IMPORTANTA PROBELOR IN PROCESUL CIVIL

IMPORTANTA PROBELOR IN PROCESUL CIVIL

Probele, in cadrul unui proces civil, ca si in general in viata juridica, au o importanta hotaratoare. Prin mijlocele de proba, partile stabilesc in fata instantelor judecatoresti faptele din care izvorasc drepturile ce le sunt contestate si din realitatea carora, judecatorii desprind apoi existenta drepturilor in litigiu.

Probele constituie mijloacele prin care se realizeaza indeplinirea drepturilor impotriva celor ce le nesocotesc. De asemeni, ele realizeaza completarea drepturilor subiective, fara de care valorificarea acestora ar ramane neindoielnica.

In cadrul proceselor civile si penale, probele reprezinta partea de cea mai mare insemnatate, fara de care instantele judecatoresti nu si-ar putea indeplini misiunea ce le revine. Prin mijlocirea probelor ce se administreaza in cadrul probatiunii, instantele judecatoresti au posibilitatea sa stabileasca adevaratul obiectiv si, intemeindu-se pe aceasta, sa dea hotarari juste cu privire la drepturile in litigiu.

Formarea intimei convingeri a judecatorului cu privire la realizarea starii de fapt, pe care trebuie sa o stabileasca si pe care trebuie sa-si intemeieze hotararea pe care o pronunta, atarna de corecta si completa desfasurare a probatiunii si de valoarea probelor administrate.

In literatura de specialitate, se dau mai multe intelesuri notiunii de proba. In sens larg, prin proba se intelege actiunea de stabilire a existentei sau inexistentei unui fapt, mijloc legal prin care se poate stabili faptul ce trebuie dovedit, ori rezultatul obtinut prin folosirea mijloacelor de proba.

In sens restrans, proba reprezinta un mijloc legal pentru dovedirea unui fapt, fie faptul probator, adica un material care, fiind dovedit printr-un mijloc de proba, este folosit el pentru a dovedi un alt fapt material. Din acest punct de vedere, se disting:

- fapte principale - FACTA PROBANDA, RES PROBANDAE, adica fapta ce constituie raportul litigios dedus judecatoreste; aceste fapte trebuie dovedite;

- fapte probatorii - FACTA PROBANTIA, RES PROBANTES - fapte care, fara a constitui raport litigios, contribuie la dovedirea existentei sau inexistentei ei.

In mod obisnuit, notiunea de proba este folosita in sensul de mijloc de proba precum:

- inscrisuri;

- martori;

- prezumtii;

- marturisirea uneia din parti;

- expertiza;

- cercetarea la fata locului.

1.1. CONSIDERATII GENERALE PRIVIND PROBELE

Dupa cum am aratat, judecatorul nu poate rezolva litigiul dedus judecatii numai pe baza afirmatiilor partilor. Ele trebuie sa dovedeasca ceea ce afirma, iar judecatorul isi va forma convingerea si va pronunta hotararea pe baza probelor care s-au administrat. Rezulta ca probele prezinta interes atat pentru parti cat si pentru judecator.

Cat priveste partea, nu este suficient sa fie sau sa se pretinda titularul unui drept subiectiv pentru a obtine satisfactie in fata instantei. Desigur, dreptul subiectiv si proba sunt distincte, deoarece dreptul subiectiv nu depinde in existenta sa, de proba, dar totusi dependenta exista pe planul eficacitatii, intrucat absenta probei nu permite titularului probei sa invoce in mod eficace dreptul sau si sa obtina recunoasterea efectelor juridice care ii sunt atasate. Inca din dreptul roman, s-a consacrat adagiul IDEM EST NON ESSE ET NON PROBARI, deci a nu fi sau a nu fi probat este totuna. Tocmai de aceea se vorbeste de un drept subiectiv procesual, dreptul la proba care dubleaza si intareste dreptul subiectiv substantial.

In ceea ce priveste judecatorul, el nu se poate refugia in spatele insuficientei probei pentru a respinge o cerere. Aceasta deoarece desi procesul civil este un proces al intereselor private, el nu este lipsit de incidenta unor aspecte de interes general si de ordine publica, astfel ca stabilirea adevarului - care se face pe baza de probe - nu poate fi neglijata. De altfel, conform art.129 alin.2, judecatorul va putea ordona dovezile pe care le va gasi de cuviinta, chiar daca se impotrivesc.

Aceste scurte consideratii justifica de ce institutia probelor este calificata ca o institutie centrala[1] a procesului civil.

1.2. Sediul materiei

Legislatia noastra, inspirata din cea franceza, nu cunoaste o reglementare unitara a probelor, dispozitiile referitoare la ele fiind cuprinse ca reguli in C.civ. si in C.proc.civ..

Astfel, C.civ. cuprinde capitolul intitulat "Despre probatiunea obligativitatii si a platii" (conform art.1169-1206), in care reglementeaza[2]:

- inscrisul (in art.1171-1190);

- dovada prin martori (in art.1191-1198);

- prezumtiile in articolele (in art.1199-1203);

- marturisirea (in art.1204-1206),

ocupandu-se in mod special de admisibilitatea si forta probanta a acelorasi mijloace de proba.

C.proc.civ. reglementeaza in Cartea a II-a referitoare la procedura contencioasa sub titlul "Administrarea dovezilor"[3]:

- dispozitii generale - (in art.167-171);

- dovada cu inscris - (in art.172-176);

- verficare de scripte - (in art.177-185);

- dovada cu martori - (in art.186-200);

- expertiza - (in art.209-219);

- cercetarea la fata locului - (in art.215-217);

- interogatoriu - (in art.218-225);

- asigurarea dovezilor - (in art.235-241).

Desi in principal C.proc.civ. se ocupa de administrarea probelor, adica modul in care ele ajung in fata judecatorului spre a le cerceta, se observa ca expertiza si cercetarea la fata locului sunt numai aici reglementari.

Dispozitiile referitoare la probe se regasesc si in alte acte normative cu caracter special, asupra carora se va face referire in cuprinsul lucrarii atunci cand va fi cazul.

1.3. CONVENTII ASUPRA PROBELOR

Atat in doctrina mai veche, cat si in cea recenta, se pune problema daca cu ocazia incheierii actiunii juridice sau ulterior, in timpul procesului, cei interesati pot incheia conventii cu privire la probe.

In principiu, raspunsul este pozitiv, argumentandu-se prin aceea ca probele care asigura securitatea si procesul, ca loc neutru de desfasurare a disputei lor, constituie problema partilor.

Desigur insa ca, procesul civil implica si interese generale ce sunt reglementate prin norme de ordine publica, astfel ca nu se poate sustine ca exista o libertate deplina.

In general, se admite ca aceste conventii sunt valabile daca largesc posibilitatea de proba si nu contravin dispozitiilor de ordine publica, indiferent daca ele sunt cuprinse in norme de drept material sau de drept procesual.

Conventiile prin care s-ar restrange posibilitatea probei nu pot fi admise pentru ca, locul judecatorului pasiv, neutru a fost luat de judecatorul activ care, conform art.129 alin.2, poate ordona probe pe care le considera utile, chiar daca partile se impotrivesc.

Conform art.1170 din C.civ., proba reprezinta un mijloc de proba, dovada lui facandu-se prin inscris, martori, prezumtii, marturisirea uneia din parti.

Conform Codului de Procedura Civila, proba se poate dovedi prin expertiza, cercetarea la fata locului si reprezinta probe materiale.

1.4. CLASIFICAREA PROBELOR

Clasificarea probelor se face dupa mai multe criterii:

a) dupa cum ele sunt prezentate in fata instantei sau in afara ei, probele sunt:

- judiciare;

- extrajudiciare.

b) dupa criteriul naturii lor:

- personale - pozitive (declaratii de martori);

- negative / de abtinere (distrugerea unui inscris);

- de rationament (pentru prezumtia legala);

- materiale - lucruri ce prin starea lor insasi dovedesc raportul dedus judecatoreste.

c) dupa cum faptul probator duce direct sau nu la stabilirea faptului principal:

- directe - inscrisul constatator al activitatii in legatura cu care s-a nascut litigiul;

- indirecte - dovedesc un fapt vecin sau conex din a carui cunoastere se pot trage concluzii in legatura cu existenta raportului juridic aflat in litigiu.

d) dupa caracterul lor:

- originar / derivat - primare / nemijlocite (de exemplu, inscrisul autentic);

- secundare (de exemplu, copie de pe inscris, depozitia unui martor care a auzit cele relatate).

e) dupa cum percepe judecatorul faptele:

- personal - cercetarea la fata locului;

- examinarea directa a unui obiect;

- perceptia faptelor de la alte persoane (depozitia unui martor).

1.5. SUBIECTUL, OBIECTUL SI SARCINA PROBEI

Probele se administreaza in proces pentru a convinge pe judecator, deci subiectul probei este judecatorul. Se spune uneori ca administrarea probei este sinonima cu formarea convingerii judecatorului asupra existentei faptului dovedit, proba reprezentand un fenomen subiectiv, o credinta. Dar, o credinta care nu poate fi arbitrara, o pura manifestare a increderii, ci ea trebuie sa se sprijine pe indicii exterioare pe baza carora se construieste un rationament, care este de tip dialectic deoarece orice proba se discuta in contradictoriu de catre parti in fata judecatorului. In acest "proces" care il conduce pe judecator de la indiciu la convingere, o influenta deosebita au, pe de o parte, retorica avocatilor, intrucat, punandu-se problema de a convinge, se fac presiuni asupra gandirii judecatorului, folosindu-se toate tehnicile argumentarii, iar, pe de alta parte, experienta judecatorului.

Obiect al probei sunt faptele juridice in inteles larg (fapte juridice in inteles restrans si acte juridice) care au creat modificat sau stins raportul juridic dedus judecatii ori faptele care au determinat ineficacitatea acestuia si au dat dreptul de a cere constatarea nulitatii actului juridic, anularea, rezolutiunea, rezilierea acestuia. Faptele care trebuie dovedite pot fi materiale sau psihologice (dolul, reaua-credinta, care se exteriorizeaza prin rezultatul lor) pozitive ori negative.

Faptele negative se dovedesc prin dovedirea faptelor pozitive contrare. Este vorba de fapte determinate deoarece faptele nedefinite - pozitive sau negative - ar fi greu de dovedit si, dealtfel, nici nu s-ar intalni in procesul civil. Judecatorul nu poate pronunta hotararea in baza faptelor pe care le cunoaste personal, trebuind sa fie administrate probe pentru dovedirea lor.

Anumite fapte insa - faptele notorii si constante (prezumtive) - nu trebuie dovedite, fie pentru ca sunt cunoscute de un cerc larg de persoane, fie pentru ca legea le considera existente. Judecatorul poate dispensa partile de dovada si in cazul faptelor asupra carora partile sunt de acord (faptele necontestate), dar daca are indoieli poate cere partilor sa administreze probe sau le poate ordona din oficiu.

Nu aceeasi solutie se aplica si in ceea ce priveste legea. In sistemul nostru de drept, pe de o parte legea este scrisa, iar pe de alta parte se presupune ca judecatorul o cunoaste astfel ca legea nu trebuie dovedita. Este vorba desigur de legea romana. Cat priveste legea straina, art.7 din Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat prevede ca instanta judecatoreasca va stabili continutul legii straine prin atestari obtinute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau un alt mod adecvat. Parte care invoca o lege straina poate fi obligata sa faca dovada continutului ei, iar in cazul in care nu este posibil se va aplica legea romana. De asemenea este necesara proba in cazul unor reguli nescrise ce constituie cutume sau uzante si care pot fi dovedite prin toate mijloacele de proba dar de regula cu certificate emise de organisme profesionale. Daca partea invoca o regula jurisprudentiala, trebuie sa dovedeasca existenta ei, desi firesc ar fi sa se presupuna ca judecatorul cunoaste jurisprudenta.

Sarcina probei revine conform art.1169 C. civ. celui care face o propunere (afirmatie) inaintea judecatii deoarece trebuie sa o dovedeasca. Intrucat procesul civil este pornit de reclamant prin introducerea cererii de chemare in judecata, este firesc ca el sa-si dovedeasca pretentiile. Numai in acest moment paratul este nevoit sa iasa din pasivitate si sa se apere, dovedind netemeinicia pretentiilor reclamantului. Deci si paratul are sarcina de a proba ceea ce afirma. Acesta acopera si situatiile in care paratul dobandeste si pozitia de reclamant, si in aceasta calitate, are mai intai sarcina probei. Este vorba de ipoteza in care paratul invoca exceptii si de aceea in care introduce cererea reconventionala, in aceste cazuri reclamantul din cererea de chemare in judecata avand sarcina probei dupa ce paratul si-a dovedit afirmatiile.

Deci in procesul civil, sarcina probei este impartita intre reclamant si parat, la care se adauga insa si rolul activ al instantei care poate ordona probe din oficiu chiar daca partile se impotrivesc. Dar, existenta rolului activ al judecatorului nu poate duce la concluzia ca intreaga sarcina a probei ar cadea asupra instantei sau ca nerespectarea dispozitiilor legale cu privire la propunerea si administrarea probelor nu ar avea pentru parti consecinte procedurale. In doctrina s-a afirmant ca daca reclamantul nu este solitar in efortul de a proba, el ramane singurul sanctionat in caz de esec, deoarece daca nu administreaza probele care sa convinga pe judecator, cu toata eventuala colaborare a adversarului si in pofida rolului activ al judecatorului el va pierde procesul iar adversarul va triumfa.

Exista totusi unele situatii in care paratul, pastrandu-si aceasta calitate, are primul sarcina probei. Astfel prezumtia legala relativa deplaseaza obiectul probei beneficiarului prezumtiei de la faptul de dovedit la faptul vecin si conex pe care se bazeaza prezumtia (mult mai usor de dovedit sau chiar evident, de necontestat) si rastoarna sarcina probei faptului de dovedit de la beneficiarul prezumtiei la adversarul sau. De exemplu, sotul reclamant care invoca calitatea de bun comun, beneficiind de prezumtia inscrisa in art.30 C. fam. (calitatea de bun comun trebuie sa fie dovedita) va trebui sa dovedeasca numai faptul ca bunul a fost dobandit in timpul casatoriei - faptul vecin si conex pe care se bazeaza prezumtia -, iar daca sotul parat contesta calitatea de bun comun va trebui sa dovedeasca. S-a decis intr-o speta, in legatura cu proba darului manual, ca in ipoteza in care donatorul sau mostenitorii sai nu recunosc insasi validitatea darului manual, sarcina probei le incumba ei urmand sa dovedeasca faptul ca donatarul a furat obiectul sau ca acesta e in posesie frauduloasa a acestuia in favoarea sa actionand dispozitiile art.1909 C. civ.

Un alt asemenea caz este inscris in art.58 alin.2 C. fam. care stabileste ca daca recunoasterea de paternitate e contestata de mama, de cel recunoscut sau de descendentii acestuia, dovada paternitatii este in sarcina autorului recunoasterii sau mostenitorilor sai.

Sarcina probei este rasturnata si in litigiile de munca privind desfacerea contractului de munca sau imputatii, deoarece dovada temeiniciei si a legalitatii masurii este in sarcina angajatorului (art.178 C. muncii).