Introducere in institutia infractiuni

INTRODUCERE IN INSTITUTIA INFRACTIUNI

1.1 Definitie

"Infractiunea este fapta prevazuta de legea penala, care prezinta pericol social si este savarsita cu vinovatie" art. 17, alin. 1, Cod penal, fiind unicul temei al raspunderii penale , art. 17, alin 2, C. pen.

In acceptiunea generala, termenul de infractiune este o fapta a omului, un act de conduita exterioara a acestuia, interzis de lege sub o sanctiune specifica, represiva, care este pedeapsa.

Din analiza acestui concep al infractiunii rezulta ca , pentru existenta acesteia trebuie sa preexiste trei date ale realitatii, care constituie tot atatea premise obligatorii pentru existenta ei: o norma incriminatoare care interzice, sub sanctiunea penala, o anumita actiune sau omisiune; savarsirea unei fapte concrete, de felul acelora avute in vedere de legiuitor la elaborarea normei incriminatoare respective ; trasaturile faptei penale savarsite sa corespunda intocmai cu cele prevazute de lege pentru caracterizarea faptei incriminate. Prezenta acestor premise permite calificarea unei fapte concrete ca infractiune si incadrarea ei in textul de lege care o prevede si o sanctioneaza.

In codurile penale din tarile occidentale nu se intalnesc , in mod traditional, dispozitii privitoare la notiunea de infractiune in general. Aceasta voita omisiune a a legii este argumentata prin faptul ca elaborarea unei astfel de notiuni nu este in sarcina legiuitorului , care trebuie sa se limiteze la elaborarea diferitelor notiuni de infractiune, ci a stiintei dreptului penal.

O alta conceptie sustine ca legea penala trebuie sa cuprinda ea insasi o definitie a notiunii de infractiune in general avand in vedere tocmai importanta deosebita pe care o are infractiunea ca institutie fundamentala a dreptului penal.

Definitia legala a infractiunii prezinta o importanta deosebita avand si caracterul unei dispozitii legale obligatorii , este o norma de drept de generala obligatie. Ea serveste la delimitarea sferei ilicitului penal de aceea a ilicitului extrapenal , adica de delimitarea faptelor care sunt infractiuni in raport cu faptele care nu sunt infractiuni desi sunt fapte ilicite (administrative, civile, disciplinare).

Definitia serveste drept ghid pentru legiuitorul insusi in elaborarea de noi norme de drept penal, precum si in scoaterea din sfera ilicitului penal a unor fapte care nu mai prezinta trasaturile esentiale ale infractiunii.

Astfel , infractiunea este definita ca "actiunea sau inactiunea, care, fiind socotita deloasa ori culpoasa, legiuitorul a sanctionat-o penaliceste" sau ca "fapt material prevazut si pedepsit de lege si care poate fi imputat autorului sau" ori pur si simplu ca "orice fapt incriminat de lege si sanctionat cu pedeapsa" .

Codul penal roman din 28 iunie 2004 defineste in art. 17 al. 1 infractiunea ca fiind " fapta prevazuta de legea penala, care prezinta pericol social si este savarsita cu vinovatie"

Reglementarea aspectelor comune infractiunii , raspunderii penale si sanctiunilor de drept penal constituie un indiciu al superioritatii reglementarii juridice, deoarece, "reglementarea juridica, la fel ca ti gandirea, se adanceste atunci cand trece de cazurile particulare concrete la esenta comuna a acestora".

Aceasta reglementare se realizeaza in cadrul a trei institutii fundamentale ale dreptului penal: infractiunea, raspunderea penala si sanctiunile de drept penal , care alcatuiesc pilonii oricarui sistem de drept penal. Aceste institutii stau la baza intregii reglementarii juridico-penale , in sensul ca toate celelalte reglementari pe care legea penala le contine se bazeaza pe ele sau graviteaza in jurul lor.¹Dintre cele trei institutii fundamentale, institutia infractiunii este cea mai importanta, ea constituind asa cum s-a spus "piatra de temelie" a oricarui sistem de

drept penal. Reglementarile din cadrul ei se resfring asupra tuturor normelor incriminatoare din sistemul de drept penal respectiv.

Institutia infractiunii consta dintr-o grupare de norme penale generale , care reglementeaza aspecte comune tuturor infractiunilor si anume conditiile de existenta a infractiunii ca fenomen juridic.

1.2. Trasaturi

Infractiunea este, in primul rand, o fapta a omului, un act de conduita a omului, luctu explucabil datorita faptului ca deprul in genral si dreptul penal in special se ocupa de relatiile sociale, adica relatiile dintre oameni, regelmentand relatiile dintrea acestia prin stabilirea unor drepturi si obligatii ce se pot prevedea numai pentru oameni. In caz de nerespetare a acestor drepturi si obligatii, legea prevede sanctiuni ce , la randul lor pot fi aplicate numai oamenilor.

Infractiunea este deci, fapta ilegala, periculoasa, savarsita cu vinovatie, despre care poate fi vorba numai acolo unde legea penala califica o fapta determinata ca infractiune, adica stabileste ca o anumita fapta constituie infractiune, pentru care prevede diferite pedepse.

Legea penala are in vedere faptele care prezinta un pericol social de o anumita insemnatate, pericol care consta in primejduirea celor mai importante valori ale societatii noastre.

Trasaturile esentiale ale infractiunii sunt:

Caracterul ilegal al faptei

Caracterul ei periculos

Vinovatia

Intre cele trei trasaturi esentiale ale infractiunii exista o stransa legatura.

Astfel , o fapta care prezinta pericol pentru societate nu va constitui infractiune daca nu apare o lege care sa o prevada ca atare si sa o sanctioneze. Tot astfel, o fapta prevazuta de legea penala nu va constitui infractiune daca nu a fost savarsita cu vinovatie.

Infractiunea este o fapta prevazuta de legea penala.

O fapta, oricat de grave consecinte ar provoca in viata de toate zilele, nu va constitui infractiune decat daca legea o caracterizeaza ca atare prin inscrierea ei printre faptele prevazute de legea penala. Prin aceasta se recunoaste implicit ca fapta respectiva prezinta un pericol social care nu ar putea fi combatut in alt mod decat prin aplicarea unei sanctiuni penale. Pe de alta parte, considerarea ca infractiune (cu toate consecintele legate de aceasta) numai a faptelor care au fost mai intai prevazute de legea penala constituie importanta garantie pentru cetateni ca nu vor fi trasi la raspundere pentru fapte necunoscute de ei.

Aceasta trasatura esentiala a infractiunii desluseste alte laturi importante ale infractiunii: orice infractiune presupune existenta unei fapte care sa apartina unei persoane determinate.

Pericolul social al faptei.

Pericolul social caracterizeaza infractiunea in ansamblul ei si nu doar unukl din elementele sale, fiind o trasatura generala.

Pericolul social al infractiunii rezulta din atingerea valorilor ocrotite de legea penala ca urmare a savarsirii ei. Pericolul social reiese si din diverse dispozitii legale prevazute de normele de incriminare din partea speciala a Codului penal sau din legi speciale care folosesc urmatoarele expresii: "intra in legatura cu o putere sau organizatie straina in scopul de a suprima sau stirbi unitatea , suveranitatea sau independenta statului" - art. 271 C. pen.- tradarea;, "fapta prin care s-a pricinuit integritatii corporale sau sanatatii o vatamare . " art. 186, C. pen.- vatamarea corporala; "distrugerea , degradarea sau aducerea in stare de neintrebuintare..." art. 263, V. pe. - distrugerea.

Orice vatamare sau periclitare a valorilor sociale ocrotite prin normele juridice prezinta pericol social, insa pericolul infractiunii este mai accentuat deoarece lezeaza in mod grav cele mai importante valori.

Pentru a constitui infractiune, o fapta trebuie sa aiba si insusirea de a fi periculoasa pentru societate, adica de a aduce atingere vreuneia din valorile sociale fundamentale ale oranduirii noastre, valori pe care legea penala le apara sub sanctiunea pedepsei.

Infractiunea inseamna fapta care prezinta pericol social important. In legea penala nu sunt cuprinse decat acele fapte care prezinta un pericol social important in raport cu care sa apara justificata folosirea mijloacelor pe care le prevede legea penala impotriva autorului faptei. De aceasta regula se tine seama intotdeauna cand legiuitorul examineaza posibilitatea de a cuprinde in legea penala o fapta spre a o sanctiona cu inchisoare sau amenda penala.

Vinovatia- trasatura esentiala a infractiunii.

Insusirile infractiunii prezentate pana acum nu sunt suficiente pentru a constitui o fapta prevazuta de legea penala. Este necesar ca fapta sa fi fost savarsita cu vinovatie.

"Fapta prevazuta de legea penala este savarsita cu vinovatie cand este comisa cu intentie, din culpa sau cu intentie depasita" - art. 20, alin.1 C. pen.

A cerceta daca o persoana este vinovata de fapta comisa inseamna a analiza cugetul, gandul cu care a savarsit fapta, cu alte cuvinte , daca fapta apartine autorului, daca ea exprima o personalitate a acestuia, a fost gandita, judecata de acesta inainte de a o savarsii. Numai in acest caz putem vorbi despre o fapta constienta, si, ca atare, pedeapsa aplicata va fi in masura sa-si atinga rolul educativ si va actiona eficace asupra acelor resorturi intime care l-au condus pe infractor la fapte antisociale.

In vechiul nostru drept, se spunea ca, trebuie sa se cerceteze cu de amanuntul "gandul si cugetarea celor vinovati". Nimeni nu devine infractor si nu poate fi pedepsit decat daca a actionat cu intentia de a face rau sau a procedat cu usurinta sau din neglijenta acolo unde legea cere sa te porti cu maxima atentie si chibzuinta.

Vinovatia rezulta adesea chiar din actul comis. Este adevarat ca de cele mai multe ori rezultatul la care s-a ajuns prin fapta savarsita exprima implicit si pozitia psihica a individului, gandurile, cugetarea acestuia.

Insemnatatea stabilirii vinovatiei.

Pentru a se realiza tragerea la raspundere penala trebuie sa se faca dovada - de cel care acuza - ca faptuitorul a comis fapta cu intentie.

Importanta notiunii de infractiune si a caracterului material al acesteia.

Adoptarea notiunii generale de infractiune si adoptarea unui criteriu material in definirea acesteia are o mare importanta, din urmatoarele motive:

a)               cunoasterea ei constituie nu mijloc pretios de intelegere si explicatie a tuturor dispozitiilor prin care se incrimineaza diferite infractiuni in parte. Cu ajutorul acestei definitii se poate usor separa faptele considerate infractiuni de faptele care nu sunt considerate infractiuni.

b)               aceasta definitie are o importanta principale, in sensul ca toate celelalte dispozitii din partea speciala sunt subordonate ei. O fapta incriminata printr-o dispozitie speciala este infractiune numai daca corespunde trasaturilor cuprinse in notiunea generala de infractiune, in sensul ca aceasta trebuie sa fie socialmente periculoasa. Cele care nu sunt socilamente periculoase nu sunt infractiuni, chiar daca sunt incriminate printr-o dispozitie speciala.

Aspectul juridic, ilicit al faptei

Fapta cere prezinta pericol social este prevazuta atat in partea generala a Codului penal - in care se defineste infractiunea si sunt prevazute pedepsele precum si celelalte masuri penale cu limitele lor generale - cat si in partea speciala a acestuia si in legile sociale, unde se defineste fiecare infractiune in parte si se prevede specia pedepsei si celelalte masuri, precum si limitele lor speciale.

Infractiunea ca fapt constitutiv de raport penal este singurul temei al raspunderii penale iar procesul penal are ca scop constatarea faptelor care constituie infractiuni precum si tragerea la raspundere penala a persoanei care se face vinovata de comiterea faptei.

Raspunderea penala presupune un temei de fapt si altul de drept: primul se refera la fapta concreta de pericol social savarsita cu vinovatie, iar al doilea la prevederea acestei fapte in legea penala.

Raspunderea penala poate avea loc numai in prezenta ambelor temeiuri. Lipsa oricarei trasaturi esentiale face ca fapta sa nu fie infractiune. La baza definitiei infractiunii sta criteriul material din care reiese continutul social si juridic al acesteia.

1.4. Notiunea de subiect al infractiunii.

Infractiunea este o fapta a omului. Numai fapta omunlui poate fi considerata infractiune. Nici o alta activitate, oricat ar fi de daunatoare, daca nu provine de al om nu poate fi proclamata infractiune. Persoana care savarseste sau participa la savarsirea unei infractiuni este subiectul infractiunii - infractor.

Rezulta din aceasta definitie ca subiectul infractiunii este persoana care:

a savarsit in mod direct o infractiune ( subiectul infractiunii se defineste in raport cu infractiunea si nu trebuie confundat cu subiectul raspunderii penale, desi intre acestia exista o stransa legatura)

a savarsit in mod indirect o infractiune (persoana care a participat la savarsirea ei, a contribuit sau cooperat la savarsirea infractiunii)

Este subiect al infractiunii atat acela care savarseste o infractiune consumata cat si acela care savarseste o infractiune incetata (tentativa, ori acte pregatitoare incriminate, fiindca notiunea de infractiune este luata in sens larg.

Subiectul infractiunii nu este propriu zis un element al infractiunii, fiindca subiectul este acela care savarseste fapta, care realizeaza fapta si care, la randul ei, produce urmari socialmente periculoase. Cu toate acestea, exista o stransa legatura intre persoana infractorului si infractiune, intre subiectul infractiunii si infractiune, incat acestea sunt nedespartite. Mai mult decat atat fapta imprumuta ceva de la faptuitor, incat acestea nu pot sa nu fie luate in seama atunci cand se apreciaza fapta si periculozitatea ei sociala. De exemplu, fapta savarsita de de un minor de 15 ani are o anumita infatisare si o anumita periculozitate sociala fata de fapta savarsita de un major, eventual si recidivist. Pentru o buna cunoastere si apreciere a gradului de pericol social al unei fapte trebuie sa se tina seama si de subiectul infreactiunii.

1.5. Conditiile subiectului general activ al infractiunii

Pentru ca o persoana fizica sa poata fi subiect al infractiunii se cer indeplinite o serie de conditii. Necesitatea lor rezulta chiar din definitia infractiunii, unde se prevede ca infractiunea este fapta omului, "savarsita cu vinovatie". Conditia existentei vinovatiei poate fi indeplinita numai de aceia care indeplinesc anumite conditii, cum sunt: varsta , responsabilitatea, libertatea de hotarare si de actiune. Persoana care nu intruneste aceste conditii nu este subiect al infractiunii, iar fapta savarsita de o persoana care nu intruneste aceste conditii nu este infractiune, adica nu este un fapt juridic, nu este un fapr generator de efecte juridice, de raspundere penala.

Conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca o persoana pentru a putea fi subiect general activ al infractiunii.

Varsta necesara.

Pentru a raspunde penal persoana trebuie sa fi implinit varsta de 14 ani. Pana la aceasta varsta nu exista raspundere penala, fiind considerat ca persoana nu a ajuns la acel grad ce dezvoltarea fizica si psihica si nu are nici suficienta experienta sociala care sa-i permita intelegerea caracterului periculos al urmarilor actiunii sa inactiunii sale in sensul legii penale, deci nu are discernamant. Prezumtia inexistentei discernamantului, a responsabilitatii din punct de vedere penal este absoluta fiind ca in nici o imprejurare nu se va putea dovedi contrariul, existenta acestuia.

Intre varsta de 14 ani impliniti si 16 ani neimpliniti raspunderea penala este conditionata de existenta discernamantului, care se prezuma ca nu exista, prezumtie insa relativa. Ca atare, pentru a avea loc raspunderea penala, acesta trebuie dovedit pentru fiecare caz in parte. Cand se constata inseamna ca minorul are discernamant-responsabilitate, insa, in raport cu acela al majorilor nu este deplin, datorita insuficientei sale dezvoltari fizice si psihice, aflata inca in curs, precum si experientei sociale reduse. Drept urmare raspunderea penala a minorilor este mai putin severa decat a majorilor.

Fata de minorul care raspunde penal, cu ocazia alegerii sanctiunii care sa-i fie aplicata, organele judiciare au obligatia sa dispuna efectuarea unei anchete sociale. Aceasta consta in strangerea de date cu privire la purtarea pe care minorul a avut-o in mod obisnuit pana la comiterea infractiunii si dupa aceea, la starea fizica si mintala a acesteia, la antecedentele sale penale, la conditiile in care a crescut si trait, la modul in care an care parintii, tutorele sau persoana in ingrijirea careia se afla isi indeplinesc indatoririle fata de acesta si, in general, cu privire la orice elemente care pot servi la cunoasterea personalitatii acestuia. Ancheta sociala se efectueaza de catre persoane desemnate de autoritatea tutelara a primariilor in a carei raza teritoriala domiciliaza minorul. Pentru minorii intre 14-16- ani se efectueaza si o expertiza psihiatrica avand in vedere ca ei sunt prezumati ca nu au discernamant.

Responsabilitatea.

Numai omul - persoana fizica - poate comite infractiuni. Pentru a raspunde de savarsirea unei infractiuni, faptuitorul trebuie sa fie normal din punct de vedre psihic, adica sa nu sufere boli care sa-i altereze capacitatea de a intelege ceea ce se petrece in jurul sau si de a-si dirija in mod liber vointa. Persoanele care sufera de boli mintale sau actioneaza sub influenta drogurilor ori a somnului, ori a hipnozei si deci in neputinta de a intelege faptele comise nu raspund pentru infractiune.

Discernamantul - responsabilitatea, care nu este definit in lege, consta in capacitatea biopsihica a persoanei, din punct de vedere penal, de a actiona in cunostinta de cauza, in sensul ca isi da seama de actiunea sau inactiunea sa si de urmarile ei periculoase si ca poate fi stapana pe vointa in raport cu actiunea sau inactiunea concreta. Este vorba de starea opusa iresponsabilitatii.

Tinand seama ca discernamantul este, in general, o insusire a persoanelor care au implinit varsta de 16 ani, legea penala il prezuma de la aceasta data, insa pana la 16 ani neimpliniti trebuie dovedit. Prezumtia este relativa, fiindca se poate stabili contrariul, inexistenta responsabilitatii. S-a sustinut insa ca prezumtia este absoluta, ceea ce nu este exact, deoarece ar insemna ca minorul intre 16 ani impliniti si 18 ani nu ar putea fi iresponsabil, pe cand majorul se poate afla in aceasta stare.

Liberatea de hotarare si actiune.

Aceasta este a trei conditie necesara subiectului infractiunii. Libertatea de a hotara inseamna posibilitatea de a delibera si hotara liber, dupa vointa sa, neconstrans dinafara. In cazul in care o persoana hotaraste liber, din vointa proprei, inseamna ca este vorba de o hotarare proprie, de o hotarare care ai apattine. Dimpotriva, cel care hotaraste sa faptuiasca ceva ca urmare a unei constrangeri - ca uemare a unor amenintari cu un pericol contra vietii, libertatii ori sanatatii proprii- acela nu hotaraste liber si in caest caz nu mai putem vorbi de o hotarare proprie, libera, ci de hotararea altuia.

Liberatea de a actiona inseamna posibilitatea de a actiona potrivit vointei proprii, neconstrans dinafara. In cazul in care o persoana actioneaza liber, inseamna ca este vorba de o actiune libera, de o actiune care ii apartine. Dimpotriva, in cazul in care cineva actioneaza ca urmare a unei constrangeri fizice, atunci nu mai putem vorbi de o actiune libera, proprie, de o actiune care ii apartine. Asadar, pentru ca o persoana sa poata fi subiect al infractiunii , se cere ca fapta sa fie hotarata in mod liber si sa fie executata in mod liber, sa fie, expresia hotararii proprii si a vointei proprii.

1.6. Felurile subiectior infractiunii - infractorilor

In functie de criteriile avute in vedere la stabilirea infractorului, acestia sunt impartiti in mai multe categorii:

a) Autor si participant.

Dupa masura si felul participarii la infractiune se face distinctia intre autor si participant. Astfel, cand un subiect al infractiunii savarseste in mod direct si nemijlocit o infractiune, el devine autor al infractiunii. Dinpotriva, atunci cand un subiect al infractiunii nu savarseste in mod direct si nemijlocit infractiunea , ci savarseste in mod indirect, indemnand sau ajutand la savarsirea ei- instigator sau complice- el este numai participan la infractiune.

b) Infractor major si infractor minor.

Varsta este o cerinta importanta in stabilirea subiectului infractiunii. Din acest punct de vedere se face distinctia intre subiectii majori si subiectii minori , distinctie ce este concretizata in dispozitiile legii penale[4] si care atrage dupa sine si gradul de pericol social al infractiunii.

c) Infractor primar si infractor recidivist.

Infractorul primar este acel infractor care este la prima infractiune, iar cel recidivis este acela care a savarsit una sau mai multe infractiunii, dupa ce inainte a mai savarsit infractiuni pentru care a fost condamnat. Distinctia este importanta, in primul rand, in ceea ce priveste gradul de pericol social pe care il reprezinta infractorul recidivist caruia ii revine un grad mai mare de raspundere penala.

1.7. Subiectul activ special al infractiunii

Majoritatea infractiunilor in forma lor de baza pot fi comise de orice persoana care intruneste conditiile prevazute de lege. Insa uneori, pentru realizarea infractiunii in aceasta forma, subiectul trebuie sa indeplineasca pe langa aceste conditii si altele prevazute expres in norma de incriminare. Acestea pot fi legate de profesie-militar, functionar, medic, organ judiciar - , de cetatenie - cetatean roman sau strain -, de calitate si loc - apatrid care domiciliaza la noi in tara.

Deoarece se pretinde ca persoana infractorului sa aiba o anumita calitate pentru a putea savarsi infractiunile respective ca autor sau coautor, el este considerat subiect activ special in raport cu subiectul activ general. Calitatea de subiect activ special atrage, uneori, realizarea continutului agravat - calificat - al infractiunii de baza.