Subiectii actiunii penale

Sectiunea I. Subiectii procesuali

Actiunea penala facilitand aducerea in fata organelor judiciare a conflictului de drept penai, face necesara chemarea in fata acestor organe a subiectilor raportului juridic penal, inculpatul si victima, precum si alte persoane a caror participare la procesul penal poate servi la rezolvarea cauzei penale. Intre toti acesti subiecti se nasc o serie de relatii de ordin procesual care dau nastere la diferite raporturi procesual penale.

Raportul procesual penal este acel raport juridic ce se stabileste in cadrul procesului penal intre diferiti subiecti procesuali care indeplinesc atributii in desfasurarea procesului penal .

In cadrul procesului penal pot exista mai multe asemenea raporturi procesuale. Ele se deosebesc unele de altele prin persoanele intre care apar asemenea relatii, prin importanta si continutul acestora, prin durata si functiunea lor. Astfel, unele sunt raporturi procesuale principale fiind determinate de conflictul de drept penal care face obiectul cauzei penale. Cand procesul penal are ca obiect mai multe conflicte de drept penal vor exista tot atatea raporturi procesual penale principale, fiecare dintre ele privite, atat sub aspectul laturii penale, cat si a laturii civile a cauzei. Altele sunt secundare si iau nastere intre organele judiciare si persoanele care contribuie sau ar putea contribui la aflarea adevarului. Ele au caracter derivat fata de raporturile procesuale principale, intrucat sunt intotdeauna subordonate acestora. In desfasurarea procesului penal pot sa se nasca si unele raporturi procesuale accesorii ca urmare a luarii, de catre organele judiciare, a masurilor procesuale cu caracter preventiv sau asigurator.

Cand actiunea civila a persoanei vatamate este alaturata actiunii penale, in procesul penal vor aparea raporturi procesuale principale si secundare, dar care privesc latura civila a procesului penal. Ele sunt raporturi civile si au caracter de raporturi procesuale principale ori secundare cu functii autonome fata de cele ale laturii penale .

Si raportul procesual penal are un continut, anumiti subiecti, o functiune si o durata care il fac sa se deosebeasca de alte raporturi juridice. Totodata, prin acesti factori, raportul juridic procesual se deosebeste atat de procesul penal, al carui obiect il formeaza fapta prevazuta de legea penala, cat si de actiunea penala, al carei obiect este tragerea la raspundere penala. Toate elementele acestui raport juridic sunt insa influentate sau determinate, din punctul de vedere al reglementarii lor, de promovarea actiunii penale si de exercitarea acestei actiuni de-a lungul desfasurarii procesului penal.

Nasterea raportului juridic procesual penal principal este determinata de folosirea in rem a actiunii penale. Durata si continutul sau sunt influentate de succesiunea actelor de exercitare a actiunii penale si se stinge o data cu solutionarea definitiva a cauzei.

Continutul raportului juridic procesual penal principal este format din totalitatea relatiilor juridice ce se nasc intre subiectii acestuia, relatii din care decurg drepturi, facultati, prerogative si indatoriri, obligatii ce se realizeaza prin acte procesuale multiple si in formele prevazute de lege, in mod progresiv, pana la rezolvarea definitiva a cauzei. Aceste facultati, prerogative si indatoriri sunt variate si se amplifica sau se simplifica in raport cu calitatea si pozitia procesuala a fiecarui subiect al raportului procesual penal, cu faza procesuala in care se ivesc si se dezvolta.

Unele din aceste relatii au caracter obligatoriu iar altele sunt facultative (propunerea unei probe, renuntarea la un drept etc). Toate aceste relatii procesuale fac parte din continutul aceluiasi raport procesual penal unic; de exemplu, relatia procesuala dintre organul de cercetare penala si invinuit sau inculpat nu formeaza un raport procesual penal distinct, ci ea constituie o consecinta a raportului procesual penal principal, o componenta a sa. Asadar, raportul procesual penal este unic, dar complex .

Durata sa se plaseaza intre momentul folosirii in rem a actiunii penale si solutionarea definitiva a cauzei. Relatiile procesuale ce au loc in cadrul procesului penal dupa nasterea raportului procesual decurg din calitatea si situatia subiectilor procesuali intre care se nasc.

Procesul penal este cadru juridic general de realizare a activitatii procesuale. El cuprinde toate actele procesuale si procedurale ce se infaptuiesc, de la pornirea procesului penal si pana la terminarea sa, in vederea realizarii obiectului actiunii penale, tragerea la raspundere penala a celor care au incalcat norma penala. Aceasta activitate se desfasoara prin actele efectuate de diferitii subiecti procesuali in baza drepturilor si obligatiilor pe care le au potrivit calitatii si situatiei lor in procesul penal, intre subiectii procesuali se nasc anumite relatii, anumite legaturi, ei venind in anumite contacte procesuale, care nu sunt altceva decat componente ale raportului juridic procesual. Aceste relatii se formeaza si isi indeplinesc rolul in cadrul procesului penal, ca urmare a punerii in miscare si a exercitarii actiunii penale.

Prin folosirea in personam a actiunii penale, procesul penal se amplifica si cu privire la persoana infractorului, se definitiveaza raportul procesual principal. Intre regulile privitoare la institutia actiunii penale si cele referitoare la raportul procesual penal si la procesul penal exista o legatura stransa; ele se interconditioneaza reciproc. Astfel, procesul penal nu poate depasi faza de urmarire penala fara folosirea in personam si fara exercitarea actiunii penale, dupa cum nu poate fi exercitata aceasta actiune in afara procesului penal.

Prin activitatile efectuate in baza drepturilor si obligatiilor ce decurg din promovarea, exercitarea si solutionarea actiunii penale, se naste si se modifica raportul procesual penal, ca expresie juridica a relatiilor ce au loc intre diferitii subiecti ai procesului penal, relatii ce apar pe parcursul procesului penal, de la pornirea acestuia si pana la solutionarea definitiva a cauzei penale.

Nasterea, modificarea si stingerea raportului procesual penal, ca de altfel si desfasurarea procesului penal, isi gasesc reglementarea in dispozitiile din Codul de procedura penala privitoare la promovarea si exercitarea actiunii penale si la solutionarea cauzelor penale. Procesul penal este cadrul juridic general, comun, de realizare a obiectivului urmarit prin folosirea actiunii penale.

Pe parcursul acestui proces iau nastere, se modifica sau se sting relatii care formeaza continutul diferitelor raporturi procesual penale. Tragerea la raspundere penala a persoanelor care au savarsit infractiuni nu poate fi indeplinita decat in formele si in conditiile prevazute de lege, adica pe cale procesuala, in cadrul procesului penal. Drept urmare, actiunea penala nu poate fi exercitata in afara procesului penal si pe cale de consecinta si raporturile procesual penale se formeaza tot in cadrul procesului penal. Procesul penal poate fi pornit independent de promovarea actiunii penale, dupa cum el poate continua si dupa solutionarea cauzei penale si, respectiv, stingerea raportului procesual penai. Actiunea penala nu poate fi insa pusa in miscare inainte de inceperea procesului penal, iar exercitarea acesteia nu poate continua dupa ce procesul penal a luat sfarsit (art. 9 alin. 3 C. proc. pen.).

Procesul penal poate continua insa si dupa epuizarea actiunii penale, pentru solutionarea actiunii civile, sau pentru rezolvarea unor incidente privind punerea in executare a hotararilor judecatoresti. Exista o suprapunere intre momentul pornirii procesului penal, cel al folosirii in rem a actiunii penale si cel al nasterii raportului procesual penal principal . Poate exista aceasta coincidenta si in cazul folosirii in personam a actiunii penale, dar numai pentru unele din infractiunile supuse procedurii plangerii prealabile (cele prevazute in art. 279 alin. 2 lit. a C. proc. pen.). Suprapunerea acestor momente nu este exclusa nici in cazul altor infractiuni, dar numai daca folosirea actiunii se face deodata si in rem si in personam.

Pentru realizarea, in sens procesual, a obiectului actiunii penale, tragerea la raspundere penala a persoanelor care au savarsit infractiuni, este necesara efectuarea unor acte procesuale ce implica interventia anumitor organe si persoane, in anumite forme si dupa reguli bine determinate.

Actiunea penala, ca orice alta actiune in justitie, are mai multi factori (termeni) fara de care nu se poate ajunge la realizarea scopului sau, aplicarea sanctiunilor de drept penal. Intre acesti factori sunt si subiectii actiunii penale. Acestia sunt: titularul interesului ocrotit de norma de incriminare si destinatarul acestei norme intre care s-a nascut un conflict si deci un raport de drept penal, ca urmare a savarsirii infractiunii, primul avand dreptul de a folosi actiunea penala pentru rezolvarea lui.

Ca atare, actiunea penala priveste anumite persoane si nu se refera la un conflict impersonal, intrucat nici conflictul de drept penal nu este impersonal. Dar, in timp ce in cadrul conflictului de drept penal persoana care a savarsit fapta prevazuta de legea penala poate sa ramana neidentificata, actiunea penala nu poate fi folosita in personam daca faptuitorul nu este cunoscut.

Sectiunea a II-a. Subiectii activi si subiectii pasivi ai actiunii penale

Subiectii actiunii penale nu se confunda insa cu cei ai procesului penal. Cadrul subiectilor procesului penal este mai cuprinzator. Procesul penal, ca activitate complexa si dinamica, nu poate fi conceputa fara participarea unor organe si persoane care sa infaptuiasca actele procesuale si procedurale necesare rezolvarii juste a raportului juridic penal, adus in fata organelor judiciare prin intermediul actiunii penale.

Subiect al procesului penal poate fi orice organ sau persoana care ia parte la indeplinirea vreunui act procesual sau la justa solutionare a cauzei. Astfel, ca organe, pot avea calitatea de subiecti procesuali organele de cercetare penala, procurorul si instantele judecatoresti, indiferent de gradul si competenta lor . Ca persoane, la activitatea procesuala, pot participa - in calitate de subiecti - invinuiti sau inculpati, persoane vatamate, persoane daunate, persoane responsabile civilmente, martori, experti, interpreti, aparatori, numiti din oficiu sau alesi, reprezentanti si mandatari.

Toate aceste organe si persoane devin subiectii unor indatoriri si drepturi prevazute de lege pentru calitatile ce le pot primi in cadrul procesului penal. in calitatea lor generica de subiecti ai procesului penal, ei se grupeaza in raport de functiunile si pozitiile ce le au pe parcursul acestui proces. Asa se face ca unii dintre ei pot fi in acelasi timp subiecti ai raportului procesual penal nascut, ca urmare a punerii in miscare a actiunii penale, cat si subiecti ai actiunii penale sau civile.

Asemenea pozitii complexe in cadrul procesului penal au inculpatul, partea vatamata, partea civila si procurorul. Inculpatul are calitatea generica de subiect procesual si, dupa cum se va vedea, calitatea de subiect principal, atat in cadrul raportului procesual penal, cat si a celui secundar de drept civil, precum si subiect pasiv al actiunilor penala si civila, cand aceasta din urma se exercita impreuna cu cea penala, in cadrul procesului penal. Partea vatamata are si ea calitatea generica de subiect procesual, de subiect principal in cadrul raportului procesual penal si uneori si de subiect activ secundar al actiunii penale.

Partea civila are aceleasi calitati procesuale ca si partea vatamata, insa este subiect principal in cadrul raportului procesual civil secundar, alaturat celui penal, in situatiile in care, in cadrul aceluiasi proces penal, se exercita si o actiune civila. In ce-l priveste pe procuror, el participa in procesul penal, fie in calitate de organ care efectueaza urmarirea penala pentru anumite infractiuni, fie ca organ care exercita supravegherea asupra actelor de urmarire penala si de judecata pentru a fi efectuate in conformitate cu prevederile legii.

Ca subiect procesual, procurorul, avand atributia de a pune in miscare si de a exercita actiunea penala, devine subiect activ al acesteia. Asadar, subiectii actiunii penale, ca subiecti procesuali, reprezinta un cadru mai restrans, in sensul ca se refera la titularul acesteia, statul, care o exercita prin procuror, ca reprezentant calificat al sau, persoana vatamata, ca substituit procesual special, si la persoanele impotriva carora este indreptata (autori, coautori, instigatori si complici). Facultatile lor procesuale sunt in legatura directa cu actiunea penala pe care o exercita sau in cadrul careia sunt chemati sa raspunda pentru faptele comise.

Categoriile de subiecti procesuali sunt alcatuite, fie dupa functiile ce le indeplinesc in cadrul procesului penal, fie dupa intinderea activitatilor la care participa etc. Astfel, in cadrul subiectilor procesuali se face distinctie intre subiectii oficiali si subiectii particulari. Subiectii oficiali sunt acele persoane care fac parte din organele judiciare penale si care indeplinesc atributii in desfasurarea procesului penal (persoane care efectueaza cercetarea penala, procurori, judecatori).

Subiectii particulari sunt acele persoane care participa la desfasurarea procesului penal in roluri si pozitii diferite. Grupul subiectilor particulari se subdivide in subiecti particulari principali si subiecti particulari secundari. in grupul subiectilor particulari principali intra subiectii raportului de confict, deci pe plan procesual ei apar ca subiecti ai raportului procesual penal principal, avand calitatea de parti ale cauzei penale. Grupul subiectilor particulari secundari este mai numeros, fiind format din persoanele chemate in mod ocazional in cadrul procesului penal pentru indeplinirea anumitor sarcini (martori, experti, interpreti, aparatori, diferiti reprezentanti). Raporturile procesuale in care apar ca subiecti sunt secundare fata de raportul procesual penal principal.

Subiectii particulari principali sunt cei mai importanti. Ei nu pot lipsi in nici un proces penal, fiind in acelasi timp subiectii cauzei penale, in calitate de parti. Partile sunt subiectii procesuali interesati, care pot efectua acte procesuale. In cadrul laturii penale a procesului penal sunt parti: statul, partea vatamata si inculpatul, iar in cadrul celei civile, partea civila, inculpatul si partea responsabila civilmente.

Subiectii actiunii penale nu se identifica nici cu partile ce pot exista in cadrul procesului penal. Titularul actiunii penale este statul. Punand in miscare actiunea penala, acesta devine subiect procesual penal principal, parte in procesul penal. Statul, ca persoana juridica, isi exercita insa drepturile sale prin reprezentanti calificati (procurori ) si uneori si prin substituiti procesuali speciali. Procurorul, avand atributia functionala de a pune in miscare actiunea penala si de a o exercita, devine subiect al actiunii

penale.

Acesti subiecti calificati, iar uneori si substituitii procesuali speciali, sunt considerati ca fiind subiectii activi ai actiunii penale, putand sa o foloseasca pentru valorificarea dreptului statului de a-l trage la raspundere pe cel ce a savarsit fapta prevazuta de legea penala. Ei au obligatia, uneori facultatea, dar intotdeauna initiativa, promovarii si exercitarii actiunii penale pentru reintegrarea ordinii sociale tulburate.

Persoanele impotriva carora se indreapta actiunea penala, sunt cele care au savarsit fapta penala, in calitate de autori, instigatori sau complici. Fiind chemati sa raspunda de consecintele faptelor lor, ei sunt considerati, ca fiind subiectii pasivi ai actiunii penale. Acestia nu pot promova si nici exercita actiunea penala, dar pot folosi contraactiunea in cadrul careia, prin facultatile procesuale pe care le au, pot contribui la propulsarea procesului penal ce se desfasoara ca urmare a unei actiuni penale promovate.

Atat subiectii activi, cat si subiectii pasivi ai actiunii penale participa la desfasurarea procesului penal prin acte ce se inlantuie distinct in cadrul procesului penal, ca urmare a actiunii si a contraactiunii pe care le exercita. Confruntarea dintre ele dinamizeaza procesul penal catre aflarea adevarului si justa solutionare a cauzei.

Pluralitatea de subiecti activi sau pasivi ai actiunii penale nu trebuie confundata cu pluralitatea de inculpati ori de parti vatamate provenita din intrunirea in acelasi proces a mai multor infractiuni conexe. in acest caz sunt atatea actiuni penale, cu subiectii lor activi si pasivi, cate infractiuni conexe sunt. Se poate intampla ca in oricare din infractiunile conexe sa existe pentru fiecare actiune cate un subiect activ si pasiv, dupa cum pot exista unul sau mai multi subiecti activi si unul sau mai multi subiecti pasivi.

Asadar, pluralitatea de subiecti nu se raporteaza la procesul penal, ci la actiunea sau actiunile penale intrunite in cadrul aceluiasi proces penal. Asa, de exemplu, in cazul infractiunii continuate, va exista pluralitate de subiecti pasivi chiar daca unii dintre participanti au cooperat numai la unul sau la unele din actele acelei infractiuni. Fiind cazul unei unitati infractionale, tragerea la raspundere penala a tuturor participantilor se realizeaza in baza aceleiasi actiuni penale.

O situatie deosebita o prezinta procurorul. Acesta nefiind titular al actiunii penale, ci numai un reprezentant calificat al statului, cu pozitie de subiect procesual, si cum in cursul aceluiasi proces penal reprezentantii se pot succeda, fiecare din ei va fi un subiect activ unic al actiunii penale. Deci, nu va exista o pluralitate de subiecti activi ai actiunii penale, intrucat titularul ramane acelasi (statul, societatea). Se va putea spune ca exista pluralitate de subiecti activi in situatiile in care sunt mai multe parti vatamate care exercita deodata aceeasi actiune penala.

Solidaritatea, pe planul dreptului procesual, decurge din caracterul indivizibil al actiunii penale. Ea se refera la faptul ca acele situatii obiective, constatate sau realizate de catre unul din subiectii activi sau pasivi ai actiunii penale, profita sau dauneaza si celorlalti care fac parte din aceeasi categorie (subiecti activi sau subiecti pasivi). Astfel, probele administrate sau propuse de una din partile vatamate, in legatura cu existenta infractiunii, profita si celorlalte parti vatamate care apar in calitate de subiecti activi in cadrul aceleiasi actiuni penale.

Solidaritatea poate fi activa ori pasiva in raport de faptul daca constatarile sau actele realizate profita sau dauneaza subiectilor actiunii penale. Solidaritatea, fie ea activa sau pasiva, nu impieteaza cu nimic asupra raspunderii penale si nici asupra individualizarii pedepsei. Mai bine spus, solidaritatea se armonizeaza perfect cu raspunderea penala si individualizarea pedepsei pe planul dreptului penal material1 si cu realizarea acestei raspunderi in cadrul procesului penal, prin intermediul actiunii penale.

Efectele solidaritatii in dreptul procesual pot fi in legatura cu punerea in miscare si exercitarea actiunii penale, competenta sub toate aspectele sale, extinderea actiunii penale si a procesului penal, solutionarea cauzei si folosirea cailor de atac. Asa, de exemplu, daca fapta comisa a fost amnistiata, actiunea penala nu mai poate fi pusa in miscare sau exercitata de nici unul din subiectii sai activi.

Solutia ce urmeaza a fi data cauzei difera dupa cum procesul penal se afla in faza de urmarire penala sau in faza de judecata. Totodata, actiunea penala nu poate fi indreptata impotriva nici unui participant (care altfel ar fi aparut ca subiect pasiv al actiunii penale in cazul in care aceasta ar fi fost pusa in miscare si exercitata), amnistia fiind o cauza reala care inlatura raspunderea penala pentru fapta comisa, indiferent de calitatile personale ale faptuitorilor.

Statul, ca instrument principal al constructiei sociale, asigura infaptuirea suveranitatii de stat prin conducerea nemijlocita a societatii. Infaptuind puterea de stat, statul ridica la rang de lege vointa poporului, investind-o in acest mod cu obligativitatea juridica generala . Garantand respectarea legilor prin forta sa coercitiva, statul stabileste sanctiunile necesare pentru cazul cand ar fi incalcate, precum si organele care sa aplice aceste sanctiuni. Statul, in baza suveranitatii sale, stabileste sfera faptelor antisociale, incriminandu-le, precum si limitele de aplicare a legilor edictate in raport cu spatiul, cu timpul si cu gradul de pericol social al faptelor comise.

Statul este subiectul pasiv general al oricarei infractiuni, intrucat prin comiterea oricareia dintre ele se aduce atingere relatiilor sociale ocrotite prin normele de drept incalcate. in aceasta calitate statul are dreptul de a cere tragerea la raspundere penala a celor care au savarsit infractiuni. Statul isi exercita acest drept prin organul sau specializat - parchetul. Procurorul este acela care din oficiu pune in miscare si exercita actiunea penala, in numele statului. in felul acesta statul devine din subiect pasiv al infractiunii, subiect activ al actiunii penale. Acesta este principiul dominant consacrat in multe din legislatiile moderne, cat si in lucrarile de drept procesual penal.

Parchetul , ca organ specializat al statului de drept, indeplineste un complex de sarcini. Prin atributiile pe care le are, parchetul trebuie sa contribuie la apararea proprietatii de stat si personale, la apararea drepturilor si libertatilor cetatenesti, la educarea cetatenilor in spiritul respectarii legilor si a regulilor de convietuire sociala, la prevenirea infractiunilor, la asigurarea legalitatii in activitatea tuturor organelor si organizatiilor de stat si publice, a functionarilor si a tuturor cetatenilor in general. Acestea sunt sarcinile generale ce privesc activitatea parchetului ca organ si care se realizeaza pe diferite planuri ale vietii sociale.

Parchetul desfasoara insa o parte a activitatii sale in cadrul procesului penal. Atributiile sale, in acest sens, conjugate cu cele ale celorlalte organe judiciare, trebuie sa aiba ca finalitate realizarea scopului procesului penal. Ca subiect procesual oficial, procurorul efectueaza urmarirea penala in cauzele date de lege in competenta sa1 si indeplineste atributii ca organ de supraveghere.

Ca reprezentant calificat al statului, procurorul are atributia functionala de a pune in miscare si de a exercita actiunea penala. In acest fel el devine subiect activ al actiunii penale in exercitiul careia sustine invinuirea persoanei trase la raspundere penala. Procurorul este titularul principal al functiei de invinuire in procesul nostru penal. El dispune de multiple facultati procesuale pentru indeplinirea ei. Potrivit Codului de procedura penala, procurorul are dreptul de a pune in miscare actiunea penala, de a o exercita, in care scop indeplineste toate actele procesuale necesare, de la pornirea procesului penal si pana la solutionarea definitiva a cauzei penale.

Prin punerea in miscare si exercitarea actiunii penale, procurorul face ca procesul penal, atunci cand sunt indeplinite conditiile prevazute de lege, sa continue, sa treaca dintr-o faza procesuala in alta. In indeplinirea functiei de invinuire, atributiile procurorului, desi sunt in principiu aceleasi pe intreg parcursul procesului penal, se realizeaza prin acte diferite, in raport de fiecare faza a procesului penal.

In cazul unor infractiuni, persoana vatamata poate suferi prin fapta comisa, o vatamare fizica, morala sau materiala, in astfel de situatii, persoana vatamata are posibilitatea sa participe la desfasurarea procesului penal al carui obiect il formeaza raportul de conflict prin care i s-a produs vatamarea. Cand foloseste aceasta posibilitate si declara ca doreste sa participe la procesul penal, ea dobandeste calitatea de parte vatamata, de subiect procesual activ, putand sa faca cereri, sa solicite exceptii sau sa puna concluzii cu privire la latura penala a procesului penal. in felul acesta, partea vatamata, ca subiect activ secundar al actiunii penale, alaturi de procuror, realizeaza atributele functiei de invinuire.

Creand conditiile pentru punerea in miscare a actiunii penale, prin introducerea plangerii prealabile, face sa se nasca raportul juridic procesual penal, raport in cadrul caruia apar ca subiecti partea vatamata si inculpatul.

In sistemul Codului penal si al Codului de procedura penala in vigoare, partea vatamata are drepturi depline in ce priveste introducerea ori retragerea plangerii sau impacarea cu invinuitul ori inculpatul, in cazurile in care legea conditioneaza punerea in miscare si exercitarea actiunii penale de existenta unei plangeri prealabile (art. 131 alin. 1-4 C. pen., art. 279-286 si 479 C. proc. pen.) .

Dispunerea poate imbraca forme deosebite dupa cum se refera la renuntarea la insusi dreptul la actiune, renuntarea la exercitiul actiunii, prin retragerea plangerii, iertarea celor vinovati sau impacarea cu acestia. Sunt insa si situatii cand, desi sunt comise aceleasi infractiuni pentru care legea conditioneaza punerea in miscare a actiunii penale de existenta unei plangeri prealabile, nu se deroga totusi de la regula oficialitatii. Este cazul situatiilor in care nu este necesara o plangere prealabila daca cel vatamat este o persoana lipsita de capacitate ori cu capacitate de exercitiu restransa, actiunea penala putand fi pusa in miscare si din oficiu (art. 131 alin. 1-3 C. pen.).

Persoana vatamata prin infractiune poate avea in procesul penal, atat calitatea de parte vatamata, cat si calitatea de parte civila, daca actiunea civila se exercita deodata cu cea penala (art. 15 alin. 3 C. proc. pen.). De asemenea, persoana vatamata poate fi ascultata in calitate de martor, daca nu participa in cauza nici ca parte civila si nici ca parte vatamata .

Partea vatamata, in exercitarea atributiilor sale, are un complex de facultati procesuale. Ele se realizeaza procesual diferit dupa cum partea vatamata este numai subiect procesual activ sau are si calitatea de substituit procesual special. In unele cazuri, persoana vatamata, ca substituit procesual, are initiativa declansarii procesului penal prin introducerea plangerii prealabile. in asemenea situatii, partea vatamata poate efectua unele acte procesuale in exercitiul actiunii puse in miscare la plangerea sa prealabila.

Realizarea justitiei penale, ca activitate statala, trebuie sa se faca de catre organele judiciare, in formele si dupa normele statului de drept. Procedand altfel, inseamna ca formele de organizare ale societatii civile sunt indepartate de la aceasta activitate. Dimpotriva, participarea lor creste tot mai mult, dar ea priveste mai ales prevenirea comiterii de infractiuni, dezvaluirea faptelor antisociale, sprijinirea organelor judiciare pentru infaptuirea justitiei, luarea unor masuri de influentare obsteasca etc.

Potrivit legislatiei noastre penale si procesual penale in vigoare, subiectii activi ai actiunii penale sunt procurorul si, in unele situatii, persoana vatamata. Instanta judecatoreasca, indiferent de gradul sau, indeplineste atributiile functiei de solutionare, de rezolvare a cauzei penale cu care a fost sesizata si s-a investit. Conceptia care predomina in legislatiile moderne, organizarea si sistematizarea procesului penal, are in vedere functiile ce se exercita in activitatea procesuala. in majoritatea reglementarilor legislative predomina sistemul potrivit caruia in desfasurarea procesului penal functiile procesuale sunt indeplinite de organe distincte; exercitarea functiei de invinuire este, de regula, incredintata procurorului si uneori partii vatamate; indeplinirea functiei de aparare revine in mod firesc inculpatului si aparatorului sau, iar efectuarea functiei de solutionare a cauzei este data in sarcina instantei de judecata.

Pentru aceasta, instantele penale indeplinesc multiple atributii, precum si sarcina de a exercita, in mod riguros, acel rol activ pe care organele judiciare trebuie sa-l aiba in tot cursul desfasurarii procesului penal. Desi instanta nici nu invinuieste si nici nu apara in cauza pe care o solutioneaza, potrivit legii este obligata sa aiba rol activ si sa asigure aflarea adevarului in cauza pe care o judeca. In baza acestei obligatii, instanta trebuie sa depuna toate diligentele pentru stabilirea cat mai exacta a imprejurarilor in care s-a comis fapta, sa se edifice pe deplin asupra personalitatii inculpatului.

In acest scop ea administreaza toate probele, indiferent ca vin in apararea sau in invinuirea inculpatului. S-ar parea ca procedand asa, instanta isi aroga atributii ale celorlalte functii. Este numai o aparenta. In calitate de conducator al procesului, instanta trebuie sa dispuna pe cat posibil de toate datele, faptele si imprejurarile legate de infractiune si inculpat, pentru a pronunta o solutie temeinica si legala. Ele pot proveni de la inculpat, de la celelalte parti, de la procuror sau aparator, fie ca au fost stranse si verificate de organul de urmarire penala, fie ca sunt prezentate direct instantei de judecata.

Activitatea de judecata a instantei se margineste la fapta si la persoana aratate in actul de sesizare, iar in caz de extindere a procesului penal si la fapta si persoana la care s-a dispus extinderea (art. 317 C. proc. pen.). Depasirea acestor limite este admisa tocmai in ideea unei juste solutionari a cauzei. Ea revine de regula procurorului, intrucat el este subiectul activ al actiunii penale.

Exista situatii in care legiuitorul a derogat de la acest principiu si a transmis instantei dreptul de a promova si exercita actiunea penala; astfel, este cazul extinderii actiunii penale cand pe parcursul judecatii se descopera ca inculpatul a savarsit si alte acte materiale care intra in continutul aceleiasi infractiuni pentru care a fost trimis in judecata.

De asemenea, este si cazul in care, pe parcursul judecatii, se descopera in sarcina inculpatului date cu privire la savarsirea unei alte fapte prevazute de legea penala, in legatura cu infractiunea pentru care este trimis in judecata si procurorul nu participa la judecata (art. 336 alin. 2 C. proc. pen.). In aceasta situatie instanta, din oficiu, extinde procesul penal si procedeaza fie la judecarea cauzei, fie la trimiterea ei la procuror (art. 336 alin. 2, raportat la art. 336 alin. 1 lit. a. si b C. proc. pen.).

Extinzand procesul penal la noua fapta, pentru a proceda la judecarea ei, trebuie ca mai intai sa puna in miscare actiunea penala si apoi sa se autosesizeze. Instanta are si alternativa trimiterii cauzei la procuror, potrivit cu dispozitiile art. 336 alin. 2 C. proc. pen.

Numai persoanele fizice pot deveni subiecti pasivi ai actiunii penale. Faptele antisociale nu sunt altceva decat actiuni sau inactiuni ale oamenilor, neconvenabile societatii. Dar nu orice fapta antisociala este considerata si infractiune, ci numai cele care prezinta un grad de pericol mai mare, cand sunt comise cu vinovatie si daca sunt prevazute de legea penala (art. 17 C. pen.).

Asemenea fapte nu pot fi considerate infractiuni daca sunt comise de oameni lipsiti de deplinatatea sau maturitatea facultatilor mintale (art. 48, art. 49 alin. 1 si art. 50 C. pen.), fiindca acestia nu-si pot da seama de natura faptei pe care o comit. Fapta infractionala, fiind un act de constiinta si de vointa, nu poate fi comisa decat de persoane fizice responsabile si care au actionat cu vinovatie. Asadar, faptele comise de iresponsabili sau de animale nu au caracter de fapte penale, aceasta chiar daca fapta comisa este socialmente periculoasa si deosebit de grava, fiindca ea nu este urmarea unei actiuni constiente.

Infractiunea poate fi rezultatul actiunii sau inactiunii unui singur infractor sau rezultatul cooperarii mai multor infractori. Unele infractiuni, prin natura lor, nu pot fi comise decat de doua sau mai multe persoane (adulter, incest etc), altele sunt rezultatul unui acord intre doua sau mai multe persoane.

Contributia participantilor la savarsirea infractiunii poate fi diferita. Unii realizeaza in mod nemijlocit activitatea fizica, materiala (coautorii), altii determina cu intentie pe alte persoane sa comita fapta (instigatorii) si in fine, altii ajuta in orice mod la savarsirea ei (complicii). Ajutorul acestora din urma poate sa fie in legatura cu actele de executare sau cu cele de determinare la comiterea acelei fapte.

Participantii la savarsirea unei astfel de fapte, indiferent de calitatea in care participa (autor, coautor, instigator, complice), devin subiecti activi ai ei. Fiind cazul savarsirii unei singure fapte, infractiunea in unitatea ei obiectiva isi pastreaza acest caracter unitar, indivizibil si pe planul dreptului procesual, cu ocazia tragerii la raspundere penala. Indiferent de numarul participantilor, va exista un singur drept la actiune penala. Indivizibilitatii infractiunii ii corespunde procesual o indivizibilitate a actiunii penale. Nu exista atatea infractiuni cati participanti sunt, ci o singura infractiune si, in consecinta, o singura actiune penala indreptata impotriva tuturor participantilor. Acestia devin din subiecti activi ai infractiunii, subiecti pasivi ai actiunii penale.

De regula, actiunea penala are un singur subiect activ, statul, dar el o pune in miscare si o exercita prin reprezentantul sau calificat. Avand atributul de a pune in miscare si de a exercita actiunea penala, in calitate de reprezentant al statului, el devine subiectul activ al acesteia. Astfel, oricare persoana vatamata poate introduce plangere prealabila facand posibila punerea in miscare si exercitarea actiunii penale, independent de vointa celorlalte persoane.

Tragerea la raspundere penala se produce pentru toti faptuitorii, chiar daca plangerea prealabila a fost facuta sau se mentine de o singura persoana vatamata (indivizibilitatea activa). De asemenea, tragerea la raspundere penala, si deci actiunea penala, priveste pe toti participantii la comiterea infractiunii, chiar daca plangerea prealabila s-a facut sau se mentine cu privire numai la unul dintre ei (indivizibilitatea pasiva).

Actiunea penala poate fi indreptata impotriva unui singur faptuitor sau a mai multora, dupa cum infractiunea a fost savarsita de un singur infractor sau de o pluralitate de infractori. Structural, atat actiunea penala cu subiect pasiv unic, cat si actiunea penala cu pluralitate de subiecti pasivi au aceiasi factori (temei, obiect, subiecti, aptitudine functionala) si se folosesc dupa aceleasi reguli procesuale. Ele prezinta insa unele particularitati ce le diferentiaza.

Actiunea penala cu subiect pasiv unic nu prezinta desigur complexitatea unei actiuni penale cu pluralitate de subiecti pasivi. Organul de urmarire penala, de indata ce a luat cunostinta ca a fost savarsita o infractiune, porneste procesul penal, deci incepe urmarirea penala, ca efect al folosirii in rem a actiunii penale. Cand cercetarea penala, inceputa in temeiul actiunii penale folosite cu privire la fapta, a avut ca rezultat aflarea faptuitorului, aceasta persoana, fata de care se efectueaza urmarirea penala, se numeste invinuit, respectiv, subiect al activitatii procesuale (art. 229 C. proc. pen.).

Din momentul in care se cunoaste cine a savarsit fapta penala si sunt suficiente temeiuri ca acea persoana sa fie trasa la raspundere penala (art. 234 C. proc. pen.) actiunea penala se pune in miscare (editio actionis) de catre procuror (art. 235 C. proc. pen.) sau instanta de judecata (art. 279 alin. 2 lit. a, art. 280 alin. 2 si art. 336 alin. 2 C. proc. pen.). O data cu punerea in miscare a actiunii penale (folosirea in personam) faptuitorul devine inculpat in cauza penala respectiva (art. 23 C. proc. pen.).

Dupa acest moment situatia invinuitului de pana atunci se agraveaza, el devine parte in procesul penal, respectiv, devine subiect principal al raportului procesual penal. in aceasta noua calitate drepturile si obligatiile sale se amplifica, iar calitatea ramane aceeasi pana la rezolvarea actiunii penale de catre instanta de judecata. Inculpatul, ca subiect procesual principal, esential si necesar al raportului procesual penal, poate fi, totodata, subiect principal si in cadrul raportului procesual civil, daca actiunea civila este alaturata celei penale si se solutioneaza deodata in cadrul procesului penal .

In calitatea sa de parte in proces, de subiect principal al raportului procesual, inculpatul este tras la raspundere penala pentru infractiunea comisa si, eventual, la raspundere civila pentru pagubele produse prin infractiune. El este obligat a se supune masurilor procesuale de coercitiune, a raspunde tuturor chemarilor adresate de catre organele judiciare.

In cazul actiunii penale cu subiect pasiv unic, acesta trebuie sa fie determinat la punerea in miscare a actiunii, in timp ce in cazul actiunii penale cu pluralitate de subiecti pasivi este suficient sa fie determinat unul din faptuitori pentru a putea fi pusa in miscare. Determinarea celorlalti participanti ramane sa fie efectuata pe parcursul urmaririi penale si uneori chiar in faza de judecata. Aceasta se poate face pe calea extinderii cercetarii penale sau a procesului penal si asupra acestora (art. 238 si 337 C. proc. pen.).

Actiunea penala cu pluralitate de subiecti pasivi prezinta si alte particularitati in ce priveste punerea in miscare actiunii penale, precum si in legatura cu regulile de competenta (fie materiala, dar mai ales personala), cu indivizibilitatea activa sau pasiva in desfasurarea procesului penal, cu stingerea si solutionarea actiunii penale, cu solidaritatea raspunderii pentru prejudiciile materiale produse prin infractiune, cat si cu cheltuielile judiciare.

In ce priveste punerea in miscare a actiunii penale se observa unitatea actiunii penale pe planul dreptului penal material si unitatea sau pluralitatea pe planul dreptului procesual. Unitatii materiale a actiunii penale ii poate corespunde o unitate sau o pluralitate de actiuni in sens procesual. Regula este ca participantii sunt urmariti si judecati in fata acelorasi organe judiciare[13]. Se poate intampla ca unul din faptuitori sa posede o calitate speciala (militar, judecator, parlamentar, procuror etc), fapt ce atrage competenta de urmarire si de judecata a unui anumit organ judiciar pentru intreaga cauza. Se poate ca pe langa competenta personala sa se iveasca si probleme de competenta materiala, in sensul ca sunt mai multe fapte comise, fie in situatia de indivizibilitate sau conexitate si disjungerea nu este posibila, caz in care se aplica regulile de competenta de la conexitate si indivizibilitate (art. 35 C. proc. pen.).

De asemenea, daca este comisa o infractiune pentru care se cere o plangere prealabila pentru punerea in miscare a actiunii penale, introducerea acesteia se refera la toti faptuitorii, intrucat efectele sale privesc fapta si nu numarul de faptuitori. Si aici este suficient sa fie determinat unul sau mai multi faptuitori pentru ca actiunea penala sa fie considerata valabil pusa in miscare fata de toti participantii.

In ce priveste solutionarea actiunii se pot ivi o multitudine de probleme referitoare mai ales la circumstantele reale si personale. Primele privesc fapta, si deci au efect asupra tuturor participantilor, celelalte opereaza in legatura cu fiecare participant in parte. De aici si solutii diferite pentru subiectii pasivi ai actiunii penale.

O circumstanta care agraveaza fapta, fie ca este cazul unei conditii de timp, loc, modalitate de comitere, imprejurari sau urmarile produse, se rasfrange asupra tuturor participantilor. Din contra, o cauza care inlatura caracterul penal al faptei, privitoare la iresponsabilitate sau minoritate, este operanta numai fata de subiectul pasiv care se afla intr-o atare situatie.

In cazul plangerii prealabile se poate intampla sa fie retrasa plangerea de catre partea vatamata, aceasta retragere profita tuturor subiectilor pasivi; partea vatamata poate sa se impace au unul sau cu o parte din subiectii pasivi ai actiunii penale, iar cu ceilalti nu. In ce priveste raspunderea civila, potrivit principiului solidaritatii, aceasta se rezolva avandu-se in vedere dispozitiile Codului de procedura penala (art. 14-21) cu privire la exercitarea actiunii civile in cadrul procesului penal , iar in ce priveste suportarea cheltuielilor judiciare, sunt aplicabile dispozitiile art. 189-193 C. proc. pen.