Notiunea si clasificarea lucrurilor - drept roman

Lucrul (res) era pentru romani tot ce se afla in natura. Iar pentru juristii Romei cuvantul desemna numai acele lucruri la care se referea un raport juridic si pe care noi le numim bunuri. Cu alte cuvinte, in terminologia latina, termenul res avea un inteles larg - lucru in genere - si un sens mai restrans, lucru ce cade sub incidenta unui raport juridic, adica "bun". Privind bunurile ca o subdiviziune a lucrurilor, juristii romani clasificau lucrurile si nu bunurile, pornind de la ideea justa ca diviziunea lucrurilor cuprindea si pe cea a bunurilor si ca in fapt aproape orice lucru poate deveni in anumite conditii, un bun.

Juristul Gaius in "Institutiile sale" si apoi imparatul Iustinian in manualul sau cu acelasi nume, impart lucrurile in lucruri patrimoniale (res inpatrimonio) si nepatrimoniale (res extra patrimonium). Primele sunt acelea care se afla sau se pot afla in proprietatea unei persoane private, iar cele nepatrimoniale sunt lucrurile care nu apartin unei persoane private sau nu pot apartine unei asemenea persoane.

1. Lucrurile patrimoniale

1.1. Lucruri    mancipi si necmancipi

Lucrurile mancipi constituiau mijloacele de baza ale productiei agricole romane sclavagiste; ele urmareau dezvoltarea si prosperitatea acestei economii. Din categoria lucrurilor mancipi faceau parte: fondurile agrare si casele din Italia, sclavii, animalele de povara si tractiune (boii, caii, magarii etc.), precum si servitutile prediale rustice, ca de pilda, dreptul de a trece cu piciorul, cu carul sau cu turmele pe un teren strain, de a lua apa dintr-un astfel de teren etc.

Aceste lucruri erau socotite de romani ca fiind cele mai valoroase bunuri, deoarece erau indispensabile exercitiului agriculturii, care multa vreme a constituit ocupatia de capetenie a locuitorilor Romei. Asemenea lucruri formau adevaratele bunuri familiale, pe care seful familiei (pater familias) urmarea sa le mentina intangibile in cadrul acesteia si sa le treaca prin mostenire, urmasilor. De aceea, lucrurile mancipi nu puteau fi instrainate decat cu greu, folosindu-se vechiul ritual al mancipatiunii - de unde si numele de mancipi, fapt care presupunea un control familial si chiar obstesc asupra unei astfel de instrainari.

In opozitie cu lucrurile mancipi se gaseau cele nec mancipi, pe care romanii le priveau ca bunuri inferioare. Destinate sa fie consumate sau folosite pentru schimb, ele nu constituiau un element constant al patrimoniului. Asa erau roadele pamantului, animalele mici, servitutile urbane, fara importanta pentru agricultura, metalele care serveau ca mijloc de schimb etc. Lucrurile nec mancipi puteau fi instrainate mult mai usor, nefiind necesare forme sau situatii speciale. Aceasta distinctie a cazut in desuetudine pe masura dezvoltarii comertului, productiei mestesugaresti si exploatarii provinciilor care au marit considerabil resursele de trai.

1.2 Lucruri mobile si imobile

Primele sunt lucrurile care pot fi miscate de la un loc la altul sau care se misca singure (res se moventes) cum ar fi sclavii, animalele, iar cele imobile sunt obiecte nemiscatoare ca de pilda: pamantul, cladirile, plantatiile. Aceasta distinctie prezinta importanta practica in materie de uzucapiune, in domeniul interdictelor etc.

1.3. Lucruri determinate in gen (geness) si lucrurile determinate in speta (species)

Primele sunt lucruri determinate prin caracterele genului din care fac parte: vinul, untdelemnul, graul, aurul etc., iar celelalte prin propria lor individualitate: sclavul Stichus, fondul Cornelian etc. Criteriul de distinctie intre aceste doua categorii de lucruri nu-l constituie structura lor interna, ci numai vointa partilor, asa cum se manifesta in raportul juridic respectiv. De pilda, daca cineva vinde 50 de sclavi fara nici o precizare, vanzarea are ca obiect bunuri determinate in gen, pe cand daca se vand 50 de sclavi, individualizati cu numele lor, lucrurile vandute sunt determinate in speta.

Aceasta deosebire are o mare importanta in materie de riscuri: daca lucrul determinat in gen dispare prin caz fortuit, debitorul este obligat sa predea creditorului un altul, din acelasi gen, pe cand daca lucrul era individualizat in speta, debitorul era exonerat de obligatie. De aici regula "bunurile individualizate in gen nu pier" (genera non pereunt).

In legatura cu aceasta diviziune romanii mai vorbeau despre lucruri care se determina in greutate, numar si masura (resquae pondere, numero messurare consistunt), cum sunt - vinul, alimentele, moneda etc. si bunuri care nu au acest caracter. Se poate observa ca lucrurile care alcatuiesc prima categorie sunt determinate de obicei prin genul lor, iar celelalte in speta. In fapt lucrurile de gen coincid de cele mai multe ori, cu cele ce se determina in greutate, numar si masura, iar cele individualizate in speta, cu celelalte lucruri. Cu toate acestea intre aceste doua diviziuni exista o deosebire: ea nu rezida insa in natura lucrurilor clasificate, ci in criteriul folosit drept fundamentum divisionis: in prima diviziune - (gen speta) vointa partilor determina care lucru este de gen si care de speta, iar in cea de a doua - practica si obiceiurile comerciale vor stabili care lucruri intra sau nu in categoria lucrurilor care se cantaresc, se numara sau se masoara.

Cercetatorii mai noi au propus pentru lucrurile care se cantaresc, se numara si se masoara, termenul de lucruri "fungibile" - (care pot fi inlocuite cu altele) si de "nefungibile" pentru celelalte. Termenul fungibil isi trage originea dintr-un text al juristului Paul, in care se spune ca lucrurile de aceeasi speta pot functiona unele pentru altele (functione recipiunt). Aceasta terminologie nu aduce nici o lamurire suplimentara deoarece totul se reduce la o substituire de cuvinte "denumirea de lucruri care se masoara, se numara sau se cantaresc" fiind inlocuita cu aceea de lucruri "fungibile".

1.4. Lucruri consumptibile si neconsumptibile

Lucrurile consumptibile sunt cele ce nu pot fi folosite decat o singura data (res quae usu consumuntur, minuuntur tolluntur), pe cand cele neconsumptibile pot fi folosite de mai multe ori. Din prima categorie fac parte alimentele, banii etc., si din a doua sclavii, uneltele de munca, fondurile etc. De obicei bunurile care se determina prin greutate, numar si masura sunt consumptibile, iar celelalte neconsumptibile. Aceasta distinctie prezinta importanta practica in materie de uzufruct, in imprumutul de consumatie etc.

1.5. Lucruri divizibile si indivizibile

Lucrurile divizibile ingaduie impartirea lor materiala in subdiviziuni, fara ca prin aceasta sa se schimbe destinatia lor economica, ca de pilda un teren, o bucata de sfoara etc.

Dimpotriva, lucrurile indivizibile nu ingaduie o astfel de impartire, fara o compromitere a destinatiei lor economice, cum sunt, hainele, sclavii etc. Aceasta deosebire prezinta importanta, in materie de obligatii cu pluralitate de creditori sau debitori

1.6. Lucruri simple, compuse si colective

Sub raportul gradului de coeziune, romanii imparteau lucrurile corporale in trei categorii, lucruri simple (un sclav, o scandura), compuse (o corabie, o casa) si colective sau universalitati de lucruri (o turma, un roi de albine).

1.7. Fructele si produsele

Fructele (fructus) sunt lucruri pe care un alt lucru le produce in mod periodic, in conformitate cu destinatia lui economic. Asa sunt recoltele de cereale, vinul, lana, prasila de animale etc. Spre deosebire de fructe, produsele nu au caracterul de periodicitate, cum este cazul materialului lemnos exploatat in padure, prasila sclavilor etc.

Daca insa padurea va fi supusa unei taieri periodice esalonate pe un anumit numar de ani, materialul lemnos exploatat va avea datorita elementului periodicitate, caracterul de fruct (silvae caeduae). O terminologie care isi gaseste numai punctul de plecare in dreptul roman distinge fructele naturale (recoltele, de pilda) de cele civile realizate pe calea actelor civile, cum sunt arenzile, dobanzile, chiriile etc.

1.8. Lucruri corporale si incorporale

Lucrurile corporale sunt cele care cad sub simturile noastre datorita materialitatii lor (quae tangi possunt), adica pot fi pipaite, cum sunt: un sclav, un animal, un imobil etc.

Dimpotriva, lucrurile incorporale nu cad sub simturile noastre si constau intr-un drept (consistunt in iure) ca de pilda, o mostenire, o creanta. Sub denumirea de lucruri incorporale se intelegeau toate drepturile, cu exceptia dreptului de proprietate care in conceptia lor, forma un lucru corporal. Opinia este gresita deoarece dreptul de proprietate, ca orice drept nu putea figura decat in categoria drepturilor si nu a lucrurilor corporale. Juristii Romei ca si unii juristi burghezi vedeau in dreptul de proprietate un raport intre o persoana si un lucru (ius in re). In conceptia fetisista a acestora, dreptul de proprietate se confunda atat de mult cu lucrul, incat se identifica, se contopeste cu el. In realitate, dreptul de proprietate este expresia juridica a unui raport social de productie, a unui raport intre oameni cu privire la mijloacele de productie si la produse, dar nu intre oameni si mijloacele de productie care le apartin.

Patrimoniul unei persoane este alcatuit deci din dreptul de proprietate si din alte drepturi care la randul lor se impart in drepturi reale si drepturi personale, drepturile personale pot figura la activ, ca si creante, iar la pasiv ca datorii.

Dreptul de proprietate este un drept real (ius in re). Prin drept real se intelege un raport intre o persoana determinata si ceilalti membri ai societatii sclavagiste, de a respecta proprietatea stapanilor de sclavi. Dreptul de proprietate este dreptul real prin excelenta; el se deosebeste de celelalte drepturi reale prin prerogativele mai largi ce-i sunt recunoscute fata de cele mai reduse care incumba celorlalte drepturi reale. Acestea din urma sunt constituite asupra lucrurilor altuia (iura in re aliena) intr-un scop determinat si anumite limite. Numai in acest scop si limite drepturile reale asupra lucrurilor altuia confera prerogative titularilor lor. Asadar, titularul unui drept de uzufruct (de exemplu dreptul de uza de un camp si a-i culege roadele) sau titularul unei ipoteci (garantie reala asupra unui bun ce apartine debitorului) au numai acele prerogative asupra respectivelor bunuri care le sunt necesare exercitiului drepturilor ce le-au fost conferite in calitatea lor de uzufructuar, in primul caz de creditor, ipotecar in cel de-al doilea. In ambele cazuri insa asemenea prerogative sunt mai reduse decat cele recunoscute proprietarilor.

Alaturi de drepturile reale in alcatuirea patrimoniului intra si drepturile personale. Spre deosebire de drepturile reale, care au un caracter absolut, acestea din urma sunt drepturi relative, care confera titularului lor (numit creditor) dreptul de a cere de la o persoana determinata numita debitor, o prestatie care are ca obiect, a da, a face sau a nu face ceva.

Drepturile reale pe langa faptul ca sunt absolute (deoarece prerogativele titularului trebuie sa fie respectate de catre toti membrii societatii) se caracterizeaza prin faptul ca acorda titularului, un asa-zis drept de urmarire si unul de preferinta. Pe temeiul dreptului de urmarire titularul unui drept real poate sa urmareasca bunul la care se refera dreptul real, in mainile oricarui s-ar gasi, iar dreptul de preferinta confera aceluiasi titular prerogative de a fi platit, in caz de executare silita a debitorului, cu preferinta inaintea tuturor creditorilor chirografari (creditori a caror creanta nu este garantata printr-o ipoteca sau printr-un privilegiu) precum si a tuturor creditorilor care au in favoarea lor constituit un drept real posterior ca data.

In concluzie, elementele patrimoniului sunt: drepturile si datoriile unei persoane susceptibile de a fi evaluate in bani, precum si bunurile la care acestea se refera. Juristii Romei, i-au dat denumirea de patrimoniu intrucat deriva de la pater familias, care in calitatea sa de sef al familiei, era proprietarul intregii averi familiale.

2. Lucrurile nepatrimoniale

2.1. Lucruri comune tuturor (res omnium communes)

Se numesc astfel lucrurile care nu apartin nimanui si a caror folosinta este ingaduita tuturor oamenilor. Acestea sunt: aerul, apa curgatoare si marea; de aici rezulta libertatea de a pescui si a naviga. Juristii romani adaugau si tarmul marii, ca fiind o dependenta a marii.

2.2. Lucrurile publice (respublicae)

Sunt cele care apartin statului roman. Intr-un sens restrans, din aceasta categorie fac parte numai lucrurile care apartin domeniului public cum sunt: fluviile, porturile, teatrele, drumurile publice etc. Intr-un sens mai larg, pot fi socotite lucrurile publice si bunurile care formeaza domeniul privat al statului (pecunia populi) ca: sclavii publici, ogorul public (ager publicus), sumele provenite din impozite etc.

2.3 Lucruri ale cetatilor (res universitas)

Din aceasta categorie fac parte lucrurile ce apartin in special oraselor (municipii, colonii etc.). Aceste lucruri nu pot fi insusite, datorita destinatiei lor, de catre persoane private si raman afectate membrilor respectivei cetati: teatrele, stadioanele etc.

2.4. Lucruri destinate cultului religios (res divini iuris)

Acestea sunt templele, statuile zeilor, mormintele, urnele funerare etc. Romanii deosebeau asa-numitele lucruri sacre (res sacrae) destinate cultului zeilor de sus, de cele religioase (religiosae) consacrate zeilor subpamanteni. Tot din aceasta categorie faceau parte si cele care se aflau in ocrotirea zeilor (res sanctae) portile si zidurile cetatii, hotarele ogoarelor etc.