TACTICA AUDIERII DE CATRE PROCUROR A MARTORULUI SI AUTORULUI FAPTEI

TACTICA AUDIERII DE CATRE PROCUROR A MARTORULUI SI AUTORULUI FAPTEI

I. TACTICA AUDIERII MARTORILOR

Declaratiile martorilor constituie mijlocul de proba cel mai frecvent folosit in procesul penal si reprezinta relatarile facute in fata organelor judiciare de catre persoanele care au cunostinte de natura sa serveasca la aflarea adevarului.

Probleme referitoare la psihologia martorilor

O chestiune deosebita in ascultarea martorilor si in special in aprecierea declaratiilor acestora o constituie stabilirea masurii in care informatiile obtinute reflecta cele petrecute si pot constitui temei pentru formularea unei concluzii juste in cauza.

Practica organelor judiciare a demonstrat ca uneori declaratiile martorilor nu reflecta realitatea, datorita unor cauze si conditii multiple si complexe ce tin de persoana martorilor si de imprejurarile in care au fost percepute faptele si fenomenele. Cercetarile stiintifice intreprinse in domeniul psihologiei martorilor au aratat ca mecanismul de percepere, de fixare, de memorizare si de redare variaza de la persoana la persoana, in raport cu dezvoltarea psihica, cu gradul de cultura, cu profesia, mediul si conditiile in care a perceput faptele si imprejurarile, cu o infinitate de alte elemente ce actioneaza initial sau care se suprapun intre momentul perceptiei si acela al redarii, asa incat in orice declaratie apare ca inevitabil un coeficient de alterare initiala ori deformare subsecventa. La cele aratate se adauga uneori si alte elemente, cum ar fi: reaua-crednta a martorilor, erorile celor care fac ascultarea sau a celor care trebuie sa evalueze declaratiile etc.

Sub aspect psihologic marturia consta in perceperea si memorarea - de regula involuntara - a unor fapte si imprejurari si in reproducerea acestora in fata organului judiciar. Asadar, marturia se formeaza trecand prin trei etape, stadii succesive, si anume: perceperea, memorarea si reproducerea.

Pregatirea in vederea ascultarii martorilor

Obtinerea unor declaratii veridice si complete, menite sa duca la aflarea adevarului, este influentata in mod hotarator si de modul in care se face pregatirea ascultarii.

Principalele activitati pregatitoare in vederea ascultarii martorilor sunt:

□ studierea dosarului cauzei;

□ cunoasterea persoanelor ce vor fi ascultate;

□ intocmirea planului de ascultare;

□ asigurarea prezentei martorilor;

□ asigurarea conditiilor in care se va desfasura ascultarea.

1. Studierea dosarului cauzei

Ca prima faza a activitatilor pregatitoare - studierea dosarului cauzei - se impune cu necesitate si are un rol de prim ordin in asigurarea cadrului propice desfasurarii in bune conditii a acestei activitati.

Examinarea minutioasa a materialelor cauzei are drept scop stabilirea, in primul rand, a faptelor si imprejurarilor ce se impun a fi clarificate prin ascultare, persoanele care pot contribui la lamurirea lor, precum si modul in care trebuie sa se desfasoare ascultarea pentru realizarea scopului urmarit.

2. Cunoasterea persoanelor ce vor fi ascultate

Alegerea momentului cand urmeaza a se realiza cunoasterea difera de la o cauza la alta, in raport cu natura infractiunii savarsite, conditiile comiterii ei, numarul persoanelor care au perceput faptele sau imprejurarile, precum si aspectele ce pot fi lamurite cu fiecare martor ori categorie de martori. Astfel, in cazul infractiunilor de omor, talharie etc, cand, datorita conditiilor in care a fost savarsita fapta, imprejurarile acesteia au fost percepute de un numar foarte restrans de persoane, regula trebuie s-o constituie cunoasterea martorilor anterior prezentarii lor pentru ascultare.

Aceasta activitate este necesara pentru stabilirea tacticii adecvate care va fi folosita pe parcursul ascultarii si, in afara datelor de identificare, trebuie sa fie obtinute cat mai multe informatii legate de trasaturile psihice ale persoanelor care urmeaza sa depuna ca martori (gradul de dezvoltare al gandirii, interesele predominante, starea sanatatii, mediul in care traiesc, profesia si ocupatia, trasaturile de caracter etc).

3. intocmirea planului de ascultare

Unul dintre cele mai importante momente ale pregatirii il constituie intocmirea planului de ascultare cand, in urma studierii dosarului cauzei, se stabilesc problemele care urmeaza sa fie lamurite cu fiecare martor sau categorie de martori, identificati in cauza.

Planul contine, de asemenea, intrebarile care urmeaza a fi adresate martorilor si poate fi intocmit pentru fiecare persoana in parte sau pentru categorii de martori daca problemele ce urmeaza a fi clarificate sunt aceleasi.

4. Asigurarea prezentei martorilor la data si ora fixate pentru ascultare revine procurorului care dispune chemarea acestora si asigura prezenta la activitatea procesuala ce se va desfasura.

5. Asigurarea conditiilor in care se va desfasura ascultarea

Pentru buna desfasurare a ascultarii si realizarea scopului pe care-l urmareste, in raport cu natura cauzei in care se efectueaza, cu problematica ce trebuie lamurita si cu situatia fiecarui martor in parte, trebuie sa fie luate si alte masuri pregatitoare, cum ar fi invitarea parintelui, tutorelui sau curatorului, a unui interpret, selectarea si pregatirea materialelor ce vor fi folosite pe parcursul ascultarii si determinarea modului, a momentului si a ordinii in care vor fi folosite etc.

Una din cele mai importante probleme ale tacticii ascultarii o constituie atitudinea procurorului in timpul desfasurarii acestei activitati, succesul ascultarii depinzand in mare masura de modul in care reuseste apropierea martorilor, Astfel, cel ce conduce ascultarea trebuie sa inteleaga personalitatea fiecarui martor, sa gaseasca stiinta de a 'citi' psihologia martorului si a realiza contactul psihologic. Tactica ascultarii se stabileste in fiecare cauza concreta, chiar si in cazul fiecarui martor luat separat; la adoptarea ei trebuie sa fie avute in vedere o serie de consideratii de ordin general, cum ar fi:

□ natura cauzei in care se efectueaza ascultarea;

□ personalitatea si psihologia martorilor;

□ faptele si imprejurarile care prezinta importanta pentru cauza, cunoscute de catre martori;

□ conditiile in care martorii au perceput faptele ori imprejurarile cu privire la care vor fi ascultati;

□ pozitia martorilor fata de partile implicate in cauza, interesul lor de a depune intr-un anumit fel;

□ natura si valoarea probelor ce urmeaza a fi folosite pe parcursul ascultarii, pentru a determina martorii sa faca declaratii veridice si complete;

□ masura in care procurorul stapaneste problemele privind psihologia marturiei, cunoaste particularitatile cauzei, poseda cunostinte temeinice despre specificul activitatii din zona unde a fost savarsita infractiunea.

Ascultarea martorilor

De regula, ascultarea martorilor parcurge trei etape, si anume:

a) verificarea identitatii;

b) relatarea libera sau spontana ori ascultarea povestirii martorilor;

c) adresarea de intrebari si ascultarea raspunsurilor sau ascultarea dirijata.

a) Verificarea identitatii si ascultarea cu privire ia datele personale

in cadrul acestei etape martorul este solicitat sa raspunda la intrebarile ce i se adreseaza cu privire la datele de identificare (nume, prenume, varsta, adresa si ocupatie), verificand raspunsurile cu mentiunile din actele de identitate. Apoi procurorul este obligat sa intrebe pe martor daca este sot sau ruda apropiata eu vreuna din parti si, in caz afirmativ, sa-i aduca la cunostinta ca nu este obligat sa depuna.

Momentul urmator priveste procedura depunerii juramantului, ce este anterioara depozitiei si precedata de avertismentul pe care organul de urmarire penala il da martorilor cu privire la consecintele ce decurg din nerespectarea obligatiilor care le revin.

Martorului i se aduce la cunostinta obiectul cauzei si i se arata apoi care sunt faptele si imprejurarile pentru lamurirea carora a fost propus ca martor.

Parcurgand aceasta etapa, procurorul are posibilitatea sa studieze pe martori, sa observe modul cum reactioneaza fata de situatia in care se afla, sa desprinda concluzii pretioase pentru adoptarea tacticii de ascultare.

b) Relatarea libera sau spontana ori ascultarea povestirii martorilor

Aceasta etapa incepe prin adresarea unei intrebari generale, denumita intrebare-tema, de natura a da posibilitatea martorilor sa declare tot ceea ce stiu in legatura cu faptele sau imprejurarile pentru a caror lamurire au fost solicitati sa depuna.

Pe parcursul povestirii procurorul are posibilitatea sa studieze pe martori, sa observe modul in care isi formuleaza expunerile, siguranta cu care prezinta faptele sau imprejurarile, ezitarile sau omisiunile ce apar, incercarile de a completa anumite lacune din succesiunea faptelor, interesul acestora de a depune intr-un anumit mod. Studierea martorilor in aceasta etapa, observatiile facute pe parcursul povestirii trebuie sa constituie pentru procuror temeiul adoptarii tacticii de urmat in cealalta etapa, a adresarii de intrebari si a ascultarii raspunsurilor.

Un rol deosebit pentru clarificarea problemelor prin relatarea libera il are atmosfera propice povestirii martorilor, realizata de catre cel care conduce ascultarea. S-a constatat ca solicitarea martorilor de a povesti tot ceea ce stiu in legatura cu cauza si cu persoana faptuitorului sporeste increderea atat in organul judiciar, cat si in ei insisi. Acest sentiment se reflecta, de regula, pozitiv in declaratiile martorilor care cauta sa justifice atitudinea procurorului fata de ei.

Ascultarea poate lua sfarsit dupa parcurgerea acestei etape, atunci cand, in cadrul relatarii libere, martorii au lamurit complet toate faptele sau imprejurarile pentru care au fost solicitati sa depuna. Astfel de situatii se intalnesc in cazul martorilor de buna-credinta ce au perceput si memorat complet si fidel imprejurarile la care au asistat si reusesc sa redea cu usurinta, in timpul ascultarii, cele percepute si retinute.

Pentru martorii care nu au perceput si memorat corect ori nu reusesc sa redea in timpul ascultarii faptele cunoscute, precum si pentru cei de rea-credinta, in mod obligatoriu, se parcurge si cea de-a treia etapa a ascultarii.

c) Adresarea de intrebari si ascultarea raspunsurilor sau ascultarea dirijata

Tactica ascultarii in aceasta etapa se stabileste avandu-se in vedere, in principal, pozitia martorilor ascultati.

intrebarile care pot fi folosite la ascultarea martorilor se stabilesc in concret pentru fiecare persoana in parte, in raport cu

particularitatile cauzei, cu pozitia martorilor, continutul relatarii libere, cu problemele sau aspectele care trebuie sa fie clarificate, precizate, verificate. intrebarile ce se folosesc la ascultarea persoanelor se clasifica in intrebari tema, intrebari problema si intrebari detaliu.

intrebari le-tema - specifice etapei relatarii libere ori spontane - sunt foarte generale si ofera posibilitatea martorilor sa declare tot ceea ce cunosc sau considera ca intereseaza organul de urmarire penala in legatura cu obiectul cauzei in legatura cu care sunt intrebati.

intrebariie-prohlema sunt destinate sa contribuie la lamurirea unui anumit aspect din multitudinea faptelor si imprejurarilor cunoscute de catre martori.

intrebarile-detaliu sunt mult mai concrete, folosirea lor avand menirea sa duca la obtinerea unor amanunte de natura sa asigure verificarea afirmatiilor martorilor.

Din categoria intrebarilor-detaliu fac parte intrebarile de completare, de referinta (de precizare) si de verificare.

intrebarile de completare se folosesc cu scopul de a stabili fapte si imprejurari la care martorii nu au facut referire.

intrebarile de referinta sunt folosite in cazul in care martorii, desi au relatat despre o fapta sau imprejurare perceputa anterior, nu reusesc sa precizeze imprejurarile in care a avut loc evenimentul si sa-t localizeze in timp. De regula, asemenea intrebari se bazeaza pe legea asociatiilor.

intrebarile de verificare sunt folosite pentru stabilirea sigurantei martorilor in declaratii. Acest gen de intrebari se formuleaza pe baza unor imprejurari stabilite precis prin alte mjloace.

Particularitati in ascultarea diferitelor categorii de martori

1. Ascultarea martorilor oculari

De la martorii prezenti la desfasurarea evenimentelor, faptelor, imprejurarilor despre care sunt chemati sa depuna se pot obtine - sub rezerva influentei factorilor de natura psihologica - cele mai complete si veridice declaratii.

Pe parcursul ascultarii acestei categorii de martori este indicat sa se insiste pe evidentierea tuturor detaliilor legate de conditiile in care au avut loc faptele si s-a realizat perceperea lor. Cu ajutorul martorilor trebuie reconstituite episoadele din desfasurarea faptelor, evenimentelor sau imprejurarilor pe care acestia le-au perceput ori cred ca le-au perceput.

2. Ascultarea martorilor care au luat cunostinta indirect despre fapte sau imprejurari ce intereseaza cauza

Cei mai multi martori fac parte din randul persoanelor ce iau indirect cunostinta despre faptele sau imprejurarile in legatura cu care urmeaza sa depuna.

Martorilor din aceasta categorie trebuie sa li se solicite sa indice persoanele de la care au aflat datele ce prezinta importanta pentru cauza si, apoi, sa reproduca afirmatiile acestora cu privire la faptele si imprejurarile care fac obiectul marturiei. Verificarea declaratiilor obtinute in acest mod impune ascultarea persoanelor de la care martorii au aflat cele relatate si stabilirea bunei - credinte a lor, precum si daca au perceput, retinut sau difuzat fidel cele percepute in realitate.

3. Ascultarea martorilor propusi de catre parti

inainte de a se proceda la ascultarea martorilor propusi de catre parti, procurorul trebuie sa faca o temeinica cunoastere a lor: cine sunt, relatiile in care se afla cu partile, interesul ce-l au in cauza, daca s-a incercat sau nu influentarea lor precum si toate datele privind personalitatea acestora.

4. Ascultarea minorilor

Cu prilejul ascultarii minorilor, procurorul trebuie sa tina cont de varsta si gradul de dezvoltare psihico-intelectuala ale acestora, de ele depinzand posibilitatile si capacitatea de percepere si intelegere a faptelor si fenomenelor la care au asistat. Referitor la tactica propriu-zisa ce urmeaza a fi adoptata cu ocazia ascultarii, aceasta trebuie sa fie stabilita in raport cu particularitatile fiecarei cauze.

O problema deosebit de importanta ce se ridica cu ocazia ascultarii minorilor o constituie modul in care trebuie sa se poarte discutiile, in sensul ca vocabularul folosit trebuie sa se situeze la nivelul de intelegere al acestora.

II. TACTICA AUDIERII AUTORULUI FAPTEI

Tactica ascultarii autorului faptei (invinuitului sau inculpatului) este activitatea procesuala si de tactica criminalistica, efectuata de catre organul de urmarire penala in scopul stabilirii unor date cu valoare probatorie necesare pentru aflarea adevarului in cauza care face obiectul cercetarii penale.

Pregatirea in vederea ascultarii

Obtinerea unor declaratii complete si sincere de la invinuit sau inculpat depinde in mare masura de modul in care procurorul realizeaza pregatirea pentru efectuarea ascultarii. Aceasta activitate presupune stabilirea pr,ob,lemelor ce urmeaza a fi lamurite cu ocazia ascultarii, a tacticii de ascultare, a materialului probator care va fi folosit in timpul audierii etc, tinandu-se cont de imprejurarile comiterii, de personalitatea si psihologia invinuitului sau inculpatului.

Pregatirea in vederea ascultarii autorului faptei trebuie sa se desfasoare in mai multe directii:

1. Studierea materialelor cauzei

Ascultarea autorului faptei, asa cum rezulta din practica si experienta acumulata, nu poate fi realizata in conditii de exigenta stiintifica, fara cunoasterea temeinica, prin studiu aprofundat, a materialelor probatorii administrate in cauza ce face obiectul

cercetarii, pana la data efectuarii activitatii respective.

Cu ocazia studiului procurorul trebuie sa retina datele, probele ce vor fi folosite in timpul ascultarii si sa stabileasca momentul, ordinea si modul in care vor fi folosite.

Cunoasterea temeinica a intregului material al cauzei confera organului de urmarire penala o pozitie superioara in timpul cercetarii, contribuind la elucidarea temeinica a tuturor problemelor cauzei.

2. Cunoasterea autorului faptei

Pe langa cunoasterea concreta a faptelor comise de invinuit sau inculpat, procurorul trebuie sa manifeste o preocupare deosebita pentru cunoasterea personalitatii si a trasaturilor psihice specifice acestuia.

Cunoasterea componentelor psihologice ale personalitatii - temperamentul, caracterul, aptitudinile - este necesara intrucat activitatea de ascultare a invinuitului sau inculpatului constituie o lupta pe taram psihologic, pe parcursul careia organul de urmarire penala, beneficiind de prerogativele acordate de lege, actioneaza pentru a stabili realitatea faptelor, in timp ce invinuitul sau inculpatul incearca, de cele mai multe ori, sa ascunda ori cel putin sa diminueze participarea sa la savarsirea faptei.

Cunoasterea tipului de temperament - coleric, sanguin, flegmatic sau melancolic - caruia apartine autorul faptei, ofera posi-bilitaea alegerii procedeelor tactice adecvate de ascultare.

Dintre posibilitatile directe de cunoastere a personalitatii invinuitului sau inculpatului, cea mai importanta - datorita duratei si conditiilor in care se desfasoara - este contactul dintre procuror si acesta in timpul ascultarii.

3. intocmirea planului de ascultare

Rezultatul pregatirii efectuate in vederea ascultarii autorului faptei se concretizeaza intr-un plan de ascultare la intocmirea caruia trebuie sa fie avute in vedere:

□ natura activitatii ilicite pe care a desfasurat-o sau la care a participat;

□ problemele ce urmeaza a fi lamurite cu el;

□ materialul probator care va fi folosit in timpul ascultarii;

□ forta probatorie a materialului existent;

□ momentul indicat pentru folosirea probelor;

□ personalitatea si psihologia celui ascultat.

4. Alte activitati pregatitoare

Organul de urmarire penala trebuie sa-l citeze pe autorul faptei sau sa dispuna aducerea lui, in situatia in care a fost luata fata de el o masura preventiva, trebuie sa aiba in vedere locul unde urmeaza sa fie efectuata ascultarea, sa asigure prezenta aparatorului si, in situatiile in care se impune, a interpretului, tutorelui sau parintelui.

Procedee tactice folosite in ascultarea autorului faptei

1. Probleme privind psihologia autorului faptei

La savarsirea unei fapte penale infractorul participa cu intreaga sa fiinta, mobilizandu-si pentru reusita intregul sau potential volitiv si cognitiv-afectiv. Punerea in act a hotararilor de a comite fapta prevazuta de legea penala este precedata de o serie de procese de analiza si sinteza si de o lupta intre motive, deliberare si actele executorii, antrenand profund intreaga personalitate a individului. Acest lucru face ca faptul ilicit sa nu ramana ca o achizitie intamplatoare, periferica, a constiintei infractorului, ci sa se integreze in ea, sub forma unei structuri informationale stabile, cu continut si incarcatura afectiv-emotionala specifica, cu rol motivational bine diferentiat.

Pana la luarea hotararii de a comite infractiunea, procesele psihologice dominante ale personalitatii infractorului sunt caracterizate prin perceperea si preluaarea informatiilor declansatoare de trebuinte si motivatii al caror polaritate se structureaza dupa modelul unor siteze aferent evolutive, servind deliberarilor asupra mobilului comportamentului ilicit.

Luarea hotararii de a savarsi infractiunea este rezultanta unor indelungate si profunde procese psihice, ce se caracterizeaza printr-un intens consum launtric, problematica psihologica fiind axata atat asupra coeficientului de risc, cat si, mai ales, asupra mizei puse in joc.

Odata definitivata hotararea de a comite infractiunea, latura imaginativa a comiterii acesteia este sprijinita de actiuni concrete cu caracter hotarator.

Trecerea in act a hotararii de a comite fapta presupune trairea unor stari de tensiune emotionala, deosebit de intense, actele si actiunile concrete desfasurate de infractor in campul infractiunii fiind tributare crizei de timp si neprevazutului care genereaza trairea unui acut sentiment de precipitare si teama.

Elementul caracteristic psihologiei infractorului dupa savarsirea faptei este tendinta sa de a se apara, de a se sustrage identificarii, invinuirii si sanctiunii.

2. Etapele ascultarii autorului faptei a) Verificarea identitatii

Parcurgerea acestei etape este obligatorie si un moment important il constituie introducerea in atmosfera a invinuitului sau inculpatului, scop in care i se pot adresa intrebari ce nu au legatura cu cauza - in vederea stabilirii contactului psihologic.

Aceasta etapa care reprezinta primul contact dintre invinuit si procuror - este hotaratoare pentru orientarea modului in care se va desfasura activitatea ulterioara de ascultare.

b) Ascultarea relatarii libere

Aceasta etapa incepe prin adresarea unei intrebari-tema cu caracter general, prin care invinuitului i se solicita sa declare tot ce are de aratat in legatura cu invinuirea ce i se aduce. Acesta are posibilitatea sa prezinte faptele in succesiunea lor fireasca, fara a i se limita in vreun fel expunerea prin adresarea altor intrebari. in acelasi timp, procurorul are posibilitatea sa-l studieze pe invinuit; sa observe si sa noteze omisiunile, ezitarile, aspectele cu privire la care apar contraziceri, pentru ca, ulterior, pe marginea lor, sa-s'i stabileasca procedeele tactice ce le va adopta in ascultare.

c) Adresarea de intrebari si ascultarea raspunsurilor

Dupa ce invinuitul a relatat liber referitor la invinuirea adusa, i se adreseaza intrebari cu privire la fapta ce formeaza obiectul cauzei si la invinuire.

Adresarea de intrebari in scopul lamuririi tuturor imprejurarilor cauzei reprezinta ultima etapa a ascultarii invinuitului sau inculpatului, etapa in care se oglindeste, in cel mai inalt grad, modul cum a fost pregatita aceasta activitate.

intrebarile trebuie sa fie clare, precise, sa fie formulate la nivelul de intelegere a celui ascultat, sa nu sugereze raspunsul, sa nu puna in incurcatura pe invinuit cand acesta este interesat in aflarea adevarului.

Alegerea intrebarilor depinde, in primul rand, de pozitia invinuitului cu privire la invinuire, pozitie ce poate consta in recunoasterea faptei, negarea-respingerea invinuirii, diminuarea, atenuarea invinuirii prin recunoasterea partiala, de regula ale unor aspecte mai putin grave ale activitatii ilicite desfasurate, refuzul de a face declaratii.

3. Procedee tactice folosite in ascultare

a) Folosirea intrebarilor detaliu

intrebarile de aceasta natura se folosesc pentru a se obtine de la invinuit amanunte referitoare la diferite imprejurari ale faptei savarsite, amanunte care sa permita verificarea explicatiilor lui. Scopul folosirii acestor intrebari este de a demonstra invinuitului netemeinicia declaratiilor sale si de a-l determina sa renunte la negarea faptelor savarsite. Practica a atestat ca acest procedeu da rezultate bune in cazul infractorilor recidivisti care-si pregatesc declaratiile, scapand totusi o serie de aspecte.

b) Ascultarea repetata

Acest procedeu consta in ascultarea in mod repetat a invinuitului cu privire la aceleasi fapte, imprejurari, amanunte, la intervale diferite de timp, creand astfel posibilitatea aparitiei unor contraziceri sau nepotriviri generate de multitudinea de detalii ce nu vor putea fi puse la punct si repetate.

c) Ascultarea sistematica

Ascultarea sistematica se foloseste atat in cazul invinuitului sincer, pentru a-l ajuta sa lamureasca complet toata problematica cauzei, mai ales in cauzele complexe, cu grad ridicat de dificultate, cat si in al celor nesinceri, refractari, pentru ca-i obliga sa dea explicatii logice, cronologice, succesive, la toate aspectele ce fac obiectul invinuirii. invinuitului i se solicita sa clarifice sistematic cum a conceput si pregatit infractiunea, persoanele participante si modul in care a actionat fiecare.

d) Ascultarea incrucisata

Scopul acestui procedeu este de a infrange sistemul de aparare al invinuitului nesincer, inrait, refractar, care se situeaza pe pozitia negarii totale a faptelor savarsite. Este un procedeu ofensiv si consta in ascultarea aceluiasi invinuit de catre doi ori mai multi anchetatori ce s-au pregatit in mod special in acest scop si cunosc problemele cauzei in care se face ascultarea. Procedeul prezinta avantajul ca invinuitului nu i se da posibilitatea sa-si pregateasca raspunsuri mincinoase, intrebarile fiind adresate intr-un ritm sustinut, alert, dar si dezavantajul ca poate deruta persoanele cu structura psihica slaba sau incurca pe cel ascultat si chiar anchetatorii.

e) Tactica complexului de vinovatie

Acest procedeu consta in adresarea alternativa a unor intrebari care contin cuvinte afectogene (critice) privitoare la fapta si la rezultatele ei si a unor intrebari ce nu au legatura directa cu cauza. O astfel de tactica conduce la rezultate deosebite in cazul persoanelor mai sensibile.    .

f) Folosirea probelor de vinovatie Procedeul se foloseste in ascultarea invinuitului nesincer care incearca sa denatureze adevarul, sa ingreuneze cercetarile,

mai ales daca este recidivist; aceasta de regula, recunoaste faptele numai in masura in care este convins despre existenta si temeinicia probelor administrate impotriva sa. Procedeul se utilizeaza numai dupa cunoasterea pozitiei invinuitului, dupa consemnarea declaratiei sale.

in raport cu personalitatea si psihologia invinuitului, se poate proceda la prezentarea frontala sau la prezentarea progresiva a probelor de vinovatie.

Prima metoda presupune prezentarea in mod neasteptat, de la inceput, a probelor care dovedesc vinovatia si adresarea de intrebari directe cu privire la fapta savarsita.

Prezentarea progresiva consta in ascultarea in mod treptat, plecandu-se de la aspecte mai putin importante cu prezentarea de probe care nu dovedesc nemijlocit savarsirea faptei si vinovatia, continuandu-se cu cele ce au relevanta deosebita.

g) Ascultarea unui invinuit despre activitatea celorlalti participanti

Cunoasterea invinuitilor, in cazul in care sunt mai multi participanti, permite procurorului sa stabileasca pe cel dispus sa recunoasca mai usor faptele savarsite si sa inceapa ascultarea cu acesta. Se solicita celui ascultat sa declare tot ce cunoaste despre activitatea celorlalti participanti la infractiune, lasandu-i-se impresia ca persoana sa intereseaza mai putin organul de <_ urmarire penal, in acest mod invinuitul poate prezenta date valoroase in legatura cu infractiunea savarsita, date pe care, ulterior, va trebui sa le explice si, implicit, sa declare despre propria activitate.

h) Solicitarea de a justifica modul in care invinuitul a folosit timpul intr-o anumita perioada

Acest procedeu se foloseste, de regula, atunci cand invinuitul refuza sa faca declaratii. Fiind cunoscuta activitatea sa, i se va solicita sa declare locul unde s-a aflat, cu cine a luat legatura, ce a intreprins inainte, in timpul si dupa savarsirea infractiunii, explicatiile date urmand a fi verificate minutios.

De asemenea, procedeul se foloseste in ascultarea infractorilor nesinceri, refractari, oscilanti, carora li se va cere sa arate ce au facut, pe zile si pe ore, sa prezinte locurile in care s-au aflat, persoanele cu care au luat legatura.

Verificarea datelor furnizate ofera posibilitatea evidentierii nesinceritatii celui ascultat, intrucat in declaratiile sale apar perioade, locuri, persoane, ce nu corespund realitatii.

Ascultarea autorului faptei prezinta un grad ridicat de dificultate si complexitate, situatiile cu care se confrunta procurorul fiind infinit de diverse, astfel ca folosirea unui procedeu sau a altuia nu constituie reguli obligatorii, de multe ori fiind necesara utilizarea combinata a mai multor procedee.

Problematica psihologica a relatiei anchetator- anchetat

Relatia interpersonala anchetator - anchetat pune in evidenta, in primul rand, trairea emotionala creata de contactul cu o autoritate. Datorita acestui fapt, majoritatea cercetarilor se desfasoara intr-o anumita tensiune emotiva sau nervoasa, cel interogat, de multe ori, apreciind hiperbolizat gesturi, expresii, fapte ale anchetatorului.

Anchetatorul trebuie sa fie atent asupra componentei voluntare a comportamentului expresiv, intelegand prin aceasta procesele functionale dinamice, mai mult sau mai putin deformate emotional, deghizate, simulate, in scopul de a masca adevaratele stari sufletesti resimtite in timpul ascultarii.

Trebuie insa sa se discearna intre motivele care provoaca starea emotionala si care pot fi legate de labilitatea psihotem-peramentala a invinuitului, de trecutul sau infractional, de starea prezenta, de problemele personale sau izvorand exclusiv in raport cu problematica critica a cauzei pentru care este cercetat.

in cazul persoanelor sincere, dar labile emotional (minori, femei, batrani), fara experienta in raport cu situatiile de acest gen, este necesara, ca o conditie a reusitei, crearea unui climat de siguranta si incredere reciproca, a unui dialog deschis, degajat, in care ele sa-si inteleaga statutul in fata autoritatii si ce obligatii le revin.

Altfel stau lucrurile in situatia in care in persoana invinuitului se afla chiar autorul faptei. Se constata, de regula, ca discutiile introductive, pe problematica colaterala, nu dau roadele scontate, ambianta ramane rece, raspunsurile sunt monosilabice, invinuitul nu se angajeaza sincer in dialog.

Nu acelasi lucru se intampla insa atunci cand se ataca problemele critice, persoana care a comis fapta fiind mereu preocupata de aceste aspecte, in raport cu care si-a faurit alibiurile si despre care banuieste ca vor urma.

Cat priveste invinuitul care nu a savarsit fapta ce i se imputa, acesta se daruieste lesne tematicii abordate, participand cu naturalete la dezvoltarea ei. .Odata fiindu-i lamurite statutul si rolul in cazul ascultarii, el va alunga din plan psihic toata problematica ce-i provocase temere iar cu privire la invinuire va argumenta natural, dezinvolt, participativ, dezinhibat, neavand, cu alte cuvinte, nimic care sa-i inspire teama.

in fata acelorasi intrebari persoana ce a comis infractiunea este dominata de suspiciunea provocata de temeinicia datelor pe care le detine referitor la ce stie procurorul, cat stie, cum, de la cine.

Analiza declaratiilor autorului faptei si confruntarea datelor rezultate din verificarile efectuate cu problemele existente in cauza permit procurorului sa-si formeze convingerea intima asupra vinovatiei sau nevinovatiei acestuia. in aprecierea valorii probante a declaratiilor invinuitului, organul de urmarire penala nu trebuie sa plece de la idei preconcepute, presupuneri ori versiuni neverificate, fiind necesar sa dea dovada de maxima obiectivitate, sa aprecieze declaratiile numai in contextul celorlalte probe verificate, existente in cauza.