Formele vinovatiei

Formele vinovatiei

In stiinta dreptului penal si in legislatia penala se face distinctia intre doua forme forme principale de vinovatie, intentia (dolul) si culpa (greseala), la care se adauga, pentru unele infractiuni, o forma mixta denumita intentia depasita sau praeterintentia. Formele tipice de vinovatiei sunt prevazute in mod expres in art. 19, alin. 1 C. pen., in conformitate cu care "vinovatia exista cand fapta care prezinta pericol social este savarsita cu intentie sau din culpa", praeterintentia fiind o creatie a doctrinei, prin interpretarea unor texte din partea speciala a Codului penal.

Intentia si culpa au fost retinute in Codul penal si reflecta adoptarea de catre legiuitorul penal roman, dintre teoriile cunoscute in doctrina penala privind continutul vinovatiei, a teoriei psihologice.[1] Aceste forme de vinovatie insotesc savarsirea faptei, in concret existand fapte comise cu intentie si fapte savarsite din culpa, iar uneori, ca element subiectiv in continutul anumitor infractiuni, cele doua forme principale pot aparea reunite.

Pentru a exista vinovatia, orice fapta trebuie savarsita sub influenta factorului volitiv, incidenta legii penale fiind exclusa atunci cand fapta nu a fost savarsita cu vointa. Asadar, vointa ca element al laturii subiective a infractiunii si ca premisa a vinovatiei este in mod organic legata de aceasta si, implicit, inclusa in continutul formelor de vinovatie.    Factorul intelectiv al prevederii si al reprezentarii urmarilor faptei cunoaste grade si intensitati diferite si ofera criterii de diferentiere intre formele vinovatiei.

Avand in vedere dispozitiile art. 19 C. pen., formele si modalitatile vinovatiei sunt raportate la fapta savarsita in intregul ei (actiune sau inactiune si urmari), vinovatia stabilindu-se prin raportarea manifestarii de constiinta la urmarile actiunii sau inactiunii.

Dupa cum am precizat intr-o sectiune anterioara, trebuie facuta distinctie intre vinovatia ca trasatura esentiala a infractiunii si vinovatia ca element al continutului unei infractiuni. Ca trasatura generala a infractiunii, vinovatia imbraca cele doua forme principale prevazute de art. 19 C. pen. si forma mixta a praeterintentiei, specifica anumitor infractiuni. Ca element al continutului infractiunii, vinovatia va exista numai atunci cand elementul material al infractiunii a fost savarsit cu forma de vinovatie ceruta de lege, si anume una din formele prevazute de art. 19 C. pen. Asadar, vinovatia ca element subiectiv, poate fi prevazuta sub forma intentiei (directa sau indirecta), culpei (cu prevedere sau fara prevedere) sau praeterintentiei.

Ca element al continutului infractiunii, vinovatia trebuie prevazuta in continutul juridic al fiecarei infractiuni. Astfel, in norma de incriminare a faptei, este necesara prevederea formei vinovatiei cu care fapta savarsita devine infractiune. Cu toate acestea, in general, normele de incriminare nu arata care trebuie sa fie forma de vinovatie, ceea ce inseamna ca ea este subinteleasa si se deduce din ipoteza normei de incriminare. Prin exceptie, in Codul penal au fost trecute in continutul diferitelor infractiuni si forma de vinovatie cu care trebuie comise faptele pentru a fi considerate ca atare, de exemplu: uciderea din culpa (art. 178), distrugerea din culpa (art. 219), neplata cu rea-credinta a pensiei de intretinere (art. 305, lit. c).

Sistemul prevederii in continutul normei de incriminare a formei de vinovatie cu care trebuie savarsita fapta pentru a fi considerata infractiune poate crea dificultati de intelegere a textelor, de aceea legiuitorul penal roman a stabilit in Partea Generala a Codului penal reguli cu caracter de principiu dupa care se poate determina forma de vinovatie necesara pentru existenta unei anumite infractiuni.