Elementele vinovatiei

Elementele vinovatiei

Vinovatia este o trasatura esentiala pentru caracterizarea unei fapte ca fiind infractiune. Pentru existenta vinovatiei, pe langa factorii vinovatiei prezentati anterior, prezenta atat a factorului intelectiv cat si a celui volitiv in savarsirea unei fapte fiind o conditie esentiala a vinovatiei, sunt necesare si anumite elemente, conditii esentiale pe care le impune teoria normativa a vinovatiei. Aceasta teorie considera vinovatia ca un repros social pentru faptul comis, un repros fondat pe ideea ca autorul a actionat altfel decat i-ar fi cerut-o ordinea juridica.

Aceste elemente sunt: responsabilitatea, cunoasterea antijuridicitatii faptei si exigibilitatea unei conduite conforme normei legale.

1. Responsabilitatea

Denumita si capacitate de vinovatie, responsabilitatea presupune aptitudinea subiectului de a adopta o conduita conforma cu exigentele ordinii juridice, de a intelege semnificatia juridica a faptei sale si de a-si dirija conduita in consecinta. De aceea, existenta responsabilitatii presupune un anumit grad de maturizare a persoanei umane dar si o stare bio-psihica de natura a-i permite subiectului sa cunoasca semnificatia actului sau si sa isi dirijeze conduita in raport de aceasta cunoastere.

Codul penal roman nu defineste responsabilitatea, doctrina formuland o definitie prin interpretarea per a contrario a dispozitiilor art. 48, referitor la iresponsabilitate. Astfel, responsabilitatea este aptitudinea persoanei de a-si da seama de faptele sale, de semnificatia sociala a acestora, precum si de a-si putea determina si dirija in mod constient vointa in raport cu aceste fapte.

Ratiunea considerarii responsabilitatii ca o conditie a vinovatiei poate fi relevanta din mai multe privinte. In primul rand, vinovatia fiind conceputa ca un repros privind conduita autorului, reprosul nu-si poate gasi locul decat in cazul unei persoane care poate intelege semnificatia actului sau si ar putea sa-si dirijeze conduita in alt mod. Pe de alta parte, rolul preventiv-educativ al pedepsei nu poate fi conceput decat cu privire la o persoana care dispune de capacitatea de a intelege semnificatia amenintarii pedepsei.

Constatarea responsabilitatii nu se poate face in mod nemijlocit, ci doar printr-un examen negativ, constatand inexistenta vreuneia din cauzele care ar inlatura aceasta premisa a vinovatiei. Codul nostru penal reglementeaza trei cauze care exclud responsabilitatea: iresponsabilitatea, betia si minoritatea.

2. Cunoasterea antijuridicitatii faptei

Pentru ca o fapta sa constituie infractiune, aceasta trebuie sa fie conforma cu norma de incriminare-tip (tipicitate), sa contravina ordinii juridice (antijuridicitate) si sa fie savarsita cu vinovatie. Vinovatia presupune un repros la adresa autorului pentru fapta sa tipica si antijuridica.

Pentru a putea retine vinovatia este necesar ca subiectul sa fi avut reprezentarea actelor sale, semnificatia acestora si sa fi fost stapan pe ele si, in egala masura, subiectul trebuie sa fi avut cunoasterea actuala sau posibila a caracterului ilicit al conduitei.[2]

Atunci cand imaginea pe care subiectul si-a format-o despre un anumit element nu corespunde realitatii, ne aflam in prezenta unei erori. Eroarea este definita ca o reprezentare gresita, inexacta a realitatii, ori ca o discordanta intre cunoastere si obiectul acesteia.

Eroarea trebuie delimitata conceptual de ignoranta: ignoranta presupune absenta cunoasterii unui element, pe cand eroarea presupune o cunoastere deformata a acestuia. Desi aceasta distinctie este posibila, din punctul de vedere al dreptului penal cele doua notiuni au aceeasi semnificatie juridica.[3] De aseamenea, este necesara distinctia intre eroare si simpla indoiala, de posibilitatea ca imaginea pe care autorul si-a format-o asupra realitatii sa nu fie corecta. Spre deosebire de ignoranta, indoiala nu are niciodata ca efect exonerarea de raspundere penala, deoarece, in cazul in care nu are o reprezentare certa a realitatii, subiectul trebuie sa se abtina de la comiterea actiunii.

Eroarea este susceptibila de clasificari in raport de numeroase criterii. Astfel, in doctrina s-a facut distinctia intre: eroarea directa si inversa, eroarea vincibila si invincibila, eroarea-motiv si eroarea-inabilitate. Insa, cea mai importanta clasificare a formelor erorii, potrivit doctrinei noastre[5], este cea care distinge intre eroarea de fapt si eroarea de drept. Eroarea de fapt exista atunci cand necunoasterea sau cunoasterea gresita poarta asupra unor date ale realitatii, iar eroarea de drept consta in necunoasterea sau cunoasterea gresita a unei norme juridice.

Conform principiului error iuris non excusat, sfera erorii relevante din punct de vedere juridic se reduce la eroarea de fapt, erorii de drept fiindu-i refuzate orice efecte in planul raspunderii penale. Pe masura ce elementul subiectiv al infratiunii si vinovatia ca trasatura generala si-au accentuat importanta, principiul si-a diminuat treptat forta juridica. S-a ajuns astfel la o diferentiere a erorii de drept, dupa cum aceasta poarta asupra unei norme penale sau asupra unei norme extrapenale, doar in acest din urma caz eroarea avand caracter exonerator de raspundere, si, mai mult, s-a ajuns la recunoasterea legislativa (in Franta) sau jurisprudentiala ( in Belgia, Olanda, Italia) a erorii de drept penal.

In prezent, exista sisteme juridice nationale, ca de exemplu cel german, austriac, spaniol, elvetian, portughez, care considera depasita distinctia intre eroarea de fapt si eroarea de drept, optand pentru o clasificare a formelor erorii realizata prin raportare la trasaturile infractiunii, in: eroare asupra tipicitatii si eroare asupra antijuridicitatii faptei .

Eroarea asupra tipicitatii se refera la reprezentarea gresita a unui element constitutiv al infractiunii si are ca efect, in masura in care este invincibila, inlaturarea elementului subiectiv din continutul tipicitatii. Autorul se inseala in privinta unei imprejurari indicate in continutul infractiunii, de aceea eroarea afecteaza unul din elementele intentiei, elementul intelectiv, excluzand raspunderea pentru o fapta intentionata.

Eroarea asupra antijuridicitatii poarta asupra caracterului interzis, ilegal al comportamentului in cauza al subiectului. In acest caz, autorul este constient de comiterea unei fapte tipice, prevazuta de legea penala, dar considera ca fapta sa este permisa de ordinea juridica, ceea ce in realitate nu se intampla. Aceasta eroare inlatura vinovatia doar atunci cand este invincibila, iar in situatia in care se datoreaza culpei faptuitorului, acesta va raspunde pentru o fapta intentionata, retinandu-se o circumstanta atenuanta.

Aceasta clasificare nu poate fi aplicata in dreptul nostru, desi poate fi considerata preferabila, de vreme ce Codul penal in vigoare respinge in mod explicit ideea recunoasterii unor efecte exoneratoare erorii de drept penal, distinctia traditionala a formelor erorii fiind cea corespunzatoare reglementarii actuale.

3. Exigibilitatea unei conduite conforme normei juridice

Acest element al vinovatiei desemneaza posibilitatea de a-i pretinde subiectului de drept adoptarea unei conduite conforme preceptului normei juridice.

Norma juridica este regula de conduita, generala si impersonala, elaborata de organele competente ale statului si a carei aplicare este asigurata la nevoie de forta de constrangere a statului. Toti subiectii de drept, datorita caracterului general si impersonal al normei, trebuie sa aiba o conduita conforma normei juridice, dispozitiei acesteia, in caz contrar are aplicabilitate sanctiunea prevazuta de legiuitor. Statul are dreptul si obligatia de a interveni, in cazul in care constata nerespectarea unei reguli obligatorii, pentru a realiza finalitatea normei juridice.

Vinovatia nu este prezenta in acele situatii in care, datorita unor circumstante exceptionale in care autorul s-a gasit, nu era posibil un alt comportament decat cel contrar ordinii juridice.

In practica, verificarea exigibilitatii se realizeaza, la fel ca in cazul antijuridicitatii sau al responsabilitatii, printr-un examen negativ, mai exact prin constatarea inaplicabilitatii vreuneia din cauzele care exclud exigibilitatea. In dreptul penal roman exista trei cauze legale principale care exclud exigibilitatea si, implicit, vinovatia. Acestea sunt: constrangerea fizica, constrangerea morala si cazul fortuit.