RASPUNDEREA PENTRU VATAMARILE ADUSE MEDIULUI

Raspunderea pentru vatamarile aduse mediului

Instrument clasic de realizare a prescriptiilor normelor juridice, raspunderea are un impact mai redus in domeniul protectiei mediului si prezinta multiple particularitati.

Raspunderea penala (si contraventionala) constituie un veritabil "drept represiv al mediului", functia sa principala fiind aceea de a proteja valorile naturale recunoscute ca importante si pentru societate. Dimensiunea represiva a reglementarilor a facut ca, in continutul lor, principiile si institutiile penale sa fie mai putin "ecologizate", in sensul adaptarii lor la cerintele specifice ale domeniului supus ocrotirii.

La nivel international se remarca o pendulare intre procedurile de drept international public (consacrate in tratate) si recurgerea la mecanismele dreptului privat (admise mai ales in practica statelor) care confera raspunderii internationale pentru pagubele de mediu un profil aparte. Aceasta tendinta are toate sansele sa se prelungeasca, fiind preluata si consacrata si la nivelul dreptului pozitiv, cum este cazul Protocolului din 10 septembrie 1999 la Conventia de la Basel asupra miscarilor transfrontaliere de deseuri periculoase si preferata in practica statelor.

Problema centrala o reprezinta in acest domeniu eficacitatea represiunii "delictelor ecologice"; o prima concluzie este aceea ca rezultatele controlului si ale sanctiunilor raman ineficiente. Tentativele de a degaja, plecand de la dreptul comun al raspunderii, fundamente si reguli specifice mediului nu au dus la prelungiri semnificative la nivelul dreptului pozitiv. Tot asa, incercarile de a crea un delict specific vatamarii mediului, care sa reprime intr-o maniera globala ilicitul ecologic nu au ajuns pana acum la un rezultat concret. Oricum insa, mugurii unei reforme fundamentale, din perspectiva ecologica, in privinta principalelor forme de raspundere au aparut.

Problema raspunderii de mediu in dreptul national roman

A) Raspunderea civila pentru prejudiciul ecologic. Consideratii generale

Multa vreme, dreptul a conceput si a admis responsabilizarea si, in mod corelativ, obligarea la repararea numai a prejudiciilor suferite de catre om; dreptul la reparare nu exista decat daca victima era subiect de drept (respectiv persoana fizica sau persoana juridica in inteles societal). Aparitia si recunoasterea juridica a prejudiciului ecologic au fortat insa largirea spectrului de aplicare si adecvarea regimului de raspundere la noile realitati a conceptiei clasice a raspunderii civile. Primul element l-au constituit, in acest sens, aparitia si consacrarea notiunii de dauna (prejudiciu) ecologic, urmat relativ rapid de stabilirea unui regim special de raspundere adaptat particularitatilor acesteia. Raspunderea civila apare in dreptul mediului ca un mijloc la care se recurge in ultima instanta, prioritatea fiind acordata celorlalte tehnici si instrumente, cu precadere celor de natura economico-fiscala.

Din aceasta perspectiva si avand in vedere fundamentul sau specific, ea apare mai degraba ca o reparare, si mai putin ca o raspundere in inteles clasic. In acelasi timp este de remarcat faptul ca, si atunci cand activitatea poluantului este exercitata conform regulilor administrative stabilite, nu se impiedica raspunderea civila, in masura in care autorizatiile administrative sunt eliberate sub rezerva drepturilor tertilor. Activitatea vatamatoare ilicita nu este mai putin prejudiciabila si se impune deci si in aceasta situatie o reparare. Asadar, poluantul nu poate niciodata sa se ascunda de raspundere in spatele prescriptiilor administrative, chiar daca le respecta integral.

Specificitatea prejudiciului ecologic. Conform legii-cadru romanesti in materie (O.U.G. nr. 195/2005), prejudiciu inseamna "efectul cuantificabil in cost al daunelor asupra sanatatii oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat de poluanti, activitati daunatoare ori dezastre".

In vederea explicarii acestei "notiuni revolutionare" pentru dreptul civil clasic s-a recurs in principal la doua argumente teoretice.

Primul, considera ca la originea acceptarii conceptului de "dauna ecologica" se afla teoria inconvenientelor de vecinatate, in sensul ca, treptat, o asemenea teorie a largit notiunea de vecinatate geografica la cea de vecinatate sociala, prin introducerea conceptului de patrimoniu comun. Ca atare, prejudiciul ecologic a putut fi definit ca o atingere a patrimoniului ecologic comun. Acest tip de paguba se distinge si nu se confunda cu suma diferitelor atingeri aduse patrimoniului ecologic al indivizilor; victima tulburarii este in acest caz colectivitatea detinatoare a unui patrimoniu distinct de ansamblul patrimoniilor personale ale subiectelor de drept.

Intr-o alta perspectiva se considera ca notiunea (conceptul) de paguba ecologica este legata de proprietate, a carei valoare economica este determinanta. Paguba poate consta in pierderea ori deteriorarea unui bun care are o valoare de piata, intr-o pierdere de venit ori in daune vizand interese morale, estetice si stiintifice. Aceasta conceptie economizanta ridica insa probleme pentru protectia speciilor faunei si florei salbatice care nu sunt exploatate si nu au deci nicio valoare de piata, precum si pentru ecosistemele si peisajele a caror valoare economica nu poate sa fie evaluata. Totodata, evaluarea valorii economice a altor elemente de mediu, precum diversitatea biologica, echilibrul ecosistemelor, este deosebit de dificil de realizat.

In acelasi timp, masurarea ori evaluarea pagubelor in scopul atribuirii unei indemnizatii ridica si alte aspecte importante, ca de exemplu pragul ori nivelul minim de paguba care atrage raspunderea, constatarea daunei, in special cand este vorba despre efecte pe termen lung, la mare distanta ori cauzate de actori multipli, si, in sfarsit, posibila ireversibilitate a prejudiciului. De altfel, aceasta ultima problema ramane, in mare parte, ignorata de drept.

Indiferent de viziunea acceptata, repararea prejudiciului ecologic nu este asigurata decat in mod imperfect, fie pentru ca acesta nu este reparabil in natura (atingerile ireversibile ale echilibrului natural), fie ca este diluat astfel incat nicio reparatie nu este posibila si ca sursa de poluare este prea imprecisa pentru a identifica autorul.

O problema discutata si discutabila ramane si aceea de a sti de la ce grad al efectelor negative pentru mediu se deschide dreptul la repararea pagubelor; pentru a gasi o solutie general acceptabila, jurisprudenta franceza, de exemplu, a consacrat notiunea de "cauza probabila si credibila", atunci cand nicio alta cauza decat poluarea ori deteriorarea mediului nu poate fi considerata in mod rezonabil drept cauza principala a daunei.

Repararea prejudiciului. Particularitatile prejudiciului ecologic au dus la considerarea si afirmarea de noi tipuri de pagube si la recunoasterea unor moduri de reparare originale. Referitor la primul aspect, apar ca noi tipuri de prejudicii: prejudiciul nefinanciar, masurile de salvgardare, prejudiciul de dezvoltare si prejudiciul cauzat mediului natural.

Prejudiciul nefinanciar se refera mai ales la indemnizarea unei pierderi de agrement, o paguba neidentificabila material si care nu aduce atingere unui patrimoniu economic, cu alte cuvinte, un prejudiciu moral pentru daune ecologice.

Masurile de salvare constituie o notiune lansata prin Conventia de la Bruxelles din 29 noiembrie 1969 privind responsabilitatea civila pentru pagube datorate poluarii prin hidrocarburi si se refera la obligatia de indemnizare a colaboratorilor ocazionali si spontani ai unei operatiuni de lupta contra poluarii, daca acestia au intervenit in mod util. Cheltuielile legate direct de operatiunile de lupta contra poluarii, de spalare ori de restaurare sunt indemnizabile de catre autorul pagubei. Un serviciu public poate beneficia de rambursarea cheltuielilor vizand masurile luate in scopul prevenirii unei poluari.

Prejudiciul de dezvoltare apare ca o aplicare a principiului precautiei, raspunde obligatiei de securitate subsecventa raspunderii obiective si justifica raspunderea civila bazata pe risc. Este vorba despre o paguba inca indecelabila, dar apreciabila de catre tribunale sub unghiul dreptului contractual si al raspunderii delictuale. Referitor la modurile de reparare, acestea se refera in special la incetarea poluarii, repararea in natura si repararea pecuniara.

Prejudiciul cauzat mediului natural rezida in vatamari aduse naturii, biodiversitatii sau peisajului, cum ar fi, de exemplu, disparitia unei specii de plante sau animale. Este greu, daca nu imposibil de evaluat in bani si se rezuma, in privinta repararii, la masuri de aducere in starea anterioara ori de "reparare in natura".

Determinarea responsabilului pentru producerea pagubei ecologice 1. Legatura de cauzalitate. Oricare ar fi regimul juridic sub care se plaseaza pentru a fi despagubita, victima trebuie sa probeze ca daunele rezulta dintr-un act al partii chemate in justitie. Din acest punct de vedere, pagubele ecologice ridica o serie de probleme specifice.

Odata prejudiciul individualizat, doua sunt atitudinile posibile: fie socializarea indemnizarii daunei, fie cautarea unei legaturi de cauzalitate pentru a identifica autorul.

Socializarea prezinta un avantaj si doua inconveniente. Avantajul consta, in mod evident, in faptul ca permite indemnizarea automata a victimelor prin simpla justificare a prejudiciului. Inconvenientele se refera, pe de o parte, la modul de reparare, care se limiteaza la indemnizare fara sa se preocupe de disparitia sursei pagubei, si pe de alta parte, la reparatia pe seama colectivitatii a unei pagube care ar trebui sa fie suportata numai de catre autorul sau, ceea ce evita integrarea costului in pretul produsului ori serviciului. Este nevoie deci sa nu se socializeze indemnizarea decat atunci cand s-au epuizat celelalte cai de reparare. Aceasta presupune insa stabilirea unei legaturi de cauzalitate intre act si paguba. Dificultatile apar in acest sens la trei niveluri: stabilirea unei legaturi de cauzalitate, prezumtia probabilitatii legaturii de cauzalitate si pluralitatea cauzelor pagubei.

a) Stabilirea unei legaturi de cauzalitate Sarcina probei acesteia incumba victimei, lucru greu de indeplinit, intrucat vatamarea se produce adesea dupa un anumit timp, fie ca actiunea s-a declansat atunci cand o expertiza tehnica a devenit imposibila. Totodata, la ora actuala, cunostintele stiintifice nu permit sa se distinga legatura de cauzalitate dintre o expunere la o poluare si o paguba. Aceasta absenta de certitudine permite sa se opuna victimei alte explicatii stiintifice ale pagubei, a carei reparare se cere celui desemnat ca fiind autorul. De aici, problema prezumtiei probabilitatii legaturii de cauzalitate.

b) Prezumtia probabilitatii legaturii de cauzalitate Fara a merge pana la rasturnarea sarcinii probei, se poate sa se ajunga insa la suplinirea conditiilor privind stabilirea legaturii de cauzalitate. In timp ce, in virtutea conceptiei clasice a codului civil, s-a respins sistematic orice actiune fondata pe existenta unui prejudiciu indirect, in cazul daunelor ecologice s‑a facut o exceptie, care a devenit apoi regula.

c) Pluralitatea cauzelor pagubei Dificultatile stabilirii legaturii de cauzalitate sunt amplificate adesea de pluralitatea surselor potentiale ale pagubei. Factorii care sunt, frecvent, totodata victimele si vectorii pagubei, se aditioneaza pentru a se dizolva in elemente, precum apa, solul, atmosfera.

Aditionarea lor poate crea o sinergie care sporeste paguba; exista, de asemenea, ipoteze in care fiecare factor luat izolat nu este vatamator, in timp ce conjugarea mai multora este de natura a antrena consecinte grave si prejudiciabile.

La nivelul actual al reglementarilor legale si practicii judiciare, faptul ca o paguba ecologica ar putea fi imputabila si altor cauze nu-i nici exoneratorie, nici un factor de atenuare pentru autorul unei surse de paguba.

Fiecare este responsabil pentru intreaga paguba, in masura in care nu se face proba unei culpe a victimei ori a unui fapt exterior. Totodata, pluralitatea autorilor unei pagube nu impiedica de a cere reparatia integrala unuia singur dintre ei.

In sfarsit, numai culpa victimei poate constitui o cauza de exonerare, care sa permita poluatorului sa scape de obligatia de indemnizare. In caz de concurs partial al victimei, regula cauzalitatii integrale nu trebuie sa faca obstacol la indemnizarea totala.

Aceste principii au dus la plasarea regimului juridic al actiunii in repararea pagubei ecologice in afara "imperiului Dreptului", dupa expresia lui M. Despax. Este vorba deci despre un regim derogator de la cel al raspunderii civile, fara baze corespunzatoare la nivelul reglementarilor legale.

2. Modalitati de desemnare a responsabilului pentru daunele ecologice. In domeniul mediului, stabilirea unei legaturi de cauzalitate este dificila mai ales din cauza caracterului difuz al daunelor. Ca urmare a acestui lucru, intr-un mare numar de cazuri, reglementarile juridice au construit un responsabil, determinabil in mod prealabil realizarii pagubei.

S-au remarcat in acest sens trei sisteme:

prima ipostaza consta in canalizarea responsabilitatii. Aplicarea acestui mecanism presupune desemnarea, inainte de survenirea prejudiciului, a persoanei care va suporta povara raspunderii si care, pentru aceasta, va trebui sa subscrie o garantie. Ca exemplu tipic in acest sens este citata responsabilitatea pentru prejudiciile consecutive deversarii hidrocarburilor in mare.

Unele sisteme de drept au cunoscut principiul canalizarii raspunderii in materia accidentelor de sanatate determinate de poluare. Astfel, o lege japoneza din octombrie 1973 stabilea un fel de prezumtie de cauzalitate pentru unele maladii zise specifice, determinate de poluanti, precum mercurul, cadmiul si arsenicul. Indemnizarea acestor pagube este suportata in mod direct de catre poluatori, proportional cu contributia la poluare in zona determinata in prealabil;

o alta tehnica de desemnare a responsabililor rezida in constituirea unui fond de indemnizare alimentat prin cotizatiile poluatorilor;

la rezultate asemanatoare se poate ajunge si prin intermediul reglementarilor fiscale. In acest sens, redeventa perceputa de catre agentiile financiare de bazin din Franta constituie un exemplu edificator.

3. Desemnarea victimei. Victima abilitata sa actioneze ramane insa, de cele mai multe ori, titularul unui drept ori interes - in intelesul strict - care a fost atins, ceea ce plaseaza in planul nondreptului pagubele cauzate elementelor naturii care nu au reprezentanti abilitati ori interesele in cauza sunt prea difuze sau eventuale. Examenul reglementarilor in materie arata ca cei indreptatiti pot fi grupati in trei categorii:

unii care invoca o vatamare a integritatii lor fizice;

altii care reclama repararea unei vatamari a unui interes de natura patrimoniala;

in sfarsit, cei care actioneaza in virtutea starii de gestiune ori de aparare a anumitor elemente de mediu.

In ce priveste aceasta ultima situatie, este de remarcat ca, in mod frecvent, cei abilitati sa actioneze, in baza functiilor pe care le ocupa ori sarcinilor care le revin, sunt cei care produc prejudiciul care se impune a fi reparat. Unele progrese notabile s-au inregistrat in cazul in care legiuitorul a recunoscut asociatiilor neguvernamentale dreptul de a actiona pentru obtinerea repararii vatamarilor cauzate intereselor colective.

Dar si aici exista o serie de dificultati legate mai ales de legitimitatea apararii intereselor de aceasta natura de catre persoane private ori de concurenta dintre diferiti intervenienti care reclama repararea aceleiasi pagube.

Importante contributii are in acest sens dreptul comparat. Astfel, in dreptul brazilian, de exemplu, s-a recunoscut asociatiilor de aparare a mediului posibilitatea de a reclama Ministerului Public punerea in miscare a actiunii civile publice (Legea nr. 7347 din 24 iulie 1985). Interesul unei asemenea reglementari rezida, inainte de toate, in aceea ca asociatiilor li se confera rolul de initiatori ai actiunii si auxiliari ai Ministerului Public, fara a le recunoaste dreptul de a privi, intr-o maniera privata, produsul rezultatului acestora.

In acelasi sens s-a orientat si dreptul federal american, unde legiuitorul a prevazut ca administratiile ori serviciile specializate pot fi desemnate ca trusturi de resurse naturale. Cu acest titlu ele sunt abilitate sa faca evaluarea pagubelor ecologice si sa exercite actiunea in justitie. In sfarsit, si Legea romaneasca nr. 137/1995 recunostea calitatea procesuala activa in materie de mediu organizatiilor neguvernamentale, masura abrogata insa in mod inexplicabil in iunie 2002!

B. Situatia din dreptul national roman

1. Raspunderea pentru pagubele aduse mediului sub imperiul Codului civil romanesc. Inainte de intrarea in vigoare a Legii nr. 137/1995, sub imperiul reglementarilor generale privind raspunderea civila delictuala cuprinse in art. 988 si urm. din Codul civil s-au invocat mai multe fundamente ale raspunderii civile pentru pagubele aduse mediului: culpa, raspunderea comitentului pentru fapta prepusului, abuzul de drept, tulburarile anormale de vecinatate si mai ales raspunderea fara culpa pentru fapta lucrului. In privinta acesteia din urma, in literatura juridica din tara noastra s-a considerat ca, in lipsa unei reglementari speciale in domeniul protectiei mediului, raspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucruri era dreptul comun in materie.

In consecinta, in acele ipoteze in care poluarea mediului se producea, iar cazul prejudiciului rezultat nu se putea identifica printr-o incalcare a dispozitiilor din reglementarea speciala (Legea nr. 9/1973, Legea nr. 61/1974) cu privire la temeiul juridic al raspunderii, acesta trebuia gasit in art. 1000 alin. (1) C.civ.

In favoarea unei asemenea pozitii se invoca si faptul ca, intotdeauna, poluarea mediului se realizeaza printr-un lucru (sau printr-o energie), iar potrivit unei decizii din 1953 a instantei judecatoresti supreme, prin lucru se intelege orice forma materiala, inclusiv energie.

In conceptia devenita clasica, raspunderea obiectiva se fondeaza pe ideea de risc; orice activitate care creeaza pentru altul un risc, face pe autorul sau responsabil pentru prejudiciul pe care il poate cauza, fara a fi necesar a se dovedi o atitudine culpabila.

Teoria raspunderii pentru risc a pornit, initial, de la ideea de justitie potrivit careia orice activitate umana urmareste un profit; in consecinta, este just ca orice prejudiciu pe care il provoaca sa fie reparat (ubi emolumentum, ibi onus).

Raspunderea pentru riscul creat fata de mediul si echilibrul ecologic - care, consideram noi, constituie (sau trebuie sa reprezinte) de fapt forma de manifestare specifica a raspunderii civile in materie ecologica - nu-si diminueaza sau anuleaza rolul preventiv-corectiv pe care il vizeaza raspunderea pentru culpa; acest rol isi muta semnificatiile pe alte trepte de realizare a repararii prejudiciilor astfel provocate. In conditiile in care poluarea este determinata in primul rand de activitatea generala a unor agenti economici, trebuie deci sa angajeze raspunderea acestora pentru risc, a carei consecinta urmeaza sa se repercuteze la nivel colectiv sau individual. Din aceasta perspectiva, raspunderea pentru riscul ecologic isi pastreaza si chiar isi amplifica functia de prevenire si combatere a efectelor negative asupra calitatii mediului ambiant.

Pentru circumstantierea cat mai exacta a dimensiunilor unei asemenea raspunderi devine necesara relevarea anumitor particularitati ale riscului ecologic. Dupa cum este cunoscut, poluarea (sub toate formele sale) reprezinta de cele mai multe ori un pericol latent, de o gravitate deosebita. Ea nu constituie, de regula, un eveniment brusc, ci este rezultatul acumularii lente a unor efecte negative, care, necontrolate si neremediate la momentul oportun, ating in timp anumite limite, care depasesc pragurile naturale de echilibru, producand consecinte deosebit de periculoase pentru existenta si functionarea sistemului natural.

Dupa cum este cunoscut, regimul raspunderii civile pentru risc prezinta o serie de avantaje, mai ales in materie ecologica, in raport cu raspunderea bazata pe culpa. Mai intai, indemnizarea victimei va avea loc intotdeauna, contrar teoriei raspunderii pentru culpa, cand, uneori, se intalnesc cazuri in care nu se poate antrena raspunderea, si, in consecinta, repararea prejudiciului astfel produs. Chiar cazurile de exonerare de raspundere sunt reglementate restrictiv la forta majora, acesteia recunoscandu-i-se efectele absolvirii in anumite conditii.

In domeniul ecologic este deosebit de important a se asigura in toate cazurile o reparare a prejudiciului, datorita specificului si consecintelor deosebit de grave pe care le pot genera pagubele.

Apoi, sunt unele situatii in care stabilirea exacta a autorului prejudiciului este imposibila, iar consecintele produse nu pot ramane neacoperite, mai mult, pot sa se agraveze daca nu sunt remediate in timp util. Era necesar de aceea, mai ales in privinta poluarii, ca dispozitiile legale in materie sa asigure o reparare completa, eficienta, oportuna a oricarui prejudiciu adus mediului ambiant; instituirea regulii unui regim de raspundere civila pentru risc permitea totodata, pe baza stimularii atitudinii diligente si prudente, a folosirii rationale a factorilor de mediu, instituirea si perfectionarea unui sistem de asigurari adaptat noilor cerinte ale vietii economico-sociale.

Caracterul de interes national al protectiei si ameliorarii mediului si celelalte considerente pertinente expuse anterior au impus asadar adoptarea unui sistem de raspundere cat mai sigur, care sa asigure repararea integrala, eficienta si, pe cat posibil, in natura a pagubelor cauzate mediului.

Un pas semnificativ in aceasta directie s-a realizat in tara noastra prin Legea nr. 137/1995 (cu modificarile ulterioare), iar apoi prin OUG nr.195/2005.

2. Regimul raspunderii pentru prejudiciul ecologic instituit prin O.U.G nr. 195/2005. In conditiile lipsei unor reglementari speciale privind raspunderea civila pentru prejudiciul ecologic, art. 41 alin. (6) din Constitutia din 1991 [devenit art. 44 alin. (7) in urma Legii de revizuire nr. 429/2003] a introdus (indirect) doua posibile fundamente ale raspunderii in materie: nerespectarea de catre proprietar a sarcinilor privind protectia mediului si, respectiv, nerespectarea obligatiei de asigurare a bunei vecinatati.

Noua reglementare-cadru privind protectia mediului, Ordonanta de urgenta nr. 195/2005 a marcat un oarecare regres in materie, abandonand obligatia de asigurare, care marcheaza si ea specificul raspunderii pentru daune ecologice.

Astfel, potrivit art. 95 alin. (1) din ordonanta, raspunderea pentru prejudiciu adus mediului are caracter obiectiv, independent de culpa; in cazul pluralitatii autorilor, raspunderea este solidara. In alineatul urmator al aceluiasi articol se stipuleaza ca "In mod exceptional, raspunderea poate fi si subiectiva pentru prejudiciile cauzate speciilor protejate si habitatelor naturale, conform reglementarilor specifice", prevederi evident superflue, fiind cunoscut faptul ca exceptiile sunt reglementate expres si sunt de stricta interpretare. Precizarea ca prevenirea si repararea prejudiciului adus mediului se realizeaza conform prevederilor ordonantei si a reglementarilor specifice [art. 95 alin. (3)] incearca sa suplineasca eliminarea obligatiei de asigurare prin trimiterea la o viitoare lege speciala.

Dupa cum se poate observa este vorba, in primul rand, despre o adaptare a institutiei raspunderii civile delictuale la specificul domeniului protectiei mediului, in sensul satisfacerii cerintelor principiilor fundamentale ale precautiei si "poluatorul plateste".

Apoi, se asigura in acelasi timp o protectie sporita a victimei prejudiciilor ecologice, prin absolvirea acesteia de la sarcina probei culpei faptuitorului si cresterea posibilitatii de reparare a pagubei prin consacrarea raspunderii solidare in cazul pluralitatii autorilor prejudiciului. Reglementarile legale in materie consacra pe deplin teza ca "raspunderea pentru prejudiciul ecologic" reprezinta mai degraba o reparare in sens modern decat o responsabilitate in sens clasic, in conditiile in care, substanta acesteia, atitudinea subiectiva a autorului este suprimata dintre conditiile angajarii raspunderii si prin aceasta eliminata si functie preventiva a acesteia.

Campul de aplicare a regimului special de raspundere. Criteriul principal, determinant, il reprezinta in acest sens natura prejudiciului. Astfel, in art. 95 alin. (l) din O.U.G nr. 195/2005 se foloseste expresia de "prejudiciu adus mediului" mai precisa decat termenul de "prejudiciu ecologic", utilizat de Legea nr. 137/1995, iar intelesul conferit nu este identic.

Ca atare, ori de cate ori va fi vorba despre un asemenea "prejudiciu adus mediului", se vor aplica principiile specifice (al raspunderii obiective si al raspunderii solidare, dupa caz), derogatoare de la dreptul comun, urmand ca in completarea lor sa se aplice regulile compatibile cu specificul ecologic ale legislatiei civile ordinare.

In aceasta perspectiva, se poate observa ca daca in conditiile Legii nr. 137/1995 erau supuse regimului special de raspundere trei categorii de daune: prima reprezentata de daunele provocate sanatatii umane, cea de-a doua, de pagubele produse bunurilor (materiale, corporale sau necorporale s.a.), iar cea de-a treia, de prejudiciile cauzate mediului, in toate cazurile provocate de poluanti, activitati daunatoare, accidente ecologice sau fenomene naturale periculoase, O.U.G nr. 195/2005 utilizand expresia "prejudiciul adus mediului" vizeaza numai aceasta din urma categorie. In intelesul aceleiasi reglementari-cadru, poluantul constituie orice substanta, preparat sub forma solida, lichida, gazoasa sau sub forma de vapori ori de energie, radiatie electromagnetica, ionizanta, termica, fonica sau vibratii care, introdusa in mediu, modifica echilibrul constituentilor acestuia si al organismelor vii si aduce daune bunurilor materiale. In privinta efectului, este de observat ca exigenta intrunirii cumulative a celor doua cerinte (de afectare deopotriva a echilibrului constituentilor mediului, al organismelor vii si de a aduce daune bunurilor materiale) este excesiva, contravine primului element al definitiei si anuleaza multe semnificatii definitorii ale notiunii.

Prin intermediul mediului, sunt astfel afectate interese colective si in mod indirect, fapt pentru care reparatia nu putea fi asigurata corespunzator in conditiile dreptului clasic, ce presupunea lezarea unor interese individuale, clar identificate.

A doua categorie o constituie prejudiciile cauzate mediului, independent de lezarea directa a unui interes uman. In aceasta situatie, mediul natural nu mai este numai "vectorul" daunelor, ci chiar obiectul acestora. In conditiile actualei reglementari, numai acestea sunt supuse regimului special de reparare.

Raspunderea obiectiva, independenta de culpa. Tinand seama de riscurile tot mai mari pe care le prezinta activitatile umane pentru mediu, legea instituie pentru prejudiciu o raspundere "cu caracter obiectiv, independent de culpa".

In consecinta, victima va trebui sa dovedeasca numai existenta prejudiciului si raportul de cauzalitate dintre fapta si paguba. Se elimina astfel obstacolul probei culpei, deosebit de dificila in materie ecologica, datorita investigatiilor pe care le presupun descoperirea si identificarea sursei precise a daunelor, inclusiv o anumita cooperare a poluatorului.

In alta ordine de idei, intrucat dovada existentei culpei devine inutila, pentru a se angaja raspunderea, de acum inainte, asigurarea calitatii mediului nu mai apartine categoriei obligatiilor de mijloc, ci devine una de rezultat. Va interesa deci rezultatul final, protectia si calitatea mediului, nu numai diligentele depuse pentru evitarea poluarii sau degradarii mediului.

Raspunderea solidara in caz de pluralitate a autorilor. Prin art. 95 alin. (1) din OUG nr. 195/2005 se introduce in sistemul legislativ romanesc cel de-al cincilea caz de solidaritate pasiva legala in materie de obligatii si spre deosebire de situatiile prevazute de art. 1003 C.civ., cand "delictul sau cvasidelictul" trebuie sa fie imputabil mai multor persoane; in cazul prejudiciului ecologic, coautorii sai raspund solidar, independent de culpa, obiectiv, in raport cu victima. Aceasta inseamna ca victima poate sa se indrepte impotriva oricaruia dintre autori spre repararea totala a pagubei, iar aceasta ramane sa se indrepte impotriva celorlalti, intre care obligatia devine divizibila.

Principiul precautiei si raspunderea obiectiva. Rezolvarea acestei complicate probleme trebuie sa plece de la faptul ca principiul precautiei nu a fost construit ca un principiu de responsabilitate. El vizeaza orientarea procesului de luare a deciziei, constituind un principiu de procedura, care impune respectarea cerintelor precautiei in prezenta unui risc incert, a unei indoieli legitime asupra unui risc potential. Aceste masuri de precautie impun, de exemplu, adoptarea de proceduri de confruntare a intereselor concurente sau producerea de cunostinte asupra riscului in paralel cu dezvoltarea activitatii susceptibile de a fi creatoare de asemenea riscuri. De aici, riscul alunecarii spre raspundere este evident. Ca atare, chiar daca principiul precautiei nu este un principiu de responsabilitate, judecatorul va fi inclinat in mod natural sa aprecieze raspunderea operatorului prin referinta la masurile de precautie pe care le-a intreprins ori a renuntat sa le adopte. In acest context s-ar putea observa acceptarea tezei raspunderii pentru culpa, intrucat judecatorul nu va putea ignora in aprecierea responsabilitatii prescriptiile pozitive ale masurilor de prevenire. Numai ca o atare pozitie ar contrazice reguli deja statuate de jurisprudenta si chiar de dreptul pozitiv. Astfel, in mod traditional, s-a considerat ca autorizatiile administrative si prescriptiile care le insotesc sunt date sub rezerva dreptului tertilor; respectarea acestora nu constituie o cauza de exonerare de raspundere. Asadar, operatorul actioneaza sub o dubla constrangere: pe de o parte, cea a interesului general pe care il exprima decizia administrativa si prescriptiile pe care aceasta le impune si care sunt sanctionate de dreptul penal sau cel administrativ; pe de alta parte, cea a intereselor private, care, la randul lor, sunt aparate prin angajarea raspunderii, al carei regim poate sa se supuna unei logici independente de cea aferenta masurilor preventive. Aceasta constructie traditionala prezinta o serie de avantaje, in frunte cu neobligarea victimei, pentru obtinerea reparatiei, de a proba culpa celui pe care il urmareste. Concluzia care se impune este aceea ca principiul precautiei trebuie sa se aplice exclusiv in materia procesului de adoptare a deciziei si, in consecinta, sa nu aiba implicatii asupra regimului de raspundere.

Principiul "poluatorul plateste" si problema raspunderii pentru daune ecologice. In esenta sa, principiul presupune ca poluarea sa fie imputabila unui agent economic care, pe aceasta cale, trebuie sa fie desemnat ca platitor. Astfel, stabilirea unei legaturi de cauzalitate devine una dintre conditiile punerii in practica a principiului "poluatorul plateste". Dupa cum este cunoscut, la originea sa, acest principiu s-a bazat pe o idee negativa, respectiv ca bugetul national nu trebuie sa suporte costul pagubelor cauzate mediului prin activitati private, si, in consecinta, povara dezdaunarii trebuie deplasata si imputata unui poluator pentru a-l obliga la internalizarea costurilor externe, ceea ce implica desemnarea unuia sau mai multor poluatori identificabili, ceea ce ne trimite la stabilirea unei legaturi de cauzalitate. Avand in vedere particularitatile domeniului, nu poate fi vorba despre o cauzalitate a certitudinii si se cuvine sa se accepte existenta uneia eminamente probabile. Se pune apoi problema masurii, care trebuie sa ia in calcul toate elementele in prezenta, astfel incat sa nu se ajunga la negarea necesitatii acestuia, dar nici la o certitudine maxima; astfel constituie contraventie si se sanctioneaza in consecinta, incalcarea obligatiilor persoanelor fizice si juridice de a suporta costul pentru repararea unui prejudiciu si de a inlatura urmarile produse de acesta, restabilind conditiile anterioare producerii prejudiciului, potrivit principiului "poluatorul plateste" [art. 96 alin. (3) pct. 14 din O.U.G. nr. 195/2005] ori a obligatiilor persoanelor juridice de a acoperi costurile masurilor necesare pentru prevenirea si/sau reducerea consecintelor efectelor adverse ale activitatilor ca organisme genetice [art. 96 alin. (3) pct. 10].

C. Raspunderea contraventionala in materie de mediu

Consideratii generale. In Dreptul mediului se recurge adesea la raspunderea administrativa (contraventionala) pentru prevenirea sau combaterea nerespectarii prescriptiilor legale in materie, date fiind avantajele pe care le prezinta o atare forma de raspundere.

Astfel, procedura de constatare si aplicare a sanctiunilor contraventionale este mult mai rapida si mai supla in raport cu celelalte proceduri judiciare, ceea ce este favorabil cerintelor de reparare cu prioritate a prejudiciilor ecologice. In acelasi context, masurile dispuse sunt executorii, permitand o interventie urgenta in cazul unor actiuni cu impact negativ deosebit asupra mediului, adoptarea unor masuri de securitate si siguranta etc. De asemenea, in privinta agentilor abilitati sa constate si/sau sa aplice sanctiunile contraventionale, datorita particularitatilor domeniului, este nevoie de o anumita specializare pentru aprecierea gravitatii faptelor, a masurilor ce se impun adoptate, precum si pentru urmarirea si controlul indeplinirii acestora.

Din punct de vedere legal, contraventia constituie fapta savarsita cu vinovatie, stabilita si sanctionata prin lege, ordonanta prin hotarare a Guvernului sau, dupa caz, prin hotarare a consiliului local al comunei, orasului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucuresti, a consiliului judetean ori a Consiliului General al Municipiului Bucuresti [art. 1 teza a II-a din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor]. In precizarea notiunii si precizarea din teza I a respectivului articol conform careia "Legea contraventionala apara valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penala, care stabileste, imperfect, apartenenta contraventionalului la ilicitul penal". De remarcat ca in legislatia din alte tari (cea franceza, de exemplu) contraventiile sunt "infractiuni materiale", in sensul ca nu este necesar pentru a le caracteriza ca atare stabilirea vinovatiei, poluatorul fiind sanctionat in mod automat, odata ce a incalcat prevederile legale aferente.

Potrivit reglementarii-cadru in vigoare, prin legi sau prin hotarari de guvern se pot stabili si sanctiona contraventii in toate domeniile de activitate, iar prin hotarari ale autoritatilor administratiei publice locale sau judetene se stabilesc si se sanctioneaza contraventii in toate domeniile de activitate in care acestora le sunt stabilite atributii prin lege, in masura in care in domeniile respective nu sunt stabilite contraventii prin legi sau prin hotarari ale guvernului. Consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucuresti pot stabili si sanctiona contraventii in urmatoarele domenii: salubritate; activitatea din piete, curatenia si igienizarea acestora; intretinerea parcurilor si spatiilor verzi, a spatiilor si locurilor de joaca pentru copii; amenajarea si curatenia spatiilor din jurul blocurilor de locuinte, precum si a terenurilor virane; intretinerea bazelor si obiectivelor sportive aflate in administrarea lor; intretinerea strazilor si trotuarelor, a scolilor si altor institutii de educatie si cultura, intretinerea cladirilor, imprejmuirilor si a altor constructii; depozitarea si colectarea gunoaielor si a resturilor menajere.

Asa cum rezulta din definitia de mai sus, este vorba despre o incalcare a reglementarilor juridice vizand protectia mediului cu vinovatie, fiind exclusa raspunderea fara culpa. Aici se impun cateva precizari. In primul rand, intrucat contraventiile la regimul protectiei mediului vizeaza prin excelenta incalcari ale unor obligatii legale privind ocrotirea si conservarea naturii, simpla infrangere a prevederilor acestora face sa se nasca prezumtia de culpa.

De asemenea, fapta ilicita care constituie contraventie poate consta dintr-o actiune sau inactiune legata indisolubil de o anumita atitudine psihica a autorului sau fata de consecintele lor negative; culpa poate fi prezenta sub toate formele ei.

Sanctiunile care se aplica faptelor considerate contraventii sunt principale si complementare. Sanctiunile contraventionale principale sunt: avertismentul, amenda contraventionala si prestarea unei activitati in folosul comunitatii, iar cele complementare:

a) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contraventii;

b) suspendarea sau anularea, dupa caz, a avizului, a acordului sau a autorizatiei de exercitare a unei activitati;

c) inchiderea unitatii;

d) blocarea contului bancar;

e) suspendarea activitatii agentului economic;

f) retragerea licentei sau a avizului pentru anumite operatiuni ori pentru activitati de comert exterior, temporar sau definitiv;

g) desfiintarea lucrarilor si aducerea terenului in starea initiala [art. 5 alin. (3) din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001].

Sanctiunea stabilita trebuie sa fie proportionata cu gradul de pericol social al faptei; pentru una si aceeasi contraventie se poate aplica numai o sanctiune contraventionala principala si una sau mai multe sanctiuni complementare.

Persoana juridica raspunde contraventional in cazurile si in conditiile prevazute de actele normative prin care se stabilesc si se sanctioneaza contraventiile.

Aplicarea sanctiunii amenzii contraventionale se prescrie in termen de 6 luni de la data savarsirii faptei.

Categorii de contraventii. Noua reglementare-cadru in materie, Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 195/2005 a pastrat, in general, aceeasi conceptie asupra contraventiilor, cu unele ajustari in privinta obiectului acestora si mai ales a sanctiunilor pecuniare aplicabile (cuantumul amenzilor crescand considerabil, diferenta intre cele aplicate persoanelor fizice si ale persoanelor juridice fiind de 6-8 ori mai mare). Dupa criteriul cuantumului amenzilor aplicabile, in art. 96 din ordonanta sunt prevazute trei categorii de contraventii. Astfel, din prima grupa fac parte 27 de contraventi constand in incalcari ale prevederilor legale precum: obligatiile persoanelor juridice de a realiza sisteme de automonitorizare si de a raporta autoritatilor competente rezultatele acesteia, precum si accidentele si incidentele care pot conduce la pericole de accidente, de a tine evidenta stricta a substantelor si preparatelor periculoase, de a identifica si preveni riscurile pe care acestea le pot prezenta pentru sanatatea populatiei si a mediului, obligatia persoanelor fizice si juridice autorizate de a aplica prin sisteme proprii, programe de supraveghere a contaminarii radioactive a mediului, de a mentine in stare de functionare capacitatea de monitorizare a mediului local, obligatia proprietarilor de terenuri cu titlu sau fara titlu, de a mentine perdelele forestiere si aliniamentele de protectia s.a. A doua categorie (cu 34 de contraventii) cuprinde incalcari a unor prevederi legale de genul: obligatiei persoanelor fizice de solicitare si obtinere a actelor de reglementare, obligatiile autoritatilor administratiei publice locale privind imbunatatirea microclimatului urban, de a informa publicul privind riscurile generale de functionare sau existenta obiectivelor cu risc pentru mediu, obligatia persoanelor fizice si persoanelor juridice de a asigura masuri si dotari speciale pentru izolarea si protectia fonica a surselor generatoare de zgomot si vibratii s.a.

In sfarsit, cea de-a treia categorie de contraventii la regimul protectiei mediului, considerate cele mai grave, cel putin din perspectiva amenzilor aplicabile, cuprinde un numar de 15 incalcari ale legii, ca de exemplu: obligatia persoanelor fizice si juridice de a diminua, modifica sau inceta activitatile generatoare de poluare la cererea motivata a autoritatilor generatoare de poluare la cererea motivata a autoritatilor competente, de a realiza in totalitate si la termen masurile impuse, in conformitate cu actele de reglementare si prevederile legale, in urma inspectiilor de mediu, obligatiile persoanelor fizice si juridice de a suporta costul pentru repararea unui prejudiciu si de a inlatura urmarile produse de aceasta, restabilind conditiile anterioare producerii prejudiciului, potrivit principiului "poluatorul plateste" s.a.

Actuala reglementare-cadru nu mai stipuleaza actualizarea periodica (anuala) a cuantumului amenzilor.

Ca expresie a principiului poluatorul plateste, unele acte normative, precum Legea nr. 24/2007 privind reglementarea si administrarea spatiilor verzi din zonele urbane, prevad ca, pe langa aplicarea amenzii, contravenientii trebuie sa repare prejudiciile aduse mediului prin savarsirea faptei contraventionale. Astfel, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 24/2007 prejudiciile cauzate spatiilor verzi se recupereaza pe baza hotararii judecatoresti definitive; in cazul deteriorarii spatiilor verzi in urma incendiilor, se stabileste compensarea nu numai a pagubei pricinuite acestora, ci si a cheltuielilor suportate pentru stingerea incendiului si curatarea teritoriului de deseurile provenite in urma acestuia si refacerea zonei verzi [art. 24 alin. (2)]; in situatia poluarii chimice a spatiilor verzi, se stabileste nu numai compensarea pagubei pricinuite spatiilor verzi, ci si a cheltuielilor suportate pentru reecologizarea zonei si a lucrarilor pe termen lung necesare pentru decontaminarea zonei, precum si a cheltuielilor medicale evaluate in cazul afectarii populatiei [art. 24 alin. (3)].

Subiectele raspunderii contraventionale in materia protectiei mediului. Fara indoiala, caracterul de interes general al protectiei mediului si conservarii naturii face ca subiectul pasiv al raspunderii contraventionale in materie sa fie, incontestabil, intreaga comunitate, reprezentata formal-juridic de catre stat. Unele probleme ridica insa identificarea subiectului activ, adica a entitatii asupra careia se aplica sanctiunile contraventionale. Din acest punct de vedere, regula in materie este aceea ca subiect al raspunderii contraventionale este persoana fizica responsabila de savarsirea contraventiei. Ca atare, este pasibila de aplicarea sanctiunii contraventionale, in conditiile legii, orice persoana fizica, indiferent de cetatenie ori rezidenta. Actuala reglementare generala in materie lamureste situatia persoanei juridice ca subiect al contraventiei si stabileste cateva reguli precise in acest sens. Astfel, persoana juridica raspunde contraventional in cazurile si in conditiile prevazute de actele normative prin care se stabilesc si se sanctioneaza contraventii [art. 3    alin. (2)]; acestea intra in vigoare in termen de 30 de zile de la data publicarii sau, dupa caz, de la data aducerii lor la cunostinta publica, potrivit legii, in afara de cazul in care in cuprinsul acestora se prevede un termen mai lung. Anumite sanctiuni complementare se aplica numai persoanelor juridice (inchiderea unitatii, suspendarea activitatii etc.). In materie de mediu apar ca subiecte ale raspunderii contraventionale, alaturi de persoane fizice si persoane juridice in general, si unele circumstantiate, precum: autoritatile administratiei publice locale, proprietarii si detinatorii de terenuri cu titlu sau fara titlu, persoane fizice si juridice autorizate etc.

Cauze care inlatura raspunderea contraventionala. Potrivit art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul contraventiilor, caracterul contraventional al faptei este inlaturat in cazul legitimei aparari, starii de necesitate, constrangerii fizice sau morale, cazului fortuit, in cazul iresponsabilitatii, betiei involuntare complete, erorii de fapt, precum si infirmitatii, daca are legatura cu fapta savarsita, si starea de minoritate (copilul sub 14 ani). Pentru contraventiile savarsite de minorii care au implinit 14 ani minimul si maximul amenzii stabilite in actul normativ pentru fapta savarsita se reduc la jumatate. De asemenea, minorul care nu a implinit varsta de 16 ani nu poate fi sanctionat cu prestarea unei activitati in folosul comunitatii.

Cauzele care inlatura caracterul contraventional al faptei se constata numai de catre instantele de judecata.

"Decontraventionalizarea" opereaza si ea ca o cauza de impunitate, in sensul ca, daca printr-un act normativ fapta nu mai este considerata contraventie, ea nu se mai sanctioneaza, chiar daca a fost savarsita inainte de data intrarii in vigoare a noului act normativ, in aplicarea principiului constitutional potrivit caruia legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale sau contraventionale mai favorabile [art. 15 alin. (2) din Constitutie].

In privinta prescriptiei, aplicarea sanctiunii amenzii contraventionale se prescrie in termen de sase luni de la data savarsirii faptei; in cazul contraventiilor continue (adica in situatia in care incalcarea obligatiei legale dureaza), termenul curge de la data constatarii faptei. Executarea amenzii contraventionale se prescrie daca procesul-verbal de constatare a contraventiei nu a fost comunicat contravenientului in termen de o luna de la data aplicarii sanctiunii sau in termen de doi ani de la data aplicarii. In sfarsit, executarea sanctiunii inchisorii contraventionale se prescrie in termen de un an de la data ramanerii irevocabile a hotararii judecatoresti, daca contravenientul nu a optat pentru prestarea unei activitati in folosul comunitatii.

Procedura contraventionala. Indiferent de natura conferita (civila, administrativa, specific contraventionala), procedura contraventionala presupune ca etape constatarea contraventiei, aplicarea sanctiunii si caile de atac impotriva actelor de sanctionare a contraventiilor.

In privinta primelor doua aspecte, constatarea contraventiilor si aplicarea sanctiunii (amenzii) se fac de catre comisari si persoane imputernicite din cadrul Garzii Nationale de Mediu si Administratiei Rezervatiei Biosferei "Delta Dunarii", autoritatile administratiei publice locale si personalul imputernicit al acestora, Comisia Nationala pentru Controlul Activitatilor Nucleare, Ministerul Apararii Nationale si Ministerul Administratiei si Internelor prin personalul imputernicit, in domeniile lor de activitate, conforme atributiilor stabilite prin lege, precum si de personalul structurilor de administrare si custozii ariilor naturale protejate, numai pe teritoriul ariei naturale protejate (art. 97).

Hotararea judecatoreasca prin care s-a solutionat plangerea poate fi atacata cu recurs in termen de 15 zile de la comunicare, cu particularitatea ca motivarea acestuia nu este obligatorie, aceasta putand fi sustinuta si oral in fata instantei. Recursul suspenda executarea hotararii.

D. Raspunderea penala in materie de mediu

Criminalitatea impotriva mediului (ecologica) devine din ce in ce mai profitabila si de aceea tot mai intensa, generand anual la nivel global o cifra de afaceri estimata intre 18 si 24 miliarde de Euro, in special prin activitatile de depozitare ilegala de deseuri periculoase, trafic de substante toxice interzise si contrabanda de resurse naturale protejate. Comertul ilicit cu produse provenite de la specii rare, amenintate cu disparitia asigura cel mai inalt profit, constituind cea de-a doua piata ilegala din lume, dupa cea a drogurilor.

Globalizarea sa si beneficiile substantiale si rapide pe care le aduce, au extins criminalitatea environmentala si in Romania. Importurile ilegale de substante toxice, defrisarile masive, irationale, comercializarea produselor din specii protejate (sturioni, vanat s.a.) si numeroasele acte de poluare si deteriorare a mediului aduc profituri ilicite de milioane de Euro si produc prejudicii ecologice incomensurabile.

Asemenea fapte sunt incurajate si prin aceea ca, in marea lor majoritate, desi contrare legii si de o periculozitate sociala deosebita, raman nepedepsite. Printre cauze: o legislatie penala inadecvata domeniului si o stare cronica de ineficienta in aplicarea sa.

Utilizarea mijloacelor dreptului penal pentru protejarea mediului s-a impus greu; valorile traditional ocrotite, precum viata persoanei sau proprietatea sa erau inlocuite in acest caz cu res nullius, precum apa sau aerul, iar pagubele cuantificabile si reparabile economic, cu cele difuze, greu evaluabile in bani. Totusi, sub presiunea realitatilor juridicul s-a adaptat si in aceasta privinta, astfel ca incepand cu legea germana privind lupta contra criminalitatii de mediu din 1980, infractiunile ecologice si-au facut aparitia in registrul penal. Ele au fost multiplicate si diversificate treptat, inscrise in capitole speciale ale codurilor penale sau sistematizate in codurile mediului.

Multa vreme legislatia romaneasca (in frunte cu legile-cadru in materie, nr. 9/1973 si nr. 137/1995) a ramas tributara sistemului dependentei incriminarii ecologice de nerespectarea unor obligatii administrative (de obtinerea unei autorizatii sau stipulate de aceasta).

Tentativa promovarii mediului la rangul valorilor esentiale protejate de dreptul penal pe calea incorporarii infractiunilor environmentale in chiar Codul penal (Legea nr. 301/2004) a ramas la acest stadiu, in conditiile in care soarta acestuia este incerta; dimpotriva, proiectul noului Cod penal reexpulzeaza infractiunile de mediu in sfera legislatiei speciale.

In aceste conditii, noua reglementare-cadru, Ordonanta de urgenta nr. 195/2005, privind protectia mediului, inregistrand unele progrese, pastreaza limite majore in privinta conceptiei si a instrumentelor de protectie penala a mediului.

Inadaptarea legislatiei la particularitatile ilicitului ecologic reprezinta o cauza importanta a ineficientei luptei impotriva criminalitatii de mediu.

Particularitati ale Dreptului penal in domeniul protectiei mediului. In domeniul raspunderii pentru atingerile aduse mediului, rolul principal revine mijloacelor de tip preventiv, celor de natura civila sau administrativa, celor de drept penal, cu un preponderent caracter represiv si cu o interventie mai ales pe taramul "raului infaptuit" - jucand un rol subsidiar si fiind guvernate de principiul interventiei minime.

Totusi, contributia dreptului penal la realizarea obiectivului protectiei mediului si conservarii naturii nu poate fi ignorata, mai ales din perspectiva adaptarii sale la nevoile noilor realitati si sporirii pericolului actiunilor distructive pentru patrimoniul natural.

In planul pedepselor, nevoia unor dimensiuni noi, inedite, s-a exprimat, printre altele, prin aparitia, pe langa sanctiunile traditionale, precum amenda si inchisoarea, a altora noi, ca de exemplu formele de raspundere a persoanei juridice: inchiderea pe o anumita perioada sau definitiva a activitatilor poluante, plasarea sub supraveghere judiciara, excluderea de pe pietele publice, interdictia pentru o anumita perioada de a emite cecuri, interdictia de a face apel public la imprumuturi, interdictia de a exercita anumite activitati sociale sau profesionale, dizolvarea persoanei juridice care a deturnat scopul ori obiectul sau de activitate pentru comiterea infractiunii, afisarea si difuzarea hotararii judecatoresti de condamnare s.a. La nivel procedural au aparut expertiza tehnica ecologica, cazierul judiciar ecologic s.a. Solutia acestei situatii o reprezinta, fara indoiala, pe termen scurt constituirea unui fascicul de "infractiuni ecologice", iar treptat si pe termen mediu, formarea unui veritabil "drept penal al mediului", ca subramura a dreptului mediului. Functia sa definitorie este aceea de a proteja valorile naturale recunoscute ca importante pentru societate, incriminand fapte si aplicand sanctiuni specifice.

Regimul juridic specific aferent se constituie in mod treptat, deopotriva la nivel conceptual si in privinta mijloacelor tehnice propriu-zise de aplicare efectiva.

La nivelul dreptului pozitiv, toate legislatiile nationale incrimineaza faptele grave de poluare ca infractiuni, o atentie particulara acordandu-se raspunderii persoanelor juridice.

Raspunderea penala a indivizilor pentru fapte de poluare este prevazuta si la nivelul reglementarilor internationale.

Sanctionarea penala a nerespectarii unor obligatii administrative. Dependenta penala ecologica de Dreptul administrativ. Faptul ca exigentele protectiei mediului sunt asigurate adeseori prin utilizarea de proceduri de instrumente (avize, acorduri, autorizatii s.a.) de sorginte administrativa (devenite in legislatia romaneasca ,,acte de reglementare") face ca dispozitiile penale sa intervina spre a sanctiona nerespectarea unor obligatii esentialmente administrative (de a obtine anumite autorizatii ori de a indeplini prescriptiile acestora). In aceste cazuri, interesele ecologice nu sunt proteguite decat in mod indirect si pe cale de consecinta.

Deci, faptul de poluare nu este direct sanctionat penal, ci numai atunci cand acesta constituie, in acelasi timp, si consecinta violarii obligatiilor administrative; aceasta inseamna ca nu vatamarea environmentala in sine este pedepsita de lege, ci nerespectarea cerintelor administrative. In situatiile in care obligatiile administrative sunt respectate ori nu sunt determinate, mediului nu ii este acordata o protectie penala.

Totusi, nu se poate ignora ca asemenea exigente administrative au fost stipulate tocmai in vederea prevenirii si/sau limitarii poluarii si deteriorarii mediului, iar neindeplinirea lor creeaza un anumit pericol (abstract) pentru valorile environmentale astfel vizate. In orice caz, in asemenea situatii, dreptului penal nu-i revine decat o functie de sprijinire a indeplinirii regulilor de natura preponderent administrativa.

Privita din alt plan, problema dependentei raspunderii penale de ilicitul administrativ comporta si alte semnificatii. In aceste cazuri, autoritatile administrative sunt cele care determina, in cele din urma, caracterul represibil al anumitor fapte de poluare; ele stabilesc obligatia si conditiile de autorizare, a caror nerespectare este penalizata. Ca atare, conditiile angajarii raspunderii penale sunt, in realitate, definite nu de legiuitor, ci de autoritatile administrative de mediu.

In orice caz, o asemenea modalitate de stabilire a infractiunilor de mediu prezinta si o serie de avantaje. Ea apare astfel, in consonanta cu exigentele legalitatii din dreptul penal, conform caruia legiuitorul trebuie sa descrie comportamentul socotit infractional cu cea mai mare precizie. Or, prin definirea exacta a obligatiilor administrative respective, o asemenea cerinta este indeplinita. Apoi, o anumita dependenta administrativa este aproape indispensabila in practica, pentru ca o operatiune de penalizare a poluarii ori degradarii mediului ar fi altfel foarte imprecisa in a determina care comportamente ar trebui considerate ca ilicite in plan penal. De asemenea, formularea de obligatii administrative contribuie la concretizarea ilicitului penal; ca atare revine mai intai rolul administratiei (specializate, de mediu) de a determina in ce masura o anumita poluare este admisibila sau nu, in functie de anumite criterii tehnico-stiintifice, mai mult sau mai putin periculoasa pentru mediu, astfel incat sa se inscrie in raportul de pericol social aferent unei infractiuni. In sfarsit, o anumita dependenta administrativa poate fi justificata si prin semnificatiile principiului unitatii ordinii juridice, care ar presupune ca un comportament sa fie considerat, in anumite conditii, drept infractiune, daca este considerat ca ilicit si din punct de vedere administrativ. Astfel, abandonarea completa a tezei dependentei administrative ar putea conduce, cel putin teoretic, ca o anumita forma sau prag de poluare sa fie admise prin eliberarea unei autorizatii administrative, iar legea penala sa le considere totusi ca infractiuni, ceea ce ar crea confuzii, instabilitate si neclaritati, straine spiritului oricarei ordini juridice.

Cazul generarii unui pericol concret. O a doua situatie in care intervine incriminarea de mediu este aceea in care au loc emisii, afectari ilicite ale mediului, adica unele contrare dispozitiilor legale sau celor prevazute in actele de reglementare si care creeaza un pericol concret pentru mediu. Este vorba de o protectie directa a elementelor si factorilor ecologici, chiar daca mai persista o anumita dependenta administrativa. In acest context, nu orice poluare ori deteriorare a mediului este penalizata, ci numai cele care incalca prevederile legale (in sens larg) in vigoare pertinente. Si in acest caz admisibilitatea poluarii trebuie sa fie determinata de autoritati (in principiu, cele administrative specializate), in raport cu mai multe criterii si elemente.

Daca un act de reglementare este eliberat, emisia este justificata si nicio sanctiune penala nu mai poate fi aplicata. Chiar daca insa, in virtutea principiului unitatii ordinii juridice, existenta autorizarii ori conformarea conditiilor prevazute de aceasta constituie o cauza justificativa, judecatorul isi rezerva posibilitatea de control a legalitatii actelor de reglementare respective.

Daca acestea se dovedesc si se considera drept ilegale, atingerea adusa mediului ramane ilicita si raspunderea penala este angajata.

Un delict ecologic autonom. Evolutiile inregistrate la nivelul receptarii, asimilarii si exprimarii juridice a problemelor mediului au condus si in privinta dreptului penal la configurarea unor infractiuni autonome la regimul protectiei mediului. In acest caz, valoarea proteguita direct si exclusiv devine mediul, elementele sale constitutive si factorii de existenta (din care face parte si omul, sanatatea si bunurile sale).

Daca pericolul concret pentru mediu si om (prin intermediul mediului poluat, degradat) este demonstrat, atunci autorizarea administrativa a activitatii nu mai constituie o cauza justificativa. Asadar, eliberarea unei autorizatii nu constituie o ,,carte alba" pentru actiuni ilicite.

Astfel, protectia asigurata de dreptul penal este detasata de Dreptul administrativ, cu consecintele aferente. Desigur, in planul general al unitatii ordinii juridice nu este rupta orice legatura, mai ales ca, potrivit teoriei administrative, nicio autorizatie nu confera dreptul de a cauza o paguba tertilor.

S-a considerat ca dispozitii penale autonome privind mediul nu ar trebui sa fie introduse decat pentru a face fata atingerilor grave aduse mediului, care au consecinte dezastruoase si pentru care nu se pune problema de aprecieri si interventii divergente intre dreptul administrativ si dreptul penal.

Situatia din dreptul romanesc. Situatia regimului raspunderii penale de mediu in dreptul romanesc este marcata de o multitudine de factori de ordin istoric, conjunctural si de perspectiva integrarii Romaniei in Uniunea Europeana.

In prezent regimul juridic general al infractiunilor ecologice este confuz si, in unele privinte, chiar contradictoriu. Intr-adevar, in contextul procesului de modernizare a legislatiei penale si de armonizare a reglementarilor de mediu cu exigentele comunitare, ca o masura pozitiva Noul Cod penal (Legea nr. 301/2004) a preluat (desi nu a inspirat, pe continut) din legea-cadru sediul principal al acestei categorii de infractiuni, prevazand capitolul V intitulat "Crime si delicte contra mediului", in titlul VIII "Crime si delicte de pericol public" al Partii speciale. Asa cum rezulta din chiar denumirea capitolului, unele infractiuni de mediu au fost considerate crime, ca expresie a gradului ridicat de pericol social recunoscut astfel.

Optandu-se pentru o abordare sectoriala, au fost prevazute crime si delicte privind incalcarea regulilor privind protectia atmosferei (art. 395), incalcarea regulilor privind protectia apei (art. 396), incalcarea regulilor de gospodarire a apelor (art. 397), incalcarea regulilor privind utilizarea apei potabile (art. 398), distrugerea lucrarilor de protectie a apelor (art. 399), incalcarea regulilor privind protectia fondului forestier (art. 401), poluarea fonica (art. 402), poluarea accidentala (art. 403). Ca o particularitate, persoana juridica se sanctioneaza pentru infractiunile contra mediului. Totusi, actul normativ nu a reusit sa ofere un cadru general adecvat domeniului, sa creeze o infractiune ecologica tip, pe baza carora sa se configureze intregul edificiu penal de protectie a mediului.

In plus, amanarea, practic sine die, a intrarii in vigoare a Legii nr. 301/2004 face sa ramana la faza de tentativa, ridicarea ilicitului penal ecologic la nivelul codului penal, sediul principal al infractiunilor ecologice ramanand astfel reglementarea-cadru in materie, respectiv Ordonanta de urgenta nr. 195/2005.

Astfel, in art. 98 din actul normativ in cauza sunt prevazute 25 infractiuni tip si patru agravante, grupate, in functie de pedepsele stabilite, in patru categorii si forme agravante; in marea lor majoritate faptele stabilite sunt incriminate "daca au fost de natura sa puna in pericol viata ori sanatatea umana, animala sau vegetala". Formele agravante ale unora dintre acestea [cele prevazute la alin. (3) si (4) ale art. 98 din O.U.G. nr. 195/2005] intervin in situatia cand infractiunile au pus in pericol sanatatea sau integritatea corporala a unui numar mare de persoane, au avut vreuna din urmarile prevazute in art. 182 C.pen. ori au cauzat o paguba materiala importanta, sau in cazul cand s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane ori pagube importante economiei nationale; in aceste cazuri tentativa se pedepseste [art. 98 alin. (6)].

Sub raportul manierei de incriminare, in unele situatii persista dependenta administrativa, precum infractiunile de continuare a activitatii dupa suspendarea acordului de mediu sau autorizatiei/autorizatiei integrate de mediu [art. 98 alin. (2) pct. 6], continuarea activitatii dupa dispunerea incetarii acesteia [art. 98 alin. (4) pct. 1]; incriminarea depinde de respectarea normelor tehnice instituite [infractiunea de producere de zgomote peste limite admise, art. 98 alin. (2) pct. 4] sau de cea a restrictiilor sau interdictiilor stipulate de lege [precum cele pentru protectia apei si a atmosferei, art. 98 alin. (2) pct. 1 ori vizand vanatul si pescuitul unor specii protejate art. 98 alin. (2) pct. 5]. Se intalnesc si infractiuni ecologice propriu-zise, ca poluarea prin evacuare, cu stiinta, in apa, in atmosfera sau pe sol a unor deseuri sau substante periculoase [art. 98 alin. (2) pct. 1], arderea miristinilor, stufului, tufarisurilor si vegetatiei ierboase din ariile protejate si de pe terenurile supuse refacerii ecologice [art. 98 alin. (1) pct. 1] s.a.

Aspecte procesuale. Potrivit art. 99 alin. (1) din Ordonanta nr. 195/2005 constatarea si cercetarea infractiunilor prevazute de acest act normativ se fac din oficiu de catre organele de urmarire penala, conform competentelor legale. Ca o particularitate, in cazul descoperirii si stabilirii savarsirilor lor de catre comisarii Garzii Nationale de Mediu, Comisiei Nationale pentru Controlul Activitatilor Nucleare, jandarmi si personalul imputernicit din cadrul Ministerului Apararii Nationale, faptul se aduce de indata la cunostinta organului de urmarire penala competent potrivit legii de procedura penala [art. 99 alin. (2)].

Concluzii. Analiza textelor legale pertinente in vigoare arata ca, in raport cu obiectul lor, pot fi distinse doua categorii de infractiuni in legatura cu regimul de protectie a mediului: prima, cuprinzand incriminari specific environmentale si cea de-a doua referitoare la infractiuni generale, dar care pot privi si anumite atingeri aduse mediului. Desigur, pentru demersul nostru intereseaza mai ales primul tip de infractiuni.

Astfel, acestea pot fi, la randul lor, grupate in trei mari categorii:

- infractiuni avand ca efect distrugerea, degradarea ori provocarea de daune ecologice;

- infractiuni la regimul de exercitare a activitatilor ce prezinta un risc pentru mediu si care presupun, in consecinta, obtinerea unei autorizatii prealabile si respectarea conditiilor prevazute de aceasta;

- neexecutarea unei masuri de siguranta ori a unei sanctiuni administrative sau penale prevazute in vederea protectiei mediului.

Fara indoiala, asupra eficacitatii acestor incriminari isi pune amprenta si raportarea lor la regimul general de prevedere si sanctionare a infractiunilor.

In sistemele penale cu impartirea tripartita a infractiunilor in: contraventii, delicte, crime, infractiunile de mediu se circumscriu, cu precadere, primelor doua categorii. In Franta, de pilda, nu exista decat o crima de mediu, respectiv terorismul ecologic, definit ca "faptul de a introduce in atmosfera, pe sol, subsol sau in ape o substanta de natura a pune in pericol sanatatea omului, a animalelor ori mediul natural, atunci cand este convins in mod intentionat in relatie cu o intreprindere individuala ori colectiva, avand ca scop sa tulbure grav ordinea publica prin intimidare ori teroare" (art. 421-2 C.pen.fr.). Delictul cel mai frecvent sanctionat este acel de atingere a patrimoniului piscicol de apa dulce (prevazut de Legea privind pescuitul din 29 iunie 1984 si art. L.423-2 din Codul mediului). In Romania, Legea nr. 301/2004, care a optat pentru sistemul bipartit al infractiunilor: crime si delicte, cunoaste trei crime de mediu, forme agravante ale unor delicte, atunci cand acestea au cauzat moartea uneia sau mai multor persoane sau au adus o paguba importanta economiei nationale.

In privinta raspunderii penale, domeniul mediului s-a numarat printre primele materii care au acceptat ca subiecte active pe langa persoanele fizice si persoanele juridice, este adevarat in anumite conditii cu caracter restrictiv. Asadar, de exemplu, in Franta, dupa reforma Codului penal din 1992, persoanele morale de drept privat, precum si persoanele publice, cu exceptia statului, raspund penal pentru infractiunile comise, in contul lor, de organele sau reprezentantii acestora. Totusi, raspunderea lor nu este angajata decat in anumite conditii (circumscrisa ipotezelor in care textele incriminatoare o prevad expres, persoanele publice nu raspund decat pentru infractiunile comise in exercitarea activitatilor susceptibile de a face obiectul conventiilor de delegare a serviciului public, precum transportul in comun, distribuirea apei potabile, colectarea gunoiului s.a.) si li se aplica sanctiuni specifice (pe langa amenda, interdictia definitiva ori pentru cinci ani de a exercita anumite activitati profesionale, inchiderea definitiva ori pentru cinci ani a stabilimentelor care au servit pentru faptele incriminate, excluderea de pe pietele publice, confiscarea lucrurilor care au servit la comiterea infractiunilor si sunt produsul acestora, afisarea si difuzarea hotararilor de condamnare, dizolvarea persoanei morale ori plasarea sub supraveghere juridica, ultimele doua fiind inaplicabile persoanelor publice). La noi, art. 405 din Legea nr. 301/2004 a prevazut "persoana juridica se sanctioneaza pentru infractiunile prevazute in prezentul capitol" ("Crime si delicte contra mediului"); raspund penal, in cazurile prevazute de lege, pentru infractiunile savarsite in numele sau in interesul persoanelor juridice, de catre organele sau reprezentantii acesteia, persoanele juridice, cu exceptia statului, a autoritatilor publice si a institutiilor publice; ca pedeapsa principala se aplica amenda, iar ca pedepse complementare: dizolvarea persoanei juridice, suspendarea activitatii sau a uneia dintre activitatile sale pe o durata de la un an la trei ani; interzicerea de a participa la procedurile de achizitii publice, pe o durata de la unu la cinci ani; interzicerea accesului la unele resurse financiare, pe o durata de la un an la cinci ani; afisarea hotararii de condamnare sau difuzarea ei in Monitorul Oficial al Romaniei, prin presa ori mijloace de comunicare audiovizuala.

Constituirea de parte civila In dreptul francez constituirea de parte civila, care cere in mod normal dovedirea unui prejudiciu direct si personal, a fost facilitata, prin Legea din 2 februarie 1995, pentru asociatiile agregate de protectia mediului; acestea pot sa exercite in cadrul procesului (civil sau penal) drepturile recunoscute partii civile in ceea ce priveste faptele care aduc un prejudiciu direct ori indirect intereselor colective pe care le apara si care constituie o incalcare a dispozitiilor environmentale si de urbanism.

Acest drept este recunoscut, de asemenea, asociatiilor inregistrate legal, dupa cel putin 5 ani de activitate, al caror statut vizeaza apararea intereselor protejate de legislatia privind apa si instalatiile clasate, in ceea ce priveste infractiunile in aceste domenii. In practica indemnizatiile acordate sunt modice, chiar simbolice, in privinta daunelor ecologice, cuantumul lor fiind mai ridicat daca asociatiile respective isi asuma sarcina de aducere a mediului afectat in starea anterioara.

La randul lor, persoanele juridice de drept public pot si ele sa se constituie parte civila, atunci cand prejudiciul ecologic afecteaza patrimoniul lor, au intervenit material si financiar pentru a atenua pagubele create de un incident sau accident cauzat de o instalatie clasata, pentru eliminarea deseurilor ori pentru a asigura calitatea, circulatia ori conservarea apelor.