Globalizarea si aparitia managementului global

Globalizarea si aparitia managementului global

Intensificarea legaturilor economice si politice dintre tari, aparitia blocurilor economice, cresterea comertului mondial si a investitiilor straine, schimbarea geopoliticii mondiale au avut ca prim rezultat aparitia unor oportunitati pentru toti "actorii" de pe piata mondiala; astfel, conditiile in care o firma se organizeaza, pentru a putea patrunde pe o piata straina, pentru a obtine noi venituri si pentru cresterea profitului, sau pur si simplu pentru a invata de la concurenta sau consumatori cum sa faca fata noilor cerinte mondiale, au schimbat in mod fundamental notiunea de management.

Restrangerea barierelor tarifare si netarifare, fluidizarea comertului mondial, mobilitatea fluxurilor financiare au determinat aparitia unor noi oportunitati pe anumite piete straine. Firma ai carei manageri au puncte de vedere restrictive in legatura cu piata externa si cu noile conditii de desfasurare a tranzactiilor internationale se va confrunta cu posibilitatea de a fi exclusa din sfera internationala; o companie isi poate maximiza rezultatele astfel incat sa devina o firma competitiva in noul context global numai prin extinderea dincolo de granitele nationale.

Desi business-ul international a existat de secole, lumea a intrat in mod clar, fara dubii, intr-o noua era a activitatii economice mondiale fara precedent, incluzand productia larg mondializata, distributia si cresterea numarului aliantelor strategice globale (mondiale). Exemple de noi firme globale si aliante abunda cu multe firme care castiga mai mult din activitatile internationale decat din cele domestice.[1]

In ceea ce priveste tranzactiile desfasurate la nivel international, majoritatea practicienilor sunt fascinati de promisiunile pietelor globale. Transformarile si procesele economice majore aparute in a doua jumatate a secolului XX au fost atat de profunde, incat acestea tind sa ocupe primul loc in agenda de lucru a majoritatii cercetatorilor economisti.

Extinderea preocuparilor spre managementul transcultural sau international s-a facut treptat odata cu evolutia societatii industrializate, astfel incat acest tip de management este privit prin: (1) coordonarea procurarii, alocarii si utilizarii resurselor umane si fizice ale organizatiei sau (2) mentinerea organizatiei intr-o stare de echilibru dinamic cu mediul global.[2]

Peter Drucker considera ca schimbarile profunde la care suntem in prezent martori si care au un impact profund asupra lumii afacerilor si managementului firmei se produc in cinci domenii importante ale mediului economic si social[3]:

a)      integrarea economica internationala

b)      integrarea firmelor in economia mondiala prin aliante, care presupun societati mixte in productie sau comercializare, consortii internationale, parteneriate in realizarea unor proiecte de anvergura, etc.

c)      restructurarea organizatorica a firmelor; descentralizarea tot mai puternica a activitatilor si competentelor decizionale determina reducerea semnificativa a numarului de niveluri ierarhice in cadrul majoritatii firmelor si, implicit, aplatizarea piramidelor structurale. Pe de alta parte, in localizarea afacerilor au aparut doua tendinte - deplasarea obiectului de activitate in zonele unde exista forta de munca adecvata, si nu invers, ca pana acum, si deconcentrarea geografica a activitatilor prin transferarea acestora unor contractanti situati in alte zone si chiar in alte tari, in cazul transnationalelor. In acest context, alegerea celei mai potrivite dimensiuni a firmei (care a devenit o decizie strategica) incumba managementului acesteia, factorii determinanti ce trebuie luati in considerare fiind strategia ce va fi urmata, piata vizata si natura tehnologiei folosite.

d)      Noile provocari care vizeaza managementul prin rolul si functiile acestuia. Noul rol pe care trebuie sa-l joace managementul confera responsabilitatii sociale a acestuia o dimensiune considerabil sporita. De asemenea, functiile manageriale cunosc mutatii semnificative; astfel, functia de previziune isi sporeste importanta intr-un mediu tot mai dinamic, functia de organizare se dinamizeaza pentru a asigura mai rapid modificarile structurale, functia de antrenare se bazeaza pe noi forme de stimulare a potentialului creativ si productiv al salariatilor, etc.

e)      Preeminenta crescanda a vietii politice internationale si a politicilor internationale asupra celor economice interne.

In acest context este clar ca pentru a supravietui si a se dezvolta, o corporatie are nevoie tot mai mult de strategii globale, de un management global. A intelege mai bine acest proces presupune cunoasterea si investigarea atenta a conceptului de globalizare.

Globalizarea, o notiune folosita in toate domeniile vietii economice tinde sa devina un cliseu al vremurilor contemporane. Termenul de global poate fi inteles ca o largire, adancire si accelerare a interconectarii la scara mondiala, in toate aspectele vietii sociale contemporane, de la cultura la criminalitate, de la finante la sfera spirituala.

Interesant este faptul ca, desi globalizarea este un fenomen relativ recent (sa nu uitam ca la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial tot ce insemna relatii economice internationale erau strict controlate si monitorizate de statele implicate) a cuprins intreaga planeta intr-un interval de cateva decenii.

Aparitia economiei globale rezulta atat din contractele internationale, cat si din progresul tehnic. Tratatele din 1944 de la Bretton Woods au creat Fondul Monetar International pentru a supraveghea ratele de schimb intre monedele nationale si, de asemenea, Banca Mondiala, cu scopul de a furniza imprumuturi pe termen lung pentru reconstructia si dezvoltarea economiilor dupa razboi. Negocierile de la Bretton Woods au condus, de asemenea, la aparitia GATT-ului (Acordul General pentru Tarife si Comert), ai carui semnatari au promis sa reduca tarifele internationale si sa se supuna unui cod de practici comerciale cinstite. In plus, factorii tehnici, de asemenea, au extins volumul activitatii economice comerciale. Imbunatatirea tehnologiei a facut sa creasca mobilitatea oamenilor, bunurilor, capitalului si a facut posibile comunicatiile in intreaga lume. Presiunile concurentiale au impins corporatiile internationale sa strabata granitele nationale pentru a desfasura activitati de extindere a productiei, sa transforme in capital aptitudini si deprinderi specializate si de diseminare a resurselor activitatii industriale. Astfel, ca o consecinta, productia, marketingul, finantele si dezvoltarea produsului sunt acum activitati globale.

Globalizarea poate fi descrisa ca un rezultat al intensificarii relatiilor sociale din lumea intreaga, relatii care leaga intr-un asemenea ritm localitatile indepartate, incat orice eveniment care are loc pe plan local este privit prin prisma altora similare, petrecute la multe mile departate.

De la inceput, cercetatorii au fost de acord cu ideea ca globalizarea este un concept abstract, nu se refera la un obiect concret, care poate fi pus in evidenta pornind de la dimensiunile sale firesti, usor identificabile prin unitati de masura consacrate; nu este nici un indicator sau indice statistic, obtinut prin calcule mai mult sau mai putin sofisticate.

Tot mai multi autori leaga notiunea de globalizare de societatea moderna, si implicit de fenomenul de industrializare. In opinia lui George Soros, globalismul este cel care ofera posibilitatea unei concurente globale care poate elibera talentele antreprenoriale si creative si poate accelera inovatiile tehnologice.

FMI-ul defineste globalizarea prin cresterea in interdependenta economica a tarilor din intreaga lume, prin cresterea volumului si a varietatii tranzactiilor de bunuri si servicii peste granite, fluxul de capital international mult mai liber si mai rapid, dar si o difuziune mai larga a tehnologiei. Functionarii Bancii Mondiale privesc globalizarea ca   libertatea si capacitatea indivizilor si a firmelor de a initia tranzactii economice voluntare cu rezidenti ai altor tari.

Incercarea de a descrie fenomenul globalismului a determinat doua seturi de explicatii: acelea care urmaresc globalizarea in paralel cu dezvoltarea comertului si a pietelor internationale si acelea care explica fenomenul ca produsul unei combinatii de factori, incluzand schimbarile economice, culturale, tehnologice, fortele de piata, ideologia si deciziile politice. Astfel se diferentiaza doua posibilitati de abordare:

momentul aparitiei globalismului si aria de cuprindere a acestuia, din punct de vedere istoric

cauzalitatea, care este asociata cu notiunile de capitalism, industrializare si post industrializare.

Chiar daca este destul de riscanta plasarea originii acestui fenomen undeva la inceputurile istoriei, R. Robertson face o etapizare a proceselor care au condus la globalizarea de azi:

Ø      etapa 1400 - 1750 - "etapa primara" - descoperirile geografice, colonizarea, primele fluxuri comerciale intre continente

Ø      etapa 1750 - 1880 - "etapa incipienta" - aparitia statelor, dezvoltarea relatiilor politice si economice dintre ele, primele tratate internationale de comert

Ø      etapa 1880 - 1925 - "etapa dezvoltarii" - dezvoltarea productiei, accentuarea schimburilor externe, migratia populatiei, faza incipienta a societatilor transnationale

Ø      etapa 1925 - 1970 - "etapa hegemoniei mondiale" - aparitia marilor puteri ale lumii, conflictelor mondiale, desavarsirea rolului organismelor si institutiilor internationale

Ø      etapa sfarsitul secolului XX - regionalizare, integrare, corporatii globale.

Intr-o alta viziune, globalizarea a fost explicata ca un fenomen ciclic, rezultat din liberalizarea si apoi integrarea pietelor de bunuri si servicii; M. Bordo si K. Krajnyak urmaresc acest fenomen din perspectiva istorica, afirmand ca el a aparut la sfarsitul sec. XIX, dezvoltandu-se pana in anii 1915, intra apoi intr-o faza de recesiune, pentru ca dupa al doilea razboi mondial sa cunoasca o dinamica fara precedent.

Daca am urma acest traseu istoric ar trebui sa plecam de la ideea ca drumul globalizarii a fost deschis de comert, prin schimbul de bunuri si servicii intre diferite regiuni ale lumii, si mai apoi intre economii separate. In acest context, globalizarea este privita ca un proces istoric, evolutiv. Revolutia industriala din Marea Britanie, care a stat la baza cresterii productiei, si ulterior a dezvoltarii comertului, nu a fost un proces spontan, ci un proces de mai bine de o suta de ani de acumulari tehnice, manageriale si de schimbari institutionale.[12]

Inovatia tehnica, dezvoltarea transporturilor, mai ales a infrastructurii, a telecomunicatiilor, au transformat economia mondiala intr-un agregat care incepea sa functioneze unitar.

Aceste puncte de vedere pot fi sustinute prin tendintele de crestere a productiei mondiale, si implicit a comertului mondial.

Datele din tabelul 1.1 ne arata tendinta de crestere a productiei mondiale pe grupe de tari, in perioada 1970 - 2001.

Tabel nr. 1.1

Cresterea productiei mondiale pe grupe de tari 1970 - 2001 (%)

Sursa: *** - The World Economic Outlook, FMI, mai 2002

Cum era de asteptat, aceasta crestere a productiei mondiale a atras dupa ea o crestere a comertului mondial. Chiar daca aceasta previziune a specialistilor s-a adeverit, nu putem sa nu remarcam ritmurile de crestere, care in cazul comertului au fost mult mai mari decat ale productiei (vezi tabel nr. 1.2, nr. 1.3).

Tabel nr. 1.2

Cresterea volumului productiei si exportului mondial pe grupe de produse 2000 - 2004 (%)

Sursa: *** - International Trade Statistics 2005, World Trade Organization, WTO Publications, 2005

Tabel nr. 1.3

Exportul mondial de produse si servicii in perioada 2000 - 2004

Sursa: *** - International Trade Statistics 2005, World Trade Organization, WTO Publications, 2005

La randul sau, liberalizarea comertului si a investitiilor a permis exploatarea noilor tehnologii pe o piata mondializata, numeroase tari evoluand inexorabil spre o mai mare dependenta de pietele internationale.

Reducerea obstacolelor din calea comertului mondial a permis firmelor sa-si mondializeze intr-o proportie si mai mare structura productiei lor, investind si mai mult in strainatate. Mai exact, aceasta liberalizare a comertului implica existenta unor niveluri semnificative de comert interregional, astfel incat pietele marfurilor tranzactionate functioneaza la un nivel mai curand global decat, in principal, intraregional.

Dezvoltarea acestor piete globale a determinat o sporire a competitivitatii exporturilor, ceea ce a dus la o specializare a tarilor si la schimbari structurale, mai ales la nivelul economiilor dezvoltate. Aceste observatii pot fi sustinute de exemplul oferit de SUA, care in anii 80 au trecut de la politica comerciala restrictiva la o relativa deschidere fata de comert. Desi recuperarea tehnologica a insemnat ca SUA si-au pierdut avantajul relativ in mai multe sectoare industriale, ele si-au mentinut avantaje evidente in multe altele. Unele sectoare industriale au prosperat ca urmare a exporturilor, in timp ce altele - in special in sectorul industriei de automobile - au fost fortate sa efectueze restructurari masive.[14]

Pe plan tehnologic, intensificarea fluxurilor de informatii a facut si mai usor exportul de bunuri si servicii, ceea ce a influentat profund decizia de a implanta in strainatate diverse unitati de productie. Deoarece intreprinderile au incredintat o mare parte din procesele de productie filialelor lor amplasate peste tot pe glob, s-au creat premisele unor intense schimburi de tehnologie, capital si componente manageriale la scara planetara.

Astfel, una dintre cele mai puternice forte care au determinat fenomenul de internationalizare, si mai tarziu cel de globalizare a fost aparitia societatilor transnationale. Aceste corporatii, prin dezvoltarea lor au reusit sa creeze o retea globala a productiei si a schimbului, transformand lumea intr-o piata unica a bunurilor, fortei de munca si a capitalului. Aceasta retea globala, in forma sa cea mai evidenta si mai institutionalizata, implica activitatile unor corporatii multinationale uriase care organizeaza si administreaza activitate de afaceri transfrontaliere prin detinerea de uzine, piete de desfacere si filiale in diferite tari.

Tabel nr. 1.6

Cele mai mari corporatii multinationale - anul 2004

Sursa: *** - Pocket World in Figures, 2005 Edition, The Economist in association with Profile Books Ltd, p. 64

Cel mai dinamic mediu economic este cel al societatilor multinationale. Existenta intreprinderii multinationala este atat un proces de evolutie, cat si o conditie definitiva. In mod tipic, corporatiile au inceput sa exporte produsele si apoi sa creeze organizatii de marketing peste mari pentru a-si spori si sprijini vanzarile. Mai tarziu, firmele au licentiat companiile straine pentru a produce anumite marfuri si, in final, au construit propriile lor fabrici de productie in alte tari. In mod treptat, companiile internationalizeaza forta lor de munca, structura managementului si proprietatea, iar, in final, organizeaza activitatile lor de productie totala pe o baza internationala.

Explicatia pentru dezvoltarea intr-un ritm atat de mare a societatilor multinationale o putem gasi prin analiza motivatiilor care stau la baza strategiilor de dezvoltare:

o       costuri reduse cu factorii de productie (localizati in anumite tari)

o       accesul la piete nationale

o       eficienta mare rezultata din productia standardizata

o       retea de distributie globala.

Alte pareri pleaca in sens invers: aduc in discutie firma si expansiunea pe piata internationala pentru a ajunge la piata mondiala. F. Livesey defineste globalizarea ca tendinta firmelor de a-si stabili filiale / centre de productie in intreaga lume, adica in acele locatii / tari care sa le permita economii de scara.; astfel, trasatura de baza a acestui concept este aceea ca bunurile, serviciile, capitalul si munca sunt transferate la nivel international prin intermediul firmelor.[17]

Profesorul japonez Noritake Kabayashi, de la Scoala de Afaceri din cadrul Universitatii Keio, a urmarit fenomenul de globalizare prin incercarea corporatiilor japoneze de a iesi pe piata mondiala; in acest context tendinta de globalizare a firmelor presupune cinci tipuri de strategii:

exportul din tara de origine

productia in tara gazda

integrarea in activitatile economice ale tarii sau regiunii gazda

coordonarea activitatilor regionale

dezvoltarea logisticii pentru activitatile globale.

Pe masura ce tehnologia se difuzeaza la nivel international, producatorii cu costuri reduse genereaza presiuni concurentiale suplimentare. Acest fapt forteaza producerea de schimbari structurale, unele industrii ajungand sa se restranga sau sa fie eliminate, in timp ce altele se extind. In acest context, adaptarea economica si sociala interna, adaptare impusa de piata globala, presupune redirectionarea resurselor de la sectoare aflate in declin catre cele in plina dezvoltare.

Un exemplu demn de remarcat pentru a evidentia aparitia acestui fenomen este cel al companiilor japoneze care la nivelul anilor 60 - 70 au intrat, pentru ca apoi sa domine piata americana in domeniul automobilelor si al electronicelor. La momentul respectiv, majoritatea specialistilor au explicat acest fenomen ca fiind o consecinta a protectionismului tarifar si netarifar practicat de SUA; acest lucru a fost accentuat si de politica guvernului nipon care favoriza anumite industrii exportatoare prin acordarea unor credite preferentiale si practicarea unui tratament fiscal redus. Cu toate acestea, treptat explicatia pentru succesul strainilor care intrau pe o piata a inceput sa se schimbe, accentul mutandu-se spre factorii de afaceri. Faptul ca aceste companii aveau la dispozitie o forta de munca foarte bine pregatita si toate eforturile lor se concentrau asupra imbunatatirii calitatii productiei au luat locul explicatiei initiale. Cresterea numarului de furnizori, si implicit cresterea numarului de clienti si a asteptarilor lor s-a materializat intr-o rata mai mare de crestere a inovatiei in productie. In aceasta privinta putem aminti cazul unei firme constructoare de automobile din SUA a carui produs include contributia unor firme din mai multe tari: 30% Coreea de Sud (montajul), 17% Japonia (tehnologii avansate si componente), 7% Germania (prototipuri), 4% Taiwan (componente), 2% Marea Britanie (publicitate) si 1% Irlanda.

Plecand de la aceste realitati, la sfarsitul anilor 80 Michael Porter aduce o serie de argumente cu privire la dezvoltarea teoriei privind avantajul competitiv al unei natiuni[19], si implicit la faptul ca succesul pe o piata externa se datoreaza in mare parte mediului de afaceri din tara de origine. Faptul ca Astfel, firme ca Mercedes - Benz, Toyota, Coca - Cola, Nike, etc. au inceput sa aiba un succes tot mai mare pe piata externa in primul rand datorita mediului de productie favorabil din tara - mama. Se apreciaza ca analizele lui Porter explica doar o parte din activitatea si succesul acestor companii; partea care lipseste este cea in care sunt apreciati factorii nationali / locali in succesul sau insuccesul unei afaceri.

O explicatie suplimentara o ofera T. Levitt[20] care sustinea ca pietele lumii incep sa devina asemanatoare datorita dezvoltarii tehnologiei si a comunicatiilor: oamenii incep sa aiba la dispozitie acelasi gen de informatii, produse, servicii, etc., fapt ce genereaza o omogenizare a pietelor la nivel mondial. Companiile care reusesc sa aduca pe piata produse tot mai standardizate, la preturi cat mai mici vor avea castig de cauza in fata companiilor locale sau straine care ofera produse adaptate, la preturi mai mari. Acesta este mecanismul de trecere de la notiunea de piata internationala la piata globala.

Pe de alta parte, multe corporatii recurg la outsourcing-ul productiei catre firme mici nationale / autohtone pentru a realiza productie ieftina si de inalta calificare.[21] In acest fel, anumite corporatii, prin faptul ca si-au plasat o parte a productiei filialelor amplasate peste tot pe glob, si-au creat premisele unor intense schimburi de bunuri, capital, tehnologie si competente manageriale la scara mondiala.

Trebuie sa precizam ca privirea globalismului numai prin prisma dezvoltarii comertului, a liberalizarii pietelor, a expansiunii firmelor dincolo de granitele nationale, cu toate consecintele care rezulta de aici o putem considera oarecum incompleta. Nu trebuie sa omitem faptul ca aceasta globalizare a fost posibila si datorita conditiilor si schimbarilor care au avut loc pe scena politica a lumii.

Cu toate argumentele prezentate anterior unii autori leaga notiunea de globalism de postmodernitate si de societatea capitalista moderna. De pilda, G. Barraclough[22] inca din anii 75 amintea notiunea de civilizatie globala ca un rezultat al sfarsitului perioadei de dominatie europeana. Civilizatia globala - afirma autorul in cauza - nu este un produs al confruntarii superputerilor si nici cel al constiintei comune asupra mediului ambiant, cu atat mai putin al comercializarii hamburgerilor sau al uluitoarei raspandiri a muzicii pop. Evenimentele centrale care au marcat noua etapa de dezvoltare a omenirii au fost infiintarea Comunitatii Economice Europene, afirmarea Japoniei ca mare putere industriala si confruntarea dintre natiunile bogate si sarace.

Majoritatea lucrarilor care aduc in discutie globalizarea prin efectele sale pozitive - dezvoltarea comertului, cresterea investitiilor, migratia fortei de munca - nu fac nici o referire la contradictia care exista intre procesul globalizarii si asteptarile diferitelor tari de la acesta. Este clar ca interdependenta dintre tari, ca si consecinta fireasca a globalismului, a determinat ca anumite piete, economii si regiuni sa fie dominate de cateva state sau sa fie manipulate de un numar mic de oligolopoluri interne. Astfel a aparut o prapastie tot mai mare intre tarile bogate ale lumii care au progresat intr-un ritm continuu si alert, si un numar relativ mare de state sarace. Din 1994 pana in 1998, valoarea activelor detinute de cei mai bogati 200 de oameni ai lumii a crescut la mai mult decat dublu, respectiv de la 440 miliarde dolari la 1042 miliarde dolari; acesti 200 de oameni detineau in 1998 mai mult decat 2,36 miliarde de oameni la un loc, adica aproape 40% din populatia lumii.[24]

In aceste conditii adeptii anti-globalizare au inceput sa puna sub semnul intrebarii beneficiile economice si sociale ale globalizarii. Argumentele anti-globalizare implica o serie de chestiuni economice, politice si sociale.

Naomi Kleins isi defineste pozitia anti-globalizare, din punctul de vedere a tarilor in curs de dezvoltare prin patru concepte:

inegalitate

saracie

exploatare

lipsa controlului local.[25]

Globalizarea nu a reusit sa ridice nivelul de trai in tarile lumii a treia, in timp ce multinationalele au castigat foarte mult. Principalul argument adus a fost acela ca investitorii straini din tarile sarace castiga, in principal, din costul foarte redus al fortei de munca. Intrarea pe piata a lanturilor multinationale conduce la pierderea locurilor de munca in comunitatea locala, deoarece firmele locale mici nu pot concura cu ele. Pe de alta parte, cand tarile cu forta de munca ieftina isi deschid portile, multinationalele isi delocalizeaza productia, lasandu-i pe fostii angajati fara locuri de munca.

Un alt aspect adus in discutie este cel al identitatii nationale; orice produs global simbolizeaza o identitate specifica, inlocuind cultura locala, exprimata la randul ei prin produsele locale. Acelasi lucru este dat de faptul ca o unitate de asamblare (apartinand unei corporatii) dintr-o tara in curs de dezvoltare, este controlata de la departare, fara a tine cont de cultura si traditia locala.

Argumentele anti-globalizare mentionate anterior sunt doar partial adevarate; analizele economice sustin ideea ca globalizarea a avut un efect pozitiv asupra averii multor popoare. Chiar si in tarile slab dezvoltate, multinationalele au crescut numarul de locuri de munca si tind sa plateasca un salar mai mare decat media salariala locala. In ceea ce priveste frustarile cauzate de limitarea posibilitatilor de alegere, solutia nu este ca tara respectiva sa se inchida in fata influentelor globale, ci ca productivitatea locala sa fie marita, ceea ce va duce la o crestere a salariilor. In timp unele afaceri locale esueaza din cauza concurentei multinationalelor, altele isi imbunatatesc activitatea, pentru a putea concura eficient cu acestea.

Referitor la opinii pro si contra globalizare, Joseph Stiglitz sustinea ca nu se mai pune problema daca globalizarea este buna sau rea: ea este o forta care unora le-a adus numeroase beneficii. Insa din cauza faptului ca a fost prost gestionata, milioane de oameni nu s-au bucurat de beneficiile aduse de ea, iar situatia altor milioane de oameni chiar s-a inrautatit. Problema care se pune in prezent este legata de reforma globalizarii, de ce anume trebuie facut pentru ca ea sa deserveasca nu numai bogatilor si tarilor industrializate dezvoltate, ci si saracilor si tarilor mai putin dezvoltate.[27]