Evolutia standardelor pentru managementul calitatii

Evolutia standardelor pentru managementul calitatii

Pana la armonizarea la nivel international pe care o realizeaza seria de standarde ISO 9000, evolutia standardelor cu privire la managementul calitatii are o istorie destul de lunga.

Inceputul acesteia poate fi considerat anul 1955, cand un comitet NATO de experti a luat in discutie abordarea generala a celor 15 natiuni membre ale NATO fata de calitate si asigurarea calitatii. In baza acestor discutii au fost emise o serie de documente care au fost cunoscute sub titulatura "The Allied Quality Assurance Publications" (AQAP) - Publicatiile Asigurarii Calitatii ale Aliatilor.

Specificatiile AQAP au introdus o cu totul alta abordare a asigurarii calitatii in sectorul militar. Traditional, procurarea de echipamente militare in Marea Britanie, dar si in alte tari, era bazata pe aprobarea sistemelor de inspectie aplicate de catre furnizori. Implicarea managementului de varf in problemele calitatii se limita la a se asigura ca structura organizatorica care se ocupa cu inspectia produsului este bine organizata si ca functioneaza eficient. Calitatea, in acele vremuri, era o activitate de care se ocupa managementul inferior sau de nivel mediu si se baza pe verificarea conformitatii produsului.

Specificatiile AQAP au ridicat responsabilitatea pentru calitate la nivelul comitetului de directie. Aceste specificatii au introdus de asemenea conceptul ca sistemele de control managerial trebuie sa actioneze asupra tuturor activitatilor care pot influenta calitatea produsului.

In paralel cu aceste dezvoltari, a fost introdus principiul potrivit caruia subcontractantii deveneau in intregime raspunzatori pentru monitorizarea eficientei propriilor sisteme ale calitatii. A fost introdus, de asemenea, sistemul de audituri.

In 1965 NATO a adoptat AQAP ca standard de baza recunoscut mutual pentru controlul activitatii de aprovizionare. Au fost numiti reprezentanti pentru asigurarea calitatii in fiecare din organismele pentru controlul achizitiilor militare, din tarile membre NATO.

In Marea Britanie specificatiile AQAP au fost adoptate sub forma unor documente cunoscute ca Standardele Militare (Defence Standards). La inceputul anilor '70 au fost evaluate si inregistrate primele organizatii conform acestor standarde, publicandu-se si un registru cu organizatiile care indeplineau cerintele din acele standarde, numai aceste organizatii urmand a putea primi in viitor comenzi din partea armatei - deci erau acceptate ca potentiali furnizori pentru armata.

In timp ce acele organizatii care lucrau pentru armata au trebuit sa se adapteze rapid la noile concepte ale asigurarii calitatii, presiunile din lumea comerciala nu erau asa mari.

In anul 1974, British Standards Institution - BSI (Institutul Britanic de Standardizare), a emis doua standarde - BS 4891 si BS 5179 - care cuprindeau linii directoare pentru uzul intreprinderilor care isi defineau si implementau un sistem al calitatii. In cateva din ramurile nationalizate din industria Marii Britanii s-a adoptat standardul BS 5179 cu o specificatie de referinta (de cerinte minime) pentru furnizori, dar de-abia in 1979 a fost lansata prima versiune comerciala a standardelor militare - BS 5750.

Cea mai mare parte a cumparatorilor majori, cu foarte putine exceptii, au adoptat BS 5750 ca standardul pentru asigurarea calitatii. In absenta, in acel timp, a unei scheme viabile si credibile de evaluare de catre o a treia parte, multi dintre acesti cumparatori au intreprins evaluari ale furnizorilor. La inceputul anilor '80 s-a ajuns, in Marea Britanie, la situatia in care un control unificat (asupra evaluarilor furnizorilor) devenise imperios necesar.

In 1978, un comitet prezidat de sir Frederick Warner a analizat toate aspectele legate de standardizare si competitivitate. In raportul final, cunoscut apoi sub numele "raportul Warner" s-a propus infiintarea unei scheme de certificare de catre o a treia parte, bazata pe standardul BS 5750.

Catre mijlocul anilor '80, in Marea Britanie a fost infiintat Consiliul National pentru Acreditarera Organismelor de Certificare (NACCB) si, de asemenea, mai multe organisme de certificare au fost infiintate si acreditate. In acelasi timp, Ministerul Apararii a inceput sa accepte numai evaluarile efectuate de organismele de certificare.

In acest timp, si in restul lumii lucrurile se miscau in aceeasi directie. Multe dintre natiunile mai dezvoltate aveau standarde pentru asigurarea calitatii bazate fie pe specificatiile AQAP fie pe cerintele din industria nucleara.

Organizatia Internationala pentru Standardizare (ISO) a avut ca prima sarcina armonizarea standardelor pe plan mondial.

Astfel, ISO si-a asumat sarcina de a produce un standard de asigurare a calitatii armonizat, reusind sa scoata in 1987 seria de standarde ISO 9000 (standardul ISO 8402/1986 "Calitate - vocabular" constituie primul standard al acestei serii). Aceasta serie urmareste fidel continutul si structura standardului britanic BS 5750 (care este un standard cu mai multe parti), cuprinzand in plus si alte clauze, care lipseau din editia 1979 a standardului BS 5750.

Cele mai semnificative schimbari au fost facute in partile care cuprind linii directoare privind principiile de asigurare a calitatii si modul de selectare a standardelor din familia ISO 9000 si de adaptare a cerintelor acestora pentru circumstante specifice, cuprinse in standardul ISO 9004.

Chiar in anul aparitiei, seria ISO 9000 a fost adoptata de tarile membre ale Comunitatii Europene, prin Comitetul European pentrtu Normalizare (CEN),  sub numele de seria EN 29000 si, apoi, si de catre alte tari europene. In Romania, dupa ce Institutul Roman de Standardizare s-a afiliat la ISO in 1990, familia de standarde a fost preluata in 1991.

Conform reglementarilor ISO, la fecare 5 ani este prevazuta revizuirea standardelor, astfel ca pentru seria ISO 9000 au fost planificate doua revizii pana in anul 2000, in baza carora seria ISO 9000 sa ajunga la o forma definitiva si compatibila cu alte sisteme de management (managementul de mediu, managementul sigurantei si sanatatii ocupationale, managementul securitatii informationale, etc.).

Astfel, la 1 iulie 1994 a fost publicata prima revizie a seriei de standarde ISO 9000. Cateva schimbari semnificative au fost facute asupra structurii, numerotarii si textului in standardele de baza (ISO 9001, 9002 si 9003), dar si in standardele cuprinzand linii directoare (ghiduri). Aceasta era numai prima parte a unei revizii prevazuta a avea loc in doua etape.

Dar, in paralel cu popularitatea deosebita de care s-au bucurat si acesta editie au inceput sa apara si critici adresate cerintelor din aceste modele de asigurare a calitatii, principalele probleme sermnalate fiind:

- dificultatile de aplicare pentru organizatiile mici;

- orientarea preponderenta spre activitatile de tip industrial, ceea ce conduce la dificultati de aplicare in cazul prestatorilor de servicii;

- lipsa unor cerinte explicite referitoare la imbunatatirea calitatii produselor, ceea ce a condus in timp la falimentul unor organizatii in ciuda faptului ca aveau un sistem de asigurare a calitatii certificat de terta parte;

- documentatia aferenta ce trebuie realizata se caracterizeaza prin rigiditate si volum mare de documente;

- proliferarea standardelor de tip ghid de implementare a modelelor de asigurare a calitatii pentru diferite sectoare specifice de activitate.

Ca urmare, a doua etapa a acestei revizii a fost mult mai profunda. Ea a avut loc la finele anilor '90, sub numele "Viziunea 2000", scopul sau declarat fiind de a promova un management al calitatii unic incepand cu anul 2000.

In cadrul acestei a doua revizii a standardelor ISO 9000 s-a avut in vedere asigurarea unei mai bune adaptari la cerintele diferitelor categorii de utilizatori, astfel incat aceste standarde sa devina un instrument eficient pentru cresterea capacitatii concurentiale a intreprinderilor, cum ar fi:

- definirea unui singur model de asigurare externa a calitatii;

- definirea unui model de asigurare interna a calitatii, orientat spre managementul total al calitatii;

- structurarea elementelor sistemului calitatii in cadrul ambelor modele, potrivit ciclului Deming (PDCA);

- orientarea politicii calitatii catre imbunatatirea continua a proceselor organizatiei si rezultatelor acestora, asigurandu-se compatibilitatea cu celelalte politici sectoriale ale organizatiei, in cadrul politicii sale generale;

- asigurarea unui sistem informational eficient, care sa permita evaluarea riguroasa a gradului de indeplinire a obiectivelor referitoare la calitate si imbunatatirea continua a rezultatelor obtinute;

- punerea accentului pe eficacitatea proceselor in mai mare masura decat pe documentarea acestora;

- facilitarea procesului de autoevaluare a masurii in care sunt indeplinite cerintele prevazute de standardele ISO 9000;

- asigurarea unei compatibilitati sporite cu standardele ISO 14000 referitoare la managementul de mediu.

Ultima editie a familiei de standarde ISO 9000 a fost elaborata pentru a ajuta organizatiile, de orice tip sau marime, sa implementeze si sa conduca eficace sistemele de management al calitatii.

Aceste obiective se realizeaza prin patru standarde principale:

. ISO 9000: descrie principiile fundamentale ale sistemelor de management al calitatii si specifica terminologia pentru sistemele de management al calitatii.

. ISO 9001: specifica cerinte pentru un sistem de management al calitatii atunci cand o organizatie are nevoie sa-si demonstreze abilitatea de a furniza produse care indeplinesc cerintele clientului si ale reglementarilor aplicabile si urmareste sa creasca satisfactia clientului.

. ISO 9004: furnizeaza linii directoare care iau in considerare atat eficacitatea, cat si eficienta sistemului de management al calitatii. Scopul acestui standard este imbunatatirea performantei organizatiei si satisfactiei clientilor precum si a altor parti interesate.

. ISO 19011: furnizeaza indrumari referitoare la auditarea sistemelor de management al calitatii si al mediului.

Impreuna acestea formeaza un ansamblu coerent de standarde pentru sistemul de management al calitatii care faciliteaza intelegerea mutuala in comertul national si international.