Evolutia conceptului de vinovatie

Evolutia conceptului de vinovatie

In literatura juridica, odata cu evolutia acesteia, s-au conturat doua conceptii fundamentale cu privire la vinovatie: conceptia psihologica si conceptia normativa.

1. Conceptia psihologica, dominanta in gandirea juridica europeana in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, vede in vinovatie o legatura psihica intre autor si fapta sa. In aceasta viziune, vinovatia apare ca un concept de gen, ce cuprinde intentia si culpa ca specii ale sale. Astfel, vinovatia ar cuprinde ansamblul proceselor psihice care stau la baza relatiei dintre autor si actiunea care produce un rezultat, dorit, nedorit dar acceptat, prevazut sau previzibil.

Acestei conceptii i s-au adus cateva obiectii.

In primul rand, este vorba de incapacitatea de a furniza un concept superior de vinovatie, cu adevarat in masura sa cuprinda intentia si culpa, considerandu-se ca in cazul culpei - in special in cazul culpei fara prevedere - nu se poate stabili o legatura psihica intre autor si rezultatul pe care acesta nu l-a prevazut.

Pe de alta parte, s-a obiectat ca vinovatia psihologica nu pune in valoare potentialul vinovatiei ca element de individualizare a raspunderii, netinand cont de motivele care determina comiterea faptei.

In fine, s-a mai aratat ca teoria psihologica nu poate explica lipsa vinovatiei in ipoteza anumitor cauze de inlaturare a caracterului penal al faptei. Spre exemplu, in cazul comiterii unui omor in conditiile constrangerii morale, este dificil de sustinut absenta legaturii subiective dintre autor si fapta sa.

2. Conceptia normativa considera vinovatia ca un repros social pentru faptul comis, fondat pe ideea ca autorul a actionat altfel decat i-ar fi cerut-o ordinea juridica. Aceasta a aparut in Germania, in anii 1930, conceputa de Frank Reinhard si dezvoltata de Hans Wezel. Pe parcursul ultimului secol aceasta conceptie a cunoscut o evolutie continua, fiind dominanta in doctrina germana, spaniola, elvetiana sau italiana.

Intr-o prima forma, vinovatia era conceputa ca o judecata de valoare cu privire la o situatie de natura psihica, prin raportare la o obligatie normativa. Astfel, fapta intentionata apare ca o fapta voluntara care nu ar fi trebuit voita, pe cand fapta din culpa este un fapt involuntar care nu ar fi trebuit produs, care ar fi trebuit evitat. Numitorul comun intentiei si culpei este faptul ca subiectul a actionat in alt mod decat i-ar fi cerut-o ordinea juridica. Elementele de care depinde existenta vinovatiei, din aceasta perpectiva, sunt: responsabilitatea (capacitatea de vinovatie), conditia prealabila formarii unei vointe in acord cu exigentele ordinii juridice; intentia si culpa, ca elemente asupra carora se face judecata de valoare; absenta cauzelor care exclud vinovatia, datorate in principal caracterului anormal al imprejurarilor in care s-a comis actiunea.

Aceasta teorie reuseste sa furnizeze un concept unitar de vinovatie, acoperind deopotriva intentia si culpa. De aseamenea, permite o mai buna individualizare a vinovatiei, tinand cont de motivele care l-au determinat pe autor sa actioneze.

Odata cu evolutia conceptiei normative asupra vinovatiei, intentia este scoasa complet din sfera vinovatiei, trecand in categoria elementelor constitutive ale infractiunii. In consecinta, vinovatia dobandeste un continut pur normativ, fiind constituita din urmatoarele elemente: responsabilitate, posibilitatea cunoasterii antijuridicitatii faptei si exigibilitatea unui comportament conform normei juridice.

In prezent se considera ca judecata de valoare privind vinovatia trebuie sa aiba un obiect de referinta propriu, respectiv fapta analizata prin prisma atitudinii interne deficiente din punct de vedere juridic a autorului, atitudine care a determinat aparitia ideii de a comite fapta in cauza. Asadar, din aceasta perspectiva, vinovatia constituie reprosabilitatea faptei in considerarea atitudinii interne dezaprobante, care a determinat comiterea ei.

Considerand insuficiente atat teoria psihologica, cat si cea normativa, unii autori din doctrina germana recenta au elaborat si alte conceptii privind vinovatia. Asa este conceptia functionala asupra vinovatiei. Aceasta teorie are ca fundament ideea ca relatiile sociale iau nastere si evolueaza in masura in care fiecare dintre participantii la acestea se asteapta, din partea celorlalti, la respectarea normelor destinate sa orienteze comportamentele sociale. Incalcarea acestor norme genereaza o atitudine negativa, evidentiata in lipsa de motivatie in a actiona conform ordinii juridice, precum si in aparitia unui conflict interpersonal. De aceea, aplicarea pedepselor are o finalitate bine determinata din perspectiva acestei conceptii functionale, si anume de a restabili increderea in norma juridica incalcata si de a asigura recunoasterea generala a acesteia. In aceste conditii, pentru a evalua vinovatia si pentru atingerea scopului dreptului penal, trebuie stabilit in ce masura este necesar ca autorul sa fie considerat raspunzator pentru o incalcare a normei juridice si nu daca acesta ar fi putut actiona in alt mod.

Si aceasta conceptie este susceptibila de unele obiectii. In absenta unui criteriu precis pe baza caruia sa se poata stabili ce e necesar pentru atingerea scopului propus si sa se decida din ce moment o atingere adusa ordinii juridice justifica atribuirea vinovatiei, aceasta conceptie da nastere unei insecuritati juridice.

Doctrina romana a adoptat in mod consecvent teoria psihologica a vinovatiei, dar exista si opinii contrare, adepte ale teoriei normative.

Textul art. 19, alin.1 C. pen. - vinovatie exista cand fapta care prezinta pericol social este savarsita cu intentie sau din culpa - este un produs al teoriei psihologice a vinovatiei, dar nu este incompatibil cu teoria normativa in forma ei originara, care admite ca intentia si culpa fac parte si din continutul vinovatiei. Fundamentarea unei solutii bazate pe conceptia caracterului pur normativ al vinovatiei, prin excluderea intentiei si culpei din sfera acesteia, ar fi dificil de realizat intocmai datorita dispozitiei explicite a art. 19, alin. 1 C. pen. De aceea, consacrarea conceptiei pur normative a vinovatiei in dreptul penal roman este un deziderat pentru o viitoare reforma penala.