesie viciata, dar , fata de ceilalti, posesia saa este valabila .

S-a mai exprimat in doctrina[12] opinia ca posesia va suferi de viciul violentei atunci cand actele de violenta au existat la inceputul posesiei, precum si atunci cand au fost savarsite in timpul posesiei .

Violenta este un viciu temporar pentru ca, atunci cand inceteaza actele de tulburare, posesia devine utila, si este un viciu relativ, ceea ce inseamna ca poate fi invocat numai de catre cel impotriva caruia a fost exercitata violenta .

4. Echivocul :

Calitatea posesiei de a fi neechivoca nu este formulata in mod expres de Codul civil roman .

In dreptul francez, posesia este socotita echivoca atunci cand actele de stapanire exercitate sunt susceptibile de a fi interpretate in mai multe moduri, lasand sa planeze, pentru ceilalti, anumite indoieli asupra intentiei posesorului de a stapani pentru sine. Viciul echivocului se refera deci in mod esential la elementul subiectiv al posesiei, la animus, dar nu asa cum apare el pentru posesor, echivocul neavand legatura cu reaua-credinta, ci asa cum se reflecta aceasta in ochii tertilor.

Cele doua elemente constitutive ale posesiei : animus si corpus sunt asadar, reunite, insa din cauza unor imprejurari particulare , ele ar putea fi considerate ca reprezentand altceva decat o modalitate de exercitare a posesiei.[13] Este, de exemplu, situatia unor acte de stapanire exercitate in mod concurent de catre mai multe persoane care convietuiesc, acte care pot fi justificate nu numai printr-un animus domini, ci si prin tolerarea lor de catre titularul cu care posesorul convietuieste. Astfel, posesia exercitata de catre o persoana, in calitate de concubin, asupra imobilului proprietatea celui cu care convietuieste este echivoca pentru ca ea poate fi deopotriva expresia unei intentii de a se comporta ca titular sau a ingaduintei de a-1 folosi, din partea concubinului proprietar. De asemenea, acest viciu exista si in cazul in care actul de dobandire a bunului de catre posesor este echivoc in privinta dreptului transmis, lasand sa planeze incertitudinea asupra titlului cu care se exercita stapanirea. O asemenea posesie bazata pe un titlu echivoc este la randul sau echivoc. Posesia devine echivoca si atunci cand posesorul face proprietarului o oferta de a cumpara imobilul posedat, imobil care este apoi revendicat de acesta.

Mai multi autori francezi au formulat critici la adresa recunoasterii echivocului ca viciu distinct al posesiei, acestia considerand ca posesia este neechivoca atunci cand toate calitatile cerute pentru eficacitatea posesiei rezulta in mod clar si neandoielnic din faptele invocate de posesor. Lipsa echivocului s-ar reduce prin urmare la o simpla chestiune de proba, posesorul trebuind pentru aceasta sa faca dovada neandoielnica a acelor calitati ale posesiei care nu sunt prezumate de lege , respectiv a caracterului sau pasnic si public.

Exista cel putin o ipoteza in care echivocul nu se poate confunda cu celelalte vicii ale posesiei, si anume, situatia coproprietarului care exercita o posesie exclusiva asupra bunului comun, stapanire ce poate fi justificata atat prin propriul drept de coproprietate, cat si prin intentia de a se comporta ca proprietar exclusiv. Asemenea acte de stapanire sunt asimilate de art 1853 C.civ. cu cele exercitate sub nume precar de catre locatari, depozitari, etc . Ceea ce deosebeste in mod esential situatia coproprietarului de aceea a detentorului precar este faptul ca la originea puterii acestuia din urma asupra bunului se gaseste intotdeauna un titlu -conventional , judiciar sau legal - care implica recunoasterea dreptului altuia si o obligatie de restituire fata de acesta .

Din punct de vedere teoretic, derogarea legiuitorului roman prin eliminarea echivocului dintre viciile posesiei apare deci ca nejustificata iar jurisprudenta a retinut frecvent acest viciu, cu referire la situatia coproprietarului.[15]

Din punct de vedere practic insa, daca posesia exclusiva exercitata asupra lucrului comun de catre un coproprietar este considerata echivoca, acest viciu va inceta de indata ce, in fapt, coproprietarul va inlatura, prin comportarea sa , orice posibilitate de indoiala asupra intentiei de a stapani ca proprietar exclusiv.[16] Transformarea posesiei sale viciate intr-una utila va fi deci o simpla chestiune de fapt. Daca insa echivocul nu este socotit un viciu oarecare, ci este asimilat cu precaritatea, asa cum procedeaza C.civ. roman, aceasta stapanire exclusiva exercitata asupra bunului comun de catre unul dintre coproprietari, nu se va putea transforma in posesie utila, pentru a fi invocata impotriva celorlalti, decat prin unul din modurile legale de intervertire. Simpla schimbare in fapt a vointei posesorului nu va fi suficienta, potrivit art 1857, pentru a inlatura caracterul precar al stapanirii. Ceilalti coproprietari sunt in acest fel mai bine aparati deoarece posesiunea exlcusiva exercitata de catre unul dintre ei, mai putin aparenta si mai provocatoare, este mult mai periculoasa pentru ceilalti decat aceea exercitata de un tert oarecare. Sesizand acest risc sporit, practica judiciara franceza a considerat ca posesia ramane echivoca daca actele de negare a drepturilor coproprietarilor sunt realizate ocult pentru acestia.

SECTIUNEA 2 BUNA-CREDINTA SI JUSTUL TITLU AL POSESORULUI

Daca existenta acestor calitati ale posesiei, adica absenta viciilor acesteia conditioneaza eficienta sa juridica in general, respectiv oricare dintre efectele pe care ca stare de fapt, le-ar putea produce pe planul dreptului, producerea unora dintre aceste efecte - culegerea fructelor, uzucapiunea scurta de 10-20 de ani - presupune indeplinirea unor calitati suplimentare: exercitaea posesiei cu buna-credinta si in temeiul unui just titlu. O posesie atinsa de unul dintre vicii, desi exista valabil nu va putea produce nici un efect juridic, este inutila din punctul de vedere al dreptului, perspectiva care nu coincide in mod necesar cu aceea economica, de pilda .

In schimb, o posesie care nu este exercitata cu buna credinta sau in temeiul unui titlu legitim exista valabil si poate produce unele efecte juridice, acelea pentru care calitatile respective nu sunt cerute expres de lege.

A - Buna credinta a posesorului

Fiind in legatura cu atitudinea subiectiva a posesorului, care are sau nu convingerea ca este investit valabil cu dreptul real pe care-1 exercita, buna-credinta este atasata elementului psihologic al posesiei, lui animus. Legitimitatea sporita pe care ea o confera elementului subiectiv justifica efectele mai largi pe care le produce posesia, atunci cand are aceasta calitate. Daca animus, ca atitudine subiectiva a posesorului tine de intentie, de proiect de vointa, buna credinta ii adauga si convingerea, credinta in legitimitatea stapanirii exercitate fara de care asupra posesiei si asupra efectelor juridice care-i sunt atribuite planeaza riscul de imobilitate .

a - Continutul bunei-credinte a posesorului:

In dreptul roman, buna credinta insotea intotdeauna un just titlu pe baza caruia posesorul capata credinta eronata ca a devenit proprietar,[18] conceptie care permitea recunoasterea de efecte erorii de drept. Ulterior, fara a mai fi legata in mod necesar de un just titlu, se pretinde posesorului, pentru a fi considerat de buna-credinta, sa fi avut macar temei pentru a crede ca bunul pe care-1 poseda ii apartine, cunoasterea absentei dreptului fiind constitutiva de rea-credinta.

Codul civil defineste in mod diferit buna-credinta a posesorului
atunci cand ii recunoaste pe baza ei dreptul de a pastra fructele bunului
posedat si atunci cand o priveste ca pe o conditie a uzucapiunii scurte de
10-20 ani. In primul caz, starea de ignoranta constitutiva de buna
credinta are ca obiect "viciile' titlului translativ de proprietate in puterea
caruia se exercita posesia, deci orice cauza de nevalabilitate a acestuia,
in timp ce in cea de-a doua situatie, reprezentarea eronata a posesorului
se refera exclusiv la calitatea de proprietar a instrainatorului, nu si la validitatea titlului cu care a dobandit de la acesta.

Tinand seama de efectele acestei ignorante, respectiv ale reprezentarii eronate cu privire la viciile titlului sau la calitatea celui care i 1-a transmis, asupra pozitiei subiective a posesorului orice fel de eroare, inclusiv aceea de drept este admisibila si deci constitutiva de buna-credinta. Daca insa exista o cat de mica posibilitate de indoiala asupra acestor elemente, buna-credinta a posesorului este exclusa. Practica judiciara s-a dovedit mai severa in aprecierea acestei calitati, considerand ca buna credinta a posesorului este exclusa in cazul in care viciul pe care pretinde a-1 ignora provine din incalcarea unor norme imperative, de ordine publica, a caror recunoastere nu o poate invoca.[19] Solutia nu este lipsita de justificari, in ideea de a apara ordinea juridica de fapte care contravin regulilor sale fundamentale, insa tendinta actuala este in directia de a se recunoaste erorii de drept aceleasi efecte ca si celei care se refera la elemente de fapt.

b - Dovada bunei-credinte :

Cum potrivit art 1899, buna-credinta este prezumata de lege, sarcina probei revine celui care invoca aceasta posibilitate de indoiala, adica reaua credinta a posesorului, acesta din urma neavand a face vreo dovada. Desi extinsa de jurisprudenta si la ipoteza pastrarii de catre posesor a fructelor culese aceasta prezumtie nu este prevazuta de lege decat in contextul uzucapiunii de 10-20 ani. Este adevarat insa ca practic, aprecierea masurii in care posibilitatea de indoiala a avut sau nu efecte asupra convingerii posesorului ca a dobandit dreptul de la adevaratul titular deci a bunei sau relei sale credinte se face in concret, in mod subiectiv, luand in considerare calitatile sale personale si celelalte imprejurari concrete ale fiecarei cauze.[20]

Daca buna-credinta adauga elementului subiectiv si prin aceasta posesiei o justificare morala, in mod similar, elementului obiectiv al posesiei, corpus i se confera o legitimitate de ordin juridic insa, prin intemeierea sa pe un just titlu .

B - Justul titlu al posesiei:

Notiunea de just titlu presupunea in dreptul roman existenta unei cauze de dobandire conforma cu regulile dreptului civil, tocmai aceasta conformitate permitand calificarea lui ca just. O asemenea cerinta ar putea parea surprinzatoare, daca se are in vedere ca posesia nu este decat o stare de fapt, dar este aplicabila, daca se tine seama de faptul ca, prin invocarea justului titlu, posesorul urmareste dobandirea dreptului real, care este consacrat de dreptul civil. Titlul era prin urmare just atunci cand reprezenta unul dintre modurile de dobandire desemnate de dreptul civil, care insa nu si-a putut produce efectul translativ din cauza fie a lipsei calitatii de proprietar a transmitatorului, fie a nerespectarii formelor solemne cerute pentru valabilitatea sa.[21]

a - Calitatile justului titlu

Justul titlu este un act care "stramuta posesia'[22] numai in sensul ca daca ar fi fost incheiat cu adevaratul titular ar fi transmis, posesia ca atribut al dreptului real ce urma sa fie transferat dobanditorului, iar nu in sensul ca posesia ca stare de fapt ar fi transferabila prin acte juridice .

Semnificatia justului titlu de act juridic translativ de drept este expres subliniata de dispozitiile legale aplicabile situatiilor in care acesta este o conditie pentru producerea unor efecte ale posesiei, respectiv in cazul pastrarii fructelor culese ale bunului posedat, pentru producerea efectului achizitiv potrivit art. 1909 alin.l C.civ. si in acela al uzucapiunii de 10-20 ani.

Pentru a fi indreptatit la fructe sau pentru a fi prezumat irefragabil proprietar al bunului mobil, posesorul de buna credinta nu i se cere un titlu real, cu o existenta valabila din punct de vedere juridic, fiind suficient chiar un titlu putativ, care nu exista decat in reprezentarea subiectiva a posesorului. Chiar un act juridic afectat de o cauza de nulitate absoluta va putea servi posesorului in vederea acestor efecte, daca el a avut convingerea ca titlul respectiv i-a transferat valabil dreptul posedat. Daca insa actul juridic respectiv nu era unul translativ de drepturi, ci doar declarativ, ca in cazul partajului, calitatea sa de just titlu va fi inlaturata chiar daca posesorul ar fi fost in eroare de drept, avand credinta gresita ca actul era apt sa-i transfere vreun drept.

In schimb, pentru a putea beneficia de efectele uzucapiunii scurte, justul titlu trebuie sa fie un act juridic real si valabil incheiat, al carui singur viciu consta in lipsa dreptului instrainatorului. Este adevarat ca printr-o aplicare extensiva a dispozitiilor art 1858 C.civ., care enumera succesiunea universala sau cu titlu universal printre modurile de intervertire a detentiei precare in posesie, jurisprudenta a recunoscut unei asemenea succesiuni calitatea de just titlu pentru uzucapiune, in cazul in care succesorul a ignorat lipsa dreptului autorului sau desi titlul respectiv nu era decat putativ. Extinderea este cu atat mai regretabila cu cat textul de la a carui interpretare s-a pornit a fost criticat pentru derogarea pe care o instituie de la principiile generale in materie de succesiuni.[23]

Intrucat nevalabilitatea titlului in cazul culegerii fructelor poate fi generata de orice viciu care l-ar afecta, inseamna ca acesta va putea proveni chiar de la adevaratul proprietar, caz in care neproducerea efectului sau translativ de drept, catre posesor se va datora unei alte cauze. Pentru uzucapiunea de 10-20 ani insa, justul titlu trebuie sa fie unul valabil si definitiv, nesupus vreunui termen sau conditii. Singurul motiv de impiedicare a transferului dreptului catre posesor este acela al lipsei calitatii transmitatorului, care nu era titular al dreptului. In acest caz, titlul nu va putea proveni niciodata de la adevaratul proprietar. Un act lovit de nulitate absoluta nu va putea servi posesorului ca temei al uzucapiunii scurte, dar il indreptateste la culegerea fructelor la fel ca in cazul nulitatii relative, daca motivul nulitatii nu-i este cunoscut.

b - Dovada justului titlu :

Justului titlu ii sunt aplicabile regulile generale de proba, intrucat nu exista in privinta sa conditii speciale de forma ad probationem. Daca mijlocul de proba folosit este un inscris sub semnatura privata, el nu va putea fi opus proprietarului, care este prin ipoteza un tert, decat daca are data certa, data de la care se va socoti si termenul uzucapiunii.