Teoria generala a proprietatii - drept roman

1. Proprietatea si dreptul de proprietate in societatea romana

Proprietatea este definita ca fiind insusirea naturii de catre individ in cadrul si prin mijloacele unei forme sociale determinate. In cursul timpului formele sociale de insusire se schimba odata cu trecerea de la o societate la alta.

In societatile bazate pe exploatare apropierea sau insusirea naturii de catre individ se realizeaza sub forma exploatarii unei parti a societatii, de catre cealalta parte a acesteia.

Proprietatea in sens economic este intim legata de societatea umana, ea a existat in toate societatile si va exista cat va dainui societatea umana. Consacrarea raporturilor economice de proprietate in norme juridice constituie dreptul de proprietate. Dreptul de proprietate are un caracter istoric, consacrat de normele juridice, el apare odata cu statul si dreptul. Existenta unei proprietati obstesti in oranduirea gentilica crea o comunitate de interese economice intre membrii societatii, iar regulile de conduita sociala - erau suficiente pentru ocrotirea acestora.

Cetatea Roma a cunoscut mai multe forme de proprietate.

Intre epoca intemeierii cetatii si aceea a formarii statului care s-a intruchipat in reforma lui Servius Tullius, organizarea sociala a Romei a fost aceea a democratiei militare care cuprindea in sanul ei un stat in germene. Statul nu se formase deoarece nu exista inca "o putere publica" separata de popor.

In aceasta perioada, vechile forme ale proprietatii colective coexistau cu cele noi ale proprietatii private, care odata cu formarea statului, va avea un rol hotarator. Proprietatea colectiva a gintii continua sa supravietuiasca mai ales asupra pamantului, existenta acestui gen de proprietate este dovedita de faptul ca cele 16 districte rustice romane anterioare sec. al V-lea i.e.n. purtau numele gintilor care au stapanit acele regiuni din timpuri imemoriale.

Alaturi de proprietatea obsteasca, societatea romana din epoca eroica a democratiei militare cunoaste si proprietatea familiala sub denumirea de heredium (mostenire).

Aceasta avea o intindere redusa (o jumatate de hectar) si cuprindea gradina si casa de locuit, celelalte pamanturi fiind inca in proprietatea obsteasca. Acest fond familial constituia pana in epoca Legii celor XII Table un patrimoniu indivizibil si multa vreme nu a putut fi instrainat.

Dupa formarea statului roman se dezvolta proprietatea de tip sclavagist sub cele doua forme ale ei: proprietatea statului si cea privata a cetatenilor. Proprietatea colectiva a statului-comunitate s-a nascut odata cu razboaiele de cotropire pe care statul cetate le-a dus inca de la inceputul existentei sale. Obiectul acestui drept de proprietate il alcatuiau fie dusmanii capturati in razboaie si transformati in sclavi - folositi apoi in diverse servicii administrative - fie pamantul cucerit de la dusmani (ager publicus). O parte din acest fond era vanduta cetatenilor, o alta impartita veteranilor si a treia era arendata patricienilor bogati pe o suma mica. Paturile sarace fiind indepartate de la foloasele unor asemenea arendari, s-au rasculat adesea, cerand mereu o justa impartire a ogorului public.

Numeroase legi au incercat sa remedieze aceasta stare de lucruri, dar totul a fost zadarnic. Nici rascoala condusa de fratii Gracchi nu a putut inlatura pe cei care acaparasera ogorul public; domeniile private ce se formasera pe terenurile statului au devenit si mai puternice, iar legea agrara din anul 111 i.e.n. acorda celor care le acaparasera, un deplin drept de proprietate asupra lor, intarind pozitia social-economica a marilor latifundiari, iar in concurenta cu mica proprietate taraneasca - latifundiile devin tot mai mari si mai puternice.

Taranii ramasi fara pamant lucrau pe mosiile aristocratilor, platind dijma in natura, iar in urma cuceririlor, folosirea muncii gratuite a sclavilor se extinde in proportii tot mai accentuate.

La randul ei, proprietatea privata a aparut sub forma proprietatii mobiliare, dupa cum o dovedeste cea mai veche expresie romana care desemna patrimoniul: familia pecuniaque. Aceste cuvinte se refera la lucrurile miscatoare, mai exact la sclavi (familia) si la vite (pecunia), avutia de capetenie a cetateanului roman.

Alaturi de proprietatea mobiliara a aparut si proprietatea privata imobiliara chiar in perioada de formare a statului cetate. Paralel cu intarirea relatiilor de productie sclavagiste, proprietatea privata se impune dobandind prin reforma lui Servius Tullius, o consacrare definitiva. In adevar, reforma impunea o ierarhie sociala, bazata pe intinderea proprietatii private stapanite de cetateni; de aici deosebirile in pozitia sociala si drepturile lor politice. La randul ei Legea celor XII Table ocroteste cu multa vigoare proprietatea privata fara a pomeni direct de existenta proprietatii obstesti.

Posterior proprietatea privata s-a dezvoltat foarte mult, dreptul roman fiind caracterizat ca un sistem de drept bazat pe principiul proprietatii private.

2. Formele proprietatii private romane

2.1. Proprietatea quiritara

In textele juridice acest gen de proprietate este cunoscut sub denumirea de dominium ex iure quiritium - adica stapanire in conformitate cu dreptul quiritilor, adica cu al cetatenilor romani. Proprietatea si mai ales proprietatea funciara a fost la inceput colectiva, apartinand intregului popor organizat in ginti. Tot din denumire rezulta ca aceasta forma de proprietate era ocrotita, de dreptul civil roman, ocrotire de care celelalte forme nu se bucurau.

Cea mai veche forma de proprietate privata romana prin excelenta, presupunea ca titular un cetatean roman, ca obiect material un lucru mancipi (res mancipi) si ca moduri valabile de instrainare procedee solemne specifice romane: manciparea (mancipatio) si in iure cessio. Cu timpul, odata cu dezvoltarea relatiilor de productie sclavagiste si a comertului, sfera initiala a proprietatii quiritare s-a largit: putea avea ca obiect si lucruri nec mancipi, iar vechilor moduri de transferare, solemne si formaliste li se adauga altele neformaliste, mai simple si mai rapide.

Dreptul de proprietate quiritara oferea proprietarului prerogative: exclusivitatea folosintei respectivului lucru, ceea ce presupunea inlaturarea oricarui amestec din afara si perpetuarea exercitiului sau, in sensul ca dreptul de proprietate nu se stinge dupa implinirea unui anumit termen, cum este cazul obligatiilor ci numai printr-un act de instrainare. In acelasi timp, titularul unui drept de proprietate quiritara, avea pentru a-si ocroti dreptul sau, actiunea in revendicare (reivindicatio). Proprietarul roman avea ius utendi, adica dreptul de folosinta al lucrului (o locuinta intr-o casa), ius fruiendi - de a culege roadele lucrului (recoltele) si ius abutendi - adica dreptul de a dispune in orice mod de lucrul respectiv instrainandu-l, constituind asupra lui o servitute sau chiar distrugandu-l material.

2.2. Proprietatea pretoriana

Este o forma a proprietatii private romane, care a fost creata si ocrotita de pretori. Ea apare la finele Republicii ca o consecinta a comertului, care necesita pe de o parte deplina libertate in incheierea tranzactiilor juridice si pe de alta o eficace ocrotire a contractantilor de buna-credinta. Un rol deosebit in aparitia acestor forme de proprietate l-au avut vanzarile de sclavi. Sclavii fiind lucruri - mancipi nu puteau fi vanduti si cumparati decat prin mijloacele formaliste si solemne ale dreptului civil care obliga la intocmirea actelor pentru fiecare sclav. S-a trecut la vanzari fara solemnitatile prevazute de lege. Daca partile erau de buna-credinta vanzatorul dobandea pretul, iar cumparatorul lucrul.

Cu timpul, sfera proprietatii pretoriene s-a extins, cuprinzand si alte cazuri decat vanzarile de sclavi. Asa este cazul mostenitorului care, chemat la succesiune in conformitate cu regulile edictului pretorian, devine proprietar al mostenirii conform dreptului pretorian, sau cazul persoanei care, cumparand bunurile unui debitor insolvabil, devine la fel proprietar pretorian.

Proprietatea pretoriana se mai numeste si proprietate bonitara, deoarece bunurile ce formeaza obiectul acestui fel de proprietate, constituie elementele active ale patrimoniului (in bonis esse).

Treptat, proprietatea pretoriana lipsita de forma si solemnitati se impune in dauna celei quiritare; la randul ei aceasta din urma, isi pierde din rigiditatea ei, incat cu timpul cele doua forme ale proprietatii private romane se contopesc. Imparatul Iustinian conformandu-se realitatii, creeaza o singura forma de proprietate (proprietas) model de inspiratie pentru legiuirile burgheze.

2.3. Proprietatea provinciala

Pamanturile provinciilor cucerite apartineau statului roman cu titlu de ogor public (ager publicus) aceste fonduri erau date in folosinta persoanelor private, care in calitate de posesori, erau obligate sa plateasca statului roman un impozit funciar (vectigal). O asemenea stapanire era denumita in texte posesiune (possessio) sau uzufruct (usufructus). Desi proprietatea (dominium) acestor fonduri apartinea statului, totusi cei care le stapaneau au ajuns treptat sa se bucure de un fel de proprietate asupra lor. Intr-adevar, la moartea posesorilor, fondul trecea asupra urmasilor, posesorii puteau sa instraineze fondul unor terte persoane, iar daca erau deposedati aveau la indemana o actiune reala asemenea proprietarilor quiritari sau pretorieni.

In fapt, proprietatea asupra fondurilor provinciale, era dezmembrata intre stat si persoanele carora le era incredintata stapanirea lor. Se prefigura proprietatea divizata din dreptul feudal: proprietatea eminenta a statului, alaturi de cea utila a posesorilor individuali.

In epoca dominatului stapanirea posesorilor fondurilor provinciale se apropia si mai mult de proprietate fiind denumita dominium si proprietas si aceasta datorita transformarilor social-economice ale societatii romane din epoca imparatului Diocletian (reforma fiscala din anul 292 e. n.) Asistam la o uniformizare a regimului fiscal al teritoriului roman; atat terenurile italice cat si cele provinciale sunt supuse acelorasi impozite funciare. De aici inutilitatea practica a distinctiei dintre proprietatea provinciala si celelalte forme ale proprietatii private romane. La randul sau, Iustinian unifica toate formele de proprietate, dand expresie juridica unei realitati ce se impusese anterior.

2.4. Proprietatea peregrina

Conform legilor romane peregrinii, adica strainii, nu puteau fi proprietari, deoarece la origine proprietatea romana presupunea un proprietar roman. Pentru a usura insa raporturile comerciale dintre cetateni si peregrini, se obisnuia uneori sa se confere peregrinilor "ius comercii", adica dreptul de a dobandi si transfera dreptul de proprietate civila, in care caz puteau deveni proprietari asemenea romanilor. De cele mai multe ori insa, pretorii peregrini si guvernatorii de provincii recunosteau peregrinilor o proprietate de fapt asupra patrimoniului lor si le acordau - in vederea facilitarii incheierii de contracte cu romanii - actiuni asemanatoare cu cele care ocroteau proprietatea quiritara romana cu fictiunea ca erau cetateni romani (ac si cives romani essent). Acest gen de proprietate ocrotit pe aceasta cale, constituia ceea ce mai tarziu se va denumi proprietatea peregrina. Dupa constitutia imparatului Antoniu Caracalla, prin care se acorda dreptul de cetatenie tuturor peregrinilor cu exceptia celor dediticii, aceasta forma de proprietate isi pierde aproape in intregime importanta. Peregrinii puteau fi insa titulari ai dreptului de proprietate in conformitate cu normele cetatii din care faceau parte, adica potrivit dreptului lor national, dar numai in masura in care regulile acestuia fusesera recunoscute de romani.

3. Restrictii ale dreptului de proprietate imobiliara

Statul roman a impus, cat priveste exercitiul dreptului de proprietate imobiliara, anumite restrictii cerute de nevoia de armonizare a intereselor fiecarui proprietar fie cu cele publice, fie cu cele ale altor proprietari.

In interesul public proprietarul al carui teren era vecin cu raurile navigabile, trebuia sa ingaduie trecerea pentru nevoile navigatiei; sa ingaduie luntrasilor sa traga luntrile la mal etc.; proprietarul al carui imobil era marginas cu drumurile publice era obligat sa ia parte la buna lor intretinere; construirea imobilelor urma sa se faca in orase cu respectarea anumitor reguli arhitectonice, iar daramarea caselor in scop de specula era prohibita. In anumite situatii statul roman putea expropria imobilele particulare fie cu o indemnizatie, fie chiar fara a despagubi pe proprietari.

Alte limitari au fost stabilite in interesul vecinilor. Fiecare proprietar era obligat sa lase la marginea ogorului sau o fasie de teren lata de 2 ½ picioare (confinium) pentru a putea intoarce plugul cu ocazia aratului si o fasie similara intre cladiri (ambitus). De asemenea, fiecare proprietar era tinut sa ingaduie extinderea ramurilor arborilor vecinilor, daca acestea nu coboara mai jos de 15 picioare, sa permita vecinilor accesul pe fondul sau pentru a-si culege roadele pomilor, sa nu modifice in detrimentul proprietatilor vecine cursul apelor care trec pe terenul sau etc.

4. Coproprietatea

Prin coproprietate sau indiviziune (condominium) se intelege proprietatea mai multor persoane asupra aceluiasi lucru. Coproprietatea a aparut in cadrul proprietatii familiale. Dupa moartea capului de familie (pater familias) urmasii acestuia puteau fie sa-si imparta averea mostenita, fie sa o stapaneasca in comun, dar pastrandu-si potrivit Legii celor XII Table, dreptul de proprietate de a cere posterior iesirea din indiviziune. In cazul coproprietatii, dreptul de proprietate apartine mai multor subiecti in mod integral, toti fiind proprietarii intregului tot patrimonial. Aceasta este conceptia primitiva a dreptului de coproprietate romana. De aceea la origine coproprietarii aveau fiecare in parte, o putere a tot cuprinzatoare asupra lucrurilor respective, fiecare putand sa dispuna de ele, sa le instraineze etc.

Dezvoltarea comertului si necesitatile circulatiei bunurilor au impus spre finele republicii o alta conceptie cu privire la coproprietate. Se ajunge la concluzia ca fiecare coproprietar are un drept partial de proprietate, care consta, deoarece bunurile nu sunt impartite, dintr-o cota parte de 1/2, 1/3, 1/4, 1/5 din intregul patrimoniu ce apartine fiecarui indivizar in parte. Desi cota parte a fiecarui coproprietar are o existenta ideala, totusi ea nu este o pura abstractie ci o expresie mentala a unei realitati. Intr-adevar, nu exista un bun din patrimoniul indiviz care sa nu apartina fiecarui coproprietar proportional cu fractiunea ce i se cuvine din dreptul de proprietate (pro portione dominii).

Evolutia economiei sclavagiste a adaugat la coproprietatea ce rezulta din succesiune pe aceea derivata dintr-o activitate contractuala. De pilda o proprietate indiviza putea deriva dintr-un contract de societate, in temeiul caruia mai multe persoane au pus anumite valori in comun, in vederea realizarii unui scop determinat.

Din coproprietate decurg anumite consecinte:

A) fiecare indivizar poate cere iesirea din indiviziune prin actiunea de impartire a bunului comun (communi dividundo) deoarece nimeni nu poate ramane la infinit in aceasta situatie. Partile insa pot conveni intre ele sa ramana un anumit timp in stare de coproprietate.

Din starea de indiviziune se poate iesi pe cale de buna intelegere sau printr-un proces, daca partile nu se inteleg cum sa imparta bunurile. In acest din urma caz judecatorul va imparti bunurile din patrimoniu daca natura lor o ingaduie in parti egale sau in parti inegale, daca o egala impartire materiala a bunurilor (impartire in natura) nu este posibila. Daca portiunile nu sunt egale, cei care primesc parti mai mari sunt obligati sa plateasca celor care au primit parti mai mici, o suma de bani echivalenta cu diferenta dintre respectivele portiuni. Este asa-zisa imparteala cu sulta. Judecatorul - poate, de asemenea, daca nu este posibila nicicum impartirea patrimoniului, sa atribuie toate bunurile unuia singur dintre coproprietari sau chiar unei terte persoane, care va trebui insa la randul sau sa plateasca celorlalti coproprietari o despagubire baneasca proportional cu drepturile indivize ale fiecaruia din ei. Este iesirea din indiviziune prin licitatie.

Iesirea din indiviziune pe cale judecatoreasca transfera proprietatea din momentul in care are loc adjudecarea adica odata cu atribuirea loturilor in natura cu sulta sau prin licitatie.

B) fiecare din coproprietari poate sa dispuna de dreptul sau indiviz, vanzandu-l, donandu-l, instrainandu-l cu alt titlu, ipotecandu-l etc.

Orice coproprietar poate sa-si foloseasca lucrul comun dupa cum crede de cuviinta, fara a leza drepturile celorlalti; de asemenea poate culege din roadele lucrului, fara a depasi cota ce i se cuvine potrivit dreptului sau de proprietate. Daca intentioneaza sa ridice o constructie noua este nevoie de consimtamantul tuturor coproprietarilor.