Factorii vinovatiei

Factorii vinovatiei

Din definitia vinovatiei rezulta ca aceasta implica interactiunea a doi factori inerenti vietii psihice a persoanei: factorul intelectiv sau constiinta si factorul volitiv sau vointa.

1. Factorul intelectiv (constiinta) consta in reprezentarea faptei, a conditiilor de savarsire, a urmarilor ei si a raportului de cauzalitate dintre actiune si urmari. Astfel, constiinta, ca factor al vinovatiei, presupune facultatea psihica prin care persoana intelege semnificatia faptei sale si urmarile acesteia.

Pornind de la factorul intelectiv, astfel cum rezulta si din definitia data vinovatiei, putem afirma ca in dreptul nostru penal s-a adoptat teoria reprezentarii, adica a modului in care infractorul are reprezentarea asupra urmarilor faptei sale.

Fapta ti urmarile ei sunt concepute, meditate si orientate de constiinta. In constiinta apare ideea de a savarsi o fapta si tot in constiinta apare reprezentarea urmarilor ei. Constiinta delibereaza asupra savarsirii faptei si asupra tuturor motivelor care pot determina luarea unei hotarari si tot constiinta decide daca fapta, asupra careia s-a purtat deliberarea, urmeaza a fi savarsita.

Odata incheiat procesul psihic de luare a unei hotarari, se produce o trecere de la manifestarea de constiinta la manifestarea de vointa, care consta in concentrarea energiei in vederea realizarii actului de conduita.

2. Factorul volitiv (vointa) reprezinta un proces psihic ce sta la baza manifestarii exterioare prin care o persona isi realizeaza scopurile urmarite sau un proces psihic de conducere constienta a activitatii sub toate aspectele ei.

Ca factor al vinovatiei, vointa consta in facultatea psihica a persoanei, prin care aceasta isi mobilizeaza energia fizica in vederea infaptuirii faptei prevazute de legea penala. Vointa dirijata de constiinta mobilizeaza si dinamizeaza energiile necesare in vederea si pentru punerea in executare a hotararii luate.

Pentru ca actul de conduita al unei persoane sa-i fie atribuit, sa-i apartina, sa-i fie imputabil, se cere sa fie savarsit cu vointa. In cazul in care fapta nu este voita de persoana care a comis-o pentru ca nu a actionat in mod liber, ci ca urmare a unei energii straine, careia nu i-a putut rezista, acea fapta nu poate sa-i fie imputabila decat fizic, nu si psihic faptuitorului, ceea ce exclude vinovatia si astfel fapta nu este infractiune.

Pentru existenta vinovatiei nu este suficient sa existe vointa de a savarsi fapta, ci mai este necesar ca aceasta vointa sa fie liber determinata, adica persoana sa aiba capacitatea psiho-fizica de a se autodetermina si de a fi stapana pe actele sale. Este vorba, asadar, despre libertatea de vointa si de actiune, despre posibilitatea de a lua in mod liber hotararea infractionala si de a putea actiona liber.

Vointa in savarsirea faptei persoanei fizice este o conditie esentiala pentru existenta vinovatiei ca trasatura a infractiunii nu numai atunci cand ea se prezinta sub forma actiunii, ci si in varianta in care apare sub forma inactiunii. In aceasta din urma situatie, conduita omisiva trebuie sa fie rezultatul vointei de a efectua actul contrar legii, fie ignorand obligatia legala, fie nefacand tot ce trebuia pentru cunoasterea caracterului ilicit al actului comis care sa duca la respectarea legii. De exemplu, vointa de a pastra un bun de valoare gasit si a nu-l preda in termenul prevazut de lege autoritatilor ori celui ce l-a pierdut.

In mod obisnuit, oamenii dispun de capacitatea psihica de a se autodetermina si de a fi stapani pe faptele lor, motiv pentru care vointa de a savarsi actul socialmente periculos este prezumata pana la proba contrarie.

Din cele exprimate mai sus, rezulta, neindoielnic, ca cei doi factori se influenteaza si se presupun unul pe celalalt. Manifestarea de vointa presupune reprezentarea faptei, a urmarilor si a procesului cauzal de determinare a acestor urmari. Este cu putinta ca desfasurarea procesului volitiv sa influenteze, la randul sau, reprezentarea faptei si a consecintelor acesteia, chiar pana la revenirea asupra deciziei anterioare.

In literatura juridica de specialitate se mentioneaza ca o caracteristica a vinovatiei preponderenta factorului intelectiv asupra celui volitiv, constiinta rasfrangandu-se prin intermediul vointei asupra faptei si asupra urmarilor acesteia. Aceasta rasfrangere a factorului constiinta asupra factorului vointa si, prin intermediul acestuia din urma, asupra faptei, constituie aspectul caracteristic al laturii subiective, iar acest aspect caracteristic, in cazul faptelor penale, este vinovatia.

Factorul intelectiv are rol hotarator in reglarea activitatii omului, inclusiv activitatea infractionala, pentru ca prezenta acestuia inseamna existenta vinovatiei. Totodata, factorul intelectiv dezvaluie atitudinea constiintei faptuitorului fata de fapta savarsita si fata de urmarile acesteia.

Actul de constiinta si cel de vointa nu trebuie sa fie viciate sau deformate, in caz contrar poate fi inlaturata raspunderea faptuitorului. Vinovatia nu poate exista, asadar, la savarsirea unei fapte daca faptuitorul nu a voit acea fapta, fiind constrans, ori nu a putut avea reprezentarea rezultatului, din cauze neimputabile lui. Daca factorul volitiv nu este susceptibil de variatiuni, deoarece vointa sau exista sau nu exista, factorul intelectiv al prevederii sau reprezentarii urmarilor faptei cunoaste grade si intensitati diferite si ofera criterii de diferentiere intre formele vinovatiei.

Vinovatia este, asadar, expresia sintetica a aspectului subiectiv, fiindca priveste manifestarile psihice care sunt caracterizante pentru latura subiectiva a infractiunii.

Vinovatia implica deci un act de constiinta, o atitudine a constiintei in raport cu urmarile faptei, si un act de vointa, sub impulsiunea caruia este realizata fapta. Constiinta creeaza cauzalitatea psihica, iar vointa declanseaza cauzalitatea fizica a faptei.