REALIZAREA (APLICAREA) DREPTULUI

REALIZAREA (APLICAREA) DREPTULUI

1. Notiunea de "realizare" si "aplicare" a dreptului (a normelor juridice)

Dreptul, ca ansamblu de norme juridice, este destinat sa reglementeze comportamente si relatii socio-umane concrete si, de aceea, el trebuie sa fie transpus in practica desfasurarii acestor relatii si comportamente. Procesul complex de transpunere in practica a prevederilor normelor juridice poarta denumirea de "realizare" sau "aplicare" a dreptului.

Aceste doua notiuni, de "realizare" si "aplicare", desi exprima in esenta acelasi proces, nu sunt totusi sinonime, sfera lor de cuprindere fiind diferita. Astfel, notiunea de "realizare" exprima acceptiunea larga a procesului de transpunere in practica a normelor juridice, cuprinzand si continutul notiunii de "aplicare".

Notiunea de "realizare" a dreptului implica doua cai sau aspecte ale infaptuirii ei:

a) Transpunerea in practica a normelor juridice prin respectarea de buna-voie a prevederilor acestora de catre subiectii sociali - persoane fizice si/sau juridice, publice sau private, organe de stat, organizatii sau organisme nestatale etc. Normele juridice sunt respectate asadar fara interventia sau prezenta nemijlocita a organelor competente ale statului.

Aceasta cale de realizare a dreptului este pe de o parte expresia nivelului de constiinta juridica a membrilor societatii iar pe de alta parte este expresia nivelului calitativ al dreptului insusi, adica al concordantei normelor acestuia cu cerintele, interesele si valorile membrilor societatii respective. De aceea, gradul de realizare a dreptului pe calea respectarii de buna-voie a normelor juridice trebuie inteles ca fiind determinat de un ansamblu de factori si conditii complexe de ordin subiectiv, obiectiv, istoric, economic, politic, cultural, psihologic, educational etc.

Respectarea de buna-voie a normelor juridice constituie principala si cea mai relevanta cale de realizare a dreptului intr-o societate democratica, civilizata.

b) Cea de-a doua cale de realizare a dreptului o constituie transpunerea normelor juridice in practica vietii sociale prin interventia, intr-o forma sau alta, a organelor statului in acest proces.

Aceasta cale a primit si denumirea de "aplicare" a dreptului, exprimand acceptiunea sau sensul restrans al notiunii de "realizare". Ea apare ca o activitate specializata a aparatului de stat, desfasurata in limitele unor competente stabilite de lege, adica al unor drepturi, obligatii, proceduri, forme si mijloace de interventie menite sa asigure respectarea normelor de drept. Activitatea de "aplicare" este corolarul functiei puterii de stat de a legifera in viata sociala, legiferarea fara aplicarea normelor elaborate fiind un non-sens.

Cu toate ca in literatura juridica notiunea de "aplicare" a dreptului a fost controversata - existand autori care au sustinut ca ea poate fi inteleasa sub doua forme: ca aplicare normativa si respectiv ca aplicare individuala - forma de aplicare individuala este acceptiunea propriu-zisa a notiunii de "aplicare" a dreptului. Ea consta intr-un ansamblu de proceduri, mijloace, metode, faze etc. prin care organele de stat competente transpun normele la situatii concrete, individuale, adica aplica prevederile normei la un caz dat.

Acest ansamblu de proceduri, metode, mijloace etc. de transpunere in practica concreta, individuala a normelor de drept mai poarta si denumirea generica de "act" sau "acte" de aplicare. Actul de aplicare individuala are principala caracteristica de a determina intotdeauna nasterea, modificare sau stingerea unui raport juridic concret.

Trebuie facuta mentiunea ca intre actele "normative" si actele de "aplicare" a dreptului exista atat asemanari, cat si deosebiri.

Elementele care ilustreaza asemanarea sunt urmatoarele:

- ambele forme constau in acte cu caracter juridic emanand de la organele competente ale statului;

- ambele urmaresc realizarea aceluiasi scop: infaptuirea legalitatii in viata sociala;

- ambele au ca temei juridic ordinea constitutionala.

Deosebirile constau, in principal, in urmatoarele:

- in timp ce actul normativ are un anumit grad de generalitate, actul de aplicare individuala este prin excelenta un act concret ce vizeaza o situatie data, determinand intotdeauna nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic concret;

- in timp ce actele normative produc efecte in timp intre momentul intrarii si cel al iesirii lor din vigoare, actele de aplicare individuala isi produc efectele odata cu momentul in care au fost transpuse in practica sub diverse forme: comunicare, instiintare, pronuntare, luarea masurii sau a sanctiunii respective etc.;

- o alta deosebire vizeaza conditiile formal-juridice si procedurile cerute pentru valabilitatea lor (de exemplu, sunt diferite conditiile si procedurile necesare intocmirii si adoptarii unei legi si respectiv pronuntarii unei sentinte judecatoresti);

- deosebiri exista si in privinta principiilor si formelor cailor de atac sau de contestare a acestor categorii de acte (spre exemplu, actele normative pot fi modificate sau anulate de regula numai de catre organul emitent sau, in anumite situatii, de catre organele ierarhice, in timp ce actele de aplicare individuala pot fi atacate, modificate sau anulate pe cai cum ar fi apelul, recursul, plangerea, adresate de regula organelor ierarhic superioare);

- actele de aplicare individuala se subordoneaza actelor normative si impreuna se subordoneaza ordinii constituitionale.

2. Fazele de aplicare ale dreptului (ale normelor juridice)

Aplicarea individuala a dreptului este prin continutul si finalitatea ei un proces complex, dar unitar, in cadrul caruia pot fi delimitate urmatoarele faze interdependente:

a) Stabilirea starii de fapt - este operatiunea juridica initiala prin care se realizeaza culegerea, consemnarea si retinerea faptelor, conditiilor si imprejurarilor relevante pentru cunoasterea situatiei sau cauzei la care se impune aplicarea dreptului. Prin stabilirea starii de fapt trebuie sa se ajunga la concordanta dintre faptele aparente, considerate prin ipoteza ca adevarate, si realitatea obiectiva a desfasurarii lor. Realizarea acestei concordante conduce spre ceea ce in limbaj juridic se cheama "adevar obiectiv".

Pentru stabilirea unei corecte stari de fapt organul de aplicare trebuie sa se detaseze de componenta subiectiva a evaluarilor si sa retina realitatea obiectiva a respectivei stari de fapt. De masura obiectivitatii stabilirii starii de fapt depinde in mod decisiv corecta aplicare a normei, de unde si importanta deosebita a acestei faze.

b) Stabilirea elementelor juridice - este operatiunea juridica ce porneste de la stabilirea starii de fapt si consta in identificarea grupajului de norme juridice in care s-ar incadra acea stare de fapt (aceasta faza presupune cel putin urmatoarele demersuri de cunoastere: stabilirea faptului daca normele identificate sunt sau nu in vigoare, daca se aplica in spatiu sau asupra persoanei respective, daca sunt sau nu in concordanta cu actele normative superioare in domeniu etc.).

Aceasta faza implica prin logica lucrurilor si operatiunea de "interpretare" a normelor juridice respective.

c) Elaborarea solutiei sau dispozitiei de aplicare

Este faza in care se finalizeaza aplicarea individuala propriu-zisa. Ea implica la randul ei doua etape:

- incadrarea juridica a faptei, adica individualizarea normelor (articolelor) in care se incadreaza in mod efectiv starea de fapt respectiva;

- cea de-a doua etapa a acestei faze consta in elaborarea solutiei prin stabilirea dispozitiei de aplicare a prevederile normei in care a fost incadrata starea de fapt.

Nu in ultimul rand, trebuie facuta mentiunea ca dispozitia de aplicare poate avea doua intelesuri: dispozitie in sensul ca prin solutia stabilita se indica actiunea, inactiunea, conduita, dreptul sau obligatia care trebuie urmate sau respectate in conformitate cu prevederile normei aplicate sau dispozitie in sensul de sanctiune si modalitatea concreta de executare a acesteia.

Toate fazele la care am facut anterior referire trebuie intelese ca fiind conexe, unitare si relativ succesive in derularea lor.