| CATEGORII DOCUMENTE |
| Administratie | Drept |
d r e p t u l f e u d a l
Sectiunea I
Capitolul 1
Domnia este o institutie originala si autohtona, atribute ce deriva din procesul de formare al statelor feudale romanesti. Nu putem nega, desi am subliniat originalitatea si autohtonia sa, influentele bizantine asupra institutiei ca atare. Nascandu-se ca popor crestin, avand mitropolii inca din 1359 si respectiv 1401, fundamentarea divina a puterii politice de catre bizantini nu putea sa nu influenteze conceptia romaneasca asupra domniei: puterea era considerata ca fiind de sorginte divina.
In Tarile Romane domnia a fost absolutista. Domnul a fost singur stapanitor, lipsit de un organ de control, insa nu a fost despot (A. D. Xenopol), atributele fiindu-i relativizate prin sfatul domnesc, adunarea starilor si obiceiul pamantului.
Puterea domnului a fost personala, indivizibila si netransmisibila in plenitudinea sa.
Chiar si in situatia in care Tarile Romane au devenit vasale prin omagiile prestate suveranilor puterilor mai mari, ele n-au devenit tari vasale de drept; pentru ca vasalitatea era nominala. Vasalitatea s-a purtat asupra persoanei domnului si nu a domniei in general.
Intemeietorii tarilor au creat dinastii (Basarabii si Musatinii), insa cu excluderea descendentei feminine.
Avand in vedere necesitatea conducerii tarilor de catre capabili, s-a amendat principiile ereditatii pure si simple si cel al primogeniturii prin impunerea principiului mixt electiv-ereditar.
Dar cum orice regula are si exceptiile ei, se mai cerea conditia ca pretendentul la tron "sa nu fie insemnat", respectiv infirm, imprejurare care il facea nedemn de a ocupa o asemenea functie inalta. Dar si exceptia are exceptiile ei.
Principiul electiv-ereditar impamantenit a fost incalcat inca din secolul al XVI-lea cand a inceput sa aiba acces la tron orice mare boier (exemplu Movilestii si Cantacuzinii).
Potrivit dreptului obisnuielnic domnul era ales pe viata. Principiul a fost si el incalcat sub presiunea puterii otomane.
Principiul a fost abolit incepand cu anul 1711 in Moldova si cu anul 1716 in Tara Romaneasca, incepand epoca fanariotilor.
A existat in Tarile romane institutia asocierii la domnie. Asa de exemplu, Mircea cel Batran asociaza la domnie inainte de 1418 pe fiul sau Mihail, Alexandru cel Bun asociaza la domnie pe fiul sau Ilie, iar Stefan cel Mare pe fiul sau Bogdan. Asocierea la domnie a fiintat si intre frati (ex. fiii lui Alexandru cel Bun). Era de fapt o initiere in tainele si treburile domniei ale viitorului domn.
Daca domnul era minor, bolnav, in imposibilitate de a conduce tara, lipsea din scaun, in caz de fuga a domnului, de mazilire, se utiliza regenta, (cat timp domnul a fost ales de tara si popor locotenenta domneasca). Regenta si locotenenta domneasca desemneaza toate categoriile de loctiitori domnesti.
Din a doua jumatate a secolulal XVI-lea, regenta lasa locul locote-nentei domnesti, datorata in principal fugii domnitorului ori mazilirii acestuia de catre turci.
Asemenea imparatilor bizantini, domnul era unicul legiuitor, intruparea terestra a vointei lui Dumnezeu.
Actele normative pe care le emitea se numeau hrisoave, asezaminte si legaturi; domnul putea hotari si singur in ce priveste noile norme de drept, putea modifica si obiceiul pamantului sau a pravilelor deja existente.
Toate atributiile executive erau concentrate in mana domnului.
Puterea absoluta a domnului era diminuata in relatia cu Biserica.
Domnul era judecatorul suprem al Tarii. Judeca in ultima instanta, dar si putea prelua spre judecare orice cauza, fie de natura civila, fie de natura penala, ce se afla pe rolul dregatoriilor. Hotararile sale erau definitive, nefiind supuse cailor de atac. Singur domnul putea sa revina asupra hotararilor.
Functia judecatoreasca era exercitata de multe ori cu ostentatie, pentru ca de ea depindea pastrarea prestigiului domniei si a tronului. Erau situatii cand condamna chiar la moarte fara dovezi si procedura judiciara, dar erau si situatii cand gratia chiar fapte grave.
In Transilvania a existat o autonomie pronuntata. De altfel in intreg regatul maghiar numai Transilvania a ramas organizata ca voievodat. Transilvania nu a putut fi organizata ca un principat in cadrul regatului maghiar, necontopindu-se niciodata deplin cu regatul Ungariei.
Desi voievozii Transilvaniei erau dependenti de regele Ungariei, fiind numiti de acesta, in mod constant ei au militat pentru inlaturarea dominatiei maghiare.
Intr-adevar in a doua jumatate a secolulal XIII-lea si primul patrar al secolul al XIV-lea, Transilvania mai facea parte din regatul Ungariei doar formal, voievozii devenind adevarati conducatori ai tarii, deosebita de Ungaria. Accentuarea tendintei autonomiste a Transilvaniei fata de regatul Ungar se materializeaza mai intai prin consolidarea institutiei principale, voievodatul.
Se vor institui si in Transilvania, adevarate dinastii voievodale: Lackfi, Csaki, Kan.
In imprejurarile deosebite ca urmare a dezastrului de la Mohacs (1526), regatul maghiar isi inceteaza existenta, astfel ca Transilvania se emancipeaza complet, transformandu-se in principat autonom sub suzeranitatea Portii otomane (1541). In acest fel Transilvania isi dezvolta si mai mult propriile institutii juridico-politice.
Dupa alungarea turcilor de sub zidurile Vienei (1683) si incheierea pacii de la Karlovitz, Curtea imperiala vieneza isi indreapta privirile spre Transilvania, atat pentru pozitia sa strategica cat si pentru bogatiile ei. Sunt trimisi iezuiti pentru a convinge pe ardeleni sa accepte protectia imparatului.
Reglementarea raporturilor dintre Transilvania si Curtea de la Viena este cuprinsa in Diploma leopoldina din 4 decembrie 1691, care devine o adevarata constitutie a Transilvaniei.
Capitolul II
Originea unitatilor administrativ-teritoriale este dinaintea statelor feudale. Vechile obsti satesti, vicinale, organizate in cnezate si voievodate (tari) au stat atat la baza constituirii noilor state feudale romanesti, cat si la baza organizarii administrativ-teritoriale.
Judetul, din latinescul judicius, care inseamna in cea mai reusita traducere scaun de judecata, ca unitate administrativ-teritoriala a fost cunoscuta sub aceasta denumire la inceput doar in Tara Romaneasca.
Atat infiintarea cat si hotarnicirea acestora a fost prerogativa domnului. Si numirea capeteniei judetului era tot atributul domniei ca simbol al puterii absolute a domnului pe intreg teritoriul tarii.
In Moldova subdiviziunea administrativ teritoriala a Moldovei, echivalenta cu cea din Tara Romaneasca a fost tinutul. Denumirea capeteniei tinutului a variat insa. In tinuturile in care existau cetati importante, capetenia se numea parcalab, in cele de la marginea tarii (tinuturi de granita) se numeau starosti, iar pentru celelalte tinuturi capeteniile s-au numit ca si in Tara Romaneasca, adica sudet.
Tot ca o reminiscenta a vechilor forme de organizare prestatala, semnalam si in Moldova ca teritoriul sau a fost impartit in doua mari provincii: Tara de Sus si Tara de Jos.
Asemanarile firesti, pe deplin explicabile intre districtele romanesti ca institutii politico-administrative si cnezatele, voievodatele romanesti, ca institutii social-politice, pot conduce la ideea identitatii cnezatelor teritoriale sau a uniunilor de obsti cu districtele.
In Transilvania voievodala, cu prelungiri in perioada principatului autonom se cunosc numeroase districte romanesti, raspandite pe intreg cuprinsul Transilvaniei.
Originea scaunelor celor doua etnii colonizate de regii maghiari pe la mijlocul secolului al XII-lea in Transilvania trebuie privita diferentiat, desi colonizarea lor s-a realizat in acelasi timp si in acelasi scop. Pe cand secuii, la asezarea lor in Transilvania mai traiau in forme de organizare gentilica (intre cea tribala si pe neamuri), sasii erau organizati in obsti cu o structura complexa (obsti simple si uniuni de obsti), colonizarea ultimilor a durat circa un secol.
Nici sasii si nici secuii nu cunosteau insa la venirea lor in Transilvania, institutia politico-administrativa a scaunelor.
Potrivit traditiei consemnate in scris in vremea asezarii secuilor in Transilvania, au fost colonizati si sasii din Flandra si din Saxonia.
Diploma Andreana (Bula de aur) din 1224, reglementeaza raporturile economice, sociale, politice, militare, juridice si administrative dintre regalitate si sasi. Se forma astfel o comunitate a colonistilor cu o larga autonomie politico-administrativa.
Societatea secuiasca era organizata ca si alte popoare bulgaro-tur-cice. Erau sase neamuri si cate patru ramuri in fiecare neam. Condu-catorul militar al secuilor se numea capitan scaunal sau locotenent.
Pe langa indatoririle militare, el indeplinea si atributii administrative si judecatoresti, prezidand adunarile generale si scaunele de judecata. Al doilea dregator al scaunului era judele scaunal, ales de locuitorii din scaun. Alaturi de capitan exercita atributii judiciare.
Geneza comitatelor, nucleul din care s-au dezvoltat acestea a fost cetatea (castrum). Conducatorul cetatii, castelanul, era la inceput si conducatorul comitatului. Nu toate cetatile regale au devenit centre de comitate, nu s-au format comitate in jurul tuturor cetatilor regale. Comitatele erau asezate la inceput pe cursul inferior sau mijlociu al apelor.
Se impune precizarea ca acestea au fost organizate pe rand in masura cuceririi Ardealului de catre regalitatea maghiara, pe de o parte, iar pe de alta parte, configuratia acestora a fost mereu schimbata in functie de modul in care a reusit administratia maghiara sa se organizeze.
Comitele numea pe vicecomite. Comitatele erau conduse de un comite suprem, numit de regele Ungariei; ele de fapt devin comitate senioriale, nobiliare, ne mai servind interesele regale.
Centrul politico-administrativ al tarilor romanesti a gravitat in jurul resedintei domnesti. Stabilirea ei s-a facut intotdeauna din ratiuni politice si administrative, niciodata la intamplare. Fara indoiala, prima ratiune a constituit-o apararea resedintei de primejdiile razbo-iului, dar la aceasta s-au adaugat si altele (dezvoltarea oraselor, asezarea ei pe cat posibil mai spre centrul tarii).
Pe langa resedinta domneasca statornica, au existat si altele secundare, de unde domnul administra tara.
Pentru Tara Romaneasca resedintele domnesti au fost la: Campulung, Curtea de Arges, Targoviste, Bucuresti.
In Moldova resedintele domnesti au fost la: Baia, Suceava, Iasi.
Multe orase mai apar in documente ca si curti domnesti (Roman, Neamt, Barlad).
In ce priveste Transilvania, resedinta voievodala sau princiara nu era stabila. Voievozii si principii conduceau de la curtile lor. Totusi Alba Iulia poate fi considerata principala resedinta a evului mediu. Au mai fost resedinte si in alte orase: Deva, Turda, Sibiu, Hateg, Bistrita, Oradea si chiar Lipova.
In Moldova ele au fost cunoscute sub numele de targuri, iar in Tara Romaneasca si Transilvania sub nume de orase.
Desi pozitia geografica a tarilor romanesti, pericolele reale la care au fost expuse, nenumaratele razboaie purtate pe teritoriul lor, nu au creat conditii favorabile dezvoltarii oraselor, totusi existenta acestora inca inainte de formarea statelor independente nu poate fi contestata. In pofida greutatilor, necesitatile economice, schimbul intern si extern de marfa, tranzitarea acestora prin tarile noastre au impus dezvoltarea targurilor si a oraselor.
Iata ordinea vechimii lor medievale (dupa N. Iorga): Baia, Roman, Trotus, Bacau, Suceava, Focsani, Buzau, Rucar, Dragoslave, Campulung, Barlad, Hotin, Giurgiu.
Acelasi lucru se poate spune si despre vechiul pamant romanesc al Transilvaniei. Toate orasele isi datoreaza existenta unei imigratii orasenesti straine, caci nici ungurii n-au intemeiat ei insisi vreo obste oraseneasca. Cele mai multe orase au fost infiintate de sasii.
Administratia oraselor, in ambele tari romane, se realiza prin doua categorii de organe indiferent de natura acestora: unele alese de locuitori ai oraselor si alte organe impuse de domn sau de persoana caruia ii apartinea sau i se cedase orasul din partea domnitorului.
Organele eligibile erau judele si pargarul in Tara Romaneasca, iar in Moldova soltuzul si pargarul. Organul superior al acestora era adunarea generala a orasenilor care se intrunea cel putin o data pe an cand alegea organul de conducere.
In Transilvania statutul juridic al oraselor era precizat in diverse acte scrise numite carte. De obicei se bucurau de o relativa autono-mie in schimbul contingentelor de militari care se recrutau din respectivul oras si a impozitelor pe care le achitau regalitatii ori imparatului.
Nu exista in vocabularul arhaic nici un cuvant pentru formatiuni mai mari de convietuire sociala. El nu cunoaste din vremuri strabune decat satul si cetatea (N. Iorga).
In Moldova si Tara Romaneasca pamantul de mostenire, ramas de la strabuni se cheama mosie, caci mos inseamna atat bunic, cat si strabunic. De aceea taranii liberi care nu erau dependenti de nimeni in afara de administratia centrala se numeau mosneni.
Procesul de transformare a obstilor vicinale in unitatea administrativa a satului a fost indelungat si complex. Doua sunt elementele fundamentale care caracterizeaza transformarea obstilor in sate: teritorialitatea si statornicia.
Satele libere - asupra lor domnul isi exercita doar o autoritate publica deoarece conducerea administrativa apartinea obstii satului, adica "oamenilor buni si batrani". Acest sfat al obstii avea loc in zilele de sarbatoare si cu respectarea unor ritualuri bine cristalizate.
Locuitorii lor se numeau razesi in Moldova si mosneni in Tara Romaneasca.
Satele aservite
Dupa cum tradeaza denumirea, acestea dependente, cu un alt statut juridic decat cele libere. Satele aservite erau domnesti, boieresti si manastiresti.
Satele domnesti puteau fi si ele de doua feluri: unele care apartineau domnului ca persoana fizica, dobandite prin mostenire sau prin cumparare si fata de care domnul se comporta ca un stapan feudal; altele apartinand institutiei domniei.
Satele boieresti. Fara indoiala, inca inainte de constituirea statelor feudale, multe din sate au fost aservite sau cumparate de mari familii feudale. In baza lui ius eminens, dupa constituirea statelor feudale, domnul le-a recunoscut aceste drepturi de proprietate asupra satelor.
Satele manastiresti erau proprietatea manastirilor si erau administrate de egumenul manastirii. Hrisoavele de imunitate privind satele manastiresti erau mai largi decat in cazul satelor boieresti.
Sloboziile erau o categorie de sate ce se constituite in secolele XIV-XVIII fie pe pamant domnesc, fie manastiresc / boieresc, din vointa domnului pentru scopuri precis determinate. Acestor colonisti li se acordau prin hrisoave domnesti scutiri la dari si de munci datorate proprietarului terenului pe un anumit timp determinat, de la unul la zece ani, cu exceptia birului si a indatoririlor militare.
Capitolul III
Pana la constituirea tarilor romane nu se poate vorbi de o organizare fiscala, de un sistem de obligatii cu toate ca si anterior constituirii acestora locuitorii erau datori fata de capeteniile cnezatelor si voievodatelor cu anumite dari in natura si in munca.
Ca si trasaturi generale ale sistemului fiscal medieval romanesc putem releva urmatoarele:
Principiul solidaritatii fiscale, potrivit caruia in unitatile fiscale, raspunderea pentru plata darii este solidara atat intre contribuabili cat si pentru birarii de judet.
Fiscalitate excesiva, dominatia otomana asupra Tarilor romane influentand in mod nemijlocit cuantumul darilor.
Abuzul si arbitrariul au caracterizat intreaga activitate fiscala, atat in ce priveste stabilirea darilor, cat si incasarea lor.
De importanta mai mare in organizarea fiscalitatii au fost: tezaurul tarii, camara domneasca, visteria statului.
Tezaurul era o forma rudimentara a finantelor statului ce se constituia din depozitarea unor obiecte de valoare deosebita in locuri bine pazite. El reprezenta o rezerva la care domnul recurgea numai in cazuri extreme.
Camara domneasca constituia o institutie particulara a domnului. La inceput, s-a identificat cu visteria statului, veniturile particulare ale domnului confundandu-se cu cele ale tarii. In secolul al XV-lea cele doua institutii s-au despartit.
Visteria statului a fost institutia cea mai importanta a sistemului financiar-fiscal pentru ca evidentia toate datele privind repartitia darilor, incasarile efective a acestora, cat si cheltuielile ce se efectuau.
Darile in natura sau dijmele domnesti (zeciuiala in Tara Romaneasca, deseatina in Moldova) au constat in perceperea de catre domnitor in natura a unor produse (cereale, vite, produse animaliere). Cele mai importante au fost oieritul, goostina, stuparitul, vinariciul. Incepand cu secolul al XVI-lea au fost transformate in bani.
Muncile sau slujbele erau prestarile in munca fata de domnie la construirea de drumuri, cetati, poduri, mori, gazduirea curierilor domnesti, procurarea de cai curieri. Incepand cu secolul al XVIII-lea muncile puteau fi rascumparate in bani.
Darile in bani, cunoscute sub numele de dare, dajdie si apoi bir reprezentau impozitul personal aplicat la un moment dat tuturor categoriilor de locuitori ai tarii, in functie de categoria sociala, din care faceau parte. Desi scutiti la inceput, din secolul al XVI-lea au platit bir si boierii, dar scutirea de bir a fost cunoscuta in special pentru boierii cu dregatorii si curteni.
Darile in bani pentru tarani au crescut constant. Datorita fiscalitatii excesive, taranii practicau evaziunea prin fuga, dar sarcina celui fugit era preluata de colectivitate.
Haraciul reprezenta obligatiile banesti fata de Poarta otomana. Daca la inceput haraciul era mai mult simbolic, avand in principal o semnificatie politica (aprox. 3.000 de galbeni / an), la sfarsitul secolul al XVI-lea a ajuns la 155.000 de galbeni.
Peschesurile erau diferitele daruri facute sultanului si curtii sale, dobandind caracter de constanta au apasat si ele covarsitor asupra contribuabililor.
Mucarerul mare si mucarerul mic au reprezentat o povara uriasa in perioada in care pastrarea domniei ori cumpararea ei a devenit un fapt obisnuit. Sumele de bani erau de-a dreptul exorbitante.
Prestatiile in natura catre turci au constat in predarea anuala catre Poarta a unui numar important de cai, boi, oi, soimi, precum si de mari cantitati de unt, ceara, miere etc. Mai existau prestatiile ocazionale in cereale, furaje etc. in perioada campaniilor militare ale turcilor.
Organizarea fiscalitatii fiind una din cele mai importante compo-nente ale statului ca institutie juridica (prin intermediul ei se realizau veniturile statului) a fost mereu in atentia domnilor, incercandu-se diferite reforme pentru imbunatatirea acesteia sub doua aspecte esentiale: in primul rand pentru obtinerea unor venituri tot mai mari, iar in al doilea rand pentru evitarea evaziunilor fiscale.
Reforma fiscala a lui Matei Basarab, cunoscuta sub numele de reforma talerului, a constat in urmatoarele:
- infaptuirea unui recensamant fiscal amanuntit;
- apoi aceasta suma rezultata a fost repartizata pe judete, in functie de capacitatea stabilita pe fiecare judet, care la randul sau o repartiza pe sate, categorii sociale si pe gospodarii.
Alte reforme fiscala au fost realizate in Moldova de Antioh Cantemir (1695-1700, 1705-1707) si de Constantin Brancoveanu in Tara Romaneasca. In principal ea a constat in aceea ca toate darile de repartitie din partea visteriei au fost concentrate in una singura ce trebuia achitata in patru rate anuale (sferturi).
De o importanta mare pentru sistemul fiscalitatii a fost reforma lui Constantin Mavrocordat in cursul anilor 1739-1741. Reforma lui a fost de substanta, importante sunt urmatoarele:
dregatorii fiscali au fost retribuiti;
a fost desfiintat principiul solidaritatii fiscale;
au primit scutire de dari manastirile, clerul si marii boieri;
desi darile au fost marite, categoriile de dari au fost reduse.
In ce priveste sistemul fiscal din Transilvania, precizam ca:
principala obligatie fiscala era fata de stat, stabilita in functie de venitul camarii. La inceput a fost in natura, dar ulterior s-a transformat intr-o dare in bani.
o alta categorie de dari era aceea privind darea pe pamant, ce se achita in functie de suprafata de pamant folosita. Ulterior aceasta dare funciara s-a transformat intr-un fel de cens anual.
au mai fost cunoscute si subsidiile extraordinare pentru cazuri deosebite.
Capitolul IV
Conceptul de justitie in sensul cel mai larg, include atat sistemul organelor acreditate cu infaptuirea ei, cat si activitatea desfasurata de aceste organe.
Una din formele fundamentale de activitate a fiecarui stat este activitatea de infaptuire a justitiei, de rezolvare a conflictelor de drept aparute. Aceasta activitate s-a realizat si inaintea constituirii statelor romanesti la nivelul obstilor satesti, care din multe puncte de vedere se prezentau ca entitati cvasistatale.
Pentru intelegerea evolutiei activitatii de infaptuire a justitiei sunt necesare cateva clarificari, prin prezentarea catorva coordonate esentiale legate de formele fundamentale de activitate ale statului si organele care infaptuiesc aceste activitati.
In fruntea ierarhiei organelor judecatoresti se afla domnul (regele, principele), motiv pentru intreaga activitate de jurisdictie o denumim justitie domneasca. Preceptele crestine, dupa care puterea vine de la Dumnezeu, ii fundamenta pozitia de judecator suprem.
Datorita numarului mare al cauzelor, domnul nu putea judeca toate pricinile si de aceea a creat un sistem de organe judecatoresti care prin delegarea competentelor infaptuiau justitia.
Competenta materiala nu era strict delimitata, dar se avea totusi in vedere specificul cauzei raportat la atributiile de ansamblu ale dregatorului respectiv.
La nivelul judetelor si tinuturilor, competenta generala o aveau parcalabii, iar in Oltenia banii, dar mai aveau drept de judecata si subalternii acestora: vornicii si banisorii.
La nivelul satelor libere, ca un element de continuitate a vechilor obiceiuri vicinale, pentru cauze de mai mica importanta, au continuat sa judece oamenii buni si batrani. Aceste cauze se terminau de obicei prin impacarea partilor.
In Transilvania, datorita istoriei sale diferentiate, organizarea judecatoreasca era mult mai complexa. In perioada voievodatului existau instante de judecata ale statului feudal maghiar, dar si instante romanesti. Si unele si altele au fost cunoscute sub denumirea de scaune (sedes iudiciaria).
A. Instantele de judecata ale voievodatului transilvan au fost:
La nivelul domeniului feudal existau instantele domeniale in care nobilii laici sau ecleziasti infaptuiau justitia in functie de diplomele de privilegii detinute, aplicand chiar pedepse capitale.
La nivelul comitatelor erau instantele comitatense, denumite sedes nobiliares.
La nivelul oraselor erau instante orasenesti, compuse din judele orasului si jurati (alesi anual de cetatenii oraselor).
Instantele ecleziastice
Instanta voievodala (scaunul de judecata a voievodului sau a vicevoievodului).
Instanta suprema a Curtii maghiare
B. Instantele de judecata ale principatului transilvan
In perioada principatului organizarea judecatoreasca devine si mai complexa ca urmare a dobandirii autonomiei. Principele devine instanta suprema ajutat de iudex curiae, functie asemanatoare vornicului. Cum insa principele nu judeca decat in cazuri extreme (spre deosebire domn), in fapt justitia suprema era exercitata de Tabla Principelui prezidata de primarius iudex.
Instantele de judecata sunt:
Tabla principelui si primarius iudex, judecau cazuri de inalta tradare si caile de atac exercitate impotriva hotararilor scaunelor de judecata.
Scaunele de plasa (prezidat de pretor).
Scaunul cetatii (prezidat de capitanul cetatii).
Scaunele satesti (prezidat de judele satesc).
Scaunul stapanului de mosie
C. Instantele de judecata transilvane sub habsburgi
In perioada dominatiei habsburgice s-a mentinut in general vechea organizare judecatoreasca, dar s-a stabilit cu exactitate competenta materiala si personala a fiecarei instante, realizandu-se ierarhizarea severa a instantelor de judecata.
In ce priveste instantele compuse exclusiv din elemente romanesti, in districtul Hategului avem semnalata o instanta locala prezidata de castelanul de Hateg, alcatuita din 12 cnezi, 6 preoti si 6 oameni de rand. In districtul Fagarasului, scaunele de judecata erau compuse din 6-8 sau 12 boieri ca jurati-asesori.
In unitatile teritorial-administrative sasesti, care s-au bucurat autonomie, organizarea justitiei s-a facut tot pe principii autonome, scaunele de judecata fiind compuse la inceput din persoane numite de rege, iar apoi din organe alese de aceste comunitati.
In sistemul organelor judecatoresti medievale existau doua categorii de instante speciale: cele orasenesti si cele ecleziastice.
Justitia laica a coexistat cu cea ecleziastica sa, punandu-se problema competentelor (unele legiuiri scrise au prevazut controlul judiciar religios asupra celui laic: Pravila de la Govora, 1640).
Principiile justitiei ecleziastice sunt:
1. In ce priveste competenta dupa persoana, preotii puteau fi judecati de instantele bisericesti.
2. In privinta competentei dupa materie, a ramas in sarcina justitiei ecleziastice sa judece cauzele strict legate de viata religioasa.
3. Nu a fost exclusa insa dubla judecare, adica atat de instantele ecleziastice, cat si de cele laice, completandu-se reciproc si verificandu-se reciproc. Asadar era consacrata atat separarea, cat si cooperarea celor doua categorii de instante.
4. In domeniile feudale bisericesti si manastiresti, potrivit imunitatilor judiciare acordate de domnitor, justitia se infaptuia de catre instantele ecleziastice, cu exceptia unor infractiuni considerate grave.
5. Si in justitia ecleziastica exista o ierarhie a instantelor (cu diferite grade de competenta).
Situatia a fost asemanatoare si in Transilvania.
Proces in limba romana provine din latinescul processus ce desemneaza activitatea de inaintare. Prin intermediul glosatorilor din secolul al XII-lea, termenul processus s-a generalizat, desemnand ceea ce intelegem astazi prin proces, adica o activitate desfasurata de organe judiciare anume desemnate, cu participarea partilor, in conformitate cu legea in scopul rezolvarii pricinilor (identificarea si tragerea la raspundere a celor care se fac vinovati).
Pentru desfasurarea unui proces este necesara existenta unui conflict de drept nascut prin incalcarea unor dispozitii cutumiare sau legale care ocrotesc anumite valori sociale (viata, proprietatea etc.)
Asadar, era necesara existenta unui litigiu, a unui conflict intre parti. Litigiul existent si dedus judecatii purta numele de galceava, pricina, treaba. In dreptul cutumiar nu se facuse inca deosebire intre procesul penal si civil si de aceea regulile de desfasurare erau la fel.
Subiectii procesului feudal purtau diferite denumiri: reclamantului i se spunea jeluitor, prigonitor, uneori paras, iar paratului prigonit; invinuit sau invinovatit se numea cel care comisese o infractiune.
In Transilvania reclamantul se numea actor, iar paratul reus.
In principiu, parte in proces putea fi orice persoana, feudalismul recunoscand capacitatea juridica tuturor oamenilor. Capacitatea de exercitiu era insa limitata in cazul taranilor dependenti si a robilor doar la procesele avand ca obiect starea lor de dependenta. Robii si taranii dependenti puteau fi reprezentati in proces de stapanii lor.
Femeia casatorita era asistata de sot. In schimb aveau capacitate deplina de exercitiu femeia majora necasatorita si vaduvele.
Sesizarea instantei de judecata se facea printr-o plangere verbala ori scrisa numita para sau jalba. In trecutul mai indepartat plangerea se facea pe cale orala, dar incepand cu secolul al XVII-lea in Transilvania si cu secolul al XVIII-lea in celelalte tari romane plangerea scrisa se generalizeaza.
Potrivit dreptului feudal transilvanean, actiunea de sesizare a instantei se apropia de cerintele legale actuale.
Primind plangerea, instanta stabilea termenul de judecata (punea sorocul, sorocea pricina). Cum insa era traditionala si procedura accelerata, procedura de urgenta si provizorie datorita necesitatii interventiei rapide a autoritatilor, multe pricini se solutionau pe calea cartilor de volnicie prin care instantele (mai ales domnitorul sau banul) indeosebi in materie funciara, isi materializau hotararea fara o judecata contradictorie. Paratul efectiv era atentionat prin cartea de volnicie despre hotararea luata, urmand ca acesta sa-si valorifice eventualele aparari ori drepturi pe calea unui nou proces.
Citarea partilor si a martorilor in procedura obisnuita de judecata se realiza prin cartea de soroc care era inmanata acestora prin aprozi sau vatafi. Daca procesul se amana din cauza neprezentarii partilor acestea puteau fi aduse la instanta prin slujbasi domnesti, urmand sa plateasca treapadul in Tara Romaneasca sau ciubotele in Moldova, adica toate cheltuielile ocazionate de aducerea lor in instanta.
Un principiu fundamental al procesului era acela ca partile sa isi dovedeasca sustinerile, respectiv actiunile civile sau penale cu care a fost sesizata instanta. Simpla afirmatie a partilor nesprijinita de alte probe nu putea conducea la castigarea procesului.
Mijloacele de probatiune cunoscute in dreptul feudal au fost: marturisirea, juramantul partii, declaratiile (marturiile) martorilor cojuratorii, blestemul si cartea de "blestem", inscrisurile, prezumtiile si cercetarea la fata locului.
Dreptul nostru cutumiar nu a facut nici o ierarhizare a mijloa-celor de proba. Nu era mai concludent un inscris, decat o declaratie de martor. O a doua precizare care se impune este aceea ca recunoa- sterea paratului sau a faptuitorului facea dovada dreptului, nemai-fiind cazul administrarii si a altor probe.
Martorii nu sunt parti in proces, dar au cunostinte despre fapte pe care partile sau instanta le considera concludente in solutionarea cauzei. Marturia de grup era mai relevanta probator si de aceea mijlocul de probatiune cel mai utilizat au fost cojuratorii.
La origini conjuratorii erau persoane din intimitatea si universul social al impricinatilor care cunosteau obiectul si natura conflictului, fiind interesate intr-o rezolvare dreapta si globala a cauzei in vederea unei convietuiri armonioase. Cojuratorii jurau ca cele afirmate de partea care i-a adus erau sau nu adevarate, ei de fapt "dadeau legea". Conditia lor se apropia de cea a martorilor.
Numarul lor stabilit de instanta pentru a depune juramant in fa-voarea unei parti era de 6 sau 12, daca acestia confirmau sustinerile, partea adversa putea aduce un numar dublu pentru a combate pe cojuratorii din tabara adversa.
,,Cartile de blestem" erau de fapt niste inscrisuri prin care se invoca puterea lui Dumnezeu, care sa pedepseasca nu doar pe cel ce depune juramant fals, ci si familia si rudele sale.
Inscrisurile sunt mijloace de proba in continutul carora se arata fapte si imprejurari concludente pentru solutionarea pricinii. Ele puteau sa emane de la autoritati statale, bisericesti, dar si de la particulari. Purtau diferite denumiri: hrisoave, zapise, dresuri, carti, urice.
Era cunoscuta si procedura reconstituirii lor in caz de pierdere sau distrugere.
Din practicarea justitiei ordalice s-au nascut mai intai expresiile de "trecere prin foc si apa" sau "punerea mainii in foc" si apoi au fost preluate in vocabularul basmelor si povestilor.
Era posibil ca dupa sesizarea instantelor procesul sa se termine prin impacarea partilor. Indiferent de probele administrate, odata intervenita tranzactia partilor procesul inceta. Singura exceptie era situatia criminalilor notorii, in care desi intervenea compozitia partilor, totusi invinuitul era condamnat.
Instantele pronuntau o hotarare: carte de judecata sau anafor.
Dreptul nostru feudal nu a cunoscut autoritatea bunului judecat, adica acea institutie potrivit careia dupa epuizarea cailor de atac hotararea nu mai poate fi modificata. Reluarea procesului nu se putea face decat dupa achitarea unei amenzi catre domnitor. Amenda se numea zavesca (Moldova) sau prada (Tara Romaneasca). Punerea in executare a hotararilor se facea de catre instanta sau de alte persoane ale autoritatii statale.
Pana la realizarea principiului legalitatii incriminarilor si al pede-pselor - nullum crimen sine lege, nulla pona sine lege, elaborat de Cesare Beccaria (secolul al XVIII-lea , astazi prezent in toate legislatiile penale moderne.
Faptele de o mare gravitate indreptate impotriva unor valori fundamentale ale societatii au fost considerate infractiuni sub diferite denumiri: fapta, fapta rea, greseala mare, vina, vinovatie, pacat.
Dintotdeauna cele mai grave fapte au fost cele indreptate impotriva conducatorului statului si a temeliei organizarii sociale, apoi cele impotriva vietii si a integritatii corporale, proprietatii, libertatii persoanei, a familiei etc.
Dreptul cutumiar scinda dihotomic infractiunile in mari (grave) si mici (usoare). Limitele dintre acestea nu vor fi precizate decat in dreptul penal modern. De aici si posibilitatea interpretarilor si abuzurilor din partea celor chemati sa le aplice.
Inalta tradare (hiclenie, viclenie, viclesug, hainie). Subiecti ai acestei infractiuni erau de obicei boierii care incalcau juramantul de credinta si care actionau pentru inscaunarea altui domn. Tot hiclenie este considerata fuga boierilor din tara.
Lezmajestatea a constat in stingerea adusa onoarei, adusa conducatorului statului prin insultarea sau calomnierea sa. Aceasta infractiune se mai numea sudalma sau hula.
Osluhul consta in neascultarea fata de poruncile domnesti. Tot osluh era socotita si neindeplinirea obligatiilor de catre taranii dependenti fata de stapanii feudali.
Calpuzenia (etim. turca), consta in falsificarea monedei batuta de domnitor.
Omorul ("moarte de om", "ucidere") consta in suprimarea vietii unui om sau a mai multor oameni si a fost considerata o infractiune grava, "o fapta mare", motiv pentru care, competenta de a-l judeca revenea in exclusivitate domnului.
Paricidul consta in suprimarea vietii parintilor, copiilor sau a fratilor sotiei. Era considerata o infractiune deosebit de grava si pedepsita prin ardere de viu.
In aceasta categorie intrau ranirile simple cu palma sau cu toiagul, precum si slutirile de orice fel.
Furtul ("furtisag", "furtusag") consta in luarea unui mobil din posesia altei persoane in scopul insusirii pe nedrept; aceasta a fost infractiunea cea mai frecventa in Evul Mediu. Nu se pedepsea furtul de consumatie momentana (furtul cu burta) din livezi sau vii. In schimb, era mai grav pedepsit "furtul de fata".
Talharia ("jaf", "jac", "talhusag") este furtul prin violenta. Datorita gravitatii se pedepseau si gazdele celor care savarseau astfel de fapte, in situatia in care cunosteau imprejurarea ca cei gazduiti comit astfel de infractiuni.
4.3.4.3. Incalcarea hotarelor consta in distrugerea, mutarea si nesocotirea semnelor de hotar.
4.3.4.4. Incendierea caselor si holdelor sse pedepsea deseori numai pecuniar prin plata dubla sau tripla a pagubei.
4.3.5.1. Rapirea de fata sau de femeie. Consta in lipsirea efectiva a acesteia de libertate prin transportarea victimei dintr-un loc in altul si "necinstirea" (violarea) victimei.
Seductia consta in scopul intretinerii de raporturi sexuale.
Sodomia consta in raporturi sexuale intre persoane de acelasi sex; infractiune rara in istoria medievala a poporului nostru.
Curvia sau desfranarea. Atat relatiile conjugale din afara casatoriei cat si cele din afara concubinajului notoriu, care era un fapt imoral dar totusi nesanctionat de societate, erau considerate ca infractiuni si pedepsite ca atare. Erau mai aspru pedepsite femeile.
Incestul ("amestecare de sange") consta in relatii sexuale firesti intre persoane care potrivit obiceiului pamantului nu se puteau casatori, datorita gradului de rudenie.
Viclesugul sau inselaciunea consta in falsificarea inscri-surilor prin plasmuirea sau alterarea acestora in scopul de a produce diferite consecinte juridice. Era pedepsit si uzul de fals, respectiv utilizarea unor inscrisuri false.
Neascultarea consta in nesupunerea la executarea unei hotarari judecatoresti, a poruncilor domnesti cu valoare jurisdictionala.
Juramantul mincinos ("marturia stramba", "limba stramba") consta in fapta martorului care dadea declaratii mincinoase ori nu spunea tot ce stie in legatura cu obiectul procesului in care era chemat ca martor. Se pedepsea cu "gloaba", respectiv fiecare martor mincinos era obligat la predarea a trei boi.
Vrajitoria consta in practicarea de procedee oculte sau de magie. Era pedepsita nu numai daca prin ea se aducea atingerea intereselor de stat, ori realiza "stricaciunea" oamenilor.
Erezia consta in abaterea constienta de la preceptele Bisericii oficiale. Insa firea romanului fiind lipsita de fanatism religios (B. P. Hasdeu), nu s-au constatat cazuri de erezii sanctionate; dimpotriva, exista toleranta fata de alte religii.
Apostazia reprezenta parasirea conditiei de calugar si reintrarea in viata laica.
Ierosilia sau sacrilegiul insemna profanarea valorilor bisericesti: furturile din biserica, impreunarea trupeasca in biserica, intretinerea de raporturi intime cu cinul monahal.
In mentalitatea populara ideea justitiei private, nu exista. Nascut popor crestin, si-a fundamentat existenta pe precepte biblice.
Pasul fundamental in ,,etatizarea" justitiei l-a constituit incriminarea la nivelul obstilor a faptelor grave. Dupa constituirea statelor feudale acest proces s-a amplificat fara insa a face abstractie de regulile stabilite pe cale cutumiara. Urmare a intelegerii prin plata unei sume de bani sau a transferului de bunuri mobile ori imobile din proprietatea faptuitorului catre victima sau rudele sale, se rascumpara vina si astfel are loc exonerarea de raspundere. Compozitia s-a practicat pe scara larga in istoria dreptului romanesc.
In evul mediu romanesc se cunosc doua forme de raspundere penala colectiva: raspunderea solidara a obstii si raspunderea familiala.
Inceputurile oficializarii justitiei s-au datorat mai intai ideii de solidaritate, nascuta la nivelul obstii in primul rand din necesitati de autoaparare a colectivitatii.
Obiceiul pamantului a consfintit principiul ca sarcina descoperirii autorilor necunoscuti care au comis fapte penale revenea colectivitatii. In cazul in care autorii nu erau descoperiti si prinsi, era antrenata raspunderea penala solidara a intregii colectivitati, prin obligarea acesteia la plata dusegubinei (o amenda substantiala).
Principiul obligativitatii descoperirii si prinderii infractorilor, precum si predarea lor autoritatilor s-a dovedit foarte eficace, in unele zone cum ar fi Moldova sau Oltenia, extinzandu-se asupra a 12 sate vecine cu locul unde s-a comis infractiunea.
Autoritatea statala fiind interesata in identificarea autorilor, a acceptat aceste norme cutumiare relative la raspunderea colectiva, si desi principiul nu a fost preluat in pravile, el s-a aplicat constant generalizandu-se la intreg teritoriul tarilor inclusiv in Transilvania.
Din necesitati politice, pentru consolidarea puterii domnesti si pentru evitarea tradarilor, in baza prerogativelor absolute pe care le aveau unii domni si-au permis chiar impotriva obiceiului pamantului ca in cazul savarsirii unor infractiuni de tradare sa pedepseasca nu numai persoana care a comis aceasta infractiune, ci intreaga familie.
Chiar daca astfel de cazuri au fost multe, obiceiul pamantului si legiuirile scrise au consfintit regula raspunderii penale individuale.
Un aspect important al evolutiei dreptului penal este aplicarea individuala a pedepselor, principiu consacrat de dreptul cutumiar romanesc. Aceasta trecere de la sistemul penal primitiv in care erau pedepsite grupuri de persoane, familii, rude, pentru fapta unui singur vinovat arata progresul fundamental in dreptul penal. Daca la aceasta mai adaugam trecerea la legalitatea pedepsei, avem imaginea clara a evolutiei dreptului penal in general. Istoria legalitatii pedepsei poate fi privita din perspectiva a doua aspecte importante: in primul rand sub aspectul precizarii ei in norme de incriminare si in al doilea rand sub aspectul individualizarii ei.
Sub primul aspect, sunt necesare urmatoarele precizari:
a) Nu intotdeauna normele cutumiare sau legile feudale au prevazut cum anume se pedepsesc anumite categorii de infractiuni. Altfel spus, pedepsele erau lasate la latitudinea celui abilitat sa judece astfel de fapte.
b) Multe din pedepsele prevazute erau excesive, neexistand un raport echitabil intre fapta si pedeapsa. Asa, de exemplu, simplul furt sau adulterul puteau fi pedepsite cu moartea.
c) Pedepsele prevazute de cutume sau pravile erau diferite in multe cazuri in functie de situatia sociala a faptuitorului.
Sub cel de al doilea aspect al individualizarii pedepselor, nici cutumele si nici pravilele scrise nu precizau criterii in functie de care sa se faca individualizarea in concret a pedepselor (in afara de conditia sociala a faptuitorului).
Pedeapsa cu moartea. Dintre modalitatile pedepsei cu moartea pentru boieri cele mai utilizate au fost spanzurarea si decapitarea.
Mutilarea, forma de pedeapsa receptata din dreptul bizantin in dreptul nostru cutumiar, consta in scoaterea ochilor, taierea mainilor, picioarelor, limbii, nasului sau a organului sexual.
Infierarea consta in insemnarea vinovatului cu fierul rosu, pe diferite parti ale corpului.
Bataia mai era cunoscuta si sub numele de "certare a trupului", era una dintre cele mai frecvente pedepse. Uneori se aplica pe ulita satului.
Ocna consta in munca silnica in saline. Pedeapsa cu ocna putea fi pe timp limitat sau pe viata.
Temnita consta in privarea dreptului de proprietate in locuri de detentie special amenajate.
Grosul era o inchisoare in care tineau arestati preventiv (inainte de a fi judecati). Boierii arestati preventiv erau tinuti in visterie sau camarile domnesti pentru mai multa siguranta.
Surghiunul consta in izgonirea faptuitorului din localitatea sa de domiciliu, putandu-i-se stabili eventual un domiciliu fortat (de exemplu la o manastire).
Dusegubina. Incepad cu secolul al XVII-lea, notiunea insemna pedeapsa pecuniara se aplica unei colectivitati.
Gloaba consta intr-o amenda care se platea domniei fie in bani, fie in natura. Ea se mai numea "certare cu bani sau cu dobitoc".
Confiscarea era o pedeapsa ce se materializa in scoaterea din patrimoniul vinovatului, a unor bunuri, ori chiar totalitatea acestora si pierderea lor in patrimoniul domniei sau al victimei.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 2667
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
