Responsabilitatea penala

Responsabilitatea penala

A. Consideratii generale

Orice abuz in domeniul comunicarii, fie prin reglementare si aplicare execisiva, fie prin nereglementare sau neaplicare a legii, are consecinte deosebite in domeniul comunicarii. Nu poate exista libertatea comunicarii, fara responsabilitatea juridica a tuturor celor care sub o forma sau alta o incalca.

Principalele institutii juridice ale responsabilitatii penale, ce prezinta importanta si buna desfasurare a comunicarii, sunt infractiunea, precum si cauzele care inlatura raspunderea penala ori caracterul penal al faptei.

Raspunderea penala intervine numai in cazul savarsirii unei infractiuni sau altfel zis, infractiunea este singurul temei al raspunderii penale. Potrivit legii, este infractiune numai fapta prevazuta de legea penala, care prezinta pericol social si este savarsita cu vinovatie.

Prin urmare, pentru ca o fapta sa constituie infractiune trebuie sa intruneasca cumulativ trei trasaturi:

1. sa fie prevazuta de legea penala ca infractiune. Adica in legea penala sa se prevada cele 4 elemente constitutive ale unei infractiuni, respectiv subiect, latura subiectiva, obiect si latura obiectiva;
2. fapta sa prezinte un pericol social ridicat recunoscut de legea penala ca necesar pentru calificarea acesteia ca infractiune;
3. fapta sa fie savarsita cu vinovatie.

Vinovatia exista cand fapta care prezinta pericol social este savarsita cu intentie sau din culpa.

Fapta constand intr-o actiune savarsita din culpa constituie infractiune numai atunci cand in lege se prevede in mod expres aceasta.

Fapta constand intr-o inactiune constituie infractiune fie ca este savarsita cu intentie, fie din culpa, afara de cazul cand legea sanctioneaza numai savarsirea ei cu intentie. In cazul existentei vinovatiei este evident ca gradul de vinovatie depinde de forma acesteia definita de legiuitor: intentia directa, intentia indirecta, culpa cu previziune si culpa din neglijenta.

B. Elementele constitutive ale infractiunii

Pentru ca o fapta prevazuta de legea penala sa constituie infractiune trebuie sa intruneasca cele patru elemente constitutive prevazute de legea penala pentru fiecare infractiune. Nu toate faptele prevazute de legea penala si savarsite de una sau mai multe persoane indeplinesc elementele constitutive ale unei infractiuni. Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, savarsita in conditii de legitima aparare, stare de necesitate, caz fortuit, eroare de fapt.

1. Subiectul infractiunii

Un prim element constitutiv al infractiunii este subiectul, respectiv persoana care trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

sa aiba responsabilitate penala la data savarsirii faptei si data tragerii la raspundere penala. Nu au responsabilitate penala minorii sub 14 ani, minorii intre 14 si 16 ani cand nu au discernamantul faptelor lor, orice persoana declarata in mod legal iresponsabila care din cauza alienatiei mintale sau din alte cauze nu este stapan pe faptele sale;

sa aiba anumite calificari cand legea o cere, spre exemplu in cazul infractiunii de ultraj, subiectul pasiv trebuie sa aiba calitatea de functionar public, care exercita o functie de autoritate;

sa fie persoana fizica.

2. Latura subiectiva a infractiunii

Latura subiectiva consta dintr-un complex de stari de constinta specifice care preced si insotesc actele exterioare (actiunea si inactiunea) si care sunt dirijate in vederea producerii anumitor urmari periculoase, sau chiar daca nu sunt dirijate intr-o asemenea directie produc totusi asfel de urmari, datorita usurintei sau neglijentei infractorului. Ea are ca subelement principal vinovatia, iar ca subelemente secundare mobilul si scopul.

Pentru a exista vinovatie trebuie sa se constate responsabilitatea (discernamantul) faptuitorului. Numai o persoana responsabila poate fi vinovata.

Formele vinovatiei sunt intentia si culpa.

Fapta este savirsita cu intentie cand infractorul prevede rezultatul actiunii (inactiunii) sale si urmareste (doreste) sau accepta posibilitatea producerii lui prin savarsirea actiunii sau a inactiuni.

Culpa constituie a doua forma a vinovatiei, mai usoara ca grad decat intentia. Infractiunea este savarsita din culpa cand infractorul prevede posibilitatea procedurii urmarilor actiunii (inactiunii) sale, pe care nu le accepta, ori desi nu le prevede, trebuia si putea sa le prevada.

3. Obiectul infractiunii

Obiectul infractiunii il formeaza relatiile sociale ocrotite prin normele dreptului penal. Actiunea (inactiunea) omului ca sa fie considerata periculoasa pentru societate trebuie sa vateme sau sa se incerce vatamarea uneia din valorile ocrotite prin normele dreptului penal.

Obiectul infractiunii sta la baza determinarii, in principal, a speciei si gradului de pericol legal al infractiunii deoarece cata vreme obiectul unei grupe de infractiuni sau a unei anumite infractiuni este mai important, gradul ei de pericol este, de asemenea, mai ridicat.

4. Latura obiectiva a infractiunii

Latura obiectiva a infractiunii se realizeaza prin manifestarea exterioara a omului - actiune sau inactiune - care atinge, lezeaza valorile (obiectul juridic) ocrotite prin legea penala, atingere care poate consta intr-o anumita schimbare in realitatea obiectiva, denumita urmare infractionala.

5. Raportul de cauzalitate

In dreptul penal raportul de cauzalitate se stabileste intre actiunea (inactiunea) omului prevazuta de legea penala, care constituie cauza si urmarea periculoasa, ca efect al acestei actiuni (inactiuni). Urmarea consta in schimbarea care se produce in realitatea obiectiva si are caracter periculos.

Legea penala stabileste norme de conduita in concordanta cu interesele societatii sau ale persoanelor carora membrii ei li se pot conforma. Raspunderea penala va interveni numai daca s-a savarsit o infractiune, iar fapta pentru a fi considerata infractiune trebuie sa intruneasca cele trei trasaturi generale prezentate mai sus. In acelasi timp, trebuie sa se constate daca nu exista vreo cauza legala datorita careia lipseste vreuna din aceste trasaturi si ca urmare fapta nu este infractiune.

Cauzele care fac ca fapta sa nu fie infractiune trebuie sa existe tot timpul savarsirii acesteia.

Aceste cauze au caracter personal, deoarece sunt luate in considerare numai fata de persoana cu privire la care se constata, si constau in stari, situatii sau imprejurari prevazute in partea generala a codului penal: legitima aparare, starea de necesitate, constrangerea fizica si morala, cazul fortuit, iresponsabilitatea, betia completa fortuita, minoritatea faptuitorului care a comis fapta fara discernamant (pana la 16 ani neimpliniti), eroarea de fapt esentiala.

Pe langa aceste cauze, exista si cauze posterioare comiterii infractiunii, datorate unor realitati sociale si de politica penala privind aplicarea si executarea sanctiunilor care inlatura raspunderea penala. Aceste cauze sunt amnistia, gratierea, prescriptia, lipsa plangerii prealabile, impacarea partilor si retragerea plangerii prealabile. Aceste cauze sunt generale, deoarece privesc, in principiu, orice infractiune. Unele au efect numai in baza dispozitiilor din codul penal, pe cand altele presupun si interventia organelor supreme ale puterii de stat in anumite cazuri.

C. Infractiunile ce pot fi savarsite in cadrul comunicarii

Nu exista o libertate totala sau absoluta de exprimare. Aceasta inseamna ca exista cazuri in care libertatea de exprimare poate fi restransa, in mod legitim si justificat. Acest lucru se intampla de cele mai multe ori atunci cand sunt puse in balanta doua drepturi care, in principiu, se bucura de aceeasi protectie. De exemplu, libertatea de exprimare pe de o parte, iar pe de alta parte dreptul la viata privata sau protectia sigurantei nationale sau protectia tinerilor etc.

Este important de subliniat, asa cum Curtea Europeana a Drepturilor Omului a facut-o in nenumarate decizii, ca libertatea de exprimare "acopera nu numai informatiile si ideile primite favorabil sau cu indiferenta, ori considerate inofensive, dar si pe acelea care ofenseaza, socheaza sau deranjeaza. Acestea sunt cerintele pluralismului, tolerantei si spiritului deschis, fara de care nu exista societate democratica".

Dar, in acelasi timp, trebuie sa intelegem ca atunci cand o persoana alege sa isi exercite un drept trebuie sa isi asume raspunderea pentru faptele sale.

Tragerea la raspundere care poate interveni in cazul exercitarii in mod gresit a dreptului la libera exprimare este sanctionarea pentru insulta sau calomnie si plata unor despagubiri pentru prejudiciul astfel cauzat.

Diferenta dintre insulta si calomnie este foarte importanta:

1. Insulta are in vedere afirmatii care, in realitate, sunt aprecieri despre cineva, deci judecati de valoare (idei, pareri, opinii) care, in mod normal, nu pot fi dovedite ca adevarate sau false. In tarile europene, ca si in alte tari democratice, insulta nu este pedepsita penal. In Romania, in prezent, insulta inca mai este considerata infractiune si pedepsita penal, insa proiectul viitorului Cod penal nu mai considera insulta o infractiune, ea urmand sa fie sanctionata doar la nivel civil, prin acordarea de despagubiri, daca e cazul.
2. Spre deosebire de insulta, calomnia se refera la fapte savarsite de o persoana (actiuni sau inactiuni condamnabile) despre care acela care calomniaza pretinde ca s-ar fi intamplat si care pot fi dovedite. De exemplu atunci cand se spune in presa despre un politician ca este incompetent sau lipsit de scrupule, aceasta inseamna o apreciere privind valoarea sau comportamentul respectivului politician, deci ar fi vorba de insulte, neputandu-se dovedi daca este sau nu asa, fiind strict evaluari pe care cineva le face acelui politician. Pe de alta parte, atunci cand se spune despre un demnitar sau un functionar public ca ar fi furat din anumite fonduri publice ne-am afla in fata unei afirmatii privind o fapta concreta savarsita de acea persoana, deci in fata unei calomnii, in aceasta situatie existand si posibilitatea de a dovedi adevarul acestor afirmatii.

Este important sa subliniem ceea ce Curtea Europeana a decis in aceasta privinta:

Este necesar a distinge cu atentie intre fapte si judecati de valoare. Existenta faptelor poate fi dovedita, in timp ce adevarul judecatilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit. In cazul judecatilor de valoare, proba veritatii este imposibila, iar cererea administrarii ei afecteaza continutul libertatii de opinie, care este unul din elementele fundamentale ale dreptului garantat de articolul 10 al Conventiei.