Izvoarele principale ale dreptului international. Codificarea dreptului international

Izvoarele principale ale dreptului international. Codificarea dreptului international

1. Aspecte generale

- Acordul de vointa al statelor (convergenta vointelor exprimate de doua sau mai multe state), care este fundamental in procesul de consacrare, intr-o forma determinata, a normelor juridice aplicabile relatiilor dintre ele, devine relevant (se manifesta, este probat) prin mijloacele juridice in care norma se concretizeaza: tratatul, cutuma si celelalte izvoare de drept international.

- Exista in teoria generala a dreptului, dar si in dreptul international public, distinctia izvor material/ izvor formal:

izvoarele materiale (sau reale) sunt de fapt izvoare extrajuridice - factorii de configurare ai dreptului international (determinantele acordului de vointa);

izvoarele formale sunt (asa cum le spune numele) forma (mijlocul juridic) in care sunt 'imbracate' normele de drept international. Toate mijloacele care exprima sau indica un acord de vointa intre doua sau mai multe state (sau alte subiecte de drept international) si consacra, tacit sau expres, o regula de conduita, indiferent de caracterul sau general sau particular, constituie izvoare ale dreptului international.

- Se considera, de obicei, ca o enumerare a izvoarelor este facuta de textul art. 38 din Statutul Curtii Internationale de Justitie (CIJ).

NOTA:

-Acest text nu reglementeaza izvoarele de drept international, ci stabileste mijloacele juridice pe care Curtea le are in vedere in stabilirea drepturilor si obligatiilor partilor intr-o cauza dedusa spre solutionare Curtii;

- Exista astazi si alte izvoare de drept international, aparute mai ales in urma dezvoltarii organizatiilor internationale.

- Se stabileste, prin acest text, o ierarhie a normelor de drept international? Majoritatea autorilor arata ca tratatul si cutuma sunt izvoarele principale traditionale. Celelalte - izvoare secundare sau derivate sau mijloace auxiliare.

Se afirma, de regula, ca nu exista o ierarhizare a normelor. Dar, odata cu aparitia normelor imperative (ius cogens) ar aparea o astfel de ierarhizare. Din practica CIJ rezulta ca instanta aplica mai intai tratatul, iar in lipsa lui - o regula cutumiara. Se acorda preferinta cutumei fata de principii. Este o consacrare implicita a ierarhiei izvoarelor.

2. Tratatul

2.1. Definitie: Tratatul este un acord incheiat in scris intre subiectele de drept international (in special intre state, state si organizatii internationale sau intre organizatii internationale) si guvernat de dreptul international, incheiat in scopul de a produce efecte juridice si consemnat intr-un instrument unic sau in doua sau mai multe instrumente conexe si oricare ar fi denumirea sa (art. 2 din Conventia de la Viena din 1969).

Este cel mai important instrument in relatiile internationale, fiind cadrul juridic al acestora si modalitatea principala de creare a normelor dreptului international. - Tratatul stabileste drepturi si obligatii pentru parti.

De aceea, este importanta discutia privind distinctia intre tratatele-legi si tratatele-contract.

2.2. Distinctia intre tratatele-legi si tratatele-contract.

tratatele-legi ar fi izvoare de drept cu caracter multilateral, care determina direct formarea dreptului international, stabilesc norme juridice ce reglementeaza raporturi cu un anumit grad de generalitate.

tratatele-contract ar fi dispozitii cu caracter 'contractual' care actioneaza indirect asupra formarii dreptului international, realizand operatii juridice ce vizeaze raporturi individuate.

- Unii autori sustin ca aceasta distinctie nu se justifica pentru ca toate tratatele stabilesc reguli de conduita. De aici rezulta si lipsa de utilitate, sub aspectul relevantei asupra valorii juridice a tratatelor, a distinctiei intre tratate multilaterale si tratate cu caracter restrans.

- De fapt, ar trebui facuta o distinctie intre tratatele propriu-zise (generate de dreptul international) si tratatele-contract care au doar aparent forma unui tratat, continutul find de contract civil, administrativ sau comercial (un acord de imprumut, o tranzactie de terenuri pentru o ambasada etc.).

2.3. Avantajele tratatului fata de cutuma

exprimare directa si explicita;

exprimare rapida si eficienta

forma scrisa, solemnitatea (posibilitati mai usoare de probe)

inlatura echivocul si confera stabilitate relatiilor internationale.

3. Cutuma

3.1. Definitie: Cutuma este o practica generala, relativ indelungata si repetata a statelor, considerata de ele ca dand expresie unei reguli de conduita cu forta juridica obligatorie (o norma de drept).

3.2. Elementele cutumei

a) Elementul material:

practica generala (participare larga si reprezentativa), comuna unui mare numar de state;

care consta din acte repetate

aceasta practica este uniforma, constanta (actele repetate sunt cel putin similare - pot aparea diferente mici, neesentiale);

relativ indelungata (longs diutuma inveterata consuetudo - 'o practica indelungata manifestata ca drept')

Se constata insa unele exceptii de la aceste caractere:

exista si practici locale (cutume regionale chiar intre doua state) Ex: dreptul de trecere prin teritoriul indian, templul Preah Vihear.

factorul timp isi pierde tot mai mult din importanta in favoarea frecventei crescute a actelor care se repeta. (Societatea contemporana internationala cunoaste o dinamica a evolutiei mult mai rapida decat cu 40-50 de ani in urma) Ex: institutia platoului continental, regula dupa care abtinerea de la vot in cadrul Consiliului de Securitate nu are caracter de veto etc.

b) Elementul subiectiv (opinio iuris sine necessitatis)

o practica ce este considerata ca fiind obligatorie (o norma juridica)

in lipsa elementului subiectiv nu suntem in prezenta unei norme juridice (caracterul obligatoriu este unul din cele patru caractere ale oricarei norme juridice). Exprimarea recunoasterii caracterului obligatoriu trebuie sa se manifeste prin acte determinate savarsite cu convingerea ca ele au efecte juridice. Aceste acte provin, de regula, de la autoritatile statale cu atributii in domeniul politicii externe. Aceste acte constituie dovada cutumei.

3.3. Dovada cutumei se face prin:

a)     practica statelor, practica diplomatica (declaratii, corespondenta diplomatica, instructiuni catre diplomati, alte acte unilaterale ale statelor);

b)    tratatele multilaterale care recunosc sau codifica norme cutumiare;

c)     tratate multilaterale cu norme noi, pe care statele care nu sunt parti la acestea le recunosc si aplica in practica for ca find obligatorii pentru ele. De ex.: Conventia privind dreptul tratatelor este aplicata in practica conventionala a Romaniei, desi ea nu este inca in vigoare, ca tratat, pentru statul roman;

d)    tratate repetate cu continut asemanator;

e)     rezolutii ale organizatiilor internationale;

f)      hotarari si avize ale curtilor de justitie si arbitrale internationale;

g)     legi si practica judiciara interna, daca sunt uniforme si concordante.

NOTA:

Comitetul pentru formarea dreptului international cutumiar, al Asociatiei de Drept International (ILA), in Raportul sau interimar cu privire la elementul obiectiv al cutumei, prezentat cu prilejul celei de-a 68-a Conferinte a ILA (Taipei, 1998), considera ca si actele indivizilor eau corporatiilor, ca si activitatea entitatilor administrativ-teritoriale dintr-un stat pot fi asimilate actelor materiale ale statelor daca sunt savarsite in numele acestora sau sunt insusite (confirmate) de acestea.

- Exista o disputa in doctrina cu privire la ce reprezinta aceste acte: acord tacit de vointa eau manifestari de vointa concordante.

NOTA:

Potrivit unei opinii doctrinare, cutuma ar avea ca fundament acordul tacit al statelor, spre deosebire de acordul expres, exprimat prin tratate. Aceasta teorie trebuie respinsa, in opinia noastra, deoarece ea pune cutuma pe acelasi plan cu tratatele, in ceea ce priveste procesul formarii. Nu orice acceptare a unei practici ca norma obligatorie de drept poate fi echivalenta cu un acord de vointa (chiar tacit), deoarece acesta presupune, conform unor autori, unele conditii de simultaneitate, de echivalenta si ar pune problema, de exemplu, a viciilor de consimtamant, netinand seama, in acelasi timp, nici de caracterul de norma in evolutie al cutumei (atat in privinta continutului, cat si in privinta extinderii aplicarii sale la noi state, aparute ulterior).

Se poate observa ca, in realitate, identificarea elementului subiectiv    (convingerea) se face prin interpretarea actelor ce constituie elementul material.

3.4. Actualitatea cutumei, desi pe locul secund dupa tratat, se manifesta astazi, in cateva domenii ale dreptului international:

protectie diplomatica;

dreptul marii;

normele de dreptul tratatelor etc.

4. Codificarea dreptului international

4.1. Definitie: Sintetizarea, sistematizarea si ordonarea, prin intermediul unor tratate, a regulilor cutumiare de drept international public.

- Prin codificare, normele cutumiare devin norme juridice conventionale.

4.2. Tipuri

1. neoficiala (facuta de catre doctrinari sau diferite institutii stiintifice nationale sau internationale, avand de regula caracter de 'lege ferenda')

2. oficiala (realizata de state)

4.3. Codificarea se realizeaza astazi, in principal sub egida ONU. Conform art. 13 alin. (1) lit. a) din Carta, Adunarea Generala are obligatia 'sa incurajeze dezvoltarea progresiva a dreptului international si codificarea sa'.

S-a creat, in acest scop, Comisia de Drept International (1947), compusa din 34 de specialisti desemnati de Adunarea Generala si functionand in nume propriu. Comisia desemneaza raportori speciali pentru fiecare subiect. Relatia cu guvernele ONU se va face prin intermediul chestionarelor transmise acestora pentru cunoasterea observatiilor lor, respectiv prin dezbateri in cadrul Comisiei a V-a juridice a Adunarii Generale a ONU.

S-a creat, de asemenea, Comisia Natiunilor Unite pentru Dreptul Comertului International (1966) - UNCITRAL - , compusa din 36 de membri, reprezentanti ai statelor.

4.4. Rezultatele activitatii de codificare:

neconventionale: crearea (mai ales de catre UNCITRAL) a unor reguli in materie arbitrala.

conventionale: cele patru conventii ale dreptului marii (Geneva, 1958), cele doua Conventii asupra relatiilor diplomatice si consulare (Viena, 1961 si 1963), Conventia privind reducerea cazurilor de apatridie (New York, 1968), Conventiile privind dreptul tratatelor (Viena, 1969 si 1986), Conventia privind misiunile speciale (1969), cele doua Conventia privind succesiunea statelor (Viena, 1978 si 1983) etc. - in 1997 a fost adoptata Conventia privind folosirea cursurilor de apa in alte scopuri decat navigatia, iar in 1998, in urma Conferintei plenipotentiarilor de la Roma (in iunie), Statutul Curtii Penale Internationale, la redactarea carora Comisia a avut o contributie foarte importanta.