Elementele statului

Definitiile date de doctrina statului sunt pe cat de numeroase pe atat de contradictorii. Unii autori considera ca este preferabil sa se descrie statul in loc sa se defineasca. Procedand la aceasta descriere a statului, acestia considera ca, pentru a putea vorbi de stat, este necesar sa existe: un teritoriu, o populatie (natiune) si o autoritate publica sau putere de stat.

1. Populatia

In stadiul actual al evolutiei umanitatii, se considera ca suportul statului este natiunea, adica, ansamblul de asezari omenesti, intre locuitorii carora exista o legatura de solidaritate cu un caracter particular. Dupa o prima parere, ceea ce leaga pe membrii unei natiuni sunt un numar de factori materiali, cum ar fi comunitatea de origine, de limba, de rasa, de obicei, faptul de a locui pe o unitate geografica marginita. Aceste elemente de ordin material creaza o puternica solidaritate intre indivizi, dar ele nu sunt suficiente nici fiecare in parte, nici laolalta, pentru a da nastere unei natiuni. Tocmai pentru acest motiv o a doua teorie vede temelia solidaritatii nationale intr-un numar de factori spirituali printre care se numara in special comunitatea de traditii, de amintiri, de suferinte, de aspiratii si, mai ales, vointa de a trai impreuna. Aceasta vointa de a trai impreuna, ca si comunitatea aspiratiilor si constiinta acelorasi interese constituie adevarata temelie a legaturii nationale. Conceptul de populatie este indisolubil legat de cel de cetatenie.

1.1. Cetatenia

Cetatenia este acea calitate a persoanei fizice ce exprima relatiile permanente social- economice, politice si juridice dintre aceasta si stat, dovedind apartenenta sa la un anumit stat si atribuindu-i posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor si indatoririlor prevazute de constitutie si de legile tarii. Cetatenia romana este reglementata prin Legea nr. 21 din 1 martie 1991, republicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 98 din 6 martie 2000, modificata si completata de Ordonanta de urgenta nr. 68 din 13 iunie 2002, publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 424 din 18 iunie 2002, Ordonanta de urgenta nr. 43 din 29 mai 2003, publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 399 din 9 iunie 2003, si Legea nr. 248 din 10 iunie 2003 publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 414 din 13 iunie 2003.

Dobandirea cetateniei cunoaste doua sisteme: sistemul care are la baza principiul jus sangvinis (dreptul sangelui) si sistemul care are la baza principiul jus loci (dreptul locului). Aceste doua moduri de dobandire a cetateniei, denumite si originare, se regasesc astazi in lume, fiind aplicate de catre state combinat sau separat, explicatiile alegerii gasindu-se in interesele concrete pe care le au natiunile sau popoarele respective.

Conform sistemului jus sangvinis, copilul devine cetateanul unui stat daca se naste din parinti care, amandoi sau numai unul, au cetatenia statului respectiv. Conform sistemului jus loci, copilul devine cetateanul unui stat daca se naste pe teritoriul statului respectiv. Acest sistem este insa criticabil deoarece, atunci cand parintii nu au cetatenia statului unde s-a nascut copilul este putin probabil ca acesta sa doreasca sa ramana cetatean al statului respectiv, el fiind atasat prin familia sa unui alt stat.

In dreptul roman a fost adoptat sistemul care are la baza jus sangvinis, acesta fiind cel mai potrivit sistem, expresia legaturii dintre parinti si copii, a continuitatii generatiilor pe acest pamant.

Legea cetateniei romane stabileste patru moduri in care cetatenia romana poate fi dobandita, adaugand pe langa modul originar si unele moduri derivate care sa inlesneasca persoanelor ce nu s-au nascut din parinti cetateni romani sa se integreze in societatea romaneasca.

Cetatenia romana se dobandeste de catre copil daca acesta se naste din parinti cetateni romani sau atunci cand unul dintre parinti este cetatean roman. Teritoriul pe care s-a nascut sau unde domicilitaza unul sau ambii parinti, nu influenteaza, in nici un fel, cetatenia copilului. Copilul gasit pe teritoriul statului roman este cetatean roman, daca nici unul dintre parinti nu este cunoscut.

Un alt mod de dobandire a cetateniei romane prevazut de lege este repatrierea. Inscrierea in lege a acestui mod de dobandire a cetateniei romane a raspuns necesitatii de a se da o reglementare corespunzatoare situatiilor in care persoanele care au fost cetateni romani au pierdut cetatenia romana ca urmare a stabilirii lor in strainatate, dar doresc sa se reintegreze in societatea romana. Plecand de la principiul ca dobandirea cetateniei romane de catre unul din soti nu are nici o consecinta asupra cetateniei celuilalt sot, sotul cetateanului strain poate cere dobandirea cetateniei romane in conditiile legii. Cat priveste copilul minor al repatriatului, legea prevede ca parintii hotarasc pentru copiii lor minori cu privire la cetatenie si ca minorul care a implinit varsta de 14 ani trebuie sa-si exprime separat consimtamantul. Daca parintii nu cad de acord, va decide tribunalul de la domiciliul minorului tinand cont de interesele acestuia. Cererile de repatriere se depun la Ministerul Justitiei iar aprobarea acestor cereri revine Guvernului la propunerea ministrului justitiei.

Cetatenia romana se dobandeste de catre copilul cetatean strain sau fara cetatenie, prin adoptie, daca adoptatorii sunt cetateni romani sau, atunci cand adoptia se face de o singura persoana, aceasta este cetatean roman. In cazul in care, dintre cei doi adoptatori, numai unul este roman, cetatenia va fi hotarata, de comun acord, de catre ei, iar in caz de dezacord, va decide instanta de judecata, in functie de interesul adoptatului. Copilului care a implinit varsta de 14 ani i se cere consimtamantul.

Cel de-al patrulea mod de dobandire a cetateniei romane este acordarea la cerere. Acest mod de dobandire a cetateniei priveste pe cetatenii straini sau pe apatrizii care isi manifesta dorinta de a se integra in societatea romaneasca.

Persoana care solicita acordarea cetateniei romane trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

a) s-a nascut si domiciliaza, la data cererii, pe teritoriul Romaniei sau, desi nu s-a nascut pe acest teritoriu, domiciliaza in conditiile legii pe teritoriul statului roman de cel putin 8 ani sau, in cazul in care este casatorit si convietuieste cu un cetatean roman, de cel putin 5 ani de la data casatoriei;

b) dovedeste, prin comportament, actiuni si atitudine, loialitate fata de statul roman si declara ca nu intreprinde sau sprijina si nici in trecut nu a intreprins sau sprijinit actiuni impotriva ordinii de drept ori a sigurantei nationale;

c) a implinit varsta de 18 ani;

d) are asigurate in Romania mijloace legale pentru o existenta decenta, in conditiile stabilite de legislatia privind regimul strainilor;

e) este cunoscut cu o buna comportare si nu a fost condamnat in tara sau in strainatate pentru o infractiune care il face nedemn de a fi cetatean roman;

f) cunoaste limba romana si poseda notiuni elementare de cultura si civilizatie romaneasca, in masura suficienta pentru a se integra in viata sociala;

g) cunoaste prevederile Constitutiei Romaniei si imnul national.

Termenele prevazute la lit. a) pot fi reduse pana la jumatate in cazul in care solicitantul este o personalitate recunoscuta pe plan international ori a investit in Romania sume care depasesc 500.000 euro.

Daca cetateanul strain sau persoana fara cetatenie care a solicitat sa i se acorde cetatenia romana se afla in afara teritoriului statului roman o perioada mai mare de 6 luni in cursul unui an, anul respectiv nu se ia in calcul la stabilirea perioadei de la lit. a).

Copilul nascut din parinti cetateni straini sau fara cetatenie si care nu a implinit varsta de 18 ani dobandeste cetatenia romana o data cu parintii sai. In cazul in care numai unul dintre parinti dobandeste cetatenia romana, parintii vor hotari, de comun acord, cu privire la cetatenia copilului. In situatia in care parintii nu cad de acord, tribunalul de la domiciliul minorului va decide, tinand seama de interesele acestuia. In cazul copilului care a implinit varsta de 14 ani este necesar consimtamantul acestuia. Copilul dobandeste cetatenia romana pe aceeasi data cu parintele sau.

Aprobarea cererilor de acordare a cetateniei romane se face prin hotarare a Guvernului care apreciaza, in acest sens, asupra propunerilor ministrului justitiei. Hotararea Guvernului se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I. Fostii cetateni romani, cu domiciliul sau resedinta in strainatate, care din diferite motive au pierdut cetatenia romana, precum si descendentii acestora pot face cerere de redobandire a cetateniei la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare competente ale Romaniei

Cererea de acordare a cetateniei romane se face personal sau prin mandatar cu procura speciala si autentica si este insotita de acte care dovedesc indeplinirea conditiilor prevazute de lege.

Cererea se adreseaza comisiei pentru constatarea conditiilor de acordare a cetateniei, care functioneaza pe langa Ministerul Justitiei. Comisia, formata din 5 magistrati de la Tribunalul Bucuresti, este desemnata, pe o perioada de 4 ani, de presedintele acestei instante. Presedintele comisiei este magistratul cu functia cea mai mare sau, la functii egale, magistratul cu cea mai mare vechime in functie. Comisia are un secretariat condus de un consilier din Ministerul Justitiei, desemnat de ministru. Comisia dispune, pe cheltuiala petitionarului, publicarea in extras a cererii de acordare a cetateniei romane in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea a III-a. Examinarea cererii de catre comisie se face numai dupa trecerea a 30 de zile de la data publicarii acesteia. In vederea solutionarii cererii, comisia poate dispune: completarea actelor, precum si orice explicatii din partea petitionarului; solicitarea de relatii de la orice autoritati; citarea oricarei persoane care ar putea da informatii folositoare.

Autoritatile publice care detin date sau informatii din care rezulta ca solicitantul nu intruneste conditiile legale pentru acordarea cetateniei sunt obligate sa le comunice comisiei.

Dupa examinarea cererii comisia intocmeste un raport pe care il inainteaza ministrului justitiei, impreuna cu cererea de acordare a cetateniei romane. In raport se mentioneaza, in mod obligatoriu, daca sunt sau nu sunt intrunite conditiile legale pentru acordarea cetateniei. Pe baza raportului comisiei, ministrul justitiei prezinta Guvernului proiectul de hotarare pentru acordarea cetateniei romane ori, dupa caz, pentru redobandirea cetateniei romane. In cazul in care nu sunt indeplinite conditiile cerute de lege pentru acordarea ori redobandirea cetateniei, comisia, prin incheiere motivata, dispune respingerea cererii. Incheierea de respingere poate fi atacata cu recurs la Curtea de Apel Bucuresti, in termen de 15 zile de la comunicarea acesteia. O noua cerere de acordare a cetateniei romane se poate depune dupa 6 luni de la respingerea cererii anterioare.

Persoana careia i se acorda cetatenia romana, cu stabilirea domiciliului in tara, depune in termen de 6 luni, in fata ministrului justitiei sau a secretarului de stat delegat anume in acest scop, juramantul de credinta fata de Romania ce are urmatorul continut: 'Jur sa fiu devotat patriei si poporului roman, sa apar drepturile si interesele nationale, sa respect Constitutia si legile Romaniei.' Persoana care a obtinut cetatenia romana cu mentinerea domiciliului in strainatate, depune juramantul de credinta in fata sefului misiunii diplomatice sau al oficiului consular al Romaniei din tara in care domiciliaza.

Cetatenia romana se dobandeste pe data depunerii juramantului de credinta.

Dovada cetateniei romane se face cu buletinul de identitate sau, dupa caz, cu cartea de identitate, pasaportul ori cu certificatul constatator eliberat de seful misiunii diplomatice. Cetatenia copilului pana la varsta de 14 ani se dovedeste cu certificatul sau de nastere, insotit de buletinul ori cartea de identitate, dupa caz, sau pasaportul oricaruia dintre parinti. In cazul in care copilul este inscris in buletinul sau in cartea de identitate, dupa caz, ori in pasaportul unuia dintre parinti, dovada cetateniei se face cu oricare dintre aceste acte. In caz contrar, dovada cetateniei copilului pana la varsta de 14 ani se va putea face cu certificatul eliberat de organele de evidenta a populatiei. Dovada cetateniei copiilor gasiti se face, pana la varsta de 14 ani, cu certificatul de nastere.

Cetatenia romana se pierde prin: retragere; aprobarea renuntarii; in alte cazuri prevazute de lege.

Cetatenia romana se poate retrage persoanei care:

a) aflata in strainatate, savarseste fapte deosebit de grave prin care vatama interesele statului roman sau lezeaza prestigiul Romaniei;

b) aflata in strainatate, se inroleaza in fortele armate ale unui stat cu care Romania a rupt relatiile diplomatice sau cu care este in stare de razboi;

c) a obtinut cetatenia romana prin mijloace frauduloase;

d) este cunoscuta ca avand legaturi sau a sprijinit, sub orice forma, grupari teroriste ori a savarsit alte fapte care pun in pericol siguranta nationala.

Cetatenia romana nu poate fi retrasa persoanei care a dobandit-o prin nastere. Retragerea cetateniei romane nu produce efecte asupra cetateniei sotului sau copiilor persoanei careia i s-a retras cetatenia.

Pentru motive temeinice se poate aproba renuntarea la cetatenia romana persoanei care a implinit varsta de 18 ani si care:

a) nu este invinuita sau inculpata intr-o cauza penala ori nu are de executat o pedeapsa penala;

b) nu este urmarita pentru debite catre stat, persoane fizice sau juridice din tara sau, avand astfel de debite, le achita ori prezinta garantii corespunzatoare pentru achitarea lor;

c) a dobandit ori a solicitat si are asigurarea ca va dobandi o alta cetatenie.

Pierderea cetateniei romane prin aprobarea renuntarii nu produce nici un efect asupra cetateniei sotului sau copiilor minori.

Cu toate acestea, in cazul in care ambii parinti obtin aprobarea renuntarii la cetatenia romana, iar copilul minor se afla impreuna cu ei in strainatate ori paraseste impreuna cu ei tara, minorul pierde cetatenia romana o data cu parintii sai, iar daca acestia au pierdut cetatenia romana la date diferite, pe ultima dintre aceste date. Copilul minor care, pentru a domicilia in strainatate, paraseste tara dupa ce ambii parinti au pierdut cetatenia romana pierde cetatenia romana pe data plecarii sale din tara. Acest lucru este posibil si in cazul in care numai unul dintre parinti este cunoscut sau este in viata.

Copilul minor, incredintat prin hotarare judecatoreasca parintelui care are domiciliul in strainatate si care renunta la cetatenie, pierde cetatenia romana pe aceeasi data cu parintele caruia i-a fost incredintat si la care locuieste, cu conditia obtinerii acordului celuilalt parinte, cetatean roman.

Copilul minor, cetatean roman, adoptat de un cetatean strain, pierde cetatenia romana, daca, la cererea adoptatorului sau, dupa caz, a adoptatorilor, dobandeste cetatenia acestora in conditiile prevazute de legea straina. Data pierderii cetateniei romane este data dobandirii de catre minor a cetateniei adoptatorului. In cazul declararii nulitatii sau anularii adoptiei, copilul care nu a implinit varsta de 18 ani este considerat ca nu a pierdut niciodata cetatenia romana.

Minorului care a implinit varsta de 14 ani i se cere consimtamantul.

Guvernul Romaniei dispune prin hotarare retragerea cetateniei romane sau, dupa caz, aprobarea renuntarii la cetatenia romana, apreciind asupra propunerii ministrului justitiei, dupa aceeasi procedura dupa care se acorda cetatenia.

1.2. Drepturile si libertatile fundamentale

Evidentierea faptului ca, fata de ansamblul drepturilor garantate indivizilor in mediul social, exista o categorie de drepturi esentiale pentru existenta si dezvoltarea materiala si intelectuala a lor a dus la conceptualizarea distincta a celor din urma. Primii teoreticeni ai epocii care a marcat lupta oamenilor pentru respectarea unor prerogative universal recunoscute si a caror garantare se impune statului au denumit aceste prerogative drepturi innascute ale omului sau libertati naturale ale indivizilor. Mai tarziu, conceptele au fost inlocuite cu notiunile de drepturi fundamentale ale omului sau ale omului si cetateanului

Atunci cand se recurgea la conceptul de drepturi innascute sau naturale ale indivizilor se urmarea sa se sublinieze ca acestea se deosebesc de celelalte drepturi subiective chiar prin natura lor. Ele s-ar caracteriza prin aceea ca sunt indisolubil legate de persoana umana, careia ii apartin dincolo de orice reglementare legala. Pentru ca sunt anterioare statului, aceste drepturi ii sunt superioare si opozabile. Inerente naturii umane, ele sunt aceleasi in toate timpurile si in toate locurile.

Realitatea de astazi arata ca reglementarea drepturilor individuale considerate fundamentale variaza de la tara la tara si de la un moment istoric la altul, iar sfera lor se largeste pe masura progresului ideilor democratice.

Desi nu au un specific propriu nici din punctul de vedere al naturii juridice, nici al obiectului lor, drepturile fundamentale ale omului si cetateanului isi justifica pe deplin existenta pe planul reglementarilor interne ale statelor ca o categorie distincta de celelalte drepturi subiective prin importanta lor economica, sociala si politica. Drepturile fundamentale individuale constituie temelia juridica a ansamblului drepturilor subiective garantate prin legi. Tocmai pentru ca au aceasta pozitie deosebit de importanta in cadrul drepturilor subiective, considerate in totalitatea lor, drepturile fundamentale sunt inscrise in cele mai multe tari in textul constitutiilor, fiind astfel investite cu garantii juridice speciale.

Drepturile si libertatile fundamentale au cunoscut de-a lungul timpului descoperiri succesive, fiind incadrate in mai multe generatii.

Drepturile din prima generatie, care s-au impus ca realitati juridice, au fost drepturile civile si politice, exprimand un stadiu de dezvoltare a societatii marcat de puternice revendicari si de lupta contra tiraniei si despotismului. Drepturile si libertatile civile si politice au aparut ca masuri de protectie a individului contra violentei si arbitrariului guvernantilor, ca proclamare a unei pozitii egale in fata legii.

Drepturile din a doua generatie au fost drepturile sociale, economice si culturale, intre care s-au inclus dreptul la munca, dreptul la protectie sociala, dreptul la educatie. In timp ce drepturile civile si politice nu au presupus actiuni concrete din partea statului, in afara abtinerii de la ingradirea libertatii persoanei, drepturile sociale, economice si culturale implica din partea statelor actiuni, masuri si garantii. Drepturile din a doua generatie s-au impus mai ales dupa adoptarea Declaratiei Universale a Drepturilor Omului.

Incepand cu anii '70 ai secolului trecut au aparut si s-au impus drepturile din a treia generatie, denumite si drepturi de solidaritate, in principal fiind caracterizate de faptul ca pot fi realizate numai prin cooperarea statelor si nu in mod individual de catre fiecare dintre ele. Putem exemplifica cu: dreptul la pace, dreptul la dezvoltare, dreptul la un mediu inconjurator sanatos, etc.

Drepturile au fost cuprinse pe langa Declaratia Universala a Drepturilor Omului, in doua pacte distincte, unul privind drepturile civile si politice, iar celalalt drepturile economice, sociale si culturale, ambele adoptate in 1966. Pentru ca fragmentarea lor nu este posibila si nici justificata, documentele ulterioare ale Natiunilor Unite au statuat indivizibilitatea acestor drepturi.

Ideea promovarii personalitatii umane a impus recunoasterea unor drepturi noi care valorificau raporturile individ-colectivitate in viziunea realitatilor contemporane. Unele din aceste deziderate s-au impus ca veritabile drepturi, altele sunt inca discutabile, fundamentarea lor juridica nefiind convingatoare, desi scopurile lor evidentiaza idei progresiste si umaniste.

Identificandu-se noile drepturi ce s-au impus se considera ca s-a conturat un drept al dezvoltarii ca domeniu al dreptului international pozitiv, integrat in strategia noii ordini mondiale in care conceptul central il ocupa dezvoltarea, dezvoltare care priveste atat individul cat si natiunile sau colectivitatile.

Un nou drept al omului este considerat dreptul la un nivel de viata decent. Conceptul de nivel de viata satisfacator include dreptul la alimentatie, la imbracaminte si la o locuinta satisfacatoare. Unii autori raporteaza acest nivel la stadiul de dezvoltare a unei anumite societati.

Propunerea unor noi drepturi ale omului in catalogul drepturilor fundamentale reflecta preocupari notabile. Fata de scopurile urmarite prin noile drepturi propuse si teoretizate se impune o examinare profunda a tuturor implicatiilor lor. Transformarea omului in subiect de drept in raporturile internationale este nedorita si ridica probleme de ordin juridic pentru ca risca sa scoata cetateanul de sub jurisdictia propriului stat.

Propunerea de generalizare a unor drepturi, de creare a unor drepturi complexe care sa incorporeze o serie de alte drepturi traditional stabilite prezinta riscul pierderii sensului si rostului drepturilor si libertatilor individuale. Filtrarile sunt necesare in special atunci cand se propune institutionalizarea ideilor, trecerea lor in domeniul juridicului, care lucreaza cu categorii si notiuni precis determinate, clare, posibil de aplicat in viata practica, pentru ca dreptul este un fenomen viu, o realitate practica si nu o simpla teorie.

Constitutia Romaniei din 1991, reglementand drepturile fundamentale, le cuprinde sub titlul "Drepturile si libertatile fundamentale" fara sa adauge ca este vorba de drepturi si libertati fundamentale ale cetatenilor. Aceasta pentru ca exercitarea celor mai multe drepturi fundamentale reglementate sub acest titlu nu este conditionata de calitatea de cetatean roman.     Strainii si apatrizii care se afla pe teritoriul Romaniei au o serie de drepturi care vizeaza protectia persoanei si a bunurilor, dar nu se bucura de acele drepturi si libertati prevazute de constitutie si de legi care prin insasi natura lor sunt indisolubil legate de calitatea de cetatean al statului roman.

Drepturile fundamentale individuale au fost definite de participantii la Colocviul de la Aix din 1981 ca fiind ansamblul drepturilor si libertatilor recunoscute atat persoanelor fizice cat si persoanelor juridice (de drept privat si de drept public), in virtutea constitutiei, dar si a textelor internationale, si protejate atat contra puterii executive, cat si contra puterii legislative de catre judecatorul constitutional (sau de catre judecatorul international).

1.3. Clasificarea drepturilor si libertatilor fundamentale

In functie de criteriul continutului drepturilor si libertatilor cetatenesti, continut ce determina si finalitatea acestor drepturi, acestea se clasifica in:

a) Inviolabilitati - acele drepturi si libertati care, prin continutul lor, asigura viata, posibilitatea de miscare libera, siguranta fizica si psihica, precum si siguranta domiciliului persoanei fizice. In aceasta categorie includem: dreptul la viata, dreptul la integritate fizica si psihica., libertatea individuala, dreptul la aparare, dreptul la libera circulatie, dreptul la ocrotirea vietii intime, familiale si private, inviolabilitatea domiciliului.

b) Drepturi si libertati social-economice si culturale - acele drepturi care asigura conditiile sociale si materiale de viata, educatia si posibilitatea protectiei acestora. In aceasta categorie se includ: dreptul la invatatura, dreptul la ocrotirea sanatatii, dreptul la munca si la protectia sociala a muncii, dreptul la greva, dreptul de proprietate, dreptul de mostenire, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la casatorie, dreptul copiilor si tinerilor la protectie si asistenta, dreptul persoanelor cu handicap la o protectie speciala.

c) Drepturi exclusiv politice - drepturi care pot fi exercitate de catre cetateni numai pentru participarea la guvernare. Aceasta categorie include: dreptul la vot si dreptul de a fi ales.

d) Drepturi si libertati social-politice - acele drepturi si libertati care pot fi exercitate de cetateni fie pentru realizarea si rezolvarea unor probleme sociale si spirituale, fie pentru participarea la guvernare. Aceste drepturi si libertati asigura posibilitatea de exprimare a gandurilor si opiniilor, fapt pentru care mai sunt denumite si libertati de opinie. In aceasta categorie se includ: libertatea constiintei, libertatea de exprimare, dreptul la informatie, libertatea intrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondentei.

e) Drepturile garantii - acele drepturi care au rolul de garantii constitutionale ale respectarii celorlalte drepturi. Aceasta categorie include: dreptul de petitionare; dreptul persoanei vatamate de catre o autoritate publica de a obtine recunoasterea dreptului pretins, anularea actului vatamator si repararea pagubei.

Aceasta clasificare cuprinde drepturile si libertatile nominalizate in Constitutie pentru cetatenii romani. Pentru cetatenii straini si apatrizi sunt recunoscute dreptul la protectia persoanei si a bunurilor si dreptul la azil.

O mentiune aparte se impune in legatura cu egalitatea in drepturi a cetatenilor care poate fi considerata ca fiind un principiu fundamental, o categorie de drepturi sau un drept politic.

1.4. Indatoririle fundamentale ale cetatenilor

Pe langa drepturi, cetatenii au si o serie de indatoriri:

- indatorirea de a respecta Constitutia si legile tarii;

- indatorirea de fidelitate fata de tara;

- indatorirea de aparare a patriei;

- indatorirea de a satisface serviciul militar;

- indatorirea de a constribui la cheltuielile publice;

- indatorirea de exercitare cu buna credinta a drepturilor si libertatilor si de a respecta drepturile si libertatile celorlalti.

Principiile constitutionale aplicabile drepturilor, libertatilor si ndatoririlor fundamentale ale cetatenilor romani

Exista o serie de principii care guverneaza domeniul mentionat, principii care, in majoritate, sunt reglememtate expres in legea fundamentala:

principiul universalitatii drepturilor, libertatilor si indatoririlor fundamentale;

neretroactivitatea legii;

- egalitatea in drepturi a cetatenilor;

- functiile si demnitatile publice pot fi ocupate de persoanele care au numai cetatenia romana si domiciliul in tara;

- protectia cetatenilor romani in strainatate;

- principiul protectiei juridice a cetatenilor straini si apatrizilor in Romania;

- cetatenii romani nu pot fi extradati sau expulzati din Romania;

- prioritatea reglementarilor internationale;

- accesul liber la justitie;

- caracterul de exceptie al restrangerii exercitiului unor drepturi sau al unor libertati.

2. Teritoriul

2.1. Notiune

Teritoriul statului reprezinta partea din globul pamantesc care cuprinde solul, subsolul, apele si coloana aeriana de deasupra solului si apelor, asupra careia statul isi exercita suveranitatea.

Solul este alcatuit din portiunea de uscat de la suprafata care ofera posibilitatea desfasurarii activitatilor umane in mod constant sau periodic, in functie de avantajele economice sau de alta natura pe care le ofera acest element al teritoriului.

Subsolul reprezinta stratul inferior solului sau spatiului acvatic si care prezinta importanta in special sub aspectul bogatiilor naturale pe care le contine (minereuri, gaze naturale, petrol, etc.).

Spatiul acvatic este alcatuit din apele interioare (fluvii, rauri, lacuri si canale, apele porturilor, ale radelor si ale bailor maritime) si din marea teritoriala (fasia maritima de o anumita latime situata de-a lungul litoralului unui stat si supusa suveranitatii lui). Intinderea marii teritoriale a Romaniei a fost stabilita prin Legea nr. 17/1990 la 12 mile marine. Desi parte integranta a teritoriului statului, prin marea teritoriala si deasupra ei au dreptul sa treaca pasnic navele si aeronavelor straine.

Spatiul aerian este constituit din coloana aeriana care se afla deasupra solului si spatiului acvatic al unui anumit stat, pana la inaltimea unde incepe spatiul cosmic.

Zona economica este fasia de mare de cel mult 200 de mile, incepand de la liniile de baza luate in considerare pentru calcularea latimii marii teritoriale, in care statele pot revendica drepturi suverane in ceea ce priveste exploatarea, conservarea si gestiunea resurselor naturale, biologice sau nebiologice ale solului, subsolului si ale apelor de deasupra lor.

Zona contigua este formata din fasia de mare adiacenta marii teritoriale, care se intinde spre largul marii pana la o distanta de 24 mile marine, masurata de la liniile de baza stabilite in conformitate cu criteriile legale. Reglementand zona contigua prin Legea nr. 17 din 7 august 1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al marii teritoriale, al zonei contigue si al zonei economice exclusive ale Romaniei, republicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 765 din 21 octombrie 2002, tara noastra isi rezerva dreptul de a exercita controlul in vederea prevenirii si reprimarii incalcarilor, pe teritoriul sau, a legilor si reglementarilor din domeniul vamal, fiscal si al trecerii frontierii de stat.

Teritoriul permite situarea in spatiu a statului si delimitarea lui de alte state, ofera o baza concreta evolutiei privind integrarea populatiei si constituirea sa intr-o comunitate solidara si unita, determina intinderea geografica a puterii de stat si, sub anumite aspecte, continutul acesteia.

2.2. Delimitarea teritoriului

Delimitarea teritoriului se face prin frontiere. Frontiera de stat se stabileste prin lege si prin conventii internationale. Regimul juridic al frontierei este reglementat in Romania prin Legea nr. 56 din 4 iunie 1992, publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 126 din 9 iunie 1992, republicata in 2000.

Frontierele pot fi naturale sau artificiale. Apele de frontiera pot fi ape curgatoare (fluvii, rauri, parauri), ape statatoare (lacuri, mlastini) sau golfuri inchise. In cazul apelor curgatoare, delimitarea frontierei se face fie tinand seama de linia mediana, fie de linia care se obtine prin unirea punctelor unde apa este cea mai adanca (talveg). In cazul apelor statatoare, frontiera este reprezentata prin o linie drepta care uneste punctele de frontiera opuse de la malurile celor doua state riverane.

2.3. Raporturile dintre stat si teritoriu

Raporturile dintre stat si teritoriu sunt determinate de realitatile sociale. Tinand seama de acesta imprejurare se constata, de-a lungul istoriei, ca teritoriul are un rol hotarator in dezvoltarea popoarelor si a statelor. Teritoriul a fost principala sursa de bunuri materiale pentru oameni inca din cele mai vechi timpuri. Mai tarziu, cand a inceput sa se dezvolte agricultura, organizarea societatii s-a facut in functie de legaturile create intre oamei si teritoriu, in special prin stabilirea domiciliului. Rolul teritoriului a devenit si mai important cand au aparut natiunile. Natiunea este rezultatul traiului in comun, de-a lungul a numeroase generatii, pe acelasi teritoriu, al unor grupuri umane unite prin aceleasi aspiratii, interese, traditii si, in special, a vointei de a trai impreuna. Natiunea este strans legata de pamantul pe care s-a dezvoltat. De aceea, orice incercare de incalcare a teritoriului unei natiuni echivaleaza cu un atac impotriva natiunii insasi. Intrucat natiunea este legata prin cele mai puternice interese si sentimente de teritoriul pe care locuieste, este firesc ca ei sa i se recunoasca nu numai suveranitatea in limitele lui, ci si suveranitatea asupra lui. Astfel, din realitatea incontestabila ca teritoriul apartine poporului care-l locuieste, rezulta in mod necesar principiul suveranitatii teritoriale a statului, in calitatea lui de personificare juridica a natiunii. Desigur, pe teritoriul unui stat format prin cucerirea unor teritorii locuite in majoritate de alte nationalitati, este posibil ca acestea sa doreasca constituirea unui stat propriu prin separare de statul din care fac parte. In acest caz, suveranitatea teritoriala nationala nu mai coincide cu suveranitatea teritoriala de stat si, prin urmare, nationalitatile respective vor putea sa-si exercite dreptul la autodeterminare, chiar daca puterea dominanta a majoritatii ar intelege sa se opuna.

2.4. Caracterele teritoriului

Inalienabilitatea teritoriului

Suveranitatea teritoriala a unui stat implica obligatia de a nu-i aduce nici o atingere pentru celelalte state. Principiul integritatii sau inviolabilitatii statului exprima obligatia existenta in sarcina celorlalte state de a-i respecta aceasta suveranitate teritoriala. Dreptul international contemporan consacra principiul integritatii teritoriale a statelor. In acelasi timp se admite insa modificarea teritoriului unui stat cu respectarea riguroasa a principiului autodeterminarii nationalitatilor. Pe de alta parte, se considera ca formele prin care vointa unui popor se poate exprima in materie de modificari teritoriale sunt fie adoptarea unei hotarari in acest sens de organul legislativ, fie o consultare a intregului popor prin plebiscit, cu deplina asigurare a libertatii de exprimare si votului. Inalienabilitatea teritoriului implica, alaturi de consacrarea statului roman ca stat national, faptul ca teritoriul sau nu ar putea fi modificat fara sa se aduca atingere vointei poporului care-l locuieste. Consacrarea de catre constitutie a principiului inalienabilitatii teritoriului Romaniei duce la consecinta ca micile modificari ale frontierei de stat, cerute de anumite imprejurari locale sau prin care se urmareste o mai buna delimitare a teritoriului, nu se pot efectua decat printr-o modificare a constitutiei. Principiul inalienabilitatii implica interzicerea de catre constitutie a luarii oricarei masuri, de natura sa implice recunoasterea in folosul altui stat a unor atributii de putere pe o portiune a teritoriului statului nostru, indiferent de forma in care ar fi imbracata . Aceasta consecinta a principiului inalienabilitatii teritoriului nu este incompatibila cu recunoasterea de catre statul nostru a imunitatilor si privilegiilor reprezentantelor diplomatice pe teritoriul sau.

Indivizibilitatea teritoriului

Inscrierea in legea fundamentala a principiului indivizibilitatii teritoriului Romaniei isi gaseste explicatia in imprejurarile istorice in care s-a format statul nostru. Acest principiu contituie o declaratie solemna ca atat Unirea din 1859 cat si cea din 1918 reprezinta acte definitive asupra carora nu se poate reveni nicicand fara sa se aduca atingere vointei intregului popor roman si a locuitorilor din fiecare dintre aceste provincii. Principiul a fost inclus in toate constitutiile romane.

3. Suveranitatea

Termenul de suveranitate are mai multe intelesuri. Astfel, suveranitatea poate desemna: caracterul suprem al unei puteri pe deplin independente, adica o trasatura a puterii de stat; ansamblul competentelor caracteristice statului, adica puterea de stat; pozitia pe care o ocupa in ansamblul organelor statului titularul puterii statale.

Termenul de suveranitate poate de asemenea sa fie imsotit de diversi determinanti, care ii precizeaza continutul in functie de contextul in care este utilizat. Se vorbeste astfel despre: suveranitate populara, suveranitate nationala si suveranitate de stat pentru a desemna realitati care in mod ideatic se pot confunda, dar care in fapt fac trimitere la justificari teoretice distincte ale puterii de stat; suveranitate externa si suveranitate interna pentru a preciza repartizarea competentelor in cadrul statelor federale, unde conceptul de suveranitate capata noi dimensiuni; suveranitate absoluta si suveranitate relativa pentru a desemna justificarea cauzelor prime ale puterii de stat si, respectiv, atributiile necesare existentei normale a unui stat.

Suveranitatea poporului si suveranitatea nationala

Suveranitatea poporului reprezinta dreptul poporului de a decide asupra sortii sale, de a stabili linia politica a statului si alcatuirea organelor lui, precum si de a controla activitatea acestora. In mod ideal, in societatea in care puterea de stat apartine in mod real intregului popor, suveranitatea poporului se identifica cu suveranitatea de stat. Suveranitatea poporului legitimeaza dreptul acestuia la insurectie. Consecinta imediata a acestei modalitati de fundamentare a suveranitatii de stat, inteleasa ca putere institutionalizata este aceea ca exprimarea vointei poporului suveran necesita acordul tuturor membrilor acestuia (absolutism democratic). Rezulta ca puterea este inalienabila iar exercitarea ei trebuie realizata in mod direct si nu prin reprezentanti, guvernantii neavand decat un mandat imperativ si fiind revocabili in caz de neindeplinire intocmai a mandatului primit.

Suveranitatea nationala se fundamenteaza pe ideea sociologica de natiune, considerata ca persoana morala ce dispune de o vointa proprie, distincta de cea a persoanelor care o compun temporar, la timpul prezent, vointa care insa se exprima prin reprezentantii natiunii desemnati conform unor proceduri asupra carora membrii natiunii au convenit de comun acord. Suveranitatea nationala apartine natiunii care insa nu poate sa o exercite in mod direct si trebuie, cu necesitate, sa ii delege exercitiul unor reprezentanti. Delegarea nu implica in mod absolut alegeri, ci se poate realiza si prin alte forme. Mandatul acordat insa, nu mai poate fi cenzurat de membrii natiunii, care nu au dreptul de decizie finala, ci trebuie sa se supuna deciziilor luate de natiune ca o vointa superioara si distincta de suma vointelor individuale. Suveranitatea nationala se traduce cel mai adesea prin suveranitatea Parlamentului. Consecinta diercta consta in aceea ca puterea de stat este unica, inalienabila si indivizibila, reprezentarea corpului electoral fiind insa posibila prin intermediul adunarii special desemnate in acest scop, care are un mandat colectiv, ceea ce impiedica revocarea individuala a membrilor sai.

Conceptul de suveranitate nationala nu poate avea alta semnificatie decat in situatia in care se are in vedere dreptul la autodeterminare si la dezvoltarea independenta a fiecarei natiuni, indiferent ca aceasta poseda sau nu o organizatie proprie de stat care poate conduce la aparitia de noi state. Bineinteles ca atunci cand natiunea s-a constituit intr-un stat, suveranitatea nationala se identifica cu suveranitatea de stat.

Este evidenta atat deosebirea cat si legatura intre suveranitatea de stat, suveranitatea poporului si suveranitatea nationala. Suveranitatea de stat este o caracteristica generala a puterii de stat. Raportat la evolutia istorica a conceptului de suveranitate, titularul puterii de stat suverane este poporul.

Suveranitatea trasatura generala a statului, este suprematia si independenta puterii in exprimarea si realizarea vointei guvernantilor ca vointa obligatorie pentru intreaga societate.

In literatura juridica se subliniaza faptul ca definirea continutului suveranitatii prin suprematie si independenta nu inseamna divizarea suveranitatii in parti distincte, de sine statatoare, deoarece o asemenea impartire ar avea un caracter artificial fata de caracterul unic si indivizibil al suveranitatii. Este vorba de fapt de definirea modului de existenta si realizare a puterii ca putere suverana.

Definirea suveranitatii numai prin suprematie sau numai prin independenta este insuficienta, caci in timp ce suprematia evoca acea insusire a puterii de stat de a fi superioara oricarei alte puteri in raporturile cu populatia cuprinsa in limitele frontierelor statului, independenta evoca acea trasatura a puterii de a nu fi ingradita, limitata in realizarea scopurilor sale, de nici o alta putere de stat straina. Aceasta nu poate duce la ideea ca statele, in virtutea suveranitatii ar putea avea comportari abitrare in viata internationala.