Proba vinovatiei

Proba vinovatiei

Conform prevederilor art. 62 din Codul de procedura penala "in vederea aflarii adevarului, organul de urmarire penala si instanta de judecata sunt obligate sa lamureasca cauza sub toate aspectele, pe baza de probe". In continuare, este definita notiunea de proba, aceasta reprezentand orice element de fapt care serveste la constatarea existentei sau inexistentei unei infractiuni, la identificarea persoanei care a savarsit-o si la cunoasterea imprejurarilor necesare pentru justa solutionare a cauzei.

Existenta elementului subiectiv al infractiunii, vinovatia, nu poate fi presupusa, ea trebuie dovedita intotdeauna[1]. Avand in vedere ca vinovatia constituie o atititudine psihica a autorului fata de actiunea sa antisociala si ilegala si fata de urmarile acesteia, dovada acesteia nu reprezinta un demers facil uneori.

In cazul fiecarei fapte concrete, ceea ce trebuie sa se dovedeasca este ca aceasta a fost savarsita cu acea forma si, eventual, cu acea modalitate a vinovatiei ceruta de lege pentru existenta tipului particular de infractiune caruia ea ar urma sa-i apartina. Daca o infractiune se comite cu intentie, trebuie sa se faca dovada ca fapta concreta luata in considerare s-a savarsit cu intentie, eventuala existenta a culpei nefiind relevanta. De asemenea, daca legea cere ca infractiunea sa se comita cu intentie directa, trebuie sa se probeze prezenta acestei modalitati a intentiei, intentia indirecta neprezentand interes in acest caz.

Stabilirea exacta in fiecare caz in parte a formei si a modalitatii vinovatiei ce caracterizeaza fapta concreta nu este o operatiune usor de realizat. Apare cu atat mai dificila cu cat formele si modalitatile vinovatiei sunt, sub aspectul continutului lor, apropiate. Este vizibila dificultatea in a deosebi intentia directa de cea indirecta sau intentia indirecta de culpa cu prevedere decat a distinge intre intentia directa si culpa fara prevedere.

Procesele psihice, desi sunt acte interne, se exprima in atitudini fizice, in manifestari externe, de natura sa evidentieze continutul si directia acestor acte. In spatele oricarui act de conduita se afla procese psihice care se materializeaza in savarsirea lui. De aceea, de cele mai multe ori, din modul concret in care a fost efectuata actiunea, din circumstantele care au precedat-o, au insotit-o sau care i-au urmat, se poate deduce nu numai daca faptuitorul a prevazut sau nu rezultatul faptei sale, dar si daca el l-a urmarit, l-a acceptat sau a sperat fara temeiuri suficiente ca nu se va produce, in cazul in care rezultatul s-a produs. Acesta este motivul pentru care in practica, ori de cate ori se pune problema caracterizarii elementului subiectiv al unei fapte concrete, sunt luate in considerare toate particularitatile acelei fapte, precum si situatiile si imprejurarile anterioare, concomitente si chiar subsecvente comiterii ei.

Practica Instantei Supreme contine nenumarate exemple referitoare, in special, la situatii in care a trebuit sa se faca deosebire intre infractiunea de omor, a carei forma de vinovatie este intentia (directa sau indirecta) si infractiunea de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte, care se comite cu intentie depasita. In mod constant, in astfel de spete, pentru a evidentia pozitia subiectiva reala a faptuitorului fata de rezultatul produs, s-a avut in vedere:

- modul concret in care el a actionat: daca a pregatit sau nu savarsirea faptei; daca a repetat sau nu loviturile dupa ce victima a cazut la pamant si si-a pierdut constiinta; daca a premeditat sau nu comiterea infractiunii[2];

- instrumentul folosit pentru comiterea faptei: arma de foc, topor, baioneta, cutit, bucata de lemn, etc;

- regiunea corpului victimei asupra careia faptuitorul a aplicat loviturile: asupra unor regiuni vitale (cap, torace, abdomen)[3];

- forta loviturilor, exprimata in natura si gravitatea leziunilor produse: vatamari foarte grave (de exemplu, zdrobirea unor organe) sau vatamari foarte usoare care, insa, prin asocierea cu unii factori preexistenti sau surveniti au dus la deces[4];

- relatiile anterioare dintre faptuitor si victima: legaturi de prietenie sau adversitate, rudenie;

- comportarea faptuitorului dupa comiterea actiunii: transportarea victimei la spital, manifestari de cainta, abandonarea victimei in stare de inconstienta, in conditii ce fac imposibila gasirea ei de catre alte persoane[5], etc.

In principiu, vinovatia rezulta din materialitatea faptelor, ex re. Imprejurarea ca fapta este cunoscuta in complexitatea tuturor datelor care o caracterizeaza si astfel nu impune administrarea altor probe, nu echivaleaza cu o prezumtie de vinovatie, ci inseamna doar ca dovada vinovatiei o constituie insusi complexul acestor date, ele insele stabilite pe baza unor mijloace de proba si concluzii logice ce se desprind din examinarea lor.

Pentru elucidarea tuturor aspectelor legate de elementele laturii subiective, ori de cate ori este cazul, se va racurge si la administrarea altor dovezi, un rol important avandu-l expertizele medico-legale si, in primul rand, cele psihiatrice, deoarece de gradul de normalitate al starii de sanatate a faptuitorului poate depinde si desfasurarea normala sau mai mult sau mai putin devianta a proceselor sale psihice.