| CATEGORII DOCUMENTE |
| Administratie | Drept |
1. Conceptul formei de stat
Forma de stat este un concept politico-juridic care exprima modul de constituire si exercitare a puterii, de organizare si conducere a societatii prin stat. Intr-o alta formulare, forma statului exprima modul de organizare a continutului puterii, structura interna si externa a acestui continut.
In doctrina constitutionala, forma de stat este analizata sub trei aspecte: forma structurii de stat; forma de guvernamant; regimul politic.
Se poate spune ca forma statului apare sub o intreita infatisare in functie de criterii distincte. Aceste trei criterii sunt: modul de organizare si exercitare a puterii suverane pe teritoriul statului; organismul investit cu prerogativele de sef al statului; metodele de guvernare.
In functie de cele trei criterii, statul va capata o anumita forma:
- stat unitar/stat federal;
- monarhie/republica; va avea un regim politic democratic/autocratic sau autoritar.
Indiferent de marime, de potential economic sau militar, orice stat, ca entitate suverana, detine prerogativa, in virtutea suveranitatii sale, sa decida in mod liber si in conformitate cu prevederile constitutionale, ce forma de guvernamant, de structura ori regim politic sa adopte.
Caracterul real al unei astfel de optiuni depinde insa de gradul de participare a cetatenilor la referendum, de sinceritatea votului si, nu in ultima instanta, de faptul daca populatia cu drept de vot a avut reprezentarea exacta a semnificatiei formei de stat fata de care si-a exprimat opinia.
Oricare i-ar fi insa forma de stat, in cele trei aspecte ale acesteia, din punct de vedere al elementelor sale constitutive, al trasaturilor sale caracteristice, statul ca fenomen politic ori social ramane neschimbat. Desi statele au forme de stat diferite, ele prezinta aceleasi principale caracteristici definitorii ale fenomenului statal. Astfel, Franta, Republica Populara Chineza, Austria, Republica Federala Germania, Statele Unite ale Americii, Cuba, Romania, Irak sau Marea Britanie au structuri de stat, forme de guvernamant si chiar regimuri politice diferite, dar caracteristicile lor esentiale - cele care le definesc trasaturile statale raman aceleasi: statele respective sunt subiecte de drept in raporturile de drept constitutional, de drept international etc., sunt egale intre ele din punct de vedere juridic s.a.m.d..
2. Structura de stat. Din punct de vedere conceptual, prin structura de stat se intelege modul de organizare a puterii in raport cu teritoriul statulu.
Este unanim acceptat in doctrina constitutionala ca, din punct de vedere al structurii de stat, statele pot fi impartite in doua categorii: state unitare si state compuse. In afara de aceste doua categorii principale, istoria constitutionala a unor state consemneaza forme particulare ale categoriilor mentionate.
3. Statul unitar
Statul unitar prezinta urmatoarele caracteristici principale: a) este format dintr-un ansamblu unic de organisme prin care se exercita puterea politica la nivel central si local; b) activitatea de guvernare se difuzeaza de la centru pe cale ierarhica; c) exista o singura ordine juridica, intemeiata pe o constitutie unica; d) populatia are o singura cetatenie.
Desi statul este unitar, teritoriul sau poate fi impartit in unitati administrativ-teritoriale. Subdiviziunile administrativ-teritoriale ale statului unitar au caracter eminamente administrativ si nu constituie state in interiorul statului.
Structura unitara a statului s-a format, in general, o data cu aparitia statului insusi. Acesta a fost cazul unora dintre cele mai vechi state europene (Franta, Grecia s.a.), a caror formare a fost rezultatul unificarii mai mult sau mai putin violente a unor teritorii sub conducerea unei dinastii sau a unui lider politic.
Structura unitara a statului este, in principiu, conceputa pe principiul centralizarii, ea presupunand, asa cum am aratat deja, un ansamblu unic de institutii si puterea de control a autoritatilor publice centrale asupra autoritatilor locale. Aceasta inseamna ca statul unitar are o singura constitutie si o legislatie uniforma, o singura organizare administrativ-teritoriala, un singur Parlament, un singur sef al statului si un Guvern unic, un singur sistem de organizare judecatoreasca a caror competenta se extinde pe intregul teritoriu al statului fara nici o exceptie. In mod corespunzator, ordinea juridica are un caracter unitar, actele normative adoptate de Parlament sau de Guvern in executarea legilor aplicandu-se fara exceptii tuturor destinatarilor acestora.
Trebuie mentionat ca, teoretic, exercitarea puterii presupune concentrarea acesteia la un centru unic de decizie care o va converti in decizii obligatorii pentru intreaga populatie si pentru intregul teritoriu al statului. Aceasta este schema generala a oricarui act de putere. Astfel, in monarhiile absolute, puterea era exercitata pe principii stricte de centralizare pentru ca monarhul sa controleze, direct sau prin aparatul sau specializat de functionari administrativi, modul in care i se respectau deciziile. Centralizarea a fost astfel reazemul absolutismului monarhic.
O structura statala unitara conceputa pe metode stricte de centralizare nu poate fi insa pusa in aplicare in conditiile statului modern. Aceasta, deoarece orice structura unitara rigida, supercentralizata, presupune prin definitie lipsa unor verigi intermediare, partial autonome, intre puterea centrala si destinatarii deciziilor luate de guvernanti. Astfel, in nici un stat modern nu se poate concepe ca membrii guvernului sa se poata ocupa personal si nemijlocit de solutionarea tuturor problemelor guvernarii, aparute pe intreaga cuprindere a statului. O parte a acestor probleme este incredintata unor agenti - aflati in legatura cu guvernul carora le sunt conferite atributii de administrare pe plan local.
De asemenea, si activitatea judecatoreasca se desfasoara in tribunale sau alte instante judecatoresti integrate intr-un sistem unic cu ramificatii pe intreg cuprinsul tarii. Numai activitatea legislativa se desfasoara la centru, dar de catre agenti, fie reprezentanti ai Natiunii, fie ai colectivitatilor locale.
Chiar daca centralizarea absoluta, adica conducerea statala exercitata exclusiv de la centru, ar fi tehnic posibila, din punct de vedere politic nu ar fi dezirabil sa se incredinteze atributele guvernarii unui singur centru de decizie, deoarece acesta ar putea nesocoti interesele locale sau s-ar putea chiar sa nu le cunoasca.
Deconcentrarea consta in diminuarea puterii centrale prin acordarea unor autoritati publice locale, ai caror titulari sunt numiti de puterea centrala, a dreptului de a lua decizii pe plan local. Prin deconcentrare, puterea centrala renunta, astfel, la o parte din prerogativele sale, pe care le distribuie acestor autoritati publice locale. Este vorba de repartizarea puterii de decizie a Guvernului in favoarea agentilor locali (prefecti) repartizati/numiti de Guvern in unitati administrativ-teritoriale. Prefectii sunt insarcinati sa transmita si sa ia toate masurile pentru a asigura respectarea ordinelor Guvernului si - in anumite limite - sa decida ei insisi in calitate de imputerniciti ai Guvernului central.
Prin deconcentrare sunt scoase din competenta puterii centrale anumite probleme de interes local, ce urmeaza a fi solutionate de autoritatile locale infiintate in acest scop.
Deconcentrarea nu anuleaza autoritatea puterii centrale. Dimpotriva, agentii locali care reprezinta puterea centrala in unitatile administrative sunt numiti de Guvern si sunt plasati sub controlul ierarhic al acestuia. Autoritatile centrale exercita un control ierarhic asupra agentilor locali deconcentrati, avand dreptul de a le aproba, suspenda, anula sau modifica actele emise. De asemenea, ele pot sa emita ordine, instructiuni obligatorii pentru autoritatile ierarhic inferioare. Controlul se exercita, deopotriva, pentru motive de legalitate si de oportunitate. Controlul ierarhic nu trebuie sa fie prevazut expres de lege, intrucat este o consecinta fireasca a centralizarii. Practica deconcentrarii nu prezinta nici un inconvenient pentru exercitarea actului de conducere statala. Organismele centrale isi pastreaza toate responsabilitatile prevazute in Constitutie. Avantajul deconcentrarii consta, intre altele, in faptul ca agentii locali desemnati de Guvern cunosc mai bine realitatile politice, economice si sociale la nivel local, au resurse proprii, putand sa ia astfel decizii operative si eficiente. Oricum, ei se afla sub autoritatea Guvernului (adica a puterii centrale) si sub controlul ierarhic al acestuia. Notiunea de control ierarhic presupune dreptul autoritatii superioare de a modifica sau anula actele emise de agentul local care ii este subordonat.
Principiului centralizarii i s-a adus, pe langa deconcentrare, un corectiv principal: descentralizarea. Aparent, descentralizarea este o alternativa la centralizarea excesiva si consta in posibilitatea recunoscuta de puterea centrala colectivitatilor locale de a adopta in unele domenii sau la nivel teritorial anumite acte sau decizii, fara a se consulta in prealabil cu centrul sau a cere aprobarea acestuia.
Prin descentralizare sunt scoase din competenta puterii si autoritatii centrale anumite servicii publice de interes local sau din domenii speciale de activitate si transferate in sarcina unor autoritati ale administratiei publice locale. Aceste autoritati (primari si consilii locale) beneficiaza de o anumita independenta fata de puterea centrala si actioneaza in mod autonom. Independenta si autonomia autoritatilor administratiei publice locale se bazeaza pe faptul ca aceste organisme sunt alese si nu numite de puterea centrala. Autoritatile administratiei publice locale au patrimoniu propriu si organizare interna de sine statatoare.
In realitate, descentralizarea este, la fel ca si centralizarea, o metoda de organizare si conducere statala. Aceste doua notiuni nu se exclud una pe alta. Viata practica ilustreaza ca o centralizare excesiva si, respectiv, o descentralizare absoluta afecteaza deopotriva si profund substanta actului de conducere statala.
Atragem atentia ca descentralizarea nu se opune centralizarii politice a statului. De asemenea, descentralizarea nu are nimic comun cu raporturile existente intre statul federal si componentele federatiei.
Descentralizarea are la baza principiul potrivit caruia cei guvernati isi cunosc mai bine interesele decat guvernantul central si pot gestiona cu mai multa eficienta resursele ce li se aloca in acest scop. Potrivit doctrinei de specialitate, descentralizarea presupune infiintarea unor subiecte de drept speciale care beneficiaza de autonomie pe plan local (descentralizare teritoriala) sau carora li se stabileste o competenta materiala in anumite domenii (descentralizarea serviciilor publice).
4. Statul unitar complex
Asocierea termenului de stat unitar cu cel de complex poate da nastere la o anumita ambiguitate. Aceasta expresie ambigua califica insa o realitate efectiv complexa. Statul unitar complex este una din formele imperfecte ale categoriei de "stat unitar".
Statul unitar complex este statul unitar care, fara a pierde unitatea sa de structura, prezinta, in acelasi timp, mari diversitati locale administrative, de legislatie, chiar de jurisdictie, datorita carora in interiorul sau sunt pastrate enclave istorice avand particularitati de dezvoltare politica, social-economica si juridica.
Unitatea cadrului juridic constitutional se opune insa accentuarii diversitatii structurilor administrative si legislative (inclusiv jurisdictionale). Intre autoritatea centrala si particularitatile locale se pastreaza un echilibru care asigura functionalitatea de conducere sociala.
Originea formarii statului unitar complex are caracter istoric. Guvernantii trebuie sa tina seama de varietatea aspiratiilor si intereselor populatiei, mai mult sau mai putin omogena. Totodata, sunt datori sa apere prin toate mijloacele caracterul unitar al statului.
Practic, este dificil sa introduci realitatile concrete, existente intr-un stat sau altul, in modelele teoretice expuse. In practica constitutionala sunt considerate state unitare complexe: "uniunea incorporata" si "regionalismul".
Uniunea incorporata este un stat caracterizat prin unitatea puterii centrale, in interiorul caruia exista, pe langa un fond juridic comun, o diversitate de legislatii corespunzand unei diversitati de populatii si teritorii "incorporate" statului. In aceasta situatie, exista un singur Parlament, dar acesta voteaza legi distincte, care nu sunt aplicabile la fel tuturor regiunilor locuite de populatii distincte.
Regionalismul exprima o situatie geografica, politica, administrativa, lingvistica, spirituala cu radacini istorice in dezvoltarea unui stat unitar, datorita careia acesta opteaza pentru impletirea atributelor suverane ale conducerii centralizate cu atribuirea unei autonomii, de regula, largi unor colectivitati regionale.
Problema regionalismului se pune cu acuitate in multe tari occidentale cu sisteme politice si administrative centralizate. Forma in care s-a pus aceasta problema a fost determinata insa aproape intotdeauna de o criza politica.
Adeptii regionalismului au invocat incapacitatea structurilor politico-administrative centrale de a oferi solutii viabile si eficiente cererii unor forte sociale de participare la guvernare, lipsa vointei politice a autoritatilor centrale de a raspunde necesitatii de redistribuire a puterii in favoarea unitatilor administrative locale. Adversarii regionalismului au sustinut ca acesta ameninta insasi unitatea statului si ca este un factor de dezmembrare a acestuia.
Un lucru este clar sau ar trebui sa fie clar: regionalismul fara realismul politic al factorilor de guvernare risca sa ridice probleme, nu si sa le rezolve. Romaniei, stat national unitar, i s-a impus un gen de regionalism consfintit in Constitutia din 1952 la care nu s-a putut renunta decat in anul 1968.
In doctrina si practica constitutionala sunt cunoscute mai multe modele de regionalism.
"Regionalismul politic" este o notiune destul de ambigua. Continutul termenului de regionalism nu difera foarte mult de cel al autonomiei locale. Una din trasaturile regionalismului consta in impletirea, in acelasi cadru geografic, a unor interese generale cu particularitati etnice, lingvistice, cu traditii si interese locale care pot fi insa multietnice.
Regionalismul devine politic atunci cand competentele regiunii depasesc pe cele ale unei simple circumscriptii administrative care beneficiaza de autonomie locala. In acest caz, unitatea administrativ-teritoriala care beneficiaza de statutul de "regionalism politic" detine intr-un cadru constitutional prestabilit prerogative sau puterea de a se autoguverna.
In general, regionalismul politic se justifica din motive de ordin istoric, regiunile constituind unitati culturale in sanul statului. Este adevarat ca regionalismul politic poate tinde spre federalism (in Franta si Italia s-a considerat ca regionalismul incurajeaza forte centrifuge interesate in independenta regiunilor sau federalizarea statului). Potrivit regionalismului politic, Constitutia unui stat unitar recunoaste regiunilor nu numai autonomia administrativa, dar si o autonomie politica, adica organe proprii de conducere la nivel local.
Unele state au permis sau au introdus in legislatia lor regionalismul politic:
a) Constitutia Italiei din 1947 a statuat principiul regionalismului politic; Sicilia are propriile sale institutii de guvernare, dar acestea functioneaza in cadrul Constitutiei. Crearea in 1970 a unor regiuni a provocat disensiuni violente in legatura cu alegerea capitalelor regiunilor.
b) Regionalismul politic este agreat in Spania si recunoscut nationalitatilor si regiunilor, dar nu are o consistenta deosebita.
c) Proiectele mai vechi ale Africii de Sud de a crea bantustanele in incercarea de a rezolva problemele rasiale. Intentia a fost crearea unui stat unitar-complex in care albii sa traiasca separat de negri.
Desi stabilirea "granitelor" intre regiuni si a competentelor conferite fiecareia dintre ele sunt fixate prin lege, nu se poate spune ca problema regionalismului politic, a celui lingvistic sau cultural a fost solutionata definitiv. Fortele interesate: partidele politice, alte organizatii sociale, autoritatile guvernamentale, cetatenii reactioneaza aproape la fiecare actiune politica pe care o considera ca poate schimba raporturile intre regiuni. Asa se explica, de pilda, de ce Constitutia belgiana a fost supusa unor ample revizuiri.
5. Statul compus
Spre deosebire de statul unitar, statul compus este format din mai multe entitati statale reunite intr-un stat suprapus lor si legate intre ele prin raporturi juridice mai mult sau mai putin stranse. Vazut din exterior, statul compus apare ca un stat constituit el insusi din mai multe colectivitati statale. Este deci o asociatie de "state" care formeaza un fel de super-stat.
Statul compus este aproape intotdeauna o forma artificiala, deoarece rezulta din conjuncturi politico-miIitare. Arhetipul statului compus este statul federal.
Statul federal este o asociatie de state care decid in mod liber, in virtutea suveranitatii lor, sa-si creeze organe comune, carora le confera o parte din competentele lor, indeosebi, in domeniul militar, al diplomatiei sau financiar
A. Uniuni de State
Expresia are un sens juridic precis, desi in limbajul politic se abuzeaza uneori de acest termen pentru a califica drept o uniune, legatura existenta intre mai multe state care au in comun unul sau mai multe obiective, dar care sunt deosebite unul de celalalt din punct de vedere statal (NATO; ONU).
Exista o veritabila uniune de state atunci cand doua sau mai multe state se grupeaza pentru a forma o noua entitate politica distincta si pentru a exercita in comun anumite activitati, in special in domeniul apararii, finantelor si relatiilor internationale. In cadrul uniunii, fiecare stat membru isi pastreaza personalitatea juridica interna si internationala, dar accepta sa incredinteze unui organ comun responsabilitatea luarii deciziilor in domeniile stabilite prin actul juridic (tratatul) ce consfinteste uniunea.
Din punct de vedere istoric, pot fi consemnate doua tipuri principale ale uniuni de state. In fapt, este vorba de acele uniuni de state formate, indeosebi in Europa, in legatura cu succesiunea tronului in unele regate. Din aceasta perspectiva pot fi studiate: uniunea personala si uniunea reala.
Statele constituite intr-o uniune personala au in comun institutia sefului de stat, fiecare dintre ele pastrandu-si Parlamentul si Guvernul, intre care nu se stabilesc raporturi rezultate din actul de unire. Legatura juridica intre state este deci firava si poate fi intrerupta printr-un nou acord. Cele mai cunoscute exemple de uniuni personale sunt: Anglia si Regatul Hanovrei (1714-1837); Tarile de Jos si Luxemburg (1815-1890); Belgia - Statul Liber al Congoului (1885-1908); Moldova si Tara Romaneasca ( 1859-1862).
Este forma de uniune foarte raspandita in istorie. Este cunoscuta inca din antichitate (Liga Ateniana; Liga Macedoniana s.a.). Alte exemple sunt: Confederatia helvetica (din secolul al XIV-lea pana in 1848); Confederatia Statelor Unite ale Americii de Nord (1776-1787); Confederatia Rhinului (1806-1815). Dupa 1990, a fost creata Comunitatea Statelor Independente prin dezintegrarea Uniunii Sovietice, cele 12 state ale Comunitatii constituind o confederatie de state.
Confederatia de state este o asociatie teoretic permanenta de state care urmaresc obiective identice, indeosebi in domeniul relatiilor internationale si al apararii si sunt legate prin angajamente reciproce. Totodata, confederatia are unul sau mai multe organe comune ale statelor membre, care exercita atributii in numele acesteia. Fiecare stat confederat pastreaza suveranitatea sa interna asupra cadrului constitutional. Dar suveranitatea pe plan international este exercitata in numele confederatiei de un organ comun - Adunare, Dieta - care adopta decizii in unanimitate.
Confederatia de state, cu toate ca este mai puternica decat uniunea personala sau reala, este instabila, deoarece principiul unanimitatii risca intotdeauna sa paralizeze modul sau de functionare. In plus, dreptul de retragere din confederatie accentueaza si mai mult instabilitatea acesteia. Practica arata ca aceste formatiuni statale nu s-au mentinut multa vreme: ele se dezagregheaza din diferite motive, fiecare stat component al confederatiei reluandu-si atributiile suveranitatii. Alteori, confederatia se transforma sau evolueaza intr-un stat federal (Statele Unite ale Americii, Elvetia).
Confederatia permite sa se depaseasca cadrul unitar fara insa a se ajunge la federalism, care inseamna o veritabila fuziune a elementelor statale componente.
Motivele care determina crearea uniunii de state sunt diferite (constiinta intereselor comune, dorinta de hegemonie politica a unui stat, preocuparea de a intari contactele intre regimurile politice bazate pe aceeasi ideologie). Exemple de confederatii: Republica Araba Unita, prin uniunea dintre Egipt si Siria (1958-1961); uniunea intre Tanganica si Zanzibar (1964); Commonwealth-ul (Sef de stat comun). Si Uniunea Europeana reprezinta un model sui generis de confederatie.
6. Statul federal
Statul federal este format din mai multe formatiuni statale care beneficiaza de un stat de autonomie in materie constitutionala, legislativa si judecatoreasca si se subordoneaza acestuia. In relatiile internationale, numai statul federal are calitatea de subiect de drept. Legatura de asociere intre state este stabilita prin constitutie. Statul federal se prezinta ca o asociatie de state care se supun, pe de o parte, unei puteri centrale unice (puterea federala) si care, pe de alta parte, conserva o larga autonomie constitutionala, administrativa si jurisdictionala. Statul federal conserva o pluralitate de cadre constitutionale subordonate aceluiasi cadru constitutional superior (al statului federal).
In doctrina de specialitate se apreciaza ca sunt doua modalitati de constituire a federatiilor: prin integrarea mai multor state si constituirea unei noi entitati statale; prin separarea unor regiuni ale statului unitar si constituirea, impreuna cu teritoriul ramas, a unei federatii. Prima modalitate a fost cea mai raspandita. Motivele integrarii unor state independente si suverane intr-un stat federal sunt foarte diverse: apararea comuna impotriva unei amenintari externe; preocuparea de a asigura (prin integrare) o ordine sociala interna stabila; dorinta de a folosi mai eficient resursele economice; particularitatile geografice etc. Cazurile cele mai cunoscute de federatii constituite prin intelegere sunt: S.U.A., Elvetia, Imperiul german, format in 1871. In ceea ce priveste motivele constituirii unei federatii prin separarea unor provincii de statul unitar, acestea constau indeosebi in incercarea de a solutiona probleme nationale conflictuale. Un caz tipic este fosta Uniune Sovietica, care s-a constituit prin asocierea provinciilor Imperiului tarist - stat unitar -, cu exceptia teritoriilor care si-au proclamat independenta si au iesit din componenta imperiului (Basarabia).
Trasaturi caracteristice ale statului federal
a) Unitatea pe plan international. Statele componente ale federatiei nu se bucura de personalitate juridica in relatiile internationale. Aceasta este si deosebirea intre confederatia de state, ale carei componente sunt recunoscute pe plan international, si federatie. Sunt si state federale in care componentele federatiei (cantoanele elvetiene, landurile R.F.G.) se bucura, potrivit Constitutiei, de anumite competente cu caracter limitat pe planul relatiilor internationale;
b) Diversitatea constitutionala si juridica pe plan intern. Fiecare stat federal are in mod normal propriul sau sistem constitutional, institutii guvernamentale, propria legislatie, sistem de organizare judecatoreasca. Aceasta varietate genereaza, evident, o complexitate de raporturi juridice, dar ea este dovada autonomiei politice recunoscute membrilor federatiei:
c) Supletea raporturilor intre federatie si statele membre. Este trasatura cea mai importanta a federatiei. In functie de stabilirea si mentinerea ei, statul federal va cunoaste sau nu convulsii militare, religioase etc. Este esentiala problema stabilirii unui echilibru satisfacator din toate punctele de vedere, care sa permita statelor federative sa convietuiasca in armonie si, in acelasi timp, sa aiba raporturi functionale cu organismele centrale.
7. Organizarea competentelor in statul federal
Federalismul veritabil se bazeaza pe doua principii complementare: principiul autonomiei si principiul participarii.
Principiul autonomiei este fundamental pentru organizarea si functionarea statului federal; potrivit acestuia, statelor membre ale federatiei li se confera largi prerogative in cele mai diverse domenii - de la domeniul legislativ la cel jurisdictional si economic. Practic, fiecare stat federal isi construieste structurile de guvernare si isi stabileste raporturile intre ele in mod liber, isi precizeaza o politica sociala proprie, isi stabileste taxe si impozite cu aplicabilitate locala, isi construieste o structura economica si infrastructurile necesare acesteia s.a.
Larga autonomie nu inseamna insa ruperea legaturilor cu statul federal. Dimpotriva, intreaga autonomie de care beneficiaza fiecare membru component al federatiei este pusa in aplicare in limitele impuse chiar in Constitutia statului federal si, eventual, in legi care completeaza prevederile constitutionale. De asemenea, statul federal isi pastreaza unele prerogative pe care le exercita pe teritoriul oricarui stat membru sau care le intereseaza direct: atributii in domeniul securitatii nationale, politiei, serviciului secret, infractional, jurisdictional etc.
Potrivit principiului autonomiei, se stabileste o stricta partajare a competentelor intre statul federal si statele membre ale federatiei, desigur, cu respectarea colaborarii intre autoritatile centrale si cele locale.
In caz de conflict intre acestea, puterea judecatoreasca are competenta de a solutiona diferendul si de a reface echilibrul constitutional. Cazurile in care intervin instantele de judecata sunt insa foarte putin numeroase. De regula, in momentul constituirii unei federatii se stabilesc si principiile de conlucrare intre state, pe de o parte, si intre acestea si statul federal, pe de alta parte.
In practica se folosesc trei metode de stabilire a competentelor statului federal in cadrul federatiei si in raporturile acesteia pe plan international, precum si a competentelor statelor federale:
a) in Constitutia statului federal sunt prevazute expres competentele exclusive ale acestuia. Ca atare, toate celelalte atributii revin statelor componente ale federatiei (Amendamentul X la Constitutia SUA, adoptat in 1791);
b) precizarea competentelor atribuite statelor, rezultand astfel ca toate celelalte atributii sunt conferite din principiu statului federal;
c) stabilirea concomitenta prin Constitutie a sferelor de atributii repartizate exclusiv statului federal si, respectiv, statelor membre.
Principiul participarii este complementar principiului autonomiei; fara participarea statelor componente ale federatiei la procesul general de guvernare, federatia ar fi in realitate un stat unitar complex. Federalismul autentic presupune participarea statelor federale pe baze de egalitate la elaborarea deciziilor aplicabile pe teritoriul intregii federatii. Fiecare stat component al federatiei este, teoretic, egal din punct de vedere politic si juridic cu un alt asemenea stat indiferent de intindere, de bogatiile naturale si de marimea populatiei sale. Rezulta de aici necesitatea crearii unor organe federale insarcinate sa infaptuiasca interesele comune si, totodata, sa reprezinte statele federale la nivel central. Unul dintre aceste organisme este Parlamentul bicameral (Senatul reprezinta statele componente ale federatiei, interesele particulare ale acestora). O garantie a respectarii competentelor stabilite in Constitutie pentru statul federal, ca si pentru statele federative, consta in prevederea constitutionala potrivit careia orice initiativa de revizuire a Constitutiei trebuie aprobata atat de puterea centrala, cat si de statele componente ale federatiei.
Privit din perspectiva dreptului international, statul federativ are caracterul unui stat unitar, adica are un singur teritoriu; populatia sa are o singura cetatenie, o singura capitala.
Privit din perspectiva dreptului constitutional, statul federal este considerat ca o varietate de state membre, fiecare avand teritoriul sau; populatia sa; organizare politica (parlament; guvern; instante judecatoresti; servicii publice s.a.); capitala proprie.
8. Forma de guvernamant
Forma de guvernamant este un concept juridic si, deopotriva, politologic care indica natura organului ce indeplineste functia de sef al statului: presedinte, monarh-rege, imparat, Directorat, Consiliul de Stat, Consiliul revolutiei, Consiliul federal etc. Intr-o alta acceptiune, forma de guvernamant indica modul in care sunt constituite si functioneaza organele supreme si este raportata, in principiu, la trasaturile definitorii ale sefului de stat si la raporturile sale cu puterea legiuitoare. Potrivit formei de guvernamant, statele se impart in doua categorii: republici si monarhii.
Republica este acea forma de guvernamant in care organul ce indeplineste functia de sef al statului este ales pentru o perioada anumita. Republicile pot fi: prezidentiale sau parlamentare. In republicile prezidentiale, presedintele este ales prin vot universal direct; in republicile parlamentare, presedintele este ales de catre Parlament.
Republica semiprezidentiala se caracterizeaza in principal prin alegerea presedintelui sau prin vot universal direct si prin raspunderea politica a guvernului fata de Parlament. Ceea ce imprima caracter prezidential, parlamentar sau, respectiv, semiprezidential formelor de guvernamant republicane este caracterul regimului politic, stabilit in functie de principiul separatiei celor trei puteri.
Monarhia este acea forma de guvernamant in care organul ce indeplineste atributiile de sef al statului este un monarh, care ocupa tronul fie prin alegere pe viata, fie prin succesiune ereditara. Monarhia poate fi: absoluta (monarhul este unicul organ suprem in stat); limitata sau constitutionala (alaturi de seful statului exista si alte organe care exercita puterea: parlament, guvern). In monarhia constitutionala, prerogativele monarhului sunt restranse; guvernul detine puteri sporite; guvernul este emanatia parlamentului (rezultat al alegerilor generale). Monarhia dualista se deosebeste de cea constitutionala prin faptul ca, in cadrul ei, guvernul este numit de monarh si subordonat acestuia. Puterile monarhului sunt insa limitate prin atributiile conferite parlamentului.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 2442
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
