Jus Actionum

1. Rolul procedurilor in crearea dreptului roman

Vorbind despre ramurile dreptului in Institutiunile sale, Gaius arata ca intreg dreptul se refera fie la persoane, fie la bunuri, fie la actiuni¹.

In literatura romanistica se afirma ca dreptul privat roman a evoluat pe cale procedurala. De aceea, marea majoritate a autorilor incep studiul dreptului roman cu jus actionum sau procedura civila romana, care cuprinde totalitatea normelor ce reglementeaza desfasurarea proceselor civile in fiecare etapa a dreptului roman. Aceste norme au cunoscut o evolutie foarte complexa, care, asa cum am spus, s-a rasfrant asupra intregului drept material.

Evolutia procedurii civile reflecta evolutia societatii romane in general, care pe parcursul unui mileniu a trecut de la cutumele primitive, care sanctionau o justitie privata generalizata, la procedura din epoca postclasica, in care identificam cu usurinta normele procedurale moderne.

In epoca straveche nu existau organe judiciare specializate. Competentele de judecata erau reunite in persoana regelui (rex sacrorum), care era mai degraba, un arbitru al litigiilor dintre particulari. Rolul lui, insa, a fost enorm, intrucat, datorita puterii de care dispunea, sistemul justitiei private a cunoscut unele limitari.

Justitia privata depaseste, in acest moment istoric, caracterul de razbunare pura, pentru ca apar reguli morale menite sa limiteze revansa nemasurata. In acest context legea talionului apare ca un veritabil progres fata de epoca anterioara, intrucat nu-i este ingaduita o razbunare ce depaseste suferinta victimei¹. Inlocuirea acestui sistem sanctionator sangeros, prin edificarea unor instante specializate care actionau in temeiul unor norme procedurale cunoscute de catre toti, a insemnat un progres urias ce isi are inceputul in expunerea in Forum a Legii celor douasprezece table, la mijlocul secolului V i.H.

In evolutia dreptului privat roman au fost cunoscute trei mari sisteme procedurale, corespunzatoare fiecarei epoci a dreptului roman:

procedura legisactiunilor in epoca veche

procedura formulara in epoca clasica

procedura extraordinara in epoca postclasica a dreptului roman.

2. Procedura de judecata civila la epoca veche a dreptului roman (procedura legisactiunilor).

Aceasta procedura de judecata se numeste "a legisactiunilor" intrucat a fost reglementata strict de lege, in special de legea celor douasprezece table. Evident ca aceasta lege a sanctionat o stare de lucruri anterioara, fiind in mare parte o codificare realizata de decemviri a cutumelor primitive.

2.1. Aceste legisactiuni au urmatoarele caracteristici:

caracterul legal decurge din reglementarea stricta de catre lege a acestor proceduri. Aproape toate procedurile au fost fixate in Lex duodecim tabularum. Doar procedura numita "per condictio" a fost introdusa posterior prin Lex Calpurnia².

caracterul formal decurge din faptul ca atat partile, cat si magistratul pronuntau formule si termeni care trebuiau respectati cu cea mai mare strictete. Nu era permisa nici macar schimbarea genului. Gaius in "Institutiuni ne spune ca erorile formale in procedura erau ireparabile. Astfel, "unul care chemase in judecata pentru ca i-ar fi fost taiate niste vite, iar in actiunea intentata le numise pe acestea vite, a pierdut procesul fiindca trebuia sa le numeasca arbori, asa cum prevedea Legea celor XII table care nu vorbea despre taierea vitei, ci despre taierea arborelui in general "¹.

caracterul judiciar rezida in faptul ca procesul se desfasura in fata autoritatilor judiciare, iar prezenta partilor era o regula esentiala. La aceasta epoca, procesul civil avea doua faze: in jure si in judicio. In prima faza partile se prezentau in fata magistratilor care organizau procesul si desemnau partilor un judecator. In a doua faza, in judicio, judecatorul unic sau un tribunal solutionau cauzele si pronuntau hotararea judecatoreasca. Aceste doua faze nu presupuneau doua instante diferite, ci exista un singur proces cu doua etape ce marcau unitatea intre judecata publica, reprezentata prin magistrati si conventia de arbitraj a justitiei private.

2.2. Organele judiciare romane la epoca veche a dreptului roman.

a. Magistratii

Cei care judecau in faza in jure erau magistrat Pentru inceput, in virtutea lui jus imperium, de administrarea jurisdictiei civile se ocupau consulii pe perioade de cate o luna fiecare. Prerogativele acestora au fost preluate, odata cu infiintarea preturii in 367 i.H., de catre pretori, carora le revenea sarcina de a gasi solutii in cauzele gratioase, de a asculta pretentiile partilor in prima faza procesuala, sau chiar de a solutiona unele cauze prin emiterea de interdicte, prin trimiterile in posesiune a celor indreptatiti, ori prin repunerea partilor in situatia anterioara (restitutio in integrum ).

Alti magistrati ce aveau competente in a organiza procesele civile erau: edilii curuli la Roma, guvernatorii, in provinciile romane, iar din anul 242 i.H. judecarea pricinilor dintre cetatenii romani si straini a fost data in competenta pretorului peregrin.

b. Judecatorii

In vechiul drept roman si chiar in dreptul clasic, procesul era solutionat de catre o persoana privata, adica un jurat ales de parti de pe albumul pretorului (album judicium) si confirmat de catre magistrat. Judecatorul (unus judex), era o persoana particulara, dar asta nu inseamna ca oricine putea sa fie judecator. Acesti judecatori privati erau grupati in decurii, iar la aceasta epoca puteau fi judecatori doar senatorii si mai tarziu cavaler Abia in epoca clasica au putut fi alesi judecatori si din randurile plebei.

Judecatorii solutionau asa numitele lites, sau litigii, procese care se infatisau ca niste conflicte simulate intre parti si se bazau pe legis actiuni. Alaturi de institutia lui unus judex, mai existau si tribunale care judecau cauzele mai importante. Aceste tribunale erau permanente si nepermanente. Cele permanente se imparteau in doua mari categorii:

decemvirii (cei zece barbati) care judecau procesele relative la libertate si cetatenie si

centumvirii (cei o suta de barbati) care judecau cauzele relative la dreptul de proprietate si alte drepturi reale, precum si partajele succesorale

Procesele dintre cetatenii romani si peregrini erau solutionate de catre tribunale nepermanente formate din judecatori specializati, numiti recuperatores.

2.3. Desfasurarea procesului.

Partile principale ale oricarui proces civil sunt: reclamantul (actor sau petitor) si paratul sau reus. Procesul se desfasura in Forum, in aer liber, ambele parti fiind nevoite sa se infatiseze inaintea judecatorului. Reprezentarea, cu unele exceptii, nu era permisa, iar judecata in lipsa nu era cunoscuta.

In procedura veche legisactiunile sunt numeroase. Practic fiecarei legi ii corespundea o sanctiune a ei - o legisactiune.

Astazi definim actiunea civila ca un ansamblu de mijloace procesuale prin care, in cadrul procesului civil se asigura protectia dreptului subiectiv civil, prin recunoasterea sau realizarea lui, in cazul in care este incalcat sau contestat. La epoca veche, reglementarile procesual-civile se bazau pe formule solemne si ritualuri minutios respectate, ceea ce facea ca rolul magistratului, ori al judecatorului, sa fie aproape nul, el avand doar rolul de a verifica daca procedurile sunt respectate¹.

Gaius grupeaza aceste numeroase legisactiuni in cinci mari categorii, dupa caracterele comune ale acestora. Astfel, dupa lege se actiona in cinci feluri:

per sacramentum (prin depunerea juramantului)

per judicis postulatio (prin cerere de judecator)

per condictio (chemarea in judecata)

manus injectio (aplicarea mainii)

pignoris capio (luarea de gaj)²

Primele trei erau proceduri propriu-zise de judecata, iar ultimele doua erau proceduri cutumiare de executare.

Procedurile de judecata incepeau prin citarea verbala a paratului, faza procesuala numita in jus vocatio. Citarea se facea prin mijloace private, fara concursul statului. Paratul era obligat sa se prezinte in fata magistratului. Daca se sustragea procesului, magistratul, prin interdict, putea sa-l trimita pe reclamant in posesia bunurilor paratului. Totusi, paratul putea sa indice un garant (vindex), care i se substituia in proces. Magistratul se rezuma la a observa daca partile pronuntau corect formula legisactiunii, dupa care pronunta unul din urmatoarele cuvinte solemne: do, dico, addico. Prin cuvantul "do" magistratul desemna judecatorul ales de parti. Formula "dico" era utilizata atunci cand magistratul atribuia obiectul litigios provizoriu, unui parti, iar prin termenul "addico" magistratul recunostea dreptul reclamantului sau al paratului³

Chiar daca rolul sau era pasiv, in virtutea puterilor cu care era investit (juris dictio si imperium) pretorul putea solutiona anumite litigii fara a mai trimite partile in fata judecatorului. Aceste solutii luau forma urmatoarelor mijloace procedurale:

stipulatiunile pretoriene (stipulationes praetoriae) sunt contracte incheiate de catre parti din ordinul pretorului

missio in possessionem insemna trimiterea reclamantului in detentia sau posesiunea bunurilor paratului atunci cand acesta nu se prezenta la judecata sau se apara necorespunzator

interdictele sunt dispozitiile prin care pretorul ordona partilor sa faca sau sa nu faca un act juridic

restitutio in integrum (repunerea in situatia anterioara) era un ordin prin care pretorul desfiinta actul juridic lovit de nulitate repunand partile in situatia pe care o aveau inainte de incheierea actului.

Fiecare procedura presupunea anumite formalitati specifice, respectate sub sanctiunea pierderii procesului de catre parti.

2.4. Procedurile de judecata

Per sacramentum

Aceasta procedura era de aplicatie generala si prin ea se judecau procesele cu privire la dreptul de proprietate si cauzele relative la drepturile personale (de creanta).

Procedura aceasta era de doua feluri: daca prin ea se valorificau drepturi reale, bunaoara drepturi de proprietate, sacramentum era in rem (asupra unui lucru), iar daca prin procedura se valorificau drepturi de creanta, sacramentum era in personam (asupra unei persoane).

a. Faza in jure

In ambele cazuri, in faza in jure, partile isi afirmau in fata magistratului, in termeni formalisti, pretentiile. Aceste pretentii erau intarite printr-un juramant religios. Pe langa juramant partile erau nevoite sa faca o prinsoare si sa depuna la pontifii magistrati o suma de bani de 50 sau 500 de asse dupa cum, valoarea obiectului cererii era mai mica sau mai mare decat 1000 de asse. Asse (asul) era vechea moneda de arama romana. Cel care pierdea procesul, pierdea si suma de bani depusa cu titlu de pariu.

In cazul unui sacramentum in rem, lucrul litigios, sau un esantion din acesta, era adus in fata magistratului si, fiecare dintre cele doua parti, il revendica dupa ce il atingeau cu o nuia. Magistratul intervenea si oprea acest conflict simulat, utilizand formula "lasati amandoi lucrul". Dupa aceasta interventie, partile se provocau reciproc la un juramant si apoi la prinsoarea de 50 sau 500 asse pe care urma sa o plateasca cel care pierdea procesul. Procedura se termina prin atribuirea provizorie a lucrului celui care promitea solemn ca va restitui bunul si fructele acestuia in cazul in care va pierde. Pentru a primi lucrul, partea trebuia sa depuna o cautiune sau sa indice garanti ce purtau numele de vindex.

In cazul unui per sacramentum in personam, se urmarea valorificarea drepturilor personale de creanta, reclamantul afirma solemn ca paratul ii datoreaza o suma de bani. Daca paratul recunostea, el era asimilat cu cel condamnat si procesul nu mai continua cu a doua faza, recunoasterea in fata magistratului fiind asimilata cu un titlu executoriu. In cazul in care paratul nega pretentiile reclamantului, magistratul, dupa ce partile se provocau, proceda in continuare la alegerea judecatorului.

b. Faza in judicio

Partile erau obligate sa se prezinte in fata judecatorului ales unde isi expuneau pe scurt pricina.

Judecatorul pronunta sentinta in mod indirect, in sensul ca arata care dintre cele doua sume de bani a fost depusa in mod just. Cel care castiga procesul intra in stapanirea lucrului si a fructelor sale si redobandea suma de bani. Daca una dintre parti lipsea, judecatorul astepta pana la amiaza, dupa care dadea castig de cauza partii prezente.

Per judicis postulatio

Aceasta procedura era utilizata atunci cand per sacramentum nu se putea aplica in cauze bine determinate. Aceasta fie din cauza ca obiectul procesului trebuia sa fie evaluat (in cazul debitelor rezultate din promisiuni- stipulatio), fie atunci cand se reglementa o situatie intre mai multe persoane (partajul succesoral sau de coproprietate).

Procedura era simpla, iar cauzele erau solutionate rapid.

a.      Faza in jure

In aceasta faza reclamantul arata in fata magistratului ca paratul ii datoreaza o suma de bani conform promisiunii, iar atunci cand paratul nega, reclamantul se adresa magistratului cu urmatoarea formula solemna: "te rog pretore sa ne dai un judecator ori un arbitru"¹.

b.      Faza in judicio

Judecatorul actiona ca un delegat al magistratului fiind singurul care hotara asupra intinderii prejudiciului si a valorii sale, asumandu-si calitati de expert si arbitru. Dupa ce evalua obiectul cererii obliga la plata debitului partea ce pierdea procesul.

Per condictio

Aceasta procedura a fost introdusa in sec. II i.H. prin Lex Silia si Lex Calpurnia, fiind folosita pentru datorii banesti certe. Era o procedura simpla si rapida de recuperare a creantelor, acceptiunea termenului fiind aceea de somatie.

a.      Faza in jure

In fata magistratului, reclamantul isi expunea pretentiile, iar daca acestea erau negate de catre parat, pronunta formula solemna: "de vreme ce tu negi, te somez ca in termen de 30 zile sa te prezinti pentru primirea unui judecator"¹.

Daca in acest interval debitorul parat isi onora obligatia, magistratul constata valabilitatea platii, iar daca nu, la solicitarea reclamantului, desemna un judecator.

b.      Faza in judicio

Judecatorul constata existenta creantei si permitea reclamantului sa exercite asupra debitorului procedura de executare fortata, manus injectio.

2.5. Procedurile de executare

manus injectio

Era o procedura cutumiara, utilizata in scopul executarii unei sume de bani.

Aceasta procedura presupunea fie o judecata deja consacrata, fie, pana in sec. IV i. H., un nexum, adica un contract de imprumut de bani².

De remarcat este ca aceasta procedura, desi se realiza prin mijloace de natura privata, presupunea existenta unei formule executor Daca dupa 30 de zile de la pronuntarea hotararii, debitorul nu platea, creditorul il ducea in fata magistratului aratand ca obligatia nu a fost executata. Magistratul, prin formula addico, aproba cererea creditorului de a-l duce pe datornic in inchisoarea sa privata. Manus injectio permitea celui care a castigat un proces sa-l retina pe debitor intr-un loc public si aplicandu-i o mana pe corp sa rosteasca urmatoarea formula solemna:

"deoarece tu ai fost judecat si condamnat fata de mine la 1000 sesterti si nu mi-ai platit, eu iti aplic manus injectio judicati pentru aceasta suma." ¹

Debitorul era inchis in carcera privata a creditorului, care, ulterior, intr-o perioada de 60 zile, il scotea pe datornic la 3 targuri de sclavi succesive. Daca nu aparea un garant (vindex) care sa preia datoria si debitorul nu platea, dupa trecerea termenului de 60 zile, el era vandut ca sclav peste hotarele Romei (peste Tibru).

pignoris capio (luarea de gaj)

Aceasta procedura, desi ii lipsea caracterul judiciar, era considerata o legisactiune. Ea nu presupunea prezenta magistratului si nici chiar a debitorului. Creditorul in prezenta martorilor, dupa rostirea unor formule solemne putea sa ia din patrimoniul debitorului un bun pe care putea sa-l distruga daca datoria nu ii era platita.

3. Procedura de judecata civila la epoca clasica a dreptului roman.

Procedura de judecata din epoca clasica a dreptului roman s-a numit formulara si a fost introdusa prin legea Aebutia, la mijlocul sec. II i. H. Aceasta procedura nu a abrogat legisactiunile, dar a dat partilor posibilitatea de a opta intre cele doua proceduri. Premisele aparitiei acestei proceduri noi sunt numeroase.

Gaius afirma in "Institutiuni"² ca procedura formulara a fost introdusa intrucat, prin formalismul lor excesiv legisactiunile au cazut in dizgratie si s-a "statornicit" ca procesele sa se poarte prin redactarea scrisa a unor termeni, adica prin formule. Noua procedura s-a dovedit net superioara, intrucat noile realitati sociale si economice erau incompatibile cu vechile proceduri, viabile atat timp cat Roma era o cetate mica, dar total improprie cand ea a devenit capitala unui urias imperiu.

In aceasta perioada viata economica se diversifica. Apar noi izvoare de drept, cel mai important fiind edictul pretorului- un veritabil instrument de modernizare a dreptului, actiunile judiciare se diversifica, iar litigiile dintre parti solicita activitatea creatoare a pretorilor care, prin formula impun noi modele de actiuni.

Transformarile din societatea romana se rasfrang si asupra procedurii civile, care evolueaza si opereaza transformari asupra dreptului material.

Numele noii proceduri vine de la un mic program de judecata elaborat de magistrat si eliberat partilor, pe calea unui act procedural numit litis contestatio.

Acest program de judecata s-a numit formula pretoriana.

3.1. Organele judiciare la epoca clasica a dreptului roman.

a.      Magistratii

In epoca clasica, rolul magistratilor in organizarea proceselor creste considerabil. Daca la inceput "jurisdictio" semnifica puterea acordata unui magistrat de a desemna un judecator, in procedura formulara, termenul desemna totalitatea atributiilor magistratului in calitatea sa de organizator al procesului civil. Astfel de atributii erau¹:

primirea cererilor de chemare in judecata

judecarea unor cauze de redusa importanta

desemnarea unui judecator dupa consultarea partilor

luarea unor masuri preventive, cum ar fi manus injectio

aplicarea unor amenzi

luarea unor masuri de executie vremelnica, masuri pe care le-am mai amintit: trimiteri in posesie, interdicte, stipulatiunile pretoriene sau repunerile in situatia anterioara.

Insa, cea mai importanta atributie a pretorului viza eliberarea formulei. Prin acest program de judecata, pretorul indica judecatorului cum sa solutioneze litigiul. Dupa ce asculta pretentiile reclamantului, daca acestea erau indreptatite, dar nu exista o formula corespunzatoare, pretorul avea dreptul de a crea o noua formula in care expunea situatia inedita si explica judecatorului in termeni imperativi cum sa solutioneze litigiul.

Asadar, fiecarui drept subiectiv incalcat ii corespundea o actiune, iar fiecare actiune isi gasea exprimarea intr-o formula proprie. Formula pretoriana a devenit astfel chiar instrumentul prin care dreptul roman s-a dezvoltat pana a ajuns la stralucirea din epoca marilor jurisconsulti.

In aceasta epoca magistratii care organizau procesul civil (ordo judiciorum privatorum)erau:

pretorul urban pentru procesele dintre cetateni

pretorul peregrin pentru procesele dintre cetateni si peregrini

Aceasta pretura va deveni caduca in anul 212 d. H., cand imparatul Caracalla, prin celebrul sau edict va acorda cetatenie romana tuturor cetatenilor imperiului.

guvernatorul in provinciile imperiale

edilii curuli pentru afacerile cu sclavi si animale

magistratii municipali in peninsula italica

locotenentii proconsulari in provinciile senatoriale

insusi princepsul care judeca mai cu seama in apel

b.      Judecatorii

La epoca clasica se mentin tribunalele permanente.

centumvirii in numar de 105, condusi de un pretor, judeca litigiile a caror obiect depaseste valoarea de 100.000 sesterti, precum si spetele din domeniul succesoral, sau al drepturilor reale principiale.

Decemvirii erau sefii sectiilor centumvirale si judecau litigiile relative la libertate si cetatenie, precum si alte cauze de interes public.

Partile, la fel ca in epoca anterioara, au posibilitatea de a-si alege un judecator de pe albumul pretorului. Unus judex poate judeca acele cauze in care obiectul disputat nu poate depasi 100.000 sesteti.

Numarul judecatorilor unici creste considerabil. Astfel, imparatul Octavianus Augustus creeaza o a patra decurie, in care sunt numiti ca judecatori plebeii bogati, iar, in timpul lui Caligula, va fi infiintata o a V-a sectiune cuprinzand tot reprezentanti ai plebei.

Litigiile dintre cetatenii romani si peregrini vor fi judecate in continuare de catre "recuperatores".

3.2 Formula pretoriana

Pentru inceput folosita doar de pretorul peregrin si de edilii curuli, formula pretoriana incepe sa fie utilizata facultativ de catre pretori incepand cu sec. II i. H.

Formula cuprinde patru parti principale si doua parti accesor Fiecare formula incepea cu desemnarea judecatorului.

A. Partile principale ale formulei pretoriene:

A.1. Intentio - este partea cea mai importanta a formulei, intrucat ea exprima obiectul juridic al litigiului. Intentio nu poate lipsi din formula pretoriana intrucat ea cuprinde chiar pretentia reclamantului. Cand aceasta pretentie era precis determinata, intentio era certa, iar atunci cand ea ramanea sa fie evaluata de judex, intentio era incerta.

A.2. Demonstratio - cuprindea chiar temeiul juridic al pretentiilor reclamantului, care putea fi un contract (emptio venditio) sau un legat testamentar. Demonstratio lipsea in cazul actiunilor in factum pentru ca acestea erau date direct de catre pretor in completarea leg

A.3. Condemnatio - este ordinul pe care in da magistrul judecatorului de a solutiona cauza. Ea se poate exprima fie printr-o obligare, condamnare, sanctionare a paratului, fie printr-o absolvire a lui, atunci cand pretentiile reclamantului nu se justifica.

Condemnatio este certa cand este determinata direct de catre magistrat si incerta cand ea este lasata la aprecierea judecatorilor.

Prin formula judecatorul este obligat sa-l condamne pe parat doar la o sanctiune pecuniara. Indiferent de natura dreptului pretins de reclamant acesta se va transforma dupa eliberarea formulei intr-un drept de creanta. Astfel, reclamantul obtine in urma procesului, valoarea pecuniara a dreptului pretins.

Totusi, principiul condamnarii pecuniare, regula in etapa anterioara, sufera in procedura formulara unele limitari. Daca reclamantul revendica un bun, magistrul va introduce in formula o clauza speciala (clausula arbitraria , prin care ordona ca paratul sa fie condamnat numai daca nu restituie lucrul.

Deoarece suma prevazuta in condemnatio era de regula sensibil mai mare decat valoarea obiectului, paratul alegea evident sa restituie bunul.

O alta importanta caracteristica era aceea ca prin condemnatio era obligat numai paratul.

A.4. adjudicatio

Aceasta parte a formulei figura numai in procesele de partaj succesoral (actio familiae herciscundae) sau, in cazul partajului de coproprietate prin care se atribuia fiecarui copartas o parte din bunurile aflate in masa indiviza. Se mai intalnea de asemenea in litigiile ce aveau ca obiect actiuni in granituire.

Iata cu titlu de exemplu formula unei actiuni ce isi avea temeiul juridic intr-un contract de vanzare-cumparare (emptio-venditio).

"Octavius sa fie judecator. Pentru ca Aulus Agerius a cumparat de la Numerius Negidius, sclavul despre care este vorba (demonstratio), orice din aceasta cauza Numerius Negidius trebuie sa faca sau sa predea lui Aulus Agerius conform bunei credinte (intentio) la aceasta, judecatorul sa condamni pe Numrius Negidius fata de Aulus Agerius, daca nu se va dovedi sa-l absolvi"1.

B. Partile accesorii ale formulei pretoriene sunt prescriptiile si exceptiile.

B.1. Prescriptiile - sunt parti secundare ale formulei pretoriene create pentru a fi de folos fie reclamantului (pro actore fie paratului (pro reo) si inserate inaintea partii de demonstratio.

a.       prescriptio pro actore (in favoarea reclamantului) atrag atentia judecatorului ca obiectul procesului poarta doar asupra unei parti a dreptului reclamantului. Astfel de prescriptii vizau prestatiile periodice, bunaoara obligatia de plata a chiriei in contextul unui contract de locatiune (locatio-conductio). Locatorul poate solicita numai prestatia care a devenit exigibila urmand ca pentru cele viitoare sa se adreseze justitiei indata ce si acestea vor ajunge la scadenta.

b.      Prescriptio pro reo sunt mai rare si mai tarziu vor fi asimilate exceptiunilor aparar

B.2. Exceptiunile (exceptiones) sunt mijloace de aparare puse la dispozitia paratului care nu neaga dreptul reclamantului, dar in cazul in care obiectiile sunt reale, ele vor conduce fie la paralizarea procesului, fie la intarzierea lui. De aceea, exceptiile sunt fie peremptorii, fie dilator

In formula pretoriana ele erau concepute ca "mijloace de contracarare pe cai colaterale celor prevazute in intentio a solutiei preconizate in condemnatio"².

Cu titlu de exemplu, paratul nu nega ca ar fi primit o suma de bani, dar afirma ca, ulterior, a fost iertat de datorie in total sau in parte de catre reclamant. Aceasta era exceptio pacti conventi .

Alaturi de aceasta, dreptul pretorian a mai consacrat si alte exceptii:

exceptio doli (de dol)

exceptio quod metus causa (a cauzei de violenta)

exceptio justi domini (a justului titlu)

bis de eadem ratio ne sit actio (exceptia autoritatii de lucru judecat).

Pentru ca exceptiunea sa poata fi opusa reclamantului, ea trebuia sa figureze in formula.

3.3. Desfasurarea procesului in procedura formulara.

In aceasta epoca procesul continua sa se desfasoare in doua faze: in jure si in judicio.

A.     Faza in jure

In prima faza procedura debuta cu citarea verbala a paratului - in jus vocatio. Fata de epoca anterioara daca paratul nu se prezenta la proces si nici nu indica un garant (vindex) in favoarea lui, magistratul il putea obliga la plata unei amenzi de 10.000 sesteti. Daca paratul disparea, reclamantul putea fi trimis printr-o missio in possessionis ( in posesia bunurilor paratului), bunuri pe care le putea instraina.

Citarea se putea face si prin incheierea unei conventii intre parti, numita vadimonium extrajudiciar.

In fata magistratului, reclamantul isi expunea oral pretentiile, iar paratul, ca si in vechea procedura, putea sa aiba trei atitudini: sa recunoasca, sa nege, sau sa nu se apere.

Daca pretentiile reclamantului erau justificate, pretorul ii inmana o actiune civila cand o astfel de actiune exista in dreptul civil, iar cand noua situatie dedusa judecatii era inedita, pretorul crea o noua actiune numita in factum. Dupa ce formula era redactata, avea loc ultimul act procedural in fata magistratului si anume "litis contestatio".

a.       Litis contestatio - consta in eliberarea formulei, act ce se consuma in trei etape

inmanarea formulei reclamantului

remiterea ei catre parat

acceptarea de catre parat a formulei ¹

Momentul litis contestatio avea trei efecte:

a.       Efectul extinctiv - viza consumarea actiunii intentate, ceea ce impiedica reluarea in viitor a procesului intre aceleasi parti.

b.      Efectul fixator - in acest moment se stabileau definitiv partile litigante, persoana judecatorului si obiectul procesului.

c.       Efectul creator - asa cum am spus, in locul dreptului initial, indiferent de felul acestuia, se nastea un drept nou, care purta inevitabil asupra unei sume de bani la care judecatorul urma sa-l oblige pe parat².

B.     Faza in judicio

In aceasta faza a judecatii, partile isi pledau cauza singure, dezbaterile judiciare fiind libere.

Judecatorul aprecia probele in functie de principiul care guverneaza si astazi procesul civil si anume: "onus probandi incubit illi qui dicit non qui negat"³, (sarcina probei cade asupra celui care afirma si nu asupra celui care neaga) si "reus in exceptione actor est" (pentru sustinerea exceptiei paratul este asimilat reclamantului).

Mijloacele de proba nu erau ierarhizate si ele cuprindeau:

juramantul partilor

proba scrisa

proba cu martori (testimonia)

marturisirea

proba cu prezumtii¹

Daca paratul ori reclamantul lipsea fara incunostintarea judex-ului, sanctiunea consta in pierderea procesului.

Fiind legat de formula, judecatorul va da hotararea raportandu-se la momentul lui litis contestatio.

Sentinta judecatoreasca la aceasta era doar pronuntata (verbis) nu si redactata (scripta . Ea pastreaza la aceasta epoca o mare doza de formalism, fiind o reflectare a formulei pretoriene, ea statua doar asupra unui echivalent banesc al dreptului pretins, suma la care putea fi sanctionat doar paratul.

3.4. Efectele hotararii judecatoresti la epoca clasica sunt:

desesizarea instantei

forta executorie a hotararii

autoritatea de lucru judecat

desesizarea instantei vizeaza faptul ca un judecator care a judecat o cauza nu poate fi ales in a cerceta aceeasi cauza intr-o eventuala cale de atac.

Autoritatea de lucru judecat - hotararea judecatoreasca este socotita intre parti o expresie a adevarului care stinge definitiv litigiul dintre ele. O reluare a procesului apare a fi o nerespectare grava a autoritatii si o prelungire nejustificata a conflictelor intre parti. Pentru ca o sentinta sa se bucure de autoritate de lucru judecat, se cerea ca aceasta sa indeplineasca doua conditii: identitate de pricina si identitate de persoane Prin identitate de pricina se intelege identitatea de obiect si identitate de cauza, dar nu se cerea a fi cumulate ambele identitati, ci era suficienta in actiunile reale identitatea de obiect, iar in cele personale, identitatea de cauza".²

Forta executorie a sentintei

Forta executorie a sentintei este expresia autoritatii publice. Daca paratul nu-si executa voluntar obligatia prevazuta in sentinta judecatoreasca, reclamantul putea trece la executarea silita a hotararii utilizand unul din urmatoarele mijloace:

a.       manus injectio

b.      pignoris capio

c.       actio judicati

d.      cessio bonorum

e.       venditio bonorum¹

Manus injectio si pignoris capio sunt proceduri stravechi, complicate, utilizate rar. Noile proceduri sunt mai rapide si mai eficiente:

actio judicati. Prin aceasta modalitate de executare, debitorului i se acorda un termen de gratie de 30 de zile pentru a-si plati datoria. Daca nu-si indeplinea aceasta obligatie, magistratul il obliga, in cadrul unui nou proces, la plata dublului valoric al debitului initial.

Venditio bonorum - consta in vanzarea la licitatie publica a intregului patrimoniu al debitorului, la cel mai bun pret.

Cessio bonorum - consta in transferul bunurilor debitorului in patrimoniul creditorului, favoare instituita prin Lex Julia, din anul 17 d. H., care permitea datornicului sa scape de executarea asupra propriei persoane.

3.5. Caile de atac impotriva hotararii judecatoresti:

La aceasta epoca nu existau instante ierarhizate care sa permita atacarea unei hotarari la o instanta superioara.

Existau, insa, cateva cai de retractare care vizau situatii exceptionale²:

in duplum iret - prin aceasta cale de retractare se putea cere ca o alta instanta sa constate nulitatea de fond sau forma a hotarar Daca partea pierdea procesul, era condamnata la dublul valoric al primei condamnari.

Intercessio - cale de atac utilizata numai la Roma, care viza doar interdictele magistratilor.

Restitutio in integrum - se putea solicita repunerea in situatia anterioara, daca hotararea a fost pronuntata in baza unei declaratii mincinoase sau a unui inscris fals ori de catre un judecator mituit.

Mult mai tarziu, spre finele epocii clasice, hotararile judecatoresti pot fi atacate cu apel, cale de atac va deveni obisnuita in procedura extraordinara.

4. Procedura de judecata civila la epoca post clasica a dreptului roman

Procedura extraordinara (extra ordinem) apare la inceput sporadic, inca din

sec. I d. H. Se judecau pentru inceput in aceasta procedura:

Plangerile cu caracter administrativ (e.g. plangerile sclavilor impotriva stapanilor)

Plangerile fiilor de familie impotriva lui pater familias, care se opunea nejustificat la casatorie.

Plangerile indreptate impotriva decurionilor (ag. fiscali) etc.

In noua procedura, procesele nu se mai judecau in doua faze, ci intr-una singura, aflata sub unica autoritate a unui inalt functionar imperial. Reprezentarea era permisa si judecata putea avea loc si in lipsa part Judecator suprem era imparatul. Functionarii insarcinati cu judecarea cauzelor civile erau prefectii puterii (praefecti praetorio) din cele patru prefecturi (Orient, Iliria, Galia si Italia) ajutati de vicarii care conduceau diocezele¹

In provincii judecau guvernatorii, iar la Roma judecator suprem era praefectus Urbi.

In epoca Dominatului, procedura extra ordinem devine regula.

In secolul IV d. H. chemarea paratului la judecata incepe sa aiba caracter oficial. Actul procedural se numea litis denuntiatio si ajungea la parat prin intermediul unui agent specializat, numit "viator".

Cererea de chemare in judecata se numea libellus conventionis. Paratul raspundea printr-o libellus contradictionis. Judecatorul aprecia liber mijloacele de proba, dar desfasurarea dezbaterilor nu mai era publica.

Se constata o ierarhizare a probelor, o valoare mai mare avand inscrisurile, indeosebi cele oficiale. Pentru a dovedi un fapt, era nevoie de declaratiile mai multor martori. Alte mijloace de proba erau marturisirea ce putea conduce la acordarea unui termen de gratie paratului, juramantul necesar sau supletiv si prezumtiile legale sau judiciare.

Sentinta era redactata in limba latina si dispunea chiar asupra dreptului dedus judecat Amenzile judiciare din epoca anterioara sunt inlocuite cu obligarea la plata cheltuielilor de judecata.

Sentinta judecatoreasca putea fi atacata cu apel in termen de 10 zile de la pronuntare. Apelul avea atat caracter devolutiv cat si suspensiv. Abia dupa judecarea caii de atac, hotararea capata autoritate de lucru judecat si forta executorie

Executarea sentintei se face manu militari prin agenti specializati ai statului, numiti officiales. Daca nu era posibila executarea in natura, se trecea la vanzarea bunurilor celui care pierduse procesul prin mijloacele utilizate si la epoca clasica: cessio bonorum si venditio bonorum.

In epoca imperiala apare, insa si o alta forma de executare asupra patrimoniului si anume vanzarea partiala a bunurilor debitorului la cel mai bun pret. Aceasta modalitate de vanzare se numea "distractio bonorum".

4. Clasificarea actiunilor

Prin actiune intelegem un mijloc procedural pe care dreptul pozitiv il pune la indemana unei persoane in vederea ocrotirii unui interes legitim.

Cele mai importante categorii de actiuni in dreptul roman erau:

actiuni reale si actiuni personale

Actiunile reale (in rem) sunt cele care sanctioneaza drepturile reale (cele exercitate cu privire la lucruri) si, in virtutea lor, titularii pot intenta actiuni impotriva oricaror persoane care le-ar nesocoti.

Actiunile personale (in personam) rezida din neindeplinirea unei obligatii si consta in dreptul pe care il are creditorul acelei obligatii de a-l urmari pe debitorul care nu-si executa obligatia.

2.Actiunile civile si honorarii

Cele civile erau prevazute de lege, iar cele honorarii de edictul pretorului.

Actiunile honorarii sau pretoriene erau de 3 feluri:

a.       in factum - date pentru situatii inedite si aplicabile prin analogie

b.      ficticii - erau fictiuni juridice . Pretorul introducea in formula o fictiune considerand ca un fapt existent nu s-a produs,sau dimpotriva, considerand ca s-a petrecut un anumit fapt, cu toate ca in realitate nu s-a produs .

c.       Cu transpozitie de persoana (e.g. daca era urmarit pater familias, se trecea in intentio numele fiului, intrucat el incheia actul, iar in condemnatio aparea numele sefului de familie, intrucat el suporta efectele sentintei).

3.Actiuni directe si actiuni utile.

Cele directe au fost prevazute pentru a solutiona anumite cazuri expres prevazute, iar cele utile au fost extinse la cazuri similare.

4.Actiuni populare si actiuni private. Cele populare puteau fi intentate de catre oricine, deoarece aparau interese generale, in vreme ce actiunile private erau utilizate doar de cei vatamati in drepturile lor subiective.

5.Actiuni penale si actiuni reipersecutor Prin actiunile penale se urmarea condamnarea paratului la o amenda, iar actiunile reipersecutorii urmareau restituirea lucrului.

6.Actiunile de drept strict si actiunile de buna credinta. In cele de drept strict, actul pe care se intemeiau prevederile reclamantului era interpretat in litera lui, in vreme ce in cele de buna credinta, judecatorul interpreta conform vointei paratilor¹.