Jus rerum

1. Bunurile.

In comentariile II si III ale Institutiunilor sale, Gaius desfasoara teoria juridica a bunurilor. "Res" in semantica latina, este echivalent cu "bona". In sens general, intre acesti doi termeni nu exista nici o deosebire, dar din punct de vedere juridic, sfera notiunii de bun este inclusa in cea a notiunii de lucru, conform principiului ca "orice bun poate fi un lucru, dar nu orice lucru poate fi un bun."

Privind bunurile ca o subdiviziune a lucrurilor, romanii clasificau lucrurile si nu bunurile, pornind de la ideea justa ca diviziunea lucrurilor cuprinde si pe aceea a bunurilor. ¹

2. Patrimoniul.

In dreptul modern, prin patrimoniu se intelege totalitatea drepturilor, datoriilor si sarcinilor unei persoane, care sunt susceptibile de o valoare pecuniara. Asadar, in cuprinsul patrimoniului intra, pe de o parte , drepturile, iar pe de alta parte, sarcinile si datoriile care grevau fie bunurile, fie drepturile unei persoane. Pe cale de consecinta, patrimoniul are urmatoarele caractere juridice:

reprezinta o universalitate juridica, ce cuprinde totalitatea drepturilor si obligatiilor cu valoare economica pe care le are o persoana la un moment dat.

Orice persoana are in mod necesar un patrimoniu.

Fiecare persoana nu are decat un singur patrimoniu. Toate bunurile unei persoane fac parte din acelasi patrimoniu, chiar daca ar avea regimuri juridice proprii.

In dreptul roman, la inceput prin patrimoniu se intelegea totalitatea lucrurilor corporale. Astfel, termenul "familia", care desemna la inceput grupul de sclavi, a fost utilizat mai tarziu pentru a indica ansamblul lucrurilor mancipi.

"Pecunia", care se referea la inceput la vitele mici, a numit apoi toate lucrurile nec mancipi. Succesiunea culeasa in baza legii se numea hereditas, iar cea deferita de pretor se numea bona. Ambii termeni defineau un ansamblu de bunuri, de drepturi si datorii.

In epoca clasica a aparut si termenul de patrimonium, cu un sens apropiat de cel modern. In epoca lui Justinian, patrimoniul era desemnat prin cuvantul substantia.

Determinarea si configurarea patrimoniului a fost realizata de juristii romani, prin clasificarea, sistematizarea si structurarea bunurilor cunoscute, in functie de diverse criterii, care privesc, deci, o materie distincta, aceea a diviziunii lucrurilor.¹

3. Diviziunea lucrurilor.

Diviziunea fundamentala pentru romani era aceea in functie de criteriul patrimonial (summa divisio). Potrivit acestui criteriu, exista lucruri in patrimonio, adica lucruri care fac, ori pot face parte din patrimoniul nostru si lucruri extra patrimonium adica lucrurile care nu pot fi insusite, nu sunt susceptibile de apropriere privata.

Res in patrimonio sunt lucrurile care pot fi insusite de particulari. Ele se impart in res privatae, adica cele care se gasesc in prezent in averea cuiva si res nullius, adica lucrurile care, desi sunt susceptibile de apropriere privata nu se afla in stapanirea nimanui (sunt pierdute sau abandonate).

Res extra patrimonium sunt lucrurile nimanui. Aceste res nullius se impart in doua mari categorii: res nullius divini juris (lucrurile nimanui indicate de dreptul divin) si res nullius humani juris lucrurile nimanui, indicate de dreptul laic).

Res nullius divini juris se impart in 3 categorii:

1. res sacrae - sunt lucrurile consacrate zeilor, adica templele, altarele, statuile.

2. res sanctae - sunt lucrurile considerate sacrosante, cum ar fi portile, zidurile cetatii si pietrele de hotar.

3. res religiosae - sunt bunurile consacrate cultului mortilor, cum ar fi mormintele sau stelele funerare.

Res nullius humani juris - cuprind tot 3 categorii:

1. res communes - sunt lucruri care apartin tuturor prin natura lor ( aerul sau apa marii)

2. res publicae - sunt lucrurile care apartin statului roman (sclavii publici sau cladirile publice).

3. res universitatum- sunt lucrurile care apartin cetatii si sunt destinate uzului public (teatrele, stadioanele, arenele, circul)

Dincolo de aceasta clasificare generala, de cea mai mare importanta pentru dreptul privat sunt asa numitele res privatae, adica lucrurile care se afla in patrimoniul unei persoane. Lucrurile patrimoniale- res privatae- se impart la randul lor dupa mai multe criterii:

1.criteriul importantei lucrurilor in cadrul patrimoniului.

In functie de acest criteriu, bunurile se impart in mancipi si nec mancipi.

Bunurile mancipi sunt cele mai importante bunuri pentru cetateanul roman. Din ele fac parte: suprafetele de teren, casa de locuit, sclavii, animalele domestice. Aceste bunuri se puteau dobandi doar prin mijloace formaliste, cum ar fi: mancipatiunea si cesiunea in fata magistratului.

Res nec manicipi - erau la epoca veche bunurile mai putin importante pentru romani :banii, animalele salbatice si toate bunurile incorporale, cu exceptia servitutilor prediale rustice.

2.criteriul naturii bunurilor asociat intentiei partilor dintr-un raport juridic.

Dupa acest criteriu, bunurile se impart in lucruri de specie si lucruri de gen.

Bunurile de specie sunt individualizate prin natura, substanta sau forma lor, fiind realitati unice, pe cand bunurile de gen sunt neindividualizate prin trasaturi particulare.

3.criteriul corporalitatii bunurilor.

Dupa acest criteriu lucrurile erau divizate in res corporales (bunuri corporale, tangibile, palpabile) si incorporales (incorporale, abstracte), cum ar fi drepturile de creanta.

4.criteriul muvabilitatii.

In functie de acest criteriu, bunurile se impart in res moventes (bunuri mobile , apte de a se deplasa prin propria lor energie sau printr-o energie exterioara) si bunurile imobile, nemiscatoarele, care cuprind terenurile, constructiile si accesoriile lor.

5.criteriul consumptibilitatii.

Dupa acest criteriu, res privatae au fost divizate in bunuri consumptibile, care se consuma la prima intrebuintare si bunuri neconsumptibile, care presupun o existenta indelungata.

6.criteriul fungibilitatii bunurilor.

Raportat la acest criteriu, bunurile au fost divizate in bunuri fungibile si nefungibile. Bunurile din prima categorie se pot schimba intre ele, pe cand cele nefungibile nu sunt intersanjabile, fiind unicate, perfect individualizate.

7.criteriul accesorialitatii bunurilor.

Dupa acest criteriu, avem bunuri principale, ce au o existenta de sine statatoare si bunuri accesorii, care servesc doar la punerea in valoare a lucrurilor principale, a caror soarta juridica o urmeaza.

2. Proprietas

Legile romane nu definesc proprietatea, ci stabilesc continutul celui mai important drept real, sub forma celor trei prerogative esentiale: "jus utendi, fruendi et abutendi re sua". Aceste atribute raman si astazi cele mai fericite formule in efortul infatisarii cat mai exacte a continutului unei institutii extrem de generoasa in semnificatii.

Jus utendi este dreptul de a uza, de a intrebuinta, de a folosi bunul.

Jus fruendi nu inseamna numai perceperea fructelor, pentru ca ne referim aici nu doar la cele pe care lucrul le produce in mod natural, ci si la cele produse prin interventia omului.

Limba latina se dovedeste a fi mai exacta si in ceea ce priveste jus abutendi, romanii intelegand prin aceasta formula, pana la urma tot ceea ce nu era epuizat de celelalte prerogative, a trage folos dintr-un lucru (ab utere), a se folosi, in principiu, de toate aptitudinile economice ale unui bun, dar mai cu seama, de posibilitatea de a incheia orice act juridic referitor la bun.

Este deci, un drept deplin, exclusiv si ne apropiem astfel, de definitia data proprietatii de codul nostru civil in art. 480: "Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura si dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, insa in limitele determinate de lege".

Stim de la un mare jurist, ca orice definitie pe taramul dreptului civil este periculoasa, cu atat mai mult una privitoare la cel mai important drept real, in masura in care "a castiga ceva cand nu ai nimic este problema existentei".

Intrebarile puse juristilor, sunt, de aceea, vitale: cum poate fi aparata si conservata proprietatea? Cum poate fi transmisa legitim? Care sunt regulile care ne indreptatesc sa o obtinem si de ce suntem in drept sa o pastram?

Definitia de la care pornim nu face decat sa adune toate tendintele contradictorii vadite in interogatiile prezentate.

Proprietatea este, deci, un drept si indica un raport de stapanire surprins atat de profund la Roma, "plena in re potestas", proprietate deplina existenta atunci cand prerogativele esentiale apartin la una si aceeasi persoana.

Fondul acestui drept nu poate fi suprimat, de aceea el a fost considerat intotdeauna ca etern, el poate fi transmis dar nu piere, este perpetuu.

De aceea, legea zice ca proprietatea este absoluta si in acelasi timp irevocabila si vesnica, chestiune atat de frumos surprinsa in formula "a vinde si a cumpara de veci".

Pe de alta parte, s-a afirmat ca drepturi absolute nu exista, ca notiunea de drept implica pe cea de raport, adica o relatie intre doi termeni, o legatura in virtutea careia proprietarul poate face tot ceea ce nu-i este interzis. Nu pot exista deci, decat drepturi relative la ceva.

Totusi, termenul nu poate fi eliminat, el are o ratiune profunda, legata de existenta celui de-al doilea atribut, "exclusiv". Notiunea de exclusiv implica invariabil notiunea de proprietate individuala.

Dreptul de proprietate marcat de un puternic individualism reprezinta cheia lumii romane. Profesorul Dimitrie Alexandresco surprinde acest adevar astfel: "niciodata legitimitatea proprietatii nu a fost contestata in mod serios in antichitate, ea fiind la popoarele antice, dreptul cel mai sacru si mai irevocabil"¹.

Expresia "dominium ex jure Quiritium" este elocventa pentru a descifra sensurile primordiale ale acestui drept. Mai intai "dominium" implica ideea de putere , romanii considerand ca proprietatea este o mostenire a fortei. Dar acest produs al fortei se transforma in drept, a doua parte a formulei amintind atat traditia (Quiritii fiind primii locuitori al Romei), cat si regula ce sugereaza recunoasterea prerogativelor esentiale in persoana proprietarului.

Fara indoiala, in epoca straveche proprietatea era determinata de modul paternalist de organizare tribala a societatii. Folosinta comuna asupra terenului pe care tribul il foloseste exclude aproprierea privata, numai ca, daca fiecare ar fi trebuit sa ceara voie celorlalti ca sa-si insuseasca roadele pamantului, omul ar fi disparut de mult. Diferentele sociale apar, nu in mod necesar de la distribuirea inegala a resurselor, ci mai cu seama din diferentele de rentabilitate a muncii a fiecarei familii in parte.

Proprietatea ca drept natural fundamental se justifica printr-o ipoteza banala: omul este o fiinta flamanda. Ea intra in lume prin munca, iar in centrul acestei ecuatii se afla individul.

Proprietatea se detaseaza de munca pentru a o conserva, de aceea vorbim de un drept perpetuu, vesnic la romani, munca sau razboiul fiind doar inceputul proprietatii pentru ca specificul lor este sa acumuleze sau sa produca valoare, iar specificul proprietatii este sa conserve acea valoare, sa o impiedice sa piara. Dreptul de proprietate devine garantia unei libertati. Legea celor douasprezece table, aparuta in 450 i.C. ocroteste proprietatea privata fara a pomeni direct de existenta proprietatii obstesti. Putem spune ca, la aceasta data, proprietatea privata apare justificata, originea ei fiind epurata de orice urma de violenta, imbracand, prin notiunea schimbului, prestigiul autoritatii morale a rezultatului muncii.

Anterior, familiile au primit in folosinta temporara cate o suprafata de pamant in interiorul cetatii. Acest patrimoniu funciar familial se numea heredium, adica mostenire. Ne spun Plinius sau Cato, ca un astfel de heredium avea o intindere de aproximativ jumatate de hectar si cuprindea gradina si casa de locuit. Initial, acest teren era un patrimoniu inalienabil, imposibil de instrainat prin acte intre vii sau pentru cauza de moarte. Desigur, in calitate de unic administrator al averii familiale, pater familias exercita toate prerogativele dreptului de proprietate, iar, in considerarea ideii anterioare, in lipsa de mostenitori legitimi, heredium revenea colectivitatii gentilice pentru a fi redistribuit familiilor romane.

Insa, lex duodecim tabularum intervine cu o noua regula cu privire la prioritatea testamentului asupra dreptului din epoca eroica a democratiei militare "cum va dispune cu titlu de legat asupra lui pecunia si a tutelei asa va fi dreptul" si de altfel aceeasi lege are o actiune care permite unui mostenitor sa ceara iesirea din indiviziune (actiunea familiae herciscundae) ceea ce dovedeste ca inca de la aceasta data imparteala mostenirii era admisa, "consortium fratrum ramanand o exceptie. In aceasta regula isi are inceputul un sistem de drept bazat, aproape in exclusivitate, pe principiul proprietatii private. Fapt care isi gaseste expresia in cuvintele lui Cicero "dreptul civil este echitatea constituita pentru ca fiecare sa dobandeasca ceea ce i se datoreste. Daca cineva ravneste bunul altuia el va viola dreptul societatilor romane. Acel insarcinat cu administrarea republicii va veghea mai cu seama ca fiecare sa-si pastreze proprietatea si ca nici o atingere sa nu fie adusa averilor private. Intrigantii care, spre a deveni populari, propun a izgoni pe vechii posesori din proprietatile lor sau care voiesc a desfiinta datoriile sapa cele doua temelii ale Republicii : concordia, care nu poate sa existe de cate ori se dezbraca pe unii spre a se inavuti pe altii, si echitatea, care, de asemenea, nu mai exista de cate ori fiecare nu poate sa pastreze ceea ce-i apartine."

Asadar, putem spune fara sa gresim, ca inca de la inceput proprietatea privata a coexistat cu cea familiala si cea colectiva, si parasim astfel o teorie a cauzei finale, anume ca prima faza a proprietatii a fost colectiva si ca tinta evolutiei este catre forma colectiva .

Putem conchide, fara a insista, ca la epoca veche, chiar inainte de anul 450 i.C. au coexistat proprietatea publica sau colectiva a statului si proprietatea individuala privata numita dominium ex jure Quiritium. Termenul de proprietas apare mult mai tarziu, spre sfarsitul dominatului Justinian fiind cel care imbraca sub aceasta denumire cele patru forme de proprietate privata, asa cum le-au cunoscut romanii in epoca clasica.

A. Prima forma, cea mai veche si singura pana la finele republicii a fost proprietatea quiritara, sau asa cum am spus, stapanirea dupa dreptul quiritilor.

Quiritii sunt intemeietorii cetatii si de aceea denumirea reliefeaza atat caracterul ei exclusiv cat si faptul ca aceasta institutie era aparata de dreptul civil roman.

Exclusivista prin excelenta, proprietatea quiritara presupunea in mod obligatoriu un cetatean roman. Acest drept continea trei atribute esentiale : jus utendi, jus fruendi, jus abutendi. Nu s-a inventat inca nimic nou in ceea ce priveste caracterele acestei proprietati, respectiv caracterul absolut, caracterul perpetuu si caracterul exclus Acest tip de proprietate era reglementat atat de rigid incat Gaius spunea ca existau numai doua posibilitati : fie sa ai proprietate romana, fie sa nu ai proprietate de loc.

Dreptul de proprietate quiritar conferea titularului sau exclusivitatea folosintei respectivului lucru precum si perpetuitatea exercitiului sau, acest fapt fiind exprimat prin urmatorul adagiu : proprietas ad tempus constitui non potest, adica proprietatea nu poate fi stabilita pana la un termen. Ca o consecinta a acestui principiu este faptul ca romanii nu au ingaduit posibilitatea ca dreptul de proprietate sa fie transferat sub modalitati extinctive.

Obiectul dreptului de proprietate quiritara era pentru inceput obligatoriu un res mancipi . In categoria acestor bunuri regasim lucrurile cele mai importante : casa de locuit (domus), terenul din cetate (heredium), suprafetele de pamant italic (ager italicus), servitutile prediale rustice, animalele domesticite si nu in ultimul rand sclavii. De astfel termenul mancipi provine din doua cuvinte manu respectiv capere (a prinde cu mana), expresie ce sugereaza prinderea sclavilor.

Instrainarea acestor bunuri nu se putea face oricum, ea presupunea, fie mancipatiunea, adica o modalitate solemna de transfer al proprietatii incheiata in mod simbolic in fata martorilor cetatenii romani, fie cesiunea, un proces fictiv desfasurat in fata magistratului.

Mult mai tarziu, s-a stabilit ca si un lucru nec mancipi poate fi obiect al dreptului de proprietate quiritara si s-au admis si alte modalitati de transfer ale acestuia.

Proprietatea quiritara era sanctionata prin actiunea in revendicare . O actiune reala prevazuta de jus civile la care se adauga o actio ad exhibendum , o actiune preliminara prin care se impunea prezentarea bunului in fata magistratului spre garantarea conservarii lucrului pe durata procesului.

B. Dar, dominium ex jure quiritium avea ca subiect doar cetateanul roman. Ce se intampla in provincie? Daca victoria in razboi conducea inevitabil la dobandirea proprietatii pamantului provinciei de catre poporul roman sau de catre Cezar, ignorarea sau incalcarea drepturilor provinciale nu ar fi dus la cumplite revolte sociale ce ar fi amenintat vestita pax romana? Solutia este oferita de o a doua forma de proprietate, si anume "dominium bonitarium", proprietatea bonitara sau provinciala, guvernata de normele lui jus gentium. Proprietatea ramanea romana, dar posesorul pamantului avea toate prerogativele proprietarului si era aparat de o actiune utila, asemanatoare cu rei vindicatio, iar pentru exercitarea prerogativelor jus utendi ac fruendi, plateau o taxa, numita vectigal.

Formula aceasta intermediara se va estompa incetul cu incetul, odata cu unificarea proprietatii, al carei prim pas il constituie impozitarea pamanturilor italice, continua cu Edictul lui Caracalla, prin care toti locuitorii imperiului dobandeau calitatea de cetatean si se incheie cu Justinian, care a desfiintat orice deosebire intre pamanturile italice si cele provinciale.

Aceasta formula intermediara, caracteristica proprietatii provinciale romane, ce implica un raport de ierarhie in care asistam la o dedublare a dreptului de proprietate, isi gaseste deplina consacrare in formarea regimului feudal al proprietatii. Ea capata forma unui dominium eminens si al unui dominium utile, in care proprietatea apartine in principiu seniorului, iar stapanirea materiala a pamantului, vasalului. Autoritatea distribuia pamantul si isi asigura ierarhizarea intregii organizari sociale.

Proprietatea provinciala sau dominium bonitarium il avea ca subiect de drept pe peregrinul din provincia romana si se confunda cu exercitarea prerogativelor de folosinta si de culegere a fructelor. Posesia pe care o aveau peregrinii provinciali nu era utila, asadar nu putea conduce la uzucapiune. De altfel termenul de proprietate provinciala apare abia in Evul Mediu, romanii numind dreptul asupra pamanturilor provinciale possidere, ussus prossessio .Totusi, prin intermediul interdictelor posesorii, posesiunea asupra acestor terenuri era aparata printr-o actiune utila, in rem speciala asemanatoare revendicarii pe care o puteai intenta in vederea redobandirii posesiunii asupra lucrului.

C. Roma epocii clasice era, insa, o lume care se deschidea. Aflat in plina emergenta, Imperiul devine criteriul identitar al unor intregi populatii care inceteaza a mai fi barbare si devin partenerii romanilor. Se naste astfel, a treia forma de proprietate, si anume proprietatea peregrina. Ea a fost recunoscuta peregrinilor stabiliti la Roma si consta intr-o posesie protejata prin edictul pretorului peregrin. In provincie, aceasta forma a proprietatii era protejata de edictul guvernatorului de provincie. Aceasta posesiune a peregrinilor era aparata prin asimilarea fictiva a peregrinului cu cetateanul roman printr-o actiune utila asemanatoare revendicarii, dar si pe calea interdictelor posesorii sau a actiunilor indreptate impotriva furtului sau a inselatoriei.

Proprietatea peregrina dispare odata cu edictul lui Caracalla in 212 d.C. cand prin acest act de mare rasunet la acea epoca, Roma a acordat cetatenia tuturor locuitorilor Imperiului, cu exceptia celor dedittici.

D. Cea de a patra si ultima forma de proprietate privata la romani era proprietatea pretoriana sau publiciana . O figura juridica extrem de interesanta si care da deplina masura a geniului juridic roman. Numele ii vine de la un prezumtiv pretor Publicius, care, se pare a trait in sec. I d.C

Ea apare in clipa in care societate romana incepe sa se modernizeze, sa se dezvolte, iar tiparele invechite ale legilor vechi nu se mai potriveau noilor realitati ale Romei clasice . Cand Roma era inca o cetate si nu capitala lumii cunoscute, mancipatiunea si cesiunea in fata magistratului, ca moduri de dobandire a proprietatii quiritare asupra bunurilor mancipi puteau functiona ireprosabil, dar in noile conditii, se impunea necesitatea ca dreptul asupra unui res mancipi sa se poata dobandi prin mijloace mai putin solemne, mai putin formale.

Pretorul Publicius pleaca de la o intrebare ivita in practica : ce se intampla daca un bun mancipi este instrainat prin simpla traditiune fara a fi respectate conditiile solemne ce insoteau mancipatiunea sau cesiunea in fata magistratului ?

Era protejat dobanditorul in vreun fel, chiar in fata instrainatorului, respectiv a proprietarului quiritar ?

Fara indoiala pretorul nu putea sa modifice rigorile lui jus civile. Prin simpla traditiune a unui bun mancipi proprietatea quiritara nu se transfera de la tradens la accipiens, ci doar posesia.

Pretorul, in intelepciunea lui, a considerat ca este inechitabil ca accipiens sa nu dobandeasca proprietatea asupra lucrului, desi fusese de buna credinta si platise pretul. In aceste conditii, pe cale procedurala, pretorul a admis ca traditiunea poate fi utilizata in scopul transmiterii proprietatii asupra lucrurilor mancipi. Potrivit acestei veritabile idei revolutionare, dobanditorul unui res mancipi prin traditiune, dobandeste un drept de proprietate aparte, lucrul fiind considerat a fi in bonis, adica printre bunurile cumparatorului.

Dar proprietarul quiritar, cel care a instrainat lucrul, ramane in continuare proprietar dupa dreptul civil. De aceea pretorul numeste proprietate pretoriana o situatie temporara, gasind solutia in institutia uzucapiunii.

Ne spune Gaius in "Institutiunile" sale : "daca, insa, nici nu ti-am mancipat si nici nu ti-am cedat in jure un res mancipi, ci numai ti l-am remis prin simpla traditie, bunul va intra in posesiunea ta, iar mie imi va ramane mai departe proprietatea, conform dreptului quiritilor, pana ce, prin posesiune, il vei uzucapa tu. Indata, insa, ce termenul uzucapiunii s-a implinit, proprietatea incepe a-ti apartine de plin drept, adica lucrul a devenit al tau, atat in proprietate bonitara cat si in cea quiritara, intocmai ca si cum ti-ar fi fost mancipat sau cedat in jure.

Uzucapiunea asupra bunurilor mobile expira dupa un an, iara asupra fondurilor si cladirilor, dupa doi ani, asa cum s-a prevazut in legea celor XII Table."

Asadar proprietatea quiritara se dobandea dupa un an in ceea ce priveste bunurile mobile si doi ani in ceea ce priveste bunurile imobile.

Mai ramanea ca aceasta situatie temporara sa fie protejata si ea, intrucat era posibil ca tradens, proprietarul quiritar , dand dovada de rea credinta, sa revendice bunul de la accipiens, chiar daca pretul a fost platit si bunul transmis.

In acest caz pretorul apeleaza la una din celebrele si atat de inteleptele actiuni ficticii, actiune care s-a numit publiciana.

Iata cum suna edictul pretorului "daca cineva pretinde un lucru dobandit prin traditie, in virtutea unei juste cauze si inca neuzucapat, ii voi da actiunea."

El va considera ca, daca termenul prescriptiei achizitive nu a fost implinit, bunurile au fost uzucapate fictiv si instantaneu, iar accipiens va avea castig de cauza in fata proprietarului quiritar care revendica.

Solutia este data in considerarea echitatii si a bunei credinte, idei care se impun catre sfarsitul Republicii si care fac deplina dovada a intelepciunii si finetii argumentarii juristilor romani.

Chiar daca teoretic proprietatea pretoriana a continuat sa existe pana la epoca lui Justinian, in practica, toate aceste forme dupa Edictul lui Caracalla , s-au contopit intr-un creuzet comun. Ultimul imparat a numit aceasta forma de proprietate unica, proprietas, institutie pe care o recunoastem astazi fara alte modificari.

De fapt Justinian a consacrat o situatie de fapt existenta deja de mult timp, inca din sec. III pamanturile italice fiind supuse impozitului funciar. Tot atunci, in 212 i.H., toti locuitorii imperiului, cu exceptia dediticilor, au primit cetatenia romana si toate drepturile civile ce derivau din aceasta calitate.

In sec. IV - V, odata cu marea criza financiara a Imperiului, dispare orice deosebire dintre cele doua drepturi reale asupra bunului altuia: emfiteoza si jus in agro vectigal, institutii atat de asemanatoare proprietatii sub aspectul quasi perpetuitatii lor. Suprafete mari de teren sunt inglobate in asa numitul Domeniu al Coroanei, fermierii devenind arendasi ai statului roman. Aceste transformari a caror artizan este imparatul Zenon au facut sa se stearga orice deosebire intre pamanturile italice si cele provinciale.

Justinian unifica toate formele de proprietate amintite, termenul proprietas desemnand stapanirea asupra tuturor pamanturilor care se aflau in Imperiul Roman.

2.1 Limitele exercitarii dreptului de proprietate imobiliara.

Chiar daca pentru romani, exercitarea prerogativelor proprietatii era exclusiva, dreptul de proprietate imobiliara a cunoscut anumite limitari datorate fie existentei servitutilor reale, fie dreptului statului roman de a-si expropria cetatenii in vederea realizarii unor lucrari de interes public, precum drumuri publice, ziduri de aparare, porturi, fortificatii.

1.Servitutile reale sunt sarcini care greveaza asupra unui bun imobil, numit fond dominat in profitul unui alt bun imobil, numit fond dominant, sarcina creata in scopul justei exploatari a respectivelor fonduri. Servitutile reale sunt rustice, adica cele stabilite in folosul unui teren si urbane, cand sunt stabilite in profitul unei cladiri.

Din categoria servitutilor rustice, retinem pe urmatoarele:

Iter - dreptul de a trece cu piciorul pe terenul altuia.

Via - dreptul de a trece cu mijloace de tractiune

Actus - dreptul de trecere cu turmele de animale

Aquaeductus - dreptul de a construi o conducta de apa pe terenul altuia

Aquaehaustus - dreptul de a scoate apa din fantana aflata pe terenul altuia

Servitutile nisipului, ori ale pietrei de var

Servitutatea de navigatie

Servitutile pescaresti

Confinium - un spatiu liber de doua picioare lasat intre terenurile agricole pentru intoarcerea plugului

Dintre servitutile urbane amintim:

Servitutea de vedere

Servitutea de scurgere a apelor menajere sau a apelor pluviale

Servitutea de intretinere a fatadei casei

Servitutea de sprijin a zidului despartitor

Ambitus - o distanta de doi pasi intre proprietatile cladite la Roma¹

2.Alte limite ale exercitiului dreptului de proprietate erau deduse prin dreptul Statului Roman de a expropria pe unii proprietari de imobile, fie platind o indemnizatie, fie chiar, fara acordarea de despagubiri in vederea unor lucrari de interes general.

3. Forme atipice ale proprietatii private

A.     Condominium (coproprietatea).

In epoca prestatala a Romei, pamantul se afla in proprietatea colectiva a gintii. Numai ca, deja la epoca Legii celor 12 Table se vorbea se vorbeste despre un asa numit fundus, pamant agricol care poate fi dobandit in proprietate prin uzucapiune. Legea din 450 i. C. are o actiune care permitea unui mostenitor sa ceara iesirea din indiviziune (actio familiae herciscundae). Aceasta inseamna ca cel putin de la mijlocul sec. V. I. C., era posibila imparteala mostenirii. In literatura romanistica se afirma, pe buna dreptate, ca proprietatea privata a fost o permanenta a civilizatiei romanilor, dreptul roman dezvoltandu-se intr-o atmosfera liberala si individualista. De aceea , studiem proprietatea comuna ca o forma atipica a proprietatii, ea fiind, in conditiile exclusivismului exercitarii dreptului de proprietate, doar o exceptie care a cunoscut minime reglementari.²

1.Proprietatea comuna sau condominium-ul este definita ca acea forma de proprietate in care un bun sau o universalitate de bunuri, apartin concomitent, mai multor proprietari si in care dreptul fiecaruia este stabilit printr-o fractiune matematica, numita cota ideala.

Asadar, in cazul proprietatii comune, se presupune o pluralitate de drepturi de proprietate in concurs, separate si independente, asupra unuia si aceluiasi obiect nedivizat. Fiecare titular este proprietar exclusiv a cotei sale parti, asupra careia poate efectua acte de dispozitie.

In dreptul roman identificam trei importante categorii de izvoare ale coproprietatii:

1. Mostenirea nepartajata sau consortium fratrum

2. Contractul de asociere intr-o societate civila sau societas

3. Un fapt accidental sau confuziunea.

2.Codominium-ul la epoca clasica a dreptului roman.

La aceasta epoca, dreptul fiecarui coindivizar, cu privire la folosinta bunului comun, este limitat de dreptul identic al celorlalti coproprietari. Acest principiu, a cunoscut numeroase aplicatii, atat in ceea ce priveste actele juridice, cat si a celor materiale incheiate de catre coproprietari.

a.       Categoria actelor juridice:

coproprietarii nu pot incheia cu tertii acte juridice care privesc bunul in integralitatea lui (instrainare, ipotecare)

toti coproprietarii beneficiaza de asa numitul drept de acrescamant. Asta inseamna ca, in ipoteza in care unul dintre comostenitori renunta sau nu accepta mostenirea, cota lui ideala va imbogati pe fiecare coproprietar acceptant, in mod direct proportional cu intinderea cotei ideale a fiecaruia.

Daca un coproprietar isi instraina cota ideala, cesionarul se subroga in dreptul fostului coindivizar.

b.      Categoria actelor materiale.

La aceasta epoca, se cerea chiar si pentru minimele reparatii, acordul expres si unanim al tuturor coproprietarilor. Daca nu exista acest acord, oricare coindivizar isi putea valorifica un drept, numit jus prohibendi, prin care in afara unui proces, putea aduce bunul in situatia anterioara.

3.Condominium-ul la epoca justiniana.

a. Categoria actelor juridice.

Actele de dispozitie nu pot fi incheiate decat cu acordul expres si unanim al coproprietarilor.

Coindivizarului posesor i s-a permis sa incheie acte juridice de administrare, avand ca obiect bunul in integrum, pentru a-l valorifica mai bine in interesul comun (inchirierea).

Posesorului bunului comun i s-a permis sa incheie acte simple de gestiune in scopul protejarii bunului comun (intreruperea unei prescriptii)

c.       Categoria actelor materiale.

Reparatiile necesare protejarii bunului, pot fi efectuate de oricare dintre coproprietari, ulterior cheltuielile necesare fiind impartite in conformitate cu intinderea cotelor parti.

Pentru ridicarea unei constructii pe terenul comun se cerea acordul expres si unanim al coproprietarilor terenului.

4.Sanctiunea condominium-ului.

Pentru solutionarea tuturor aspectelor litigioase ce deriva din exercitarea concomitenta a dreptului de proprietate, coindivizarii au la dispozitie actiunea de partaj de coproprietate. Aceasta actiune este imprescriptibila sub raport extinctiv si se numea la Roma actio communi dividundo. Ea servea unei multitudini de scopuri cum ar fi:

Putea fi o actiune simpla de partaj de impartire a bunurilor comune

Era si cu o actiune negatorie prin care se contesta calitatea unui alt coindivizar.

Se putea sanctiona faptul material savarsit cu incalcarea lui jus prohibendi. Se puteau solicita daune interese sau plata cheltuielilor facute cu reparatiile in vederea conservarii bunului comun.

Se putea cere demolarea constructiei ridicate pe terenul comun.

Se putea valorifica jus prohibendi

Se putea solicita chiar mentinerea condominiumului.¹

B.     Nudum dominium sau nuda proprietate.

Este acea forma particulara a proprietatii in care titularul se afla in imposibilitatea exercitarii prerogativelor esentiale ale dreptului de proprietate (usus si fructus), datorita faptului ca pe seama bunului ce face obiectul proprietatii a fost constituit un alt drept real in favoarea altei persoane.

In categoria acestor jura in re aliena (drepturi reale asupra bunului altuia), intra servitutile reale si cele personale, emfiteoza, dreptul de superficie si jus in agro vectigal, ce vor face obiectul capitolului urmator.

Asadar, nuda proprietate se confunda cu cea de a treia prerogativa esentiala a dreptului de proprietate si anume, abusus - dreptul de dispozitie ce ramane titularului in conditiile in care celelalte doua prerogative usus si fructus sunt exercitate de alta persoana.

4. Modurile de dobandire a proprietatii.

Prin mod de dobandire a proprietatii se inteleg faptele recunoscute de lege sau de pretor a caror realizare face sa intre in patrimoniul cuiva un drept de proprietate. Asadar, prin mod se intelege operatiunea juridica permisa de jus civile, jus gentium sau jus pretorium, prin care se asigura fie dobandirea unui res nullius, fie transferul unui res privatae de la instrainator la dobanditor, fie transformarea unei stari de fapt intr-o stare de drept (uzucapiunea).

Juristii clasificau modurile de dobandire a proprietatii in moduri de jus civile si moduri de jus gentium. Modurile de jus civile sunt moduri de dobandire formaliste, care premit cetatenilor sa dobandeasca proprietatea quiritara. Ele sunt mancipatiunea, cesiunea in fata magistratului si uzucapiunea .

Modurile de jus gentium se caracterizeaza prin lipsa formalismului si stau la indemana tuturor locuitorilor imperiului. Ele sunt traditiunea, ocupatiunea, specificatiunea, accesiunea si culegerea fructelor. Interpretii moderni ai dreptului roman clasifica modurile de dobandire in originare si derivate. Cele originare confera proprietatea asupra unor lucruri care mai inainte nu fusesera insusite de nimeni (res nullius), iar modurile derivate presupun un transfer al dreptului de proprietate.

3. Modurile originare de dobandire a proprietatii:

a.       Ocupatiunea - inseamna luarea in posesie a unui res nullius cu intentia de a deveni proprietar. Prin ocupatiune se dobandeste proprietatea in urmatoarele cazuri:

animalele salbatice, pasarile, pestii apartin celui care le prinde sau le vaneaza, fara a se tine seama cine era proprietarul terenului pe care au fost prinse.

Bunurile imobile sau mobile lasate fara stapan cum ar fi o mostenire neculeasa sau un bun abandonat pot fi insusite prin ocupatiune.

Prada luata intr-un razboi devine proprietatea statului roman. In schimb prada obtinuta de soldati intr-un conflict minor de frontiera le apartine.

Comoara este un res nullius si revine celui care a descoperit-o. Cand comoara a fost gasita, insa, pe un teren strain ea se atribuie in parti egale descoperitorului si proprietarului terenului.¹

b.      Accesiunea - este un mod de dobandire a proprietatii, care are loc in urma absorbtiei unui bun considerat accesoriu, intr-un alt bun acceptat ca bun principal, deoarece in caz de separare lucrul accesoriu ar deveni neidentificabil sau s-ar aduce atingere bunului principal. Dupa felul bunurilor supuse accesiunii, aceasta este de 2 feluri: imobiliara si mobiliara.

4. accesiunea imobiliara se intalneste in urmatoarele ipoteze:

aluviunea. Proprietarul terenului care se gaseste langa un fluviu devine si proprietarul pamantului depus prin aluviune.

Avulsiunea. O portiune de teren rupta de un teren de la o proprietate si adaugata fondului vecin, ramane a fostul proprietar pana cand arborii de pe acea parcela prind radacini.

Insula aparuta in mijlocul fluviului sau albia secata apartin proprietarilor de pe ambele maluri, proportional cu largimea terenului.

Semanatura si plantatiile apartin titularului terenului din momentul in care prind radacini.

Constructia ridicata pe un teren strain apartine proprietarului terenului, in virtutea regulii "bunul accesoriu urmeaza soarta bunului principal". Constructorul are parte, insa, de un tratament diferit, in functie de buna sa credinta. Constructorul pierdea materialele daca stia ca terenul apartine altuia. Dar daca nu stia si era de buna credinta, proprietarul terenului putea sa pastreze constructia numai daca platea pretul materialelor si al mainii de lucru.

2. Accesiunea mobiliara.

Bunurile mobile pot forma prin accesiune doua categorii de noi bunuri:

res unitae

res connexae

Res unitae sunt formate din bunurile care sufera un proces de asamblare definitiva, precum in urmatoarele ipoteze:

Sudura consta in asamblarea a doua lucruri cu un material de aceeasi natura. In acest caz proprietatea este conferita proprietarului bunului principal.

Scriptura (scriitura). Dat fiind pretul ridicat al suportului de scris, proprietarul pergamentului sau al papirusului, devenea si proprietar al scriiturii

Pictura determina o solutie contrara. Pictorul devenea proprietar al tabloului chiar daca panza apartinea altei persoane. Desigur, conditia era ca aceasta din urma sa fie despagubita.

Textura. Orice imbunatatire, cusatura sau broderie revine automat proprietarului hainei.

Res connexae. Sunt bunurile asamblate neomogen, subdivizate in:

bunuri diferite alipite (stalpul de piatra pe care se fixeaza o balama de fier)

bunuri diferite, asamblate (un atelaj la care este adaptata o roata).

In aceste doua cazuri, dreptul de proprietate este recunoscut in favoarea titularului bunului principal, iar calitatea de bun principal se deduce dupa criteriul functionalitatii, al destinatiei, sau folosintei ansamblului unitar.¹

c.       Specificatiunea.

Apare in cazul cand o persoana numita specificator, produce prin munca sa un lucru nou cu materiale apartinand altuia. La intrebarea "cui apartine lucrul nou?" cele doua mari scoli de drept, sabinienii si proculienii dadeau solutii diferite.

Sabinienii, adeptii filosofiei stoice, sustineau ca lucrul nou creat apartine proprietarului materiei prime. Proculienii, adeptii cauzei finale aristoteliciene, sustineau ca lucrul nou apartine specificatorului. Ulterior, in dreptul lui Justinian s-a admis solutia de compromis. Daca lucrul se putea intoarce in starea initiala, proprietatea revenea titularului materiei, iar daca lucrul nu mai putea fi adus la acea stare, proprietatea revenea specificatorului, obligat insa, sa-l despagubeasca pe proprietar.

d.      Fructi perceptio sau culegerea fructelor.

Fructele sunt rezultatele palpabile sau conventionale pe care un bun frugifer le produce fie in chip independent, fie in urma unei manopere, fie ca o consecinta a incheierii unui contract. Ele sunt de 3 categorii:

naturale -produse independent de vointa omului

industriale -presupun interventia omului

civile -sunt consecinta incheierii unor acte juridice, chirii sau dobanzi

Regula generala este aceea in virtutea careia fructele revin proprietarului bunului frugifer, ca urmare a accesiunii. De la aceasta regula exista cateva exceptii:

emfiteotul - dobandeste fructele la fel ca si proprietarul, prin simpla separare

uzufructuarul - dobandeste toate fructele, insa, in urma perceperii lor

fermierul - dobandeste fructele prin perceperea lor

posesorul de buna credinta - la fel ca si proprietarul bunului frugifer, va dobandi fructele prin simplul fapt al separarii lor

posesorul de rea credinta va trebui sa restituie toate fructele proprietarului, chiar si valoarea fructelor consumate.

2. Modurile derivate de dobandirea proprietatii.

Modurile derivate sau conventionale, presupun un transfer prin care se confera proprietatea asupra lucrurilor ce mai inainte au fost insusite de cineva. Asadar, asupra unor res privatae.

Modurile conventionale se imparteau in moduri formaliste (mancipatiunea si cesiunea in fata magistratului) prevazute de lege si moduri neformaliste, prevazute de dreptul pretorian cum ar fi traditiunea.

A. Mancipatiunea. Este modalitatea solemna de transfer al proprietatii prevazute de jus civile si destinata dobandirii proprietatii quiritare asupra bunurilor mancipi. Ea era folosita doar de catre cetatenii romani sau de necetatenii care, in conformitate cu jus civile, aveau dreptul de a incheia acte juridice (jus commercii). Mancipatiunea era un dublu act juridic, care la epoca veche se incheia cu ajutorul balantei si al lingoului de arama. Era asadar, un act "per aes et libram". La actul solemn, iau parte: cel care transfera proprietatea (mancipio dans), cel care urmeaza sa primeasca lucrul (mancipio accipiens), cinci martori cetateni romani si un purtator de balanta, numit libripens, un personaj oficial, care avea rolul de a cantari lingoul de arama.

Mancipio accipiens punea mana pe obiectul mancipatiei si rostea formula: "declar solemn ca acesta este lucrul meu, pe care l-am cumparat cu aceasta arama si balanta." Dupa ce preciza cauza manicpatiunii, care putea fi o vanzare, o donatie, dobanditorul inmana balanta si bucata de arama, in chip de pret, instrainatorului. Dupa eliberarea bunului de sub puterea sa, instrainatorul avea un rol pasiv, exprimandu-si consimtamantul prin tacere.

Asadar, la epoca veche, instrainarea se facea prin doua acte independente: un abandon al lucrului, respectiv o luare in putere unilaterala din partea dobanditorului.

In stravechiul drept roman, agnatii colaterali (fratii de obicei) ar fi trebuit sa-si dea consimtamantul pentru ca actul sa fie valabil. Abia Legea celor 12 Table a inlaturat necesitatea consimtamantului, simpla declaratie a lui accipiens fiind suficienta pentru validitatea actului.

Ulterior, arama a fost inlocuita cu un banut fara valoare, mancipatiunea devenind o vanzare fictiva. In sec. II d.H., mancipatiunea devine un act scris si este aplicabila diverselor ipoteze de acte juridice cum ar fi:

contractele de vanzare-cumparare

contractele de donatie

constituirea dotelor

constituirea servitutilor prediale rustice

constituirea de garantii reale

Mancipatiunea avea urmatoarele efecte:

prin acest mod, se transmitea imediat si absolut dreptul de proprietate quiritara asupra bunurilor mancipi.

Mancipatiunea ii conferea dobanditorului dreptul de a promova o actiune in revendicare, in cazul pierderii posesiunii bunului transmis.

Actul dadea nastere la o obligatie de garantie din partea instrainatorului pentru evictiune. Se numeste evictiune, pierderea proprietatii lucrului sau tulburarea cumparatorului in exercitarea prerogativelor de proprietar. Dobanditorul, amenintat cu evictiunea facea apel la instrainator sa ia parte la proces si sa-l apere. Daca instrainatorul nu izbutea sa-l mentina in posesie, atunci dobanditorul avea impotriva lui o actiune penala numita auctoritas, prin care il obliga sa plateasca de doua ori valoarea lucrului evins.

Mancipatia mai dadea loc la o actiune numita "de modo agri", relativa la marimea ogorului vandut. Actiunea permitea dobanditorului sa obtina o reducere a pretului, proportionala cu ceea ce lipsea din pamantul vandut.

Actul mai dadea efect unor declaratii care se numeau leges mancipii si care se refereau la calitatile lucrului, la suprafata terenului, la constituirea unor servituti sau la orice alte intelegeri

B. Cesiunea in fata magistratului (in jure cessio). Este un vechi mijloc de dobandire a proprietatii, care se realiza pe calea unui proces fict Putea fi folosit doar de catre cetatenii romani si, spre deosebire de mancipatie, transfera proprietatea quiritara asupra tuturor lucrurilor romane, indiferent daca erau mancipi sau nec mancipi.

Inaintea magistratului, se infatisau cele doua parti, iar dobanditorul declara in termeni solemni ca respectivul bun ii apartine dupa dreptul quiritar. Cedensul, fara a se opune, achiesa la pretentia dobanditorului. Magistratul isi dadea consimtamantul prin formula addico, ratificand transferul.

C. Traditiunea. Este modul derivat, voluntar si neformalist de dobandire a proprietatii, constand in remiterea posesiunii reale, efective, asupra unui bun, de catre un instrainator - trandens, in favoarea unui dobanditor - accipiens, ca o consecinta a vointei reciproce de realizare a transferului.

Efectele traditiunii:

se dobandea proprietatea quiritara asupra bunurilor nec mancipi, proprietate aparata prin actiunea in revendicare.

Se dobandea proprietatea pretoriana, cu privire la bunurile mancipi, protectia ei asigurandu-se prin actiunea publiciana.

Se transmitea proprietate peregrina si provinciala asupra bunurilor neromane, proprietate garantata prin actiuni utile.

Conditiile traditiunii:

o instrainatorul avea nevoie de capacitatea de a instraina. In dreptul roman, regula era ca toate persoanele au aceasta capacitate juridica. Exceptiile erau date de catre urmatoarele categorii: impuberi, nebunii, prodigii si femeile care nu aveau autorizarea lui pater.

o Incheierea formalitatilor avea loc in conditii de prezenta a partilor si a bunului instrainat la momentul si locul traditiunii. Era sanctionata atat traditiunea efectuata intre absenti, cat si traditiunea unui bun a carui detentie a fost pierduta.

o Plata era o conditie suspensiva a transferului dreptului de proprietate

o Remiterea efectiva a posesiunii

Dobanditorul trebuia sa aiba corpus, elementul material al posesiei. Astfel, pentru instrainarea unui teren, se cerea ca dobanditorul sa ia in posesie, efectiv parcurgandu-i hotarele. La inceputul principatului se admit, insa, si unele exceptii. Se considera ca s-a facut remiterea unei gramezi de lemne din momentul in care cumparatorul a pus pe cineva sa o pazeasca. ¹

Asadar, in aceasta epoca, avem alaturi de traditiunea propriu-zisa, inteleasa ca un act simplu, rudimentar de predare din mina in mana a lucrului si alte forme ale traditiunii:

- traditio longa manu. Se socoteste ca s-a facut traditiunea atunci cand dobanditorul ii da ordin instrainatorului sa-i puna lucrul la dispozitie. El va dobandi posesia printr-o remitere longa manu: se socoate ca el are o mana atat de lunga, incat poate lua lucrul in primire de la distanta.

traditio brevi manu. Justinian arata in Institute ca se poate transfera proprietatea chiar fara remiterea efectiva. Daca un lucru se afla la cineva in locatie, in depozit sau cu titlu de comodat, iar proprietarul vinde lucrul chiriasului, depozitarului sau comodatarului, nu mai este nevoie de remiterea efectiva a lucrului, intrucat el deja se afla la dobanditor.

Situatia opusa se numeste constitutul posesor. Proprietarul vinde o casa in care ramane in calitate de chirias. El isi schimba intentia de a poseda (animus). Daca pana la vanzare poseda in calitate de proprietar, ulterior s-a constituit posesor pentru altul.

o Ultima conditie a traditiunii este justa cauza. Iulius Paulus ne spune ca simpla remitere nu transfera proprietatea decat atunci cand o vanzare sau o alta justa cauza o precede.

Justa cauza presupune existenta unui act juridic valid si prealabil transferului de proprietate, act care sa implice reciproca manifestare de vointa a partilor. Ea poate fi o vanzare - cumparare, o donatie, o inchiriere, un legat. Cauza trebuie sa fie justa, adica in acord cu regulile dreptului, intrucat o cauza injusta nu poate servi drept suport juridic pentru transmiterea proprietatii.

5. Defensio proprietas (apararea proprietatii)

Proprietatea quiritara era aparata prin actiunea de revendicare, prin interdictele posesorii si prin actiunile impotriva furtului.

Proprietatea pretoriana era o situatie temporara, iar acest tip de proprietate este aparata de actiunea publiciana. Ea se deosebeste de actiunea in revendicare prin aceea ca formula cuprinde o fictiune: Judecatorul trebuie sa presupuna ca posesorul a posedat lucrul un an sau doi si l-a dobandit prin uzucapiune in proprietate quiritara.

Proprietatea provinciala era aparata de o actiune reala asemanatoare revendicarii, o asa - numita actio utile.

Proprietatea peregrina era dreptul peregrinului aflat la Roma. Cand cauzele solutionate de pretorul peregrin aveau ca obiect proprietatea peregrinului, pretorul il asimila pe acesta fictiv cetateanului roman pentru a putea revendica.

1. Actio in rei vindicatio (actiunea in revendicare). Revendicarea sau actiunea proprietarului neposesor impotriva posesorului neproprietar era o actiune reala, civila, prin care proprietarul pretinde restituirea lucrului de la cel care-l detine cu orice titlu.

Revendicarea avea loc in perioada legis actiunilor printr-un sacramentul in rem. Sub puterea juramantului, partile afirmau un mod contradictoriu atat in fata magistratului, cat si a judecatorului, ca bunul le apartinea in conformitate cu jus quiritium. Magistratul se pronunta asupra soartei bunului disputat in sensul atribuirii posesiunii bunului, sub obligatia de plata a garantiei de 50 sau 500 de asse, functie de valoarea bunului. Castigatorul procesului era acela al carui juramant era apreciat favorabil de catre judex in faza a doua a judecatii. El fie pastra bunul revendicat si isi recupera cautiunea, fie cerea lucrul si fructele acestuia de la adversarul sau. La epoca clasica nu se mai punea accentul pe disputa contradictorie, rolul paratului fiind pasiv prin excelenta. El se sprijinea pe faptul posesiei si sta in expectativa pentru ca reclamantul sa-si probeze izvorul proprietatii.

Conditiile actiunii in revendicare erau:

a. Se puteau pretinde numai lucrurile romane de catre proprietarul roman sau peregrinul cu jus commercii

b. Lucrul revendicat trebuie sa fie corporal, deoarece proprietarul pretindea posesia (coprus).

c. Lucrul pretins trebuie sa fie individualizat. Nu se putea revendica in principiu decat un singur obiect in acelasi timp. Pe cale de exceptie se admite insa revendicarea unei turme.

d. Reclamantul este proprietar al lucrului si ii lipseste posesia. El trebuie sa dovedeasca situatia sa de proprietar si aceasta se facea proband ca cel de la care a dobandit lucrul era si el proprietar si mergand, tot asa pana la un proprietar originar.

e. Parat putea fi doar posesorul lucrului. Pretorul a admis insa si doua exceptii. Astfel, actiunea putea fi introdusa in alte doua cazuri.:

1. Impotriva celui care prin dol inceteaza sa posede. A incetat prin dol sa posede cel care a distrus, abandonat sau instrainat bunul in timpul procesului.

2. Impotriva celui care se lasa urmarit cu revendicarea, desi nu era posesor.

In aceasta categorie intra persoana care, intrebata in fata pretorului daca ea poseda lucrul, raspunde afirmat Prin fapta sa induce in eroare pe reclamant si permite adevaratului posesor sa uzucapeze lucrul. In aceste doua cazuri, reclamantul nu va primi lucrul pentru ca nici paratul nu-l are, dar va primi o despagubire in bani, echivalenta cu prejudiciul suferit.

Efectele revendicarii.

a. Se recunoaste dreptul de proprietate in favoarea reclamantului.

b. Reclamantul obtine lucrul si fructele acestuia. Conform principiului clasic, reclamantul ar fi avut dreptul numai la o suma de bani, pe care judecatorul in va obliga pe parat sa o plateasca. Dar pentru ca reclamantul urmareste in mod particular posesiunea lucrului, formula contine o clauza, numita "arbitraria", care ii permite judecatorului sa-i adreseze paratului o invitatie de a restitui in natura bunul si, astfel, sa evite condamnarea pecuniara. Condamnarea era propusa de reclamant sub juramant si ea nu se referea la valoarea de piata a lucrului pretins, ci la interesul pe care reclamantul il avea ca lucrul sa-i fie restituit.

Condamnarea in procesul de revendicare era garantata de o promisiune, intarita de un vindex. Daca paratul nu facea promisiunea, el nu era primit sa se apere in proces, iar magistratul il trimitea pe reclamant in posesia lucrului.

In dreptul lui Justinian, magistratul ordona restituirea lucrului si ordinul sau era executat de agenti specializati.

c. Posesorul care a pierdut procesul trebuie sa restituie lucrul, dar si accesoriile sale. El datoreaza fructele in functie de o calitate esentiala: buna-credinta, apreciata dupa momentul litis contestatio. Posesorii de buna-credinta datoreaza fructele, din acest moment deoarece, doar atunci si-au dat seama ca dreptul lor asupra lucrului este contestat. In schimb, posesorii de rea-credinta datoreaza toate fructele, chiar si valoarea celor consumate, intrucat ei stiu ca posesia lor nu se bazeaza pe un titlu real.

b. Paratul in procesul de revendicare raspunde si de pierderea lucrului, sau de stricaciunile produse, tot in functie de litis contestatio. Dupa acest moment, fiind avertizat ca lucrul ar putea sa-i fie luat, el trebuia sa se poarte cu lucrul ca un bun administrator si raspundea pentru culpa levis in abstracto, adica pentru orice greseala pe care un bun administrator n-ar comite-o. Inainte de acest moment, posesorul raspundea numai de greseala grava pe care n-ar fi comis-o in administrarea propriilor averi.

e. in cazul in care posesorul a facut cheltuieli cu bunul, el are dreptul la restituirea acestora, dupa urmatoarele distinctii:

Cheltuielile sunt de trei feluri:

1.cheltuielile necesare sunt acelea fara de care lucrul ar fi pierit sau ar fi fost deteriorat.

5. cheltuielile utile sunt cele care maresc valoarea bunului.

6. cheltuielile voluptorii infrumuseteaza bunul.

Toti paratii posesori vor fi despagubiti pentru cheltuielile necesare. Posesorii de buna-credinta au dreptul la restituirea cheltuielilor utile. Nici un posesor nu are dreptul la restituirea cheltuielilor voluptorii. Ei pot insa sa le ridice, dar fara a deteriora bunul.

2.Actiunea publiciana.

Actiunea publiciana sanctioneaza proprietatea pretoriana. Ea permite proprietarul pretorian sa dobandeasca posesia lucrului pe care a pierdut-o. Aceasta actiune a fost recunoscuta posesorului de buna credinta, care-si exercita posesia in nume de proprietar si in interes propriu si care a fost deposedat tocmai

In perioada de doi ani, respectiv un an, in care uzucapa bunul imobil sau mobil, dobandit prin simpla traditiune.

Actiunea cuprindea o fictiune: pretorul in invita pe judecator sa solutioneze cauza ca si cum termenul prescriptiei ar fi fost indeplinit. Judecatorul dadea castig de cauza reclamantului care avea lucrul in bonis (printre lucrurile sale) si care se gaseste pe cale de a-l uzucapa. Edictul pretorului prevedea "daca cineva pretinde un lucru dobandit prin traditie, in virtutea unei juste cauze si inca neuzucapat, ii voi da actiunea".

Conditiile exercitarii actiunii publiciene sunt:

a. Reclamantul era nevoit sa faca dovada ca a inceput faptul posesiunii.

b. Reclamantul era obligat sa probeze justa cauza a dobandirii proprietatii pretoriene asupra bunului pretins. Justa cauza reprezenta fundamentul juridic al uzucapiunii incepute si fictiv incheiate.

c. Buna-credinta este convingerea dobanditorului unui bun ca instrainatorul are, in mod veritabil dreptul de a-i instraina respectivul bun. Buna-credinta se deosebeste de justul titlu. Ea se prezuma in vreme ce justul titlu trebuie indicat de catre reclamantul dobanditor.

d. Bunul pretins trebuie sa fie susceptibil de a fi uzucapat.

Efectele actiunii publiciene.

a. Publiciana proprietarului pretorian. Se poate introduce impotriva unui simplu posesor sau impotriva proprietarului quiritar. Impotriva simplului posesor, lupta proprietarului pretorian va fi usoara pentru ca simplul posesor are un drept mai putin vrednic de a fi protejat, decat proprietarul pretorian, care este pe cale de a uzucapa. In schimb proprietarul quiritar acre exceptia de proprietate quiritara, la care, insa, proprietarul pretorian poate raspunde cu o exceptie de dol.

b. Publiciana posesorului de bun-credinta. Posesorul de buna-credinta este cel care cumpara un lucru de la o persoana pe care o crede adevaratul proprietar. El este in curs de a uzucapa, caci a primit posesia in virtutea unui act juridic. Daca paratul cu care se afla in proces este un proprietar quiritar, acesta are un drept mai vrednic de protectie, exceptia invocata de el numindu-se ius dominii.

Daca paratul este un alt posesor de buna credinta, remarcam doua situatii:

daca posesorul de buna-credinta introduce actiunea impotriva unui alt posesor de buna-credinta, care a dobandit lucrul de la acelasi non proprietar, are castig de cauza cel care a fost primul in posesie.

Daca posesorul de buna-credinta parat a dobandit bunul de la alt non proprietar, va castiga cel care se gasea, in momentul procesului, in posesia lucrului disputat.

6. Iura in re aliena - drepturile reale asupra bunurilor altuia

Dreptul de proprietate confera titularului trei prerogative esentiale: dreptul de a se folosi de lucru, de a-i culege fructele si de dispune de el. De cele mai multe ori, titularul dreptului exercita toate cele trei prerogative si, atunci, vorbim de plena in re potestas, proprietatea deplina.

Uneori insa, intalnim cazuri cand aceste prerogative sunt exercitate de titulari diferiti, in sensul ca titularului ii revine abusus, iar altei persoane usus si fructus. In aceste situatii nudul proprietar se afla in imposibilitate temporara de a exercita dreptul de folosinta si de culegere a fructelor, iar persoana care exercita aceste atributii are un drept asupra unui lucru strain, un jus in re aliena, mai concret, o servitute.

La inceputul dreptului roman singura categorie de drepturi reale (asupra bunurilor), in afara de proprietate era categoria servitutilor prediale. La finele dreptului roman, avem urmatoarele drepturi romane: servitutile prediale, servitutile personale (uzufructul, uzul, habitatia, operae servorum vel pecorum ), emfiteoza, superficia si jus in agro vectigal.

I. servitutile sunt drepturi reale care confera anumite prerogative asupra unor bunuri straine, fie in interesul unui fond determinat, numit fond dominant, fie in interesul unei persoane.

Primele se numesc servituti reale sau prediale, intrucat se constituie in folosul altui imobil, iar celelalte se numesc personale intrucat ele greveaza fondul dominat in folosul unei persoane numite titular de servitute.

a. servitutile prediale - Aceste servituti presupun doua imobile: unul in folosul caruia exista servitutea, numit fondul dominant si altul grevat de servitute numit fond dominat. Servitutile prediale servesc nevoilor economice ale imobilului dominant. Cele doua fonduri trebuie sa fie vecine si servitutile sa se exercite de o maniera permanenta.

Servitutile prediale sunt indivizibile deoarece ele greveaza fondul aservit in intregime si folosesc intregului fond dominant. Ele se impart in rustice si urbane, dupa cum fondul dominant are sau nu cladiri pe suprafata sa.

Din categoria servitutilor rustice, retinem pe urmatoarele:

Iter - dreptul de a trece cu piciorul pe terenul altuia.

Via - dreptul de a trece cu mijloace de tractiune

Actus - dreptul de trecere cu turmele de animale

Aquaeductus - dreptul de a construi o conducta de apa pe terenul altuia

Aquaehaustus - dreptul de a scoate apa din fantana aflata pe terenul altuia

Servitutile nisipului, ori ale pietrei de var

Servitutatea de navigatie

Servitutile pescaresti

Confinium - un spatiu liber de doua picioare lasat intre terenurile agricole pentru intoarcerea plugului

Dintre servitutile urbane amintim:

Servitutea de vedere

Servitutea de scurgere a apelor menajere sau a apelor pluviale

Servitutea de intretinere a fatadei casei

Servitutea de sprijin a zidului despartitor

Ambitus - o distanta de doi pasi intre proprietatile cladite la Roma

b. Servitutile personale - Spre deosebire de cele prediale, ele nu depind de pozitionarea fondurilor imobile dominante, ci de persoana beneficiarului. De aici avem doua importante consecinte:

- servitutile personale sunt incesibile,

- ele sunt temporare, cel mult viagere, intrucat insotesc persoana beneficiarului si nu lucrul.

Servitutile personale sunt: ususfructus, usus, habitatio, operae servorum del pecorum.

Ususfructus (uzufructul) - este un drept real, o servitute personala, care confera titularilor, uzufructuarii, dreptul de folosinta si de culegere al fructelor unui bun cu obligatia de a-i pastra neatinsa substanta. Asadar, subiectii acestui raport juridic sunt nudul proprietar si uzufructuarul, independenti unul de altul si titulari ai unui drept real distinct.

Proprietarul avea deschisa actiunea in revendicare si putea instraina sau ipoteca bunul cu rezerva protejarii dreptului uzufructuarului. El nu putea tulbura linistita folosinta a lucrului si nestingherita percepere a fructelor de catre uzufructuar.

Uzufructuarul are in principal doua prerogative: usus si fructus.

Usus - semnifica dreptul de a folosi bunul in conformitate cu destinatia sa si in functie de propriile interese ale uzufructuarului. Acesta nu putea insa schimba destinatia bunului, nu-i putea deteriora substanta si nu-l putea instraina.

Fructus- inseamna dreptul de a-si apropria fructele. La inceput uzufructuarul avea numai fructele naturale si industriale, dar mai apoi, s-a admis, sa are un drept si asupra fructelor civile.

Uzufructuarul devine proprietarul fructelor prin percepere, adica printr-un act material de luare in posesie. El dobandeste fructele civile zi cu zi, in sensul ca primeste sumele de bani cat dureaza dreptul sau. El devine proprietarul fructelor naturale si industriale, atat cele care provin din munca sa, cat si cele pentru care nu a facut nici un efort. In calitatea sa de titular de drept real, uzufructuarul este tinut sa conserve substanta lucrului. Pretorul l-a obligat sa promita proprietarului ca va folosi bunul ca un bun sef de familie si ca la finele uzufructului ba restitui lucrul. Daca uzufructuarul nu facea promisiunea, proprietarul se putea opune luarii in detinere a lucrului. Aceasta promisiune se numea cautio ususfructuaria. Uzufructul ea sanctionat printr-o actiune, care in perioada clasica purta numele de vindicatio ususfructus, prin care uzufructuarul cerea proprietarului sa nu-i tulbure folosinta. Proprietarul la randul sau avea la indemana o actiune negatorie, prin care putea contesta dreptul titularului de servitute.

Usus - este o servitute personala care confera uzuarului dreptul real de a se folosi de un bun al altuia cu conditia de a-i pastra neatinsa substanta. Este un drept mai putin considerabil decat uzufructul, intrucat uzuarul nu culege dobandeste fructele, ci le culege in limitele nevoilor sale personale. Dreptul de uz se putea constitui prin contract sau testament.

Habitatio (abitatia) - este o servitute personala ce consta in dreptul de a locui intr-un spatiu cu aceasta destinatie apartinand altuia. Acest drept se constituie prin contract sau testament. El nu se stinge prin nefolosinta.

Operae servorum vel pecorum - constituie o servitute care confera titularului un drept de folosinta asupra animalului sau sclavului apartinand altuia, acest drept real era constituit prin contract.

D. Modalitati de constituire a servitutilor.

Servitutile prediale rustice, la epoca veche, se constituiau prin mancipatiune, iar cele urbane prin cesiune in fata magistratului. Acest ultim mod de dobandire se folosea si in cazul servitutilor personale. Servitutile se mai puteau constitui si prin adjudecarile in cadrul sentintelor de partaj, prin pacte si stipulatii si prin testament.

La epoca veche servitutile se dobandeau si prin uzucapiune, iar in epoca pretoriana, pretorul ocrotea printr-o actiune utila pe cel care exercita timp de zece ani o servitute.

E. Sanctionarea servitutilor .

Actiunile specifice servitutilor sunt: actiunea compensorie si actiunea negatorie. Prin actiunea confesorie se urmarea restabilirea dreptului titularului de servitute, parat fiind cel care-i contesta dreptul. Actiunea negatorie era actiunea opusa, ea era introdusa de catre proprietarul fondului impotriva celui care pretindea o servitute.

F. Stingerea servitutilor.

Servitutile se sting:

prin disparitia materiala a fondului aservit

prin confuziune, titularul fondului dominant devine si titular al fondului aservit,

prin renuntarea titularului la dreptul sau,

prin moartea titularului servitutii personale

prin nefolosirea servitutii

prin pierderea libertatii sau cetateniei titularului de servitute.

II. Superficia

Consta in dreptul acordat unei persoane, numita superficiar, de a se folosi, pe termen lung, de o constructie ridicata pe terenul altuia, in schimbul unei sume de bani platita proprietarului terenului. Acest drept se nastea intotdeauna prin contract si era ocrotit de un interdict si de o actiune (revindicatio utilis), ce putea fi intentata impotriva oricarei persoane ce ar fi tulburat pe superficiar.

III. Emfiteoza

Emfiteoza este un drept real de folosinta asupra terenului agricol al altuia, drept perpetuu si transmisibil atat inter vivos cat si mortis causa, cu obligatia corelativa a emfiteotului de plata a pretului periodic de folosinta.

Este un drept real, de foarte lunga durata, intermediar intre dreptul de proprietate si uzufruct. Acest drept este ocrotit printr-o actiune reala, petitorie, asemanatoare revendicarii. Pentru folosinta terenului, emfiteotul trebuia sa plateasca un pret periodic precum si impozitul aferent proprietatii imobiliare. Daca nu facea aceste plati pe o perioada mai mare de trei ani, emfiteotul era decazut din drepturile sale.

Jus in agro vectigal

Acest drept consta intr-o arendare a pamantului cetatilor pe o perioada de 99 ani. Titularul acestui drept nu putea fi lipsit de pamant, nici el nici mostenitorii, atat timp cat platea taxa fixata, numita vectigal.

Spre sfarsitul Dominatului cele doua institutii emfiteoza si jus in agro vectigal, se confunda, statul facand exproprieri masive, iar fermierii au devenit arendasi ai statului roman.

7. De possessio. Posesia

In literatura moderna de drept se retine ca posesia este o stapanire de fapt, fundamental deosebita de stapanirea juridica, care constituie esenta proprietatii. Se sustine ca proprietate este un drept, iar posesiunea este un fapt.

Ca de obicei, romanii priveau cu mai multa intelepciune si finete institutiile dreptului, geniul lor juridic definindu-le cu o claritate nemaiintalnita in prezent.

Posesia este o suma de prerogative, apreciate in exercitiul lor concret, de facto, asupra unui res corporis, in nume si interes proprii, fie ca titularul acestui exercitiu este sau nu este si titular al dreptului de proprietate. In aceasta exclusivitate a folosintei, rezida marca de diferentiere a posesiei, chiar si in raport cu proprietatea.

Posesiunea a aparut asadar, ca exercitiu factual al unor prerogative juridice, adica stapanirea efectiva si permanenta a unui lucru corporal, in conditiile fixate de drept.

1.elementele esentiale ale posesiunii:

Posesiunea presupune intalnirea a trei elemente esentiale: corpus, animus si titulus.

a. Corpus: sau elementul material, nu reprezinta bunul posedat in materialitatea lui, ci stapanirea efectiva asupra lucrului. Corpus constituie totalitatea actelor materiale prin care o persoana se foloseste de un lucru. Astfel, pentru a intra in stapanirea unui teren, era suficient ca instrainatorul sa indice dobanditorului hotarele dintr-un loc in altul. Era suficient ca un bun sa se afle la dispozitia unei persoane, chiar daca bunul in materialitatea sa era plasat la distanta de posesor, in conformitatea cu intentia si interesele sale, pentru ca ea sa reclame detinerea elementului material al posesiei.

b. Animus: reprezinta simpla intentie de a poseda lucrul pentru sine, sub aparenta proprietatii.

Este elementul de vointa ce vizeaza adoptarea unui comportament de veritabil stapan al bunului si dorinta vizibil exprimata de pastrare a bunului, ca si cum i-ar apartine de jure posesorului.

c.Titulus: reprezinta fundamentul formal sau originea juridica a posesiunii.¹

Cu titlu de exemplu, avem drept cauze legale si necesare pentru dobandirea posesiunii:

I. Toate modurile de dobandire a proprietatii

II. Conventiile translative de simpla posesie

III. Actele translative de proprietate care emana de la non proprietari.

2. Clasificarea posesiilor

Posesia se clasifica in functie de trei criterii:

I. criteriul originii posesiei

I.1. subcriteriul caracterului perceperii corpusului.

In functie de acest criteriu, posesia este justa sau injusta, dupa cum este sau nu este afectata de vicii ale dobandirii ei.

Viciile posesiei sunt: vis (violenta), clam (clandestinitatea) si precario (precaritatea).

I.2. subcriteriul izvorului formal.

Dupa acest criteriu avem posesie de drept quititar, sanctionata de lege, si posesie de drept honorar, sanctionata de catre edictul pretorului.

I.3. subcriteriul credintei posesorului in proprietatea sa.

In functie de acest criteriu, posesia este de buna -credinta si de rea- credinta.

Distinctia nu trebuie privita sub aspect moral, ci sub cel al constiintei. Posesorul de buna-credinta crede ca este proprietar, iar cel de rea - credinta stie ca nu este proprietar.

II. criteriul efectelor posesiunii

Efectul ultim al posesiei este uzucapiunea. In functie de acest criteriu avem:

a. possessio ad usucapionem (posesia necesara pentru a uzucapa)

b. posesio naturalis (detentiuni precare privilegiate). In aceasta situatie se aflau creditorii gajisti, emfiteotii, comodatarii, uzufructuarii.

c. possessio ad interdicta, ce apartinea celorlalti detentori.

III. criteriul obiectului juridic

In functie de acest criteriu, posesia se clasifica in posesio corporis (asupra lucrurilor tangibile) si possessio incorporales (posesia drepturilor).

3. Dobandirea si pierderea posesiei

Posesia se dobandeste cand o persoana obtine asupra unui lucru stapanirea de fapt cu intentia de a o exercita in nume propriu, adica prin intrunirea celor doua elemente: corpus si animus.

La epoca veche, se dobandea posesia doar printr-un act material de luare a lucrului in posesie. Mai tarziu insa, acest act rudimentar va deveni unul simbolic. Era suficient sa se puna un paznic lucrurilor cumparate sau sa predea cheia magaziei unde acestea au fost depozitate pentru ca posesia sa fie transferata. Era asadar suficient ca lucrul sa fie pus la dispozitia dobanditorului pentru ca acesta din urma sa obtina posesia.

La finele epocii clasice, simpla inmanare a documentul scris care consemna vanzarea, echivala cu transmiterea posesiei.

Multa vreme posesia nu a putut fi dobandita prin reprezentanti. Abia in sec.II d.H, s-a admis ca elementul corpus poate fi dobandit prin reprezentare de un mandatar sau de un tutore.

Posesia inceteaza in momentul in care s-a pierdut unul dintre aceste doua elemente: corpus sau animus. Astfel, se pierde posesiunea atunci cand bunul piere sau cand posesorul a fost deposedat prin orice mijloace de el.

Se poate pierde posesia prin manifestarea vointei de a nu mai poseda, ca in cazul contitutului posesor.

Pierderea concomitenta a lui corpus si animus are loc fie prin moartea posesorului, fie prin abandonarea bunului.

4. Sanctiunea juridica a posesiei

Protejarea posesiei se facea prin proceduri ce implicau prerogativa de comanda a magistratului judiciar. Aceste mijloace de aparare se numeau interdicte posesorii si erau ordine ale magistratului judiciar investit cu imperium. Prin ele se rezolvau starile imediate, relative la posesia lucrurilor.

Interdictele posesorii erau de trei feluri:

A. Interdicte retinendae possessionis causa (care apara o posesie deja dobandita si nepierduta). Erau de doua feluri: uti possidetis, relative la imobile si utrubi, care se refera la mobile.

B.Interdictele recuperandae possessionis causa (pentru redobandirea unei posesiuni pierdute).

Ele erau de trei feluri, fiecare sanctionand un viciu al posesiei.

- de vi cottidiana causa (indreptat importiva celui care a castigat posesia prin violenta)

- de precario causa (in contra precaristului)

- de clandestina possessione causa (indreptat impotriva celui care exercita clandestin posesia)

C. Interdictele adipiscendae possessionis causa (erau atributive de drepturi si determinau dobandirea unei posesiuni in prezenta unui just titlu neonorat). Astfel de interdicte erau interdictul quorum bonorum, interdictul possessorium sau interdictul salvian.

8. Jura obligationum. Obligatiile

1. Definitii: In timpul lui Justinian, obligatia era considerata "o legatura de drept care ne impune necesitatea de a plati ceva conform dreptului cetatii noastre". In viziunea lui Gaius obligatiile se nasc din raportul personale, raporturi care au drept obiect anumite prestatiuni. In caz de conflict de interese intre respectivele parti ale raporturilor obligationale ele au la dispozitie asa- numitele actiuni personale, actiuni care au un obiect juridic bine definit: a da, a face sau a nu face ceva.

Actiunea personala este aceea prin care actionam impotriva cuiva care ne este obligat, adica prin care intelegem sa i se impune sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva.

Pentru romani obligatiile fac parte integranta din jus rerum. Ele sunt doar niste varietati ale drepturilor cu privire la bunurile ce se pot instraina, pentru ca rostul unei obligatii este tocmai acela de a produce o modificare in structura patrimoniului unei persoane.¹

Jurisconsultul epocii clasice Iulius Paulus da o definitie ce a ramas celebra. El arata ca "substanta obligatiei nu consta in ceea ce ne da proprietarul unui lucru corporal sau in ceea ce ne face titularul unei servituti, ci in ceea ce constrange un tert sa dwa, sa faca sau sa nu faca ceva."²

Obligatia este, asadar, o legatura juridica intre persoane determinate sau determinabile, in virtutea careia una dintre ele, in calitate de subiect pasiv sau datornic trebuie sa execute in favoarea alteia numita subiect activ sau creditor, o prestatiune oarecare determinata sau determinabila, constand in dare, facere sau non facere.

2. Subiectele obligatiei.

Intr-un raport de obligatie avem doua subiecte:

A.     Subiectul pasiv, reus debendi sau debitorul este cel care trebuie sa efectueze prestatia in favoarea altei persoane, in virtutea unei legaturi juridice de natura a-l constrange.

B.     Subiectul activ, reus credendi sau creditorul este partea in proces care in virtutea unei legaturi juridice poate sa ceara altei persoane sa execute ceva. Desigur, atat caracterul pasiv, cat si cel activ sunt privite doar sub raport procesual.

3. Elementele obligatiei.

Analizand definitiile obligatiei oferite de Justinian, Gaius sau Iulius Paulus, descoperim urmatoarele elemente ale obligatiei¹:

A.     Juris vinculum. Legatura juridica sugereaza existenta unui raport juridic de putere intre creditor si debitor. Este o legatura de jure ti nu una de facto.

Chiar din epoca straveche, debitorul intra in puterea creditorului prin acordul public al magistratului.

B.     Jus in personam. Obligatia da nastere la drepturi, care depind in exercitarea lor de vointa creditorului. Desigur si debitorul isi manifesta dorinta, fie executandu-si obligatia, fie refuzand sa o execute si, prin urmare, ramanand la dispozitia creditorului, care putea, raportandu-ne la diferite epoci sa-l ucida, sa-l aserveasca, sa-l vanda peste Tibru sau sa obtina condamnarea sa pecuniara. Fiind strans legata de persoana creditorului si de cea a debitorului, obligatia nu poate genera decat drepturi personale, de creanta, chiar daca obiectul juridic al acestor drepturi consta in prerogative reale.

C.     Voluntas- este autonomia de vointa, interpretata in sens pur formal juridic.

D.     Consensus - consimtamantul. Prin efectul acordului de vointe, intre partile raportului juridic obligational se naste o veritabila lege care se impune respectivelor parti de la sine si care pentru eventualul judecator al cauzei are valoare de reper juridic fundamental.

E.      Dies sau tempus. Elementul timp este esential intr-un raport juridic obligational, intrucat nu exista obligatii care sa depaseasca limita existentei sale viagere. Pe de alta parte, in mod natural, orice debitor urmareste a se elibera de legatura sa juridica si a vedea astfel stinsa obligatia.

F.      Praetio aestimabilis. Evaluarea pecuniara este un alt element al obligatiei, intrucat nu exista obligatii care sa nu poata fi cuantificate in bani.

4. Obiectul juridic al obligatiei consta in dare, facere si non facere.

Dare, inseamna transferul proprietatii sau constituirea unui drept real asupra unui bun. Oricat de paradoxal ar parea, obligatia de dare era destul de rara, intrucat mancipatiunea sau cesiunea nu aveau sensul unui transfer propriu-zis de proprietate, ci mai degraba, constituiau ocazia abandonarii unei puteri asupra lucrului si a unei concomitente luari in stapanire a aceluiasi bun de catre dobanditor.

Facere, inseamna a realiza o activitate oarecare, in profitul unei parti, a raportului obligational si in virtutea imperativului de executare a obligatiei. Nu orice activitate inseamna facere, ci ea trebuie sa corespunda actiunii comune in caz de delict, sau precizarii partilor in caz de contract.

Non facere inseamna simpla abtinere a debitorului de la a face ceva ce ar putea fie sa-i produca un prejudiciu creditorului sau, fie de la a incalca o clauza impusa de creditorul sau, in scopul de a nu presta ceva in folosul unui tert.

Praestare este termenul generic folosit de catre romani pentru a denumi toate cele tei feluri de obligatii. Practic, prin el poate fi acoperita intreaga gama a actiunilor umane.

5. Efectele obligatiilor sunt: masurile conservatorii, sanctiunile judiciare si despagubirile corespunzatoare.

1. Masurile conservatorii. Intr-un raport obligational, cea mai defavorabila situatie pentru un creditor este insolvabilitatea creditorului sau, care poate fi spontana, dar si fraudulos provocata.

Insolvabilitatea poate fi provocata prin: contractarea de catre debitor a unor datorii noi, lasarea bunurilor sale in paragina, efectuarea de gratuitati, neglijarea exercitarii eventualelor drepturi fata de alti debitori etc.

Pentru a evita inconvenientele insolvabilitatii provocate, creditorii chirografari (cei a caror creanta nu era garantata printr-un gaj sau o ipoteca), au dobandit dreptul de a lua masurile conservatorii. Aceste masuri erau actiunea oblica si actiunea pauliana. Actiunea oblica este aceea prin care creditorii pot exercita toate drepturile si actiunile debitorului lor, in vederea conservarii patrimoniului acestuia.

Prin actiunea pauliana creditorii ataca actele frauduloase incheiate de catre debitorii lor cu un tert, acte prin care se urmarea in mod explicit sau implicit fraudarea lor.

Esentiala pentru exercitarea actiunii pauliene era denuntarea caracterului fraudulos al actului incheiat de catre debitor cu tertul.

2. Sanctiunile judiciare constau in dreptul subiectiv recunoscut fiecarui creditor de a actiona in justitie, in vederea executarii prestatiei promise si, eventual, dupa obtinerea sentintei judecatoresti, dreptul de a cere concursul fortei publice pentru punerea in executare silita a sentintei.

3. Despagubirile aferente reveneau creditorilor fie datorita neexecutarii obligatiei, fie datorita executarii necorespunzatoare a acesteia si luau forma unor dobanzi sau penalitati.

6. Izvoarele obligatiei.

Obligatiile se nasc, spune Gaius in comentariile sale, dintr-un delict sau dintr-un contract.

Mai tarziu au fost asimilate faptelor juridice, unele contracte si delicte atipice sub forma quasi contractelor si quasi delictelor.

In consecinta, au fost asimilate delictelor acele fapte pur voluntare ale indivizilor, din care rezulta un oarecare angajament: plata nedatorata, imbogatirea fara justa cauza si gestiunea de afaceri. Au fost asimilate delictelor, sub aspectul consecintelor, pornindu-se de la considerentul existentei unei responsabilitati personale, unele fapte din categoria raporturilor de putere (actiunea indreptata impotriva lui pater al carui fiu a comis un delict).

Ultimul izvor recunoscut era legea, Iulius Paulus aratand ca "obligatiile statuate prin lege nu pot face obiectul tranzactiilor intre particulari" (es. obligatia de a constitui dota copilului la casatorie).

9. Raspunderea delictuala la romani

Unul dintre principiile fundamentale ale raspunderii juridice este acela ca fiecare este raspunzator pentru propriile fapte. Codul nostru civil consacra, in putine articole, pe langa raspunderea pentru fapta proprie (ar. 998 si 999) si alte feluri de raspundere si anume, pentru faptele altei persoane (art.1000), precum si raspunderea pentru lucrurile, edificiile si animalele aflate sub paza noastra (art. 1000, al. 1, 1001 si 1002).

Prin delict, romanii intelegeau orice fapta daunatoare, sanctionata de dreptul civil sau pretorian.

Romanii distingeau delictele publice de cele private. Delictele publice atingeau interesele colectivitatii in intregul lor (profanarea, omorul, tradarea). Delictele publice erau pedepsite corporal, mergand pana la pedeapsa cu moartea. Delictele care atingeau interesele unui particular erau delicte private: furtum, damnum injuria datum.

La epoca veche si straveche a dreptului roman, victima delictului, ajutata de membrii grupului social din care facea parte, isi facea singura dreptate, dar cutuma a stabilit unele reguli pentru a limita represiunea disproportionata si necontrolata pe care o pricinuia delictul.

Astfel s-a hotarat ca razbunarea privata sa se desfasoare cu anumite formalitati si sa nu intreaca raul produs prin delict (legea talionului).

Pentru acea perioada veche si straveche, notiunea de raspundere nu exista in sensul ei modern, ci insemna fixarea in persoana unui anumit individ a reactiunii produse de faptul savarsit. ¹

Delictele private erau pedepsite cu o poena - o suma de bani fixata de cutuma sau lege. Ea reprezinta echivalentul banesc al iertarii din partea victimei. Numai autorul delictului platea amenda nu si succesorii sai. Cand fapta a fost comisa de mai multi autori, victima avea dreptul sa urmareasca pe toti autorii si sa primeasca amenda separat de la fiecare. Dreptul victimei se stingea prin impacare.

Actiunile izvorate din delictele private erau:

penale

rei persecutorii

mixte

Prin actiunile penale se urmareste plata unei amenzi, iar prin actiunile rei persecutorii se urmareste readucerea in patrimoniul victimei, lucrul care a facut obiectul delictului sau contravaloarea acestuia. Spre deosebire de actiunile penale, cele rei persecutorii se transmiteau atat pasiv cat si act

Legea celor XII Table pedepsea anumite fapte care aduceau atingere persoanei fizice: membrum ruptum, os factum, injuria.

Membrum ruptum insemna o rana. In acest caz, daca partile nu ajungeau la o impacare, atunci se revenea la regimul razbunarii private si victima putea produce autorului aceeasi rana.

Os factum insemna un os fracturat si se pedepsea cu o amenda de 300 asse, daca victima era roman si 150 asse, in cazul in care era un sclav.

Injuria sau violentele usoare se pedepseau cu o poena de 25 asse.

Mai tarziu, prin reformele pretoriene, a disparut razbunarea privata, iar amenda era fixata de judecatori.

Lex Aquilia

I.Prima sanctionare sistematica a raspunderii delictuale a fost Lex Aquilia, votata in anul 286 i. H. Prin lege se statua asupra responsabilitatii pe care o puteau atrage faptele nelegale, intelese ca fapte contrare dispozitiilor precise ale unor legi determinate. Faptul ilicit din perspectiva Legii Aquilia, nu era orice fapt producator de prejudicii, ci doar acela care provoca o dauna, fiind evident impotriva dispozitiei exprese a legii.

Culpa nu era ceva generic, abstract, ci o sfidare la adresa unei norme precise. Lex Aquilia avea trei capitole:

primul capitol stabilea ca persoana care omorase pe nedrept un sclav sau un animal de turma, trebuia sa plateasca proprietarului o amenda calculata la cea mai mare valoare, pe care sclavul sau animalul au avut-o in anul precedent delictului.

Capitolul al doilea se ocupa de o problema straina de raspunderea delictuala si anume acceptilatia frauduloasa. Era pedepsit creditorul accesoriu, care iertase pe debitor in dauna creditorului principal. ¹

Ultimul capitol reglementa raspunderea pentru celelalte pagube aduse lucrurilor sau animalelor, stabilind o amenda echivalenta cu cea mai mare valoare pe care lucrul, animalul sau sclavul au avut-o in luna precedenta delictului.

La epoca clasica, in virtutea lui Lex Aqulia, o fapta producatoare de prejudicii ce era comisa in afara vreunei reglementari legale, era sanctionata cu o amenda care de regula depasea paguba.

Conditiile in care se dadea Lex Aquilia erau urmatoarele:

a.       Dauna sa fi fost cauzata direct prin chiar fapta delicventului si sa constituie o atingere materiala a lucrului sau animalului respect

b.      Paguba sa fi fost pricinuita pe nedrept si contrar dispozitiei legii. Astfel, cel care omoara sclavul altuia, fiind in legitima aparare, nu comite delictul. Nu este ilicit nici a omori sau a rani un hot care ataca un hot prins furand noaptea.

In cursul secolelor ce au urmat juristii si preotul au largit considerabil campul ei de actiune. S-a admis ca neglijenta sau imprudenta pot fi oricat de neinsemnate, deoarece esentialul este dauna patrimoniala. S-a ingaduit de asemenea ca victima sa poata cere o despagubire nu numai valoarea pagubei, dar si castigul de care a fost lipsit.

Elementele constitutive ale delictului sunt:

Prejudiciul ca element esential al raspunderii delictuale consta in efectul negativ suferit de o persoana ca urmare a faptei ilicite savarsite de o alta persoana. Prejudiciul poate fi material (lezarea integritatii ori atingerea adusa patrimoniului ) sau moral (atingerea adusa onoarei sau afectiunii unei persoane).

Prejudiciul poate fi direct concretizat in pierderea real suferita si indirect sau avantajul de care a fost privata victima ca urmare a faptei delictuale.

In toate formele sau ipostazele sale, prejudiciul trebuie sa fie unul cert. Chiar si prejudiciul moral trebuie sa aiba limite fixate de lege (dublul valoric) sau de judecator.

b.      Culpa. In interpretarea clasica a legii Aqulia , culpa este un criteriu suficient de imputare a daunei. Culpa consista in a nu fi prevazut consecintele daunatoare ale comportamentului delicventului atunci cand, pe de o parte, aceste consecinte erau previzibile si pe de alta parte un comportament diferit era posibil.

In dreptul lui Justinian, culpa este tratata ca un fapt determinant pentru raspunderea delictuala, dar nu unul evaluabil, subiectiv si concret in raport cu autorul delictului, ci in raport cu o abstractiune, o conduita ideala.

Culpa s-a extins nu numai asupra atitudinilor pozitive , direct producatoare de prejudicii, ci si asupra atitudinilor culpabile rezultate mai curand din omisiuni (lipsa de diligenta, imprudenta sau neverificarea riscurilor).

c.       Raportul de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu. Aprecierea acestei legaturi ii revenea judex-ului in functie de doua criterii: evidenta existentei ei si producerea cu necesitate a efectului malefic si daunator.

Evidenta cauzalitatii trebuia stabilita cu certitudine.

Principalele delicte sanctionate in reglementarile clasice si justiniene.

A.     Damnum injuria datum. Delictele indreptate impotriva persoanei. Legea celor XII Table cuprindea in sfera faptelor de injuria, pe langa faptele comise prin viu grai (denuntarea calomnioasa, insultele, calomniile) si alte trei categorii de delicte (os fractum, membrum ruptum si alte diverse violente ce aduceau atingere integritatii corporale a persoanelor).

Pentru delictele simple de injuria, valoarea despagubirii era indicata de catre victima, cu posibilitatea reducerii ei de catre judex.

Pentru faptele deosebit de grave, amenda era fixata de magistrat in functie de anumite circumstante agravante: locul comiterii faptei, gravitatea leziunii, organul vatamat etc.

Toate aceste delicte si actiunile lor corespunzatoare au fost extrapolate si la alte fapte asemanatoare comise prin violenta sau inselaciune, iar victima putea sa aleaga intre actiunea privata de injuria si cea publica, ce atragea dupa sine o pedeapsa corporala.

B.     Furtum. Delictele indreptate impotriva patrimoniului unei persoane.

Furtul este sustragerea ilegala a unui lucru mobil, facuta cu intentia de imbogatire. In Institutiunile sale, Gaius spune ca "Este furt nu numai cand cineva ia un lucru strain pentru a-l sustrage, ci, in general, cand cineva isi insuseste un lucru strain fara voia stapanului".

Notiunea de furt este asadar foarte larga in dreptul roman, ea cuprinzand nu numai furtul propriu-zis, ci si abuzul de incredere, inselaciunea etc. ¹

Furtul presupune un element material concretizat atat intr-o sustragere a bunului (contrectatio rei), cat si intr-un prejudiciu si un element international ce vizeaza discernamantul hotului si dorinta de a obtine un castig.

Actiunea de furt revine aceluia care este interesat sa pastreze lucrul, chiar daca nu este proprietar.

Variantele furtului

Furtum nec manifestum era furtul obisnuit. In legea celor XII Table, hotul era obligat sa plateasca o amenda egala cu dublul valorii lucrului.

Furtum manifestum - era furtul flagrant (hotul era prins in timp ce comitea furtul). Sclavul prins era omorat pe loc. Fiul de familie era condamnat la moarte de catre magistrat. La epoca clasica furtul flagrant era sanctionat cu o amenda egala cu de patru ori valoarea lucrului furat.

Furtum prohibitum. Sanctiona opunerea la perchezitie cu o amenda echivalenta cu de patru ori valoarea bunului sustras.

Furtum conceptum et oblatum. Este delictul de tainuire a lucrurilor furate sau delictul de a incredinta lucrurile furate unui tert, in vederea compromiterii lui. Era pedepsit cu o amenda echivalenta cu triplul valoric al bunurilor furate.

Furtum non exhibitum. Era delictul comis de o persoana somata sa prezinte un bun despre care se banuia ca era furat si care nu se conforma. Delictul era sanctionat cu o amenda echivalenta cu cvadruplul valoric al bunului sustras.

Talharia sau rapina. Este furtul comis prin acte de violenta sau amenintare. El se pedepseste cu o amenda ce ajungea la de patru ori valoarea bunului. Actiunea era publica

4. Cazuri delictuale particulare, sanctionate cu actiuni speciale date de pretor.

a.       Profanarea bunurilor sepulcrale (mormintele, pietrele tombale, sarcofagele, casele mortilor etc.). Pretorul, printr-o actiune speciala (actio sepulcri violati) i-a oferit oricarei persoane interesate posibilitatea de a cere sanctionarea draconica a delicventului, in limita a 100.000 de sesteti.

b.      Agitatia, incaierarea sau dezordinea sociala. Actiunea putea fi intentata impotriva autorului direct al pagubei, iar in absenta acestuia sau in caz de imposibilitate de determinat, impotriva initiatorului conflictului colectiv sau chiar impotriva celui care a profitat de pe urma lui. Ei puteau fi obligati la de doua ori valoarea daunelor.

c.       Instigarea, complicitatea si favorizarea sclavului delicvent:

Actio de servo corrupto era folosita in una din urmatoarele imprejurari:

Instigarea sclavului sa comita un delict in favoarea unui tert

Adapostirea sclavului fugar

Favorizarea sclavului delicvent

Complicitatea cu sclavul delicvent

Delictul era sanctionat cu o amenda echivalenta cu dublul valoric al sclavului delicvent.

d.      Atacul talharilor organizati in banda. Victima talhariei colective putea obtine recuperarea bunurilor sustrase prin violenta, conditia fiind ca introducerea actiunii sa aiba loc in intervalul de un an de la data comiterii delictului. Victima putea obtine quadruplul valorii bunului sustras.

e.       Delictele forestiere. A fost pusa la dispozitia victimelor delictelor forestiere o actiune prin care astfel de delicte erau sanctionate prin pedeapsa dublului valoric.