REZERVA SUCCESORALA IN VECHIUL DREPT ROMANESC

REZERVA SUCCESORALA IN VECHIUL DREPT ROMANESC

In vechiul drept romanesc, mostenirea reprezinta punctul de interferenta a doua institutii fundamentale ale societatii: proprietatea si familia. In acest context, este usor de inteles ca oranduirea feudala a fost sistematic ostila libertatii fundamentale. Intr-o societate in care puterea politica si cea economica erau in mod decisiv influentate de proprietatea pamantului, pastrarea mosiilor mostenite in familia de origine era o imperioasa necesitate.

Legiuirile scrise mentin sistemul consacrat de obiceiul pamantului, retinand principiul conform caruia, oricine poate dispune dupa cum doreste de bunurile sale, cu retinerea unei parti din patrimoniul succesoral in favoarea copiilor si parintilor sai.

O prima reglementare existenta in vechiul drept romanesc privind impartirea si transmiterea succesiunii se regaseste in Pravila de la Govora din anul 1630, in care se mentioneaza: "Parintii feciorilor lor intr-un chip sa le imparta dintre stransoarea lor, nu unul sa-l mai iubeasca, iar pe altul sa-l mai urasca"[1]. Pravila lui Matei Basarab din 1652 consfinteste institutia rezervei succesorale potrivit solutiilor din dreptul bizantin, stabilind valoarea cotelor legitimei descendentilor la 1/3 din averea defunctului (daca erau mai multi de patru copii), respectiv la 1/2 din mostenirea parintelui lor (cand numarul urmasilor in linie dreapta era mai mare decat patru) .

Pravilniceasca Condica a lui Alexandru Ipsilanti din 1780 a acordat un intreg capitol materiei succesorale, cuprinzand prevederi referitoare la legitima parte si la sanctiunea aplicabila in caz de nerespectare a cuantumului acesteia (dreptul de a cere anularea diatei). Astfel, potrivit art. 2 din Condicele lui Ipsilanti, parintii si copiii sunt indrituiti sa primeasca "din averea mortului a treia parte, cand, mortul nu le va lasa prin diata aceasta parte de mostenire ce fireste li se cuvine"[3].

Legiuirea lui Caragea a consacrat regula potrivit careia ascendentii si descendentii celui decedat au drepturi egale in ceea ce priveste rezerva ereditara. In ipoteza in care exista un singur mostenitor, acesta era indreptatit a primi 1/2 din succesiune, daca erau doi erezi rezervatari, acestia dobandeau 2/3, iar in cazul in care numarul succesorilor era mai mare de trei, cota lor era de 3/4 din masa succesorala[4].

Codul lui Calimach continea dispozitii ample cu privire la institutia rezervei succesorale, guvernata de norme imperative, instituind ex novo in dreptul romanesc o distinctie intre legitima copiilor si cea a ascendentilor privilegiati, in sensul ca cea dintai avea o marime variabila, functie de numarul descendentilor ce vin efectiv la mostenire, in timp ce partea indisponibila cuvenita parintilor era fixa[5]. Astfel, art. 968 C. civ. Calimach prevede ca "legitima cuvenita fiilor, de vor fi pana la patru este a treia, iara de vor mai multi este de 1/2 din curata avere a parintilor, adica o a treia parte sau jumatate din cate li s-ar fi cuvenit fara testament".

In dreptul cutumiar roman, succesiunea se deschidea la moartea titularului patrimoniului in favoarea descendentilor, care isi imparteau bunurile per capita, iar daca unul dintre ei decedase anterior lui de cuius si lasase urmasi, mostenirea se impartea pe tulpini si apoi pe capete. In principiu, nu se facea deosebire de sex, dar in unele regiuni, regula egalitatii sexelor s-a aplicat concomitent cu privilegiul masculinitatii. Daca defunctul lasa in urma sa copii din mai multe casatorii, succesiunea se impartea intre toti copiii sai, iar cei infiati se bucurau de toate drepturile descendentilor legitimi. Dreptul cutumiar recunostea copiilor naturali dreptul la mostenirea mamei, insa refuza uneori acest drept la mostenirea tatalui natural. Sotul supravietuitor nu era considerat mostenitor legal de dreptul cutumiar decat daca din casatoria lor rezultasera copii; in caz contrar se obisnuia ca sotii "sa se infrateasca" sau sa-si faca testament reciproc .