NORME CONFLICTUALE IN DIFERITE MATERII

NORME CONFLICTUALE IN DIFERITE MATERII

Domeniul de aplicare a legilor privind forma actului juridic

Legile aplicabile formei actului juridic carmuiesc in principiu:

a.      forma de exteriorizare a actului juridic, in sensul ca stabilesc daca actul trebuie sau nu incheiat in forma scrisa si daca o anumita forma este prevazuta ad validitatem sau ad probationem;

b.      forma de redactare a actului juridic ca inscris, legea aplicabila stabilind daca inscrisul trebuie sa indeplineasca anumite conditii de redactare sau sa cuprinda mentiuni speciale; determinarea persoanelor competente sa instrumenteze actul (judecator, notar, ofiter de stare civila, etc.);

c.      durata valorii actului juridic ca inscris, cand actul respectiv a fost incheiat pentru o durata limitata de timp;

d.      mijloacele de proba privind un act juridic si forta probanta a actului juridic.

Legea care carmuieste forma actului juridic determina daca se admite proba testimoniala si pana la ce valoare a actului sau daca proba testimoniala se admite peste sau impotriva continutului unui inscris.

Art. 161 alin.3 din LDIP contine o prevedere de ocrotire a ordinii publice romane, stabilind ca legea straina desemnata a fi competenta se inlatura si in locul ei se aplica legea romana, daca aceasta admite si alte mijloace de proba decat cele prevazute de legile aratate la alin. 1 si 2. Conform art. 161 alin.1, mijloacele de proba pentru dovedirea unui act juridic si puterea doveditoare a inscrisului care il constata sunt cele prevazute de legea locului incheierii actului juridic sau de legea aleasa de parti, daca ele aveau dreptul sa o aleaga, iar alin.2 prevede ca proba faptelor se face potrivit legii locului unde ele s-au produs. Legea romana este aplicabila si in cazul in care ea ingaduie proba cu martori si cu prezumtii ale instantei, chiar daca aceste mijloace de proba nu sunt admisibile potrivit legii straine.

Legea aplicabila formelor de publicitate

Formele de publicitate sunt supuse legii locului unde se face aceasta publicitate, deoarece numai in acest fel se asigura cel mai bine interesele tertilor.

Art. 64 din LDIP dispune ca formele de publicitate, realizate in orice mod, referitoare la bunuri, sunt supuse legii aplicabile la data si locul unde se indeplinesc.

Art. 65 stabileste ca formele aratate in art. 64 precum si cele cu efect constitutiv de drepturi referitoare la un bun imobil sunt supuse legii statului unde acesta se gaseste situat, chiar daca temeiul juridic al nasterii transmiterii, restrangerii sau stingerii dreptului real ori garnatiei reale s-a constituit prin aplicarea altei legi.

In materie contractuala, formele de publcitate necesare spre a conferi validitate sau opozabilitate contractului prin care se constituie, modifica, transmit sau sting drepturi asupra bunurilor corporale, sunt supuse legii locului unde acestea se afla sau sunt situate (art. 87).

In ceea ce priveste publicitatea mijloacelor de transport, art. 140 prevede ca legea pavilionului navei sau statului de inmatriculare a aeronavei carmuieste drepturile reale si de garantie asupra acestora si formele de publicitate privitoare la actele prin care se constituie/transmit/modifica/sting asemenea drepturi.

O alta forma de publicitate este cea prevazuta in cadrul procesului de infiintare a unei societati comerciale. Potrivit Legii nr. 31/1990, se realizeaza publicarea societatii comerciale in M.Of., inmatricularea acesteia la Registrul Comertului si inscrierea la Administratia Financiara (art. 5).

Cand publicitatea priveste anumite persoane fizice sau juridice ori evenimente legate de acestea, formalitatile se fac la serviciul de publicitate de la locul resedintei/domiciliului, respectiv sediului acestora.

In materie de inventii, L 64/1991 stabileste ca cesiunea si licenta, ca forme de transmitere a drepturilor privitoare la inventii, produc efecte fata de terti de la data inregistrarii la OSIM.

Aplicatii ale formei de publicitate pentru opozabilitate sunt:

publicitatea imobiliara;

publicitatea constituirii gajului;

notificarea cesiunii de creanta debitorului cedat;

inregistrarea transmiterii drepturilor privind inventii si marci;

darea de data certa unui inscris sub semnatura privata;

publicarea si inregistrarea societatii comerciale;

publicitatea in materie de casatorie.

Legea aplicabila formei de abilitare

Forma de abilitare este supusa legii personale a celui in cauza, insa realizarea practica a formelor de abilitare se face in conditiile de procedura cerute de legea forului.

Fundamentele juridice si de ordin practic ale aplicarii legii personale pentru formele de abilitate constau in interesul general al ocrotirii persoanelor lipsite de capacitate/cu capacitate de exercitiu restransa.

Formele de procedura

Formele de procedura sunt supuse legii forului, cu urmatoarele exceptii:

legea aplicabila fondului actului juridic reglementeaza calitatea procesuala activa si pasiva a partilor; prezumtiile legale si marturisirea judiciara;

regula locus regit actum reglementeaza mijloacele de proba preconstituite, stabilind conditiile formale de validitate, forta prbanta, valoarea ca inceput de dovada scrisa;

legea locului unde se face executarea (lex loci executionis) reglementeaza formele procedurale ale executarii unei hotarari judecatoresti.

Rezulta ca in materie procedurala legea forului reglementeaza numai anumite aspecte, de ex., in materia probelor, carmuieste numai administrarea acestora (litis ordinatoria), nu si admisibilitatea acestora (litis decisoria), aceasta fiind supusa legii fonduui. Distinctia dintre notiunile litis ordinatoria si litis decisoria este supusa legii forului.

NORMELE CONFLICTUALE PRIVIND CONDITIILE DE FOND ALE ACTULUI JURIDIC IN GENERAL SI ALE CONTRACTULUI IN SPECIAL

1. Aplicarea legii alese de autorul actului juridic

Conditiile de fond ale actului juridc cuprind ansamblul aspectelor de fond privind incheierea actului, efectele, executarea, transmiterea si stingerea obligatiilor rezultate din actul juridic respectiv.

Conditiile de fond ale actului juridic sunt supuse legii actului (lex actus).

Conform art. 69 alin.1 LDIP, conditiile de fond ale actului juridic unilateral sunt stabilite de legea aleasa de autorul sau. Legea libertatii de vointa se aplica, in principiu, conditiilor de fond ale tuturor actelor juridice, unilaterale si bilaterale.

Lex voluntatis reprezinta transpunerea in planul DIP a principiului autonomiei de vointa a partilor, care carmuieste in general materia conditiilor de fond ale actului juridic, insa nu trebuie inteles ca prin autonomia lor, partile pot crea efecte peste lege, legea forului indicand limitele libertatii de vointa a partilor.

In Romania, art. 73 LDIP dispune ca alegerea legii aplicabile contractului trebuie sa fie expresa si sa rezulte neindoielnic din cuprinsul actului sau din circumstantele incheierii acestuia. Partile pot alege legea aplicabila totalitatii sau numai unei parti a contractului; intelegerea lor poate fi modificata tot prin acord de vointa. Posibilitatea de a alege legea aplicabila decurge din dreptul intern (art. 969 C.civ.), dar si dreptul international, respectiv Conventia Europeana in materie de Arbitraj de la Geneva din 1974. Lex voluntatis permite sa fie adaptat contractul la conditiile juridice variabile ale pietei straine si totodata contribuie la unificarea dreptului in materie. Alegerea legii aplicabile se face printr-o clauza contractuala ori prin act separat.

. Determinarea legii aplicabile actului juridic dupa criterii obiective

Criteriile de localizare obiectiva a actului juridic sunt acele elemente stabilite de lege, conform carora actul juridic este supus unei anumite legi, in lipsa unei legi alese de autorul sau. Localizarea obiectiva prezinta un caracter subsidiar fata de lex voluntatis, acesta fiind consacrat de practica instantelor si in special, de practica arbitrala in materia comertului international.

Potrivit art.69 alin.2 LDIP, in lipsa legii alese de autorul sau, se aplica legea statului cu care actul juridic prezinta legaturile cele mai stranse, iar daca aceasta lege nu poate fi identificata, se aplica legea locului unde actul unilateral este intocmit. Rezulta ca legea stabileste un criteriul principal de localizare a actului juridic (existenta legaturilor celor mai stranse) si un criteriul subsidiar (locul incheierii actului).

Aplicarea celor doua legi prev. de art. 69 nu este alternativa, ci subsecventa, legea locului intocmirii actului aplicandu-se numai in subsidiar, numai daca nu poate fi identificata legea statului cu care actul juridic prezinta legaturile cele mai stranse.

3. Legea aplicabila actelor juridice accesorii

Conform art. 70 LDIP, actul juridic accesoriu este carmuit de legea care se aplica fondului actului juridic principal, in lipsa unei manifestari diferite de vointa a autorului sau. Rezulta ca in principal actul juridic accesoriu este supus legii alese de autorul sau, iar in subsidiar, legii care guverneaza fondul actului juridic principal.

LEGEA APLICABILA CONTRACTULUI

Notiuni generale privind legea contractului (lex contractus)

In DIP se face distinctie intre conditiile de forma si de fond ale contractului, fiecare dintre aceste aspecte fiind supuse unor legi diferite. Legea care reglementeaza conditiile de fond si efectele contractului poarta denumirea de lex contractus. Conditiile de forma sunt reglementate de norma conflictuala locus regit actum.

Lex contractus se poate prezenta sub 2 forme: lex voluntatis, adica legea aleasa de parti in temeiul autonomiei lor de vointa sau legea determinata prin localizare obiectiva a contractului, pe baza normelor juridice ale forului, in lipsa lui lex voluntatis.

I. Aplicarea legii alese de parti (lex voluntatis) contractului

Potrivit LDIP, lex voluntatis se aplica atat actelor juridice unilaterale, cat si bilaterale.

Aplicarea principiului autonomiei de vointa se justifica, deoarece:

partile sunt in masura sa indice legea statului cu care raportul juridic prezinta cele mai stranse legaturi;

dreptul strain poate fi administrat mai usor in cazul in care dreptul intern al unor state nu este adaptat corespunzator relatiilor internationale;

acest principiu asigura securitatea dreptului, in sensul ca se aplica o lege cunoscuta de parti, careia i se supun prin vointa lor;

acest principiu asigura o unitate de reglementare pentru partile care incheie in mod curent raporturi juridice cu element de extraneitate, care vor fi supuse toate aceleeasi legi;

prezinta avnatajul adaptarii contractului la conditiile juridice variate ale diferitelor sisteme de drept.

Lex voluntatis este confirmata si de conventii internationale, precum Conventia europena de arbitraj comercial international de la Geneva din 1961, care prevede la art. VII, "Legea aplicabila", ca partile sunt libere sa determine legea pe care arbitrii trebuie sa o aplcie fondului litigiului, in lipsa de alegere arbitrii aplicand legea desemnata de norma conflictuala pe care o vor considera potrivita in speta.

Conform art. 73 LDIP, contractul este supus legii alese prin consens de catre parti.

Temeiul aplicarii lex voluntatis pentru stabilirea conditiilor de fond ale contractului il constituie dispozitiile legii forului, respectiv L 105/1992. Normele conflcituale cu caracter general sunt art. 69 pentru actul juridic unilateral si art. 73 pentru contracte. Legea forului indica si limitele exercitarii vointei partilor in vederea determinarii ca valabila a unei legi ce urmeaza sa carmuiasca conditiile de fond ale contractului.

Obiectul vointei partilor il reprezinta determinarea legii apliabile actului juridic. In cazul in care legea forului indica si criterii obiective in vederea localizarii contractului, acestea nu pot fi avute in vedere de organul jurisdictional decat in lipsa lui lex voluntatis, determinarea lex contractus pe criterii obiective avand caracter subsidiar fata de determinarea pe baza principiului autonomiei de vointa.

Aspecte privind exprimarea vointei partilor

Modalitatile de exprimare a vointei partilor

Conform art. 74 LDIP, alegerea legii aplicabile contractului trebuie sa fie expresa ori sa rezulte neindoielnic din cuprinsul acestuia sau din alte circumstante.

Alegerea expresa presupune fie desemnarea legii printr-o clauza contractuala, fie prin incheierea unui contract separat intre parti, avand ca obiect determinarea acestei legi. Conform art. 81 alin. 1 din lege, existenta si validitatea de fond a consimtamantului partilor referitor la legea aplicabila contractului sunt reglementate de chiar legea aleasa. Art. 81 alin. 2 prevede o exceptie de la acesata regula, in sensul ca daca legea mantionata declara nevalabila alegerea astfel convenita, contractul este carmuit de legea localizata dupa criterii obiective.

Alegerea tacita presupune ca desemnarea legii rezulta neindoielnic din cuprinsul contractului sau din alte circumstante. Poate rezulta din analiza unor criterii subiective, care tin de atitudinea partilor sau obiective, ce tin de natura contractului, ce urmeaza a fi deduse de instanta, in functie de imprejurarile concrete ale cauzei.

Intinderea vointei partilor este reglementata de art. 75, conform caruia partile pot alege legea palicabila totalitatii sau numai unei parti a contractului, rezultand posibilitatea ca partile sa supuna conditiile de fond ale contractului unor legi din sisteme diferite. Aceasta solutie trebuie pe cat posibil evitata, pentru ca duce la ruperea unitatii juridice a contractului, cu posibile consecinte grave pentru parti.

Modificarea alegerii legii contractului se poate face, potrivit art. 76 alin.1, prin acordul partilor. Potrivit art. 76 alin.2., modificarea acordului asupra legii aplicabile convenita ulterior datei incheierii contractului are efect retroactiv, fara sa poata totusi infirma validitatea formei acestuia sau aduce atingere drepturilor dobandite intre timp de terti.

Limitele libertatii de vointa privind alegerea legii aplicabile contractului nu sunt consacrate expres de art. 73, in doctrina fiind exprimate opinii contradictorii cu privire la limitarea libertatii de alegere de catre parti a legii aplicabile:

s-a considerat ca libertatea partilor este limitata la legile cu care contractul prezinta legatura (M. Jakota);

s-a considerat ca nu este necesara constatarea unei legaturi substantiale intre o lege si contractul incheiat, deoarece, prin determinarea legii competente, pe langa factorii obiectivi care primeaza, factorii subiectivi pot avea un rol hotarator (O. Capatana);

se considera ca libertatea partilor nu este nelimitata, limitele vointei lor fiind atat generale, lex voluntatis fiind inlaturata in cazurile in care orice lege desemnata de o norma conflictuala ar putea fi inlaturata prin incalcarea ordinii publice si fraudarea legii, cat si speciale, cand sistemul de drept ales de parti este inadecvat contractului, deoarece nu contine reglementari corespunzatoare nici la nivelul analogiei legii, nici al analogiei dreptului.

Legea care stabileste limitele si conditiile in care partile pot alege legea aplicabila este legea forului.

Invocarea ordinii publice de DIP

In cazul normei lex voluntatis, legea straina aleasa de parti nu poate fi inlaturata prin invocarea ordinii publice de DIP daca prezinta deosebiri importante fata de legea forului, aplicandu-se chiar daca in dreptul roman exista reglementari cu caracter prohibitiv sau imperativ. Totusi, partile nu pot alege ca aplicabila conditiilor de fond ale contractului o lege straina care contravine unor dispozitii imperative ale legii forului, ce potr fi sanctionate pe calea exceptiei de ordine publica in DIP.

Lex voluntatis exclude retrimiterea

Conform art. 85 LDIP, legea straina aplicabila contractului cuprinde dispozitiile sale de drept material, afara de normele ei conflictuale. Rezulta ca in cazul in care contractul este localizat in sfera de aplicare a unui sistem de drept strain, se vor aplica normele materiale din respectivul sistem de drept, cu excluderea normelor conflictuale care ar crea posibilitatea retrimiterii. Art. 85 se refera numai la legea straina. Daca lex contractus ca lex causae este legea romana, atunci trimiterea este inteleasa ca fiind facuta la intregul sistem roman de drept, inclusiv la normele conflictuale.

II. Determinarea legii aplicabile contractului pe criterii obiective

Daca partile nu au stabilit legea aplicabila contractului, art. 77 prevede ca se aplica legea straina cu care contractul prezinta legaturile cele mai stranse; din dispozitiile art. 79 rezulta ca un contract care nu poate fi localizat in functie de prestaita caracteristica a uneia dintre parti este supus legii locului unde a fost incheiat cu privire la conditiile de fond.

Aplicarea legii statului cu care contractul are "legaturile cele mai stranse"

Conform art. 77 alin. 2 LDIP, se considera ca exista asemenea legaturi cu legea statului in care debitorul prestatiei caracteristice isi are domiciliul sau resedinta, in cazul persoanelor fizice, ori sediul statutar pentru persoanele juridice, la data incheierii contractului. Pentru contractul avand ca obiect un drept imobiliar sau un drept de folosinta temporara asupra unui imobil, contractul are legaturile cele mai stranse cu legea statului unde se afla imobilul.

Prestatia caracteristica este definita la art. 78 ca fiind:

prestatia prin care in temeiul unui contract translativ, precum vanzarea si altele asemenea, se instraineaza un imobil;

prestatia prin care in temeiul unui contract de inchiriere si altele asemenea se pune la dispozitia unei parti folosinta unui bun;

prestatia indeplinita de mandatar, depozitar, antreprenor si in general, de partea care incheie un contract de servicii, cu aducerea prestatiei la indeplinire;

prestatia garantului in contractul de garantie, cautiune sau altele similare.

In doctrina se considera ca art. 78 instituie prezumtii simple, care pot fi inlaturate in cazul in care se dovedeste existenta unor legaturi mai stranse ale contractului cu dreptul altui stat. Daca un contract nu poate fi localizat nici prin prestatia caracteristica, legea contractului urmeaza a fi determinata dupa alte criterii, fiind legea locului incheierii contractului ori legea locului executarii contractului.

Localizarea obiectiva a contractului in conventii internationale: art. VII pct. 1 Conventia europeana de la Geneva din 1961 privind arbitrajul intenrational: in lipsa indicarii de parti a legii aplicabile contractului, arbitrii vor aplica legea desemnata de norma conflictuala pe care o vor considera cea mai potrivita in cauza, avand in vedere clauzele contractuale si uzantele comerciale, existand o deplina concordanta cu prevederile art. 77 si 78 LDIP.

III. Aplicarea legii locului incheierii contractului (lex loci contractus)

Legea locului incheierii contractului se aplica in subsidiar fata de legea statului cu care contractul are legaturile cele mai stranse: art. 79 permite folosirea criteriului locului incheierii contractului cu privire la conditiile de fond. LDIP nu califica locul incheierii contractului intre persoane prezente, acest loc fiind considerat cel in care s-au gasit partile la momentul incheierii contractului.

Art. 79 alin.2 califica locul incheierii contractului intre absenti: daca in scopul incheierii contractului partile aflate in state diferite au negociat prin scrisori, telegrame, telefon, contractul se considera incheiat in statul de domiciliu sau sediu al partii de la care a pornit oferta ferma de a contracta.

Pentru contractul incheiat prin telefon, se are in vedere locul unde se afla ofertantul; la contractul intre absenti, se determina legea aplicabila in raport de sistemul adoptat referitor la incheierea contractului:

teoria emisiunii: contractul se considera incheiat in momentul acceptarii ofertei de catre destinatar;

teoria expeditiei: contractul se considera incheiat in momentul expedierii ofertei de catre destinatar;

teoria receptiei: contractul se considera incheiat in momentul in care acceptarea ofertei a ajuns la ofertant;

teoria informarii: contractul se considera incheiat in momentul in care ofertantul ia cunoastinta despre acceptarea ofertei.

Aceasta ultima teorie este acceptata si de dreptul roman: potriivt art. 35 C.com., care constituie dreptul comun in materie, contractul incheiat intre absenti (prin corespondenta) se considera incheiat la data cand acceptarea ofertei a ajuns la cunostinta ofertantului. Sistemul informarii se aplica si in DIP roman. Art. 84 dispune ca contractul dintre parti care isi au domiciliul sau sediul in state diferite se considera incheiat la data cand acceptarea a ajuns la cunostinta ofertantului. O exceptie este prev. la alin.2, conform caruia locul incheierii contractului este considerat domiciliul/sediul acceptantului, in cazul acceptarii tacite a ofertei. Art. 84 alin.2 dispune:"Contractul, care prin antura sa ori la cererea beneficiarului, impune o executare imediata a prestatiei caracteristice, se considera incheiat in momentul cand debitorul acesteia a inceput executarea, afara numai daca ofertantul a cerut ca, in prealabil, sa i se comunice acceptarea. In acest ultim caz, se aplica prevederile alin. precedent".

In cazul contractelor incheiate prin mijloace electronice, se aplica dispozitiile L 365/7.07.2002, conform carora momentul incheierii contractului este considerat a fi atunci cand acceptarea ofertei a ajuns la cunostinta ofertantului, pastrandu-se exigentele generale privind incheierea contractelor comerciale.

IV. Aplicarea legii locului executarii contractului (lex loci executionis sau lex loci solutionis)

Reprezinta o situatie de exceptie in DIP roman, care instituie in materie de executare a contractului o exceptie de la regula aplicarii legii fondului contractului. Potrivit art. 80 alin.2, modul de executare a obligatiilor izvorate din contract trebuie sa se conformeze legii locului de executare. Creditorul este obligat sa respecte aceasta legea in luarea masurilor destinate, potrivit contractului, sa preintampine sau sa remedieeze neexecutarea ori sa-i restranga efectele prejudiciabile.

Domeniul de aplicare a legii locului executarii contractului cuprinde: formalitatile de executare a contractului; masurile indeplinite de creditor pentru punerea in intarziere a debitorului; receptia cantitativa si calitativa a marfurilor (art. 92 LDIP).

V. Determinarea regimului juridic al contractului in alte moduri decat prin lex contractus

Determinarea prin intermediul clauzelor si contractelor tip

In domeniul comertului international, in scopul simplificarii operatiilor comerciale si pentru evitarea aparitiei unor situatii conflictuale generate de unele aspecte insuficient reglementate prin acordul partilor, au fost stabilite contracte sau clauze tip care sunt inserate in contractele de comert exterior.

In acest sens, Camera Internationala de Comert Paris a editat in anul 1936 Regulile INCOTERMS (International Commercial Terms), modificate si completate ulterior, cuprinznd explicarea clauzelor utilizate in mod frecvent in asemenea contracte si exprimate prin simboluri. Daca partile intentioneaza sa utilizeze in contract o anumita clauza tip, vor indica simbolul respectiv, insotit de cuvantul INCOTERMS si anul codificarii, simplificand incheierea contractului.

In afara clauzelor tip, se utilizeaza si contracte tip sau formulare de contract, care cuprind reglementarea raporturilor care se stabilesc intre parti, cu posibilitatea ca acestea sa aduca modificari sau completari contractelor tipizate. Dupa semnare, acestea devin obligatorii pentru parti, exprimand acordul de vointa al acestora.

O alta modalitate de simplificare a incheierii contractului o reprezinta elaborarea conditiilor uniforme, fie de catre parti, fie de institutii care vin in sprijinul partilor, prin redactarea acestora (ex: contractele model si conditiile genrale aplicabile contractelor comerciale elaborate de Comisia Economica pentru Europa a ONU).

Determinarea continutului contractului prin preluarea legii straine

Legea straina poate fi utilizata de parti in materie contractuala:

a.      cu titlul de lex causae, ca lege aplicabila contractului, in virtutea regulii lex contractus, atat ca lex voluntatis in principal, cat si ca lex loci contractus, in subsidiar;

b.      cu titlul de cauza contractuala, legea straina reprezentand in acest caz doar un mijloc de precizare a continutului contractului.

In functie de calitatea recunoscuta legii straine se pune problema stabilitii continutului acestei legi, a interpretarii sale sau a altor aspecte ce tin de aplicarea unei legi straine in DIP. Acestea privesc numai cazul in care legea straina reprezinta legea aplicabila contractului, in calitatate de lex causae; in a doua situatie, legea straina este supusa regimului juridic aplicabil clauzelor contractuale obisnuite.

VI. Domeniul de aplicare a lex contractus

Domeniul de aplicare al lex contractus vizeaza conditiile de fond si efectele contractului. Conform art. 80 LDIP, legea aplicabila fondului contractului se aplica:

interpretarii naturii sale juridice si a clauzelor pe care le cuprinde;

executarii obligatiilor izvorate din contract;

consecintelor neexecutarii totale sau partiale si evaluarii prejudiciului astfel cauzat;

modului de stingere a obligatiilor contractuale;

cauzelor de nulitate si consecintelor acesteia.

Lex contractus reglementeaza incheierea contractului

Potrivit art. 82, existenta si validitatea de fond a contractului contestat de catre una din parti se apreciaza potrivit legii care i s-ar fi aplicat daca ar fi considerat valabil.

Conform art. 81 alin.1, existenta si validitatea consimtamantului partilor referitor la legea aplicabila contractului sunt determinate de insasi legea pe care au ales-o. rezulta ca existenta si validitatea de fond a clauzei de alegere a legii aplicabile contractului sunt supuse lex voluntatis; existenta si validitatea de fond a cotnractului sunt supuse fie lex voluntatis, fie legii aplicabile contractului prin localizarea obiectiva a acestuia.

Potrivit art. 948 C.civ. roman, conditiile de baza cerute pentru validitatea unui contract sunt capacitatea de a contracta, consimtamantul partilor, un obiect determinat si licit, o cauza licita.

Capacitatea de a contracta este supusa legii personale, iar incapacitatile de folosinta sunt supuse lex contractus.

Consimtamantul, obiectul si cauza contractului sunt supuse lex contractus. Aceasta guverneaza conditiile consimtamantului, viciile de consimtamant, conditiile ofertei si acceptarii; locul si momentul incheierii contractului.

Conform art. 83, efectele juridice ale tacerii partii care contesta ca si-a dat consimtamantul la un contract sunt supuse legii nationale a persoanei fizice sau legii statutului organic al persoanei juridice.

Efectele contractului sunt supuse lex contractus.

Efectele contractului, adica drepturile si oblgiatiile ce iau nastere prin incheierea contractului, sunt supuse in principiu lex contractus.

Lex contractus guverneaza principiile care carmuiesc efectele contractului, respectiv: principiul fortei obligatorii, relativitatii efectelor si irevocabilitatii contractului; interpretarea contractului; efectele speciale ale contractelor bilaterale (exceptia de neexecutare, rezolutiunea pentru neexecutare, riscul contractului); durata in timp a producerii efectelor contractului; stingerea obligatiilor contractuale; nulitatea contractului, ca sanctiune aplicabila pentru nerespectarea conditiilor de validitate; raspunderea contractuala si cauzele de exonerare a raspunderii (forta majora, cazul fortuit, etc.).

Executarea contractului este supusa in principiu lex contractus. De la aceasta regula, LDIP prevede anumite exceptii, cand se aplica legea locului de executare a contractului (conform art. 80 alin.2, art. 92).

In materie de executare, lex contractus reglementeaza in special: modalitatile de executare (in natura, prin echivalent); principiile care guverneaza executarea; regimul juridic al platii (data si locul, imputatia); clauzele de impreviziune (hardship).

Problemele de procedura legate de executarea silita sunt supuse legii forului.

Exista reglementari speciale privind legea aplicabila monedei de plata. Conform art. 126 alin.1, moneda de plata este definita de legea statului care a emis-o. Efectele pe care moneda le exercita asupra intinderii unei datorii sunt determinate de legea aplicabila datoriei. Legea statului in care trebuie efectuata plata determina in ce moneda aceasta urmeaza a se face, afara numai daca partile au convenit o alta moneda, in cadrul raporturilor de DIP nascute din cotnract (art. 126 alin.3).

Rezulta ca in principiu legea statului locului de plata (lex loci solutionis) determina in ce moneda trebuie sa se faca plata; ca exceptie, daca plata rezulta din contract, partile pot stabili prin lex voluntatis ca plata sa se faca intr-o alta moneda; in cazurile in care plata izvoraste din alte raporturi juridice, plata trebuie facuta in mod imperativ in moneda determinata de legea statului locului de plata (lex loci solutionis).

VII. Legea aplicabila modurilor de transmitere, transformare si stingere a obligatiilor contractuale si extracontractuale

Cesiunea de creanta

Cesiunea de creanta este un mod de transmitere a obligatiilor reglementat in planul DIP de art. 120 din lege, potrivit caruia cesiunea de creanta este supusa, daca partile nu au convenit altfel, legii creantei cedate. Alegerea altei legi, prin acordul cedentului si cesionarului, nu este opozabila debitorului cedat decat cu acrodul sau. Oblgiatiile dintre cedent si cesionar sunt supuse legii care se aplica raportului juridic pe care s-a bazat cesiunea (art. 120 alin.2).

Domeniul de aplicare a legii creantei cedate priveste: caracterul cesibil sau incesibil al creantei; conditiile cesiunii; obligatiile dintre cedent si cesionar; raporturile dintre cesionar si debitorul cedat.

2. Subrogatia

Subrogatia este supusa disp. art. 121 LDIP.

Subrogatia conventionala este supusa, potrivit alin.1, in lipsa de prevedere contrara a partilor, legii obligatiei al carui creditor este inlocuit.

Conform art. 1107 alin.1 si 2 C.civ., subrogatia conventionala reprezinta contractul prin care platitorul se subroga in drepturile creditorului impotriva debitorului. Pe planul DIP, subrogarea conventionala este supusa in primul rand regulii lex voluntatis, iar daca partile nu au desemnat o lege prin alegerea lor, legii obligatiei al carei creditor este inlocuit.

Subrogatia legala este supusa, conform art. 121 alin. 2, legii in temeiul careia o persoana poate sau trebuie sa dezintereseze pe creditor. Aceasta lege stabileste daca platitorul se subroga in locul creditorului originar, in raporturile sale cu debitorul; drepturile ce pot fi exercitate impotriva debitorului.

3. Delegatia si novatia

Conform art. 122, pe planul DIP, delegatia si novatia sunt supuse legii obligatiei care le formeaza obiectul.

Novatia reprezinta conventia prin care partile unui raport juridic obligational sting o obligatie existenta inlocuind-o cu o noua obligatie. In functie de izvorul novatiei, legea care se aplica acesteia va fi legea care carmuieste obligatia initiala, respectiv legea contractului, legea delictului, etc.

Delegatia reprezinta conventia prin care un debitor - delegant - aduce creditorului - delegator - angajamentul unui al doilea debitor - tertul delegat - alaturi de el (delegatia imperfecta) sau in locul lui (delegatia perfecta). Legea care se aplica obligatiei este legea obligatiei care le formeaza obiectul, aceasta putand rezulta din contract, delict sau alt izvor obligational.

4. Compensatia

Conform art. 80 alin.1 lit.d LDIP, legea contractului se aplica modului de stingere a obligatiilor izvorate din contract (regula generala). Conform art. 123, comepnsatia este supusa legii aplicabile creantei careia i se opune stingerea, partiala sau totala, prin compensatie.

5. Prescriptia extinctiva si prescriptia achizitiva

Art. 147 LDIP reglementeaza prescriptia extinctiva, stabilind ca prescriptia extinctiva a dreptului la actiune este supusa legii care se aplica dreptului subiectiv insusi.

Fiind o problema de fond, este supusa legii care carmuieste fondul raportului juridic avut in vedere. Daca izvorul dreptului supus prescriptiei este contractul, aceasta va fi supusa lex contractus.

Prescriptia achizitiva este reglementata de art. 145 LDIP, conform caruia uzucapiunea este carmuita de legea statului de situatie a bunului la momentul inceperii termenului de posesie prevazut in acest scop. Conform art. 146, in cazul in care bunul a fost dus intr-un alt stat, in care se indeplineste termenul de uzucapiune, posesorul poate cere sa se aplice legea acestuia din urma daca sunt intrunite cu incepere de la data deplasarii bunului, toate conditiile cerute de mentionata lege.

6. Legea aplicabila obligatiilor cu pluralitate de subiecte

LDIP reglementeaza aspectele de drept international privat privind obligatiile plurale in art. 124 si 125.

Conform art. 124, creditorul care isi valorifica drepturile impotriva mai multor debitori trebuie sa se conformeze legii aplicabile in raporturile cu fiecare dintre acestia.

Legea are in vedere premisa existentei unor raporturi juridice distincte intre creditor si fiecare debitor. Raporturile respective pot rezulta din contract, delict, etc, legea aplicabila fiind, dupa caz, lex contractus, legea delictului, etc.

Dreptul unui debitor de a exercita regresul impotriva unui codebitor exista numai daca legile aplicabile ambelor datorii il admit (art. 125 alin1).

Rezulta ca regresul este admisibil numai daca este admis atat de legea aplicabila raporturlui juridic dintre creditor si debitorul solvent, cat si de legea aplicabila raporturilui juridic dintre creditor si codebitor.

Conform art. 125 alin.2, conditiile de exercitare a regresului sunt determinate de legea aplicabila datoriei pe care codebitorul o are fata de creditorul urmaritor.

Conform art. 125 alin.3, raporturile dintre creditorul care a fost dezinteresat si debitorul platitor sunt supuse legii aplicabile datoriei acestuia din urma.

Art. 125 alin.4 precizeaza ca dreptul unei institutii publice de a exercita regresul este stabilit de legea sa organica, iar admisibilitatea si exercitiul regresului sunt carmuite de alin.2 si 3. Dreptul de regres al unei institutii publice presupune indeplinirea conditiei admisibilitatii regresului prin legea organica a institutiei respective.

7.Legea aplicabila monedei de plata

Moneda de plata este reglementata de art. 126 LDIP, conform caruia moneda de plata este definita de legea statului care a emis-o. efectele pe care moneda de plata le exercita asupra intinderii unei datorii sunt reglementate de legea aplicabila datoriei. Legea statului in care trebuie efectuata plata determina in ce moneda ea trebuie facuta, afara numai daca in raporturile de DIP contractuale partile au convenit o alta moneda de plata.