MANAGEMENT SI MARKETING

1. Management

Conceptul de management cunoaste 3 acceptiuni: activitate, grup de oameni care conduc o intreprindere si stiinta.

Termenul de "management" este preluat din limba engleza, dar izvorul sau este cuvantul "manus" din latina care inseamna mana si implica actiunea de manevrare. In italiana, s-a format apoi cuvantul "mannegio" care se refera la prelucrarea cu mana si de aici, a aparut termenul francez "manège" cu semnificatia de loc unde sunt dresati caii. Ulterior, a aparut in limba engleza cuvantul "manage" care exprima activitatea de administrare, de conducere si are substantivul "management", care inseamna conducator.

In acest fel, se observa ca managementul ca activitate a fost identificat mai intai in sfera sportiva. Ulterior, a fost adoptat in stiinta militara, in politica, ziaristica, administratie publica. Termenul de management s-a impus in activitatea economica prin raspandirea lucrarii "The Managerial Revolution" a lui James Burnham, in anul 1941.

Ca activitate, managementul se poate identifica odata cu procesul de concentrare a activitatii colective de munca a oamenilor, adica odata cu procesul de adancire a diviziunii muncii.

Continutul activitatii de management poate fi inteles daca se incearca o analiza comparativa intre aceasta si activitati cu care se confunda: organizare, indrumare, dirijare, administrare, leadership. Prin urmare:

t       managementul nu se identifica cu activitatea de organizare.  Pentru ca un sistem economic sa fie bine organizat, este necesara o decizie manageriala in acest sens, dar pentru a beneficia de o conducere adecvata este necesara o organizare corespunzatoare;

t       managementul nu se confunda cu activitatea de indrumare, respectiv supravegherea. Aceasta din urma presupune o latura a conducerii valabila in conditiile in care munca este perceputa ca actiune umana necesara pentru existenta dar lipsita de constiinta si devotament profesional;

t       managementul nu inseamna activitatea de dirijare. Aceasta presupune orientarea unui sistem economic spre atingerea de noi trepte in dezvoltarea sa si reprezinta un segment al activitatii manageriale;

t       managementul nu se identifica cu activitatea de administrare.  Aceasta presupune o abordare statica a intreprinderii in care accentul cade pe munca de birou, in timp ce activitatea de management urmareste capacitatea intreprinderii de a se adapta la schimbari;

Managementul, ca grup de oameni care conduce un sistem economic (o directie, un departament, o sectie, o intreprindere, un minister etc.) se diferentiaza cel putin dupa doua criterii si anume:

t       domeniul de activitate in care lucreaza managerul;

t       nivelul ierarhic din cadrul organizatiei in care activeaza.

Este evident ca un manager nu face acelasi lucru cu un altul din alt domeniu de activitate si nici in acelasi domeniu, doi manageri nu realizeaza aceeasi munca daca se situeaza pe trepte diferite ale piramidei conducerii.  Un ministru nu desfasoara aceeasi activitate cu un rector sau un director de spital sau un presedinte de banca. In plus, rectorul nu desfasoara o activitate identica cu un decan sau sef de catedra sau sef de lucrari. Cu cat managerul se situeaza pe o treapta mai inalta a piramidei conducerii, cu atat ponderea functiilor tehnice, de executie scade si creste ponderea functiilor manageriale.

Ca stiinta, managementul reprezinta o stiinta economica de firma, ca si marketingul. Locul sau in cadrul sistemului stiintelor economice nu este central, dar continutul sau se dezvolta prin prelucrarea conceptelor de baza de la alte stiinte economice pe care le interpreteaza intr-o maniera proprie si la randul sau, ofera idei, teorii si principii care pot fi preluate de alte stiinte ale sistemului.

Managementul, ca stiinta are un obiect de studiu specific. Obiectul de studiu al stiintei managementului il reprezinta relatiile de conducere adica totalitatea raporturilor dintre elementele implicate intr-o organizatie si dintre acestia si factorii exteriori. In acest fel, managementul priveste atat firma si variabilele intrinseci respectiv organizarea ei si procesele care se deruleaza in interiorul unei organizatii, cat si conjunctura in care actioneaza firma, respectiv factorii extrinseci care inseamna elementele de micro si macromediu ale intreprinderii.

In concluzie, managementul reprezinta un ansamblu de activitati desfasurate cu scopul de a se asigura functionalitatea normala, eficienta a sistemelor economice de catre unul sau mai multi indivizi si care fac obiectul unei stiinte.

2. Procesul de management

In orice intreprindere procesul muncii in sens larg cunoaste doua laturi:

-            de executie, prin care resursele umane actioneaza asupra elementelor materiale;

-           de conducere, prin care o parte a resursei umane actioneaza asupra celeilalte parti de factor uman.

Prin urmare, procesul de management consta intr-un ansamblu de actiuni prin care managerul individual sau de grup prevede, organizeaza, coordoneaza, ia decizii si controleaza activitatea salariatilor in vederea realizarii obiectivelor intreprinderii.

Continutul procesului de management poate fi abordat din mai multe puncte de vedere:

a)     sub aspect metodologic, procesul managerial consta in succesiunea urmatoarelor etape:

t        definirea scopului, adica a starii dorite sistemului

t        analiza situatiei actuale, adica intelegerea starii sistemului in prezent

t        determinarea problemei, respectiv a contradictiei dintre situatia actuala si scopul propus

t        adoptarea deciziei prin care se incearca rezolvarea contradictiei

b)     din punct de vedere economic, procesul managerial cuprinde etape logice care vizeaza corelatia nevoi-resurse si anume:

t        determinarea necesitatilor intreprinderii

t        analiza resurselor disponibile

t        repartizarea resurselor

t        folosirea resurselor in vederea satisfacerii nevoilor

c)     din punct de vedere social, procesul managerial consta in implicarea omului in toate segmentele activitatii dintr-o intreprindere in intregul proces de atragere si administrare a resurselor;

d)     din punct de vedere informational, procesul de management vizeaza parcurgerea urmatoarelor etape:

t        cercetarea informatiilor disponibile

t        completarea informatiilor utile

t        prelucrarea informatiilor

t        transmiterea informatiilor

e)     sub aspect organizational, procesul de management include totalitatea regulilor de functionare a intreprinderii, aflate in vigoare la un moment dat, care confera rationalitate actiunilor omului si anume:

t        ansamblul reglementarilor si normelor

t        totalitatea metodelor de instruire

t        principiile de stabilire a raspunderii

t        ansamblul relatiilor de cooperare intre diverse verigi ale organizatiei

f)       din punct de vedere functional, procesul de management include:

t        previziunea

t        organizarea

t        coordonarea

t        decizia

t        controlul

In practica, aceste abordari ale activitatii de conducere sunt dificil de identificat distinct, dintr-un punct de vedere sau altul. Aceasta, deoarece procesul de management are un caracter complex care se manifesta prin multiple intrepatrunderi ale zonei economicului cu socialul, juridicul, informationalul etc. Cu alte cuvinte, orice proces de management se manifesta dupa anumite reguli comune, dar difera de la o firma la alta, fiind mai mult sau mai putin eficient. Aceasta diversitate se explica pe de o parte in functie de factorii obiectivi care influenteaza intreprinderea (resursele disponibile, informatia cunoscuta, calitatea factorului uman etc.) iar pe de alta parte in functie de abilitatea intreprinzatorului de a face fata conjuncturii, respectiv schimbarilor din mediul de afaceri al intreprinderii.

Complexitatea si diversitatea procesului de management se completeaza cu alte trasaturi ale sale si anume:

t        dinamism;

t        stabilitate;

t        continuitate;

t        consecventa;

t        ciclicitate.

Procesul de management este dinamic deoarece problematica unei organizatii, relatiile de conducere, metodele de management etc. se schimba permanent. El este in acelasi timp si stabil deoarece urmareste folosirea unor structuri cunoscute in preluarea informatiilor si adoptarea deciziilor. Este de asemenea, continuu avandu-se in vedere continuitatea activitatilor de productie, reparatii, schimb si consum. Totodata, procesul de management se caracterizeaza prin consecventa, in sensul ca fiecare etapa a sa este obligatorie si prin ciclicitate, deoarece in urma unei decizii este posibil ca scopul atins sa devina noua situatie fata de care se stabilesc noi obiective si are loc astfel, reluarea procesului de management.

H. Fayol a identificat functiile managementului sub forma succesiunii urmatoare: prevedere, organizare, coordonare, comanda, control.

In managementul contemporan prevederea este inclusa in activitatea de previziune, iar comanda inlocuita cu decizia prin asigurarea motivarii salariatilor.

A.  Previziunea

Previziunea inseamna functia managementului prin care se asigura activitatea de anticipare a viitorului. Realizarea activitatii de previziune porneste de la cunoasterea resurselor disponibile, a rezultatelor activitatii trecute, situatia actuala si obiectivele urmarite.

Previziunea se realizeaza prin mai multe instrumente:

t       diagnoza;

t       prognoza;

t       planificare si

t       programare.

Diagnoza cuprinde ansamblul operatiunilor de diagnosticare a situatiei intreprinderii in vederea cunoasterii starii sistemului la un moment dat. In acest sens se utilizeaza date statistice si informationale din evidenta contabila.

Prognoza reprezinta totalitatea operatiunilor de investigare in timp a activitatii intreprinderii in vederea anticiparii evolutiei viitoare a sistemului si fundamentarii deciziilor strategice.

Planificarea reprezinta varianta previziunii prin care se asigura incadrarea activitatii curente a intreprinderii in tendintele de dezvoltare a acestuia si a economiei in general.

Componentele planificarii sunt:

t       planul care este un instrument managerial prin care se stabilesc obiective, directii de actiune si se asigura coordonarea activitatilor din intreprindere folosindu-se factorii de productie disponibili;

t       timpul este o variabila importanta a planificarii in functie de care se asigura:

     previziuni strategice (pe durata de 5-10 ani) care vizeaza aspecte esentiale cum ar fi retehnologizarea intreprinderii sau utilizarea de noi metode de marketing;

     previziuni pe durata medie (1-5 ani) care vizeaza obiective mai putin ample, care deriva din cele strategice;

     previziuni tactice, de scurta durata (pe perioade mai mici de 1 an);

t       procesul de planificare care consta intr-un ansamblu de etape corelate intre ele care urmaresc elaborarea si aplicarea planurilor si obiectivelor organizatiei. Schematic, etapele unui proces de planificare pot fi prezentate ca in fig. nr. 3.

In faza pregatitoare a procesului de planificare se formuleaza obiectivele si misiunea intreprinderii, se stabilesc ipotezele si premisele mediului de afaceri.

Faza planificarii propriu-zise se concretizeaza in elaborarea planurilor pe termen scurt, mediu si lung, respectandu-se corelatiile dintre acestea.

In cadrul etapei planurilor de rezerva, orice agent economic elaboreaza o strategie de rezerva la care ar putea sa apeleze in cazul unor schimbari de mediu care nu ii mai permit actiunile lansate potrivit planurilor initiale.

Faza implementarii se refera la declansarea activitatii in conformitate cu planurile elaborate.

Faza revederii isi propune compararea rezultatelor inregistrate cu misiunea intreprinderii, si reluarea unui nou proces de planificare.

Programarea reprezinta modalitatea de previziune care consta in succesiunea si interconditionarea activitatilor unui sistem economic in intervale scurte de timp (saptamani, mai multe zile, o zi sau pe ora, pe schimb de lucru, etc.).

In practica, se intalnesc multi manageri care evita previziunea activitatii firmei, preferand sa lase piata sa se pronunte daca accepta sau nu o actiune sau produs. Iata cateva motive pentru care nu se face planificare microeconomica in cadrul unor intreprinderi:

t       este nevoie de prea mult timp pentru previziune si prea multa munca;

t       managerul nu are cunostinte despre cum sa faca previziunea;

t       viitorul intuit de manager este prea nesigur;

t       decidentii au comportamente care sustin ca traiesc pentru prezent;

t       exista teama de esec in ceea ce priveste relatia efort-efect al procesului de previziune.

B.  Organizarea

Organizarea reprezinta o functie a managementului prin care se delimiteaza procesele de munca pe componente (operatii, lucrari, etc.) si se grupeaza pe formatii de lucru si compartimente de munca.

Organizarea este considerata cea mai "vizibila" functie a managemen-tului. Ea se manifesta prin folosirea urmatoarelor instrumente manageriale:

    autoritatea;

    responsabilitatea;

    raspunderea;

    delegarea.

Autoritatea reprezinta dreptul si abilitatea managerului de a influenta actiunile subordonatilor sai.

In literatura de specialitate, se analizeaza autoritatea in stransa legatura cu puterea pe care o exercita managerul. In acest sens, puterea exprima capacitatea conducatorului de a convinge sau influenta actiunile salariatilor, adica de a-i determina pe altii sa faca ceea ce vrei tu. In schimb, autoritatea consta in abilitatea managerului de a convinge si de a da dispozitii pentru manifestarea unei actiuni, adica de a decide.

Autoritatea se poate clasifica astfel:

a)     dupa relatiile care o genereaza, exista:

t       autoritate traditionala (ce apare ca o consecinta a relatiilor generate de pozitia in societate a indivizilor);

t       autoritate charismatica (ce se manifesta atunci cand managerul dispune de calitati deosebite, aproape mistice);

t       autoritate rational-legala (ce se observa la indivizii care ocupa o anumita pozitie sau rang oficial, intr-o intreprindere).

b)     dupa natura ei exista:

t       autoritate profesionala (care este o consecinta a recunoasterii meritelor si rezultatelor inregistrate de un individ, nu neaparat manager);

t       autoritate ierarhica (ce se manifesta ca urmare a transmiterii unor sarcini de lucru unor subalterni care astfel, capata autoritate si raspund de executarea obligatiilor lor);

t       autoritate functionala (ce apare in cadrul functiunilor intreprinderii, adica la nivelul unor activitati omogene care sunt reglementate prin activitatea unui manager).

Responsabilitatea consta in obligatia membrilor unei organizatii de a realiza in cele mai bune conditii sarcinile care le revin. Un individ responsabil de o anumita activitate trebuie sa faca eforturi pentru finalizarea ei manifestand clar interesul si preocuparea pentru executarea acestei obligatii.

Raspunderea consta in obligativitatea indivizilor de a raspunde de realizarea sau neindeplinirea unor sarcini de serviciu, respectiv de a da socoteala in fata superiorilor sai de stadiul lucrarii respective.

Delegarea este un instrument al organizarii procesului de management prin care se permite trecerea temporara a autoritatii sale unei alte persoane. Delegarea autoritatii conduce automat si la delegarea responsabilitatii, in timp ce raspunderea revine ambilor subiecti, adica si managerului initial si delegatului sau. Delegarea reprezinta o necesitate la o firma complexa deoarece permite incarcarea echilibrata cu sarcini a managerului si executantilor, printr-o distributie rationala a sarcinilor de lucru.

In procesul organizarii se asigura actiuni de stabilire a structurii organizatorice a intreprinderii, de creare a unui sistem informational adecvat care sa permita un flux de informatii rapide si complete, de identificare a atributiilor si responsabilitatilor salariatilor care vor fi incluse in regulamentul de organizare si functionare a intreprinderii, de coordonare intre activitatea de conducere si cea de executie.

C.  Coordonarea

Coordonarea reprezinta sincronizarea actiunilor, deciziilor si activitatilor dintr-o intreprindere prin adaptarea ei la conditiile mediului de afaceri.

Desigur, complexitatea vietii economice obliga intreprinderea sa faca fata unor perturbari ale functionarii sale normale cum ar fi intarzieri in primirea materiilor prime sau receptia unor materiale necorespunzatoare din punct de vedere calitativ, rezilierea unor contracte etc. Toate acestea fac necesara adaptarea la dinamismul economic si confera intreprinderii un caracter flexibil in ceea ce priveste organizarea subsistemelor sale.

De aceea, coordonarea activitatilor poate contribui la evitarea unor dereglari in functionarea firmei. Aceasta corelare de activitati se realizeaza prin mai multe modalitati, intre care:

t       coordonarea prin politica de personal;

t       coordonarea prin rapoarte privind rezultatele inregistrate;

t       coordonarea prin instructiuni;

t       coordonarea prin instruirea personalului de conducere, etc.

D.  Antrenarea

Antrenarea este functia managementului care vizeaza actiunile concentrate asupra factorului uman in scopul determinarii acestuia sa contribuie activ la realizarea sarcinilor si obiectivelor care ii revin.

Antrenarea cuprinde doua momente distincte: comanda si motivarea.

Comanda reprezinta actiunea managerului de influentare a salariatilor si capata forma deciziei in managementul democratic.

Comanda intervine atunci cand se identifica cei trei factori care o fac necesara:

t       managerul cu autoritatea sa;

t       executantul cu pregatirea si calificarea sa;

t       sarcinile si obiectivele de indeplinit.

Comanda devine eficienta atunci cand se asigura cateva cerinte ale sale:

t       ordinele formulate sa fie simple si directe, clare si oportune;

t       ordinele sa nu depaseasca competenta salariatilor;

t       ordinele sa nu contravina principiilor managementului.

Motivarea reprezinta actiunea de antrenare a energiei creatoare a indivizilor pentru realizarea obiectivelor cu maxim de eficienta.

Exista numeroase studii cu privire la teoria motivatiei, dar punctul de plecare este intotdeauna ordonarea nevoilor dupa logica lui A. Maslow, adica in succesiunea urmatoare:

t       nevoi fiziologice;

t       nevoi de securitate;

t       nevoia de contacte umane si afiliere la grup;

t       nevoia de stima si respect;

t       nevoia de autorealizare.

Desigur ca in lipsa motivatiei muncii apare un comportament dezinteresat, o evitare a responsabilitatii, o instrainare a indivizilor de procesul muncii.

Motivatiile pot fi:

t        intrinseci si reprezinta stimulente proprii individului sub forma constiintei sau placerii de a muncii;

t        extrinseci si reprezinta totalitatea determinantilor care influenteaza randamentul si interesul muncii unui individ. Acestia pot fi pozitivi sub forma premiilor, primelor, prestigiului, laudelor, promovarilor etc., sau negativi sub forma sanctiunilor, penalizarilor, retrogradarilor, criticilor etc.

E.  Controlul

Controlul reprezinta ansamblul activitatilor prin care se compara performantele inregistrate de un agent economic sau diverse componente ale sale cu obiectivele propuse si se actioneaza pentru corelarea rezultatelor cu scopurile urmarite.

Controlul eficient trebuie sa se bazeze pe un flux de informatii corecte, precise si clare, sa foloseasca metode de investigare simple, sa fie oportun si sa se deruleze cu costuri mici.

In situatia in care verificarea rezultatelor dovedeste atingerea scopurilor procesul de management se reia, dar daca exista o contradictie intre acestea, se impune o interventie intr-una din variantele urmatoare:

t     fie se reevalueaza obiectivele daca rezultatele depasesc scopurile propuse;

t     fie se imbunatatesc performantele daca rezultatele obtinute sunt inferioare scopurilor.

Controlul poate fi:

a)     in functie de momentul realizarii:

t       preventiv (se incearca evitarea dereglarilor sistemelor organizatiei);

t       feed back (se pune accent pe corectarea sistemelor economice):

-         autocrectiv (problemele aparute se corecteaza automat);

-         non-autocrectiv (problemele se rezolva prin interventia managerului);

b)     in functie de natura lui:

t       ierarhic (se realizeaza de sus in jos);

t       financiar (se verifica utilizarea disponibilitatilor banesti);

t       bugetar (se utilizeaza declaratiile de rezultate anticipate);

t       tehnic (se urmareste calitatea produselor si serviciilor);

c)     in functie de subiectul care il lanseaza:

t       direct (initiat de manager);

t       indirect (realizat de manager pe baza analizei rezultatelor obtinute);

t       autocontrol (realizat de executant).

Controlul indeplineste urmatoarele functii:

t       functia de evaluare a rezultatelor, in sensul ca activitatea de control are ca punct de plecare estimarea situatiei concrete a firmelor, cunoasterea performantelor sale cantitative si calitative;

t       functia recuperativa prin care se permite eliminarea dereglarilor din activitatea firmei odata ce au fost descoperite neajunsurile;

t       functia preventiva care contribuie la evitarea unor dezechilibre daca se intervine inaintea producerii unor evenimente;

t       functia informativa care evidentiaza rolul controlului in adoptarea deciziilor ulterioare;

t       functia stimulativa care tenteaza factorul uman sa depuna eforturi pentru ameliorarea activitatii si rezultatelor sale in scopul obtinerii unor concluzii favorabile in urma controlului.

Scheme si corelatii

 

Trasaturile muncii manageriale eficiente

 

Procesul de planificare

Realizarea activitatii de control poate fi reflectata schematic astfel:

Activitatea de control

 

NOTIUNI GENERALE DE DREPT ADMINISTRATIV

Utilizate in activitatea manageriala a unei institutii

Lector univ. dr. Oana IUCU

Colegiul Universitar de Administratie si Secretariat

Facultatea de Litere - Universitatea din Bucuresti

1. Sistemul autoritatilor publice consacrat de constitutia Romaniei din 1991

1.1. Notiunea de Constitutie

Termenul de "constitutie" deriva din latinescul "constitutio", care inseamna "asezare cu temei". Expresia a fost folosita inca din timpul Imperiului roman, legile date de imparat numindu-se "constitutii imperiale".

Suprematia Constitutiei se fundamenteaza pe continutul si forma legii fundamentale. Pozitia dominanta a Constitutiei are drept consecinta un continut normativ complex, dar si insemnate efecte pe planul activitatilor statale si juridice. Datorita acestei pozitii dominante, Constitutia este izvorul tuturor reglementarilor, atat pe plan economic, cat si politic, social si juridic.

1.2. Analiza Titlului III din Constitutie din perspectiva principiului separatiei si echilibrului puterilor

Lui John Locke, filosof si jurist englez, ii revine meritul de a fi cercetat pentru prima data, mai metodic si intr-o lumina noua, principiul separatiei puterilor. In lucrarea sa, "Essay on civil guvernment", Locke sustinea existenta a trei puteri : legislativa - trebuie sa apartina parlamentului si era considerata putere suprema deoarece dicta reguli de conduita general obligatorii, executiva - limitata la aplicarea legilor si la rezolvarea unor cazuri care nu puteau fi prevazute si determinate prin lege, urma sa fie incredintata monarhului, federativa - era incredintata tot regelui si avea in competenta sa dreptul de a declara razboi, de a face pace si de a incheia tratate.

Elaborarea acestei teorii apartine, insa, lui Montesquieu, care in lucrarea "Despre spiritul legilor", afirma ca libertatea este posibila numai daca cele trei puteri ale statului sunt independente. "Atunci cand in mainile aceleiasi persoane sau aceluiasi corp de dregatori, puterea legislativa este intrunita cu puterea executiva, nu exista libertate, deoarece se poate naste teama ca acelasi monarh sau acelasi senat sa faca legi tiranice pe care sa le aplice in mod tiranic".

In Constitutia Romaniei, Titlul III este consacrat autoritatilor publice si el are o structura care determina concluzia ca, desi Constitutia nu consacra "expresis verbis" principiul separatiei puterilor in stat, aspect pe nedrept criticat uneori, din substanta reglementarilor sale deducem o consacrare implicita a acestui principiu. Astfel, Titlul III are urmatoarele capitole:

1.      Parlamentul T puterea legiuitoare

2.      Presedintele T puterea executiva

3.      Guvernul T puterea executiva

4.      Raporturile Parlamentului cu Guvernul

5.      Administratia publica T puterea executiva

6.      Autoritatea judecatoreasca T puterea judecatoreasca

Importanta in organizarea statala este independenta autoritatilor statale, independenta care nu poate fi totala, dar poate fi foarte larga. Organele de stat trebuie sa depinda unele de altele numai atat cat este necesar formarii sau desemnarilor si eventual exercitarii unor atributii.

Constitutia actuala nu foloseste sintagma de putere a statului in acceptiunea ei ancestrala traditionala, utilizand o varietate terminologica prin care se reflecta una si aceeasi realitate politico-juridica. Singurul text unde conceptul de putere a statului este utilizat in acceptiunea sa traditionala este art.80, care consacra functia de mediere a Presedintelui intre puterile statului si intre stat si societate. Constatam din structura Titlului III, ca regasim un capitol de sine statator intitulat "Administratia publica". Se pune astfel problema, daca autoritatile pe care le consacra acest capitol sunt singurele care infaptuiesc administratie publica. Raspunsul este negativ, in sensul ca si alte autoritati publice care sunt plasate in alte parti ale Constitutiei au sarcini de natura administrativa. Insa, autoritatile grupate in capitolul 5 infaptuiesc exclusiv administratie publica rupta de jocul politic, cu exceptia unora care sunt supuse acestui joc prin natura lor (prefect, ministere).

In ceea ce priveste regimul politic pe care il consacra actuala Constitutie, acesta este semiprezidential parlamentarizat atenuat, in sensul ca atributiile ce ii incumba presedintelui intr-un regim semiprezidential tipic sunt transferate catre Parlament in calitatea lui de organ suprem reprezentativ al populatiei.

Conform prevederilor constitutionale, atributele statului sunt realizate de cele trei puteri ale sale astfel:

a)      puterea legislativa, infaptuita de catre Parlament cu cele doua camere: Senatul si Camera Deputatilor;

b)      puterea executiva, exercitata de Presedinte, Guvern, ministere, organe de specialitate ale administratiei publice centrale si organele administratiei publice locale;

c)  puterea judecatoreasca, realizata de catre instantele judecatoresti: judecatorii, tribunale, curti de apel, Curtea Suprema de Justitie.

2. DEFINITIA si TRASATURILE ADMINISTRATIEI PUBLICE

Dreptul administrativ este o ramura a dreptului public, alaturi de dreptul constitutional, dreptul international public si altele*.

Conceptul de baza al acestei ramuri de drept este cel de    administratie  cuvant care deriva din limba latina, respectiv prepozitia  ad  care inseamna la, catre si   minister   care inseamna supus, servitor. Potrivit etimologiei, cuvantul  administratie   a evocat o activitate in supusenie, executata la comanda, activitatea in sine aparand atunci cand societatea s-a impartit in comandanti si comandati. Administratia publica este o dimensiune a executivului, fara a fi insa singurul element al acestuia. Activitatea executiva are doua componente de baza, respectiv :

t        Guvernarea, trasarea deciziilor esentiale pentru prezent, dar mai ales pentru viitorul unei tari, inclusiv din perspectiva relatiilor cu alte state sau cu organizatii internationale.

t        Administrarea, rezolvarea nevoilor curente, cotidiene.

Administratia publica, in mod traditional, presupune doua elemente de baza:

t        Executarea legii - cuvantul "lege" fiind inteles in acceptiunea "lato sensu", de act normativ cu forta obligatorie si nu in acceptiunea "stricto sensu", de act juridic al Parlamentului.

t        Prestarea de servicii publice in limitele legii.

Conceptul de serviciu public a fost vreme indelungata notiunea cheie a dreptului administrativ, care era definit a reprezenta drepturile serviciilor publice. Prin serviciul public se intelege activitatea organizata sau desfasurata de o autoritate a administratiei publice pentru a satisface nevoi sociale in interes public. Nu orice nevoie sociala reprezinta in acelasi timp si o nevoie de interes public. Pentru a capata un asemenea statut, ea trebuie sa fie valorizata de clasa politica si transpusa intr-o norma de drept.

Misiunea serviciilor publice este sa satisfaca anumite nevoi sociale, obiectiv care se poate realiza pe doua cai:

t        Printr-un organ public (o universitate de stat).

t        Poate fi rodul unei initiative private care se face des resimtita ca interventie in prestarea serviciilor publice (serviciul public de invatamant prestat intr-o institutie privata).

Un alt concept specific dreptului administrativ este cel de ordine publica prin care se intelege un minimum de conditii necesare  pentru o viata sociala acceptabila. Ordinea publica este ansamblul regulilor care asigura siguranta societatii si a caror incalcare nu antreneaza decat ilegalitatea partiala a unui act sau fapt juridic. Expresia "in limitele legii" evoca principiul de drept potrivit caruia totul este permis, daca nu este interzis de lege. Subliniem, insa, ca activitatea administratiei este guvernata de principiul legalitatii, care este inscris in mai multe texte din Constitutie ( de exemplu : art. 16 alin. 2 "nimeni nu este mai presus de lege"; art. 51 instituie ca obligatie fundamentala respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor).

Dreptul administrativ poate fi definit ca ramura dreptului public care reglementeaza, concret sau cu valoare de principiu, relatiile sociale din sfera administratiei publice, precum si pe cele de natura conflictuala dintre autoritatile publice sau structuri private, investite cu autoritate publica, pe de o parte si cei vatamati in drepturile lor prin actele administrative ale acestor autoritati, pe de alta parte.

In obiectul de reglementare al dreptului administrativ intra astfel doua categorii de relatii sociale:

t        Relatii de administrare activa T administratie in lucru, care se caracterizeaza prin punerea in executare a legii sau prin prestarea de servicii publice, in limitele legii.

t        Relatii de administratie conflictuala T care vizeaza litigiile aparute intre administratie si administrati.

Specific administratiei publice este regimul de putere publica, acesta insemnand clauzele (prerogativele) exorbitante, derogatorii de la dreptul comun, cu care sunt investite autoritatile administrative publice si prin intermediul carora fac sa prevaleze interesul public (general), atunci cand vine in contradictie cu interesul particularilor.

Administratia publica reprezinta ansamblul activitatilor desfasurate de Presedintele Romaniei, Guvern, autoritatile administrative autonome centrale, autoritatile administrative autonome locale si, dupa caz, structurile subordonate acestora, prin care, in regim de putere publica, se duc la indeplinire legile sau, in limitele legii, se presteaza servicii publice.

Rezulta din definitie urmatoarele trasaturi ale administratiei publice:

t        Activitate prin care se realizeaza doua obiective : de executare a legii si de prestare de servicii publice, in limitele legii.

t        Activitate desfasurata in regim de putere publica, concretizat prin investirea autoritatilor care o presteaza cu anumite prerogative, care deroga de la dreptul comun si prin intermediul carora ele reusesc sa faca sa prevaleze interesul public, atunci cand intra in contradictie cu cel particular.

t        Activitate desfasurata de anumite autoritati executive si administrative, denumite generic autoritati de administratie publice.

Potrivit actualului sistem constitutional si legal, aceste autoritati sunt de doua categorii:

t      De natura statala (etatica)

t      De natura autonoma, locala alese prin sufragiu universal, egal, direct, secret, liber exprimat de colectivitatea politico-teritoriala.

Daca in regimul totalitar sintagmele de administratie publica si administratie de stat erau sinonime, in actualul sistem acest lucru nu mai este valabil, deoarece administratia insasi, inclusiv autoritatile care o realizeaza, nu sunt doar autoritati statale, ci si unele de natura autonoma care functioneaza in unitatile administrative teritoriale in care sunt alese. Exista si unele autoritati ca, de exemplu, primarul, care are un dublu statut : astfel, el este, in primul rand si cu precadere, o autoritate autonoma pentru ca este ales de cetatenii cu drept de vot dintr-o comuna (oras, municipiu) si, in al doilea rand. este o autoritate statala (atributii de stare civila, de autoritate tutelara, in domeniul alegerilor .).

Din punct de vedere al izvorului care le consacra, distingem intre :

t        autoritati consacrate de Constitutie : Presedinte, Guvern, consiliul judetean, local si primar

t        autoritati consacrate de legea cadru, care se adauga celor consacrate de Constitutie : subprefectul, comisia administrativa a judetului, presedintele si vicepresedintele consiliului judetean etc..

In actualul sistem constitutional si legal, administratia publica este infaptuita de doua mari categorii de autoritati:

1. Autoritati de natura statala:

t        Presedintele si Guvernul T reprezinta cei doi sefi ai executivului in actualul sistem constitutional si legal.

t        Ministerele si alte organe T reprezinta centrele de specialitate subordonate Guvernului.

t        Autoritati centrale nesubordonate Guvernului T numite generic autoritati centrale autonome.

t        Serviciile descentralizate si desconcentrate ale ministerelor din unitatile administrative teritoriale.

t        Prefectul T reprezentantul Guvernului in teritoriu.

2. Autoritati autonome locale:

t        Consiliul local T autoritate autonoma locala cu caracter deliberativ.

t        Primarul T ca autoritate autonoma executiva.

t        Consiliul judetean T care este autoritate administrativa publica judeteana cu caracter deliberativ.

Constitutia actuala consacra un dualism al executivului care este detinut de un organ unipersonal (Presedintele) si de un organ colegial (Guvernul). Atributiile de natura administrativa ale Guvernului sunt insa mai numeroase decat cele ale Presedintelui. Potrivit art. 101 din Constitutie, Guvernul exercita conducerea generala a administratiei publice. Potrivit art.110 din Constitutie, este calificat expres ca un organ al administratiei publice de rang central. In exercitarea rolului de conducator al administratiei publice, Guvernul intra in urmatoarele tipuri de raporturi cu celelalte autoritati administrative:

t        Raporturi de subordonare in ceea ce priveste ministerele si celelalte autoritati centrale subordonate lui.

t        Raporturi de colaborare si coordonare fata de autoritatile centrale autonome.

t        Raporturi de tutela administrativa fata de autoritatile autonome locale. Acestea se exercita prin prefect care este reprezentantul Guvernului in teritoriu si ele evoca misiunea pe care o are Guvernul de a veghea la respectarea legalitatii activitatii autoritatilor autonome locale.

3. NORMELE DE DREPT ADMINISTRATIV

 Norma de drept, in general, este o regula de conduita generala, abstracta, cu caracter obligatoriu a carei ducere la indeplinire se realizeaza fie in mod voluntar fie, la nevoie, prin forta coercitiva a statului. 

 Din punct de vedere al structurii sale si norma de drept administrativ are o structura trihotomica ( trei parti), fiind formata din:

1.      Ipoteza : norma de drept administrativ poate arata (cuprinde):

t        Imprejurarile, conditiile, situatiile in care se aplica norma juridica,

t        subiectele de drept, persoane fizice sau juridice care cad sub incidenta normei;

t        explicatia semnificatiei unor termeni;

t        definitii, principii, scopul activitatii unui organ. 

Dat fiind faptul ca fenomenul administrativ este un fenomen vast ce presupune o complexitate si multitudine de aspecte si ipoteza are caracter dezvoltat, ea putand sa fie absolut determinata sau relativ determinata dupa modul in care sunt reglementate imprejurarile in care ea se aplica.

Ipoteza este absolut determinata cand sunt conturate cu exactitate imprejurarile in care se va aplica dispozitia, situatie in care autoritatea administratiei publice nu poate decat sa verifice si sa ateste ori sa ia act si sa confirme. Este vorba de asa numita competenta legata (autoritatea administrativa este tinuta de norma juridica).

Ipoteza este relativ determinata cand legea (izvorul formal de drept) prevede, in general, imprejurarile in care se aplica norma, existenta lor concreta urmand a fi stabilita de organul care o aplica. Este vorba de compenta de apreciere.

2.      Dispozitia : cuprinde actiunile si inactiunile partilor, stipulate de o maniera imperativa, categorica, determinata de regimul de putere publica specific administratiei. Un act normativ cuprinde, de regula, mai multe categorii de dispozitii.

Dispozitia este, in general, categorica, imperativa, deoarece relatiile sociale care fac obiectul reglementarii dreptului administrativ se desfasoara in procesul de realizare a puterii. Astfel principalele norme de drept administrativ au o dispozitie cu un caracter onerativ, prin care subiectele de drept la care se refera norma sunt obligate la o anumita conduita, la o anumita prestatie.

O mare categorie de norme de drept administrativ au o dispozitie prohibitiva, cuprinzand reguli de interzicere a unor actiuni; este cazul, in principal, al normelor cu caracter contraventional.

Dispozitia normei de drept administrativ are uneori si caracter permisiv, prevazand numai facultatea de a actiona sau nu, lasand la latitudinea subiectelor de drept sa faca sau nu anumite actiuni. De cele mai multe ori, aceste dispozitii sunt evocate prin verbul "a putea", introdus in expresii ca "autoritatea administrativa poate.", "cetateanul poate.".

La fel ca si ipoteza, si dispozita normei de drept administrativ poate fi absolut determinata si relativ determinata.

3.      Sanctiunea : cuprinde consecintele juridice care apar in momentul in care dispozitia normei nu este respectata. Exista pareri potrivit carora norma de drept administrativ nu ar avea sanctiune in sensul existentei unor situatii in care nu sunt prevazute urmarile juridice ale nerespectarii normei. Trebuie avut in vedere faptul ca o norma de drept se duce la indeplinire nu numai datorita consecintelor negative pe care le atrage nerespectarea ei, deci nu doar din teama de represiune. Norma juridica se respecta si din convingere, dreptul in ansamblul sau avand si un caracter educativ. Trebuie de asemenea facuta distinctie intre sanctiune ca element structural al normei juridice si sanctiunea ca modalitate de concretizare a uneia din formele de raspundere specifice dreptului administrativ. Din punct de vedere al modalitatilor de exprimare pot fi identificate mai multe tipuri de sanctiuni:

t        Sanctiuni specifice primei forme de raspundere pe care o cunoaste dreptul administrativ: raspunderea administrativ disciplinara (ex. destituirea din functie, revocarea alegerii, mutarea disciplinara etc.)

t        Sanctiuni specifice raspunderii administrativ - contraventionale (ex. amenda, avertismentul, inchisoarea contraventionala etc.)

t        Sanctiuni specifice raspunderii administrativ - patrimoniale care vizeaza repararea prejudiciilor produse prin actele administrative.

4. RAPORTURILE DE DREPT ADMINISTRATIV

Raportul juridic in general este o relatie sociala reglementata prin norma de drept.

 Raportul de drept administrativ reprezinta acea relatie sociala care a fost reglementata direct printr-o norma de drept administrativ sau indirect prin interventia unui fapt juridic. In doctrina s-au exprimat urmatoarele pareri cu privire la categoriile de rapoarte de drept administrativ:

1.      Opinia potrivit careia ele nu pot imbraca decat forma raportului de subordonare fiind vorba despre subordonarea altui subiect de drept fata de un organ public, de regula unul administrativ.

2.      Conceptia potrivit careia aceste rapoarte pot imbraca pe langa prima forma si forma raportului de colaborare cand ele se stabilesc intre subiecti aflati pe aceeasi pozitie juridica.

3.      Recunoasterea, pe langa celelalte doua, a inca unei categorii - raportul de participare recunoscut a fi prezent in situatiile existentei unui organ colegial si privind membrii acelui organ. In realitate, aceasta forma de raport juridic nu are o identitate de sine statatoare pentru ca membrii organului colegial nu participa la formele de lucru ale acestuia ca subiecte distincte de drept, ci ca membri ai autoritatii respective.

In concluzie, in mod traditional se recunoaste existenta raportului de drept administrativ sub forma raportului de colaborare si subordonare. In afara lor, Constitutia actuala mai permite si identificarea altor forme de astfel de rapoarte (raportul de tutela administrativa care se stabileste intre Guvern si autoritatile autonome locale din unitatile administrativ teritoriale). Potrivit Art. 101 Guvernul are doua misiuni constitutionale pe care le exercita in baza programului sau de guvernare care a fost acceptat de Parlament si anume:

t        Aceea de a asigura realizarea politicii interne si externe a tarii.

t        De a exercita conducerea generala a administratiei publice. In aceasta ultima calitate el vegheaza la respectarea legalitatii de catre unitatile administratiei publice alese in unitatile administrativ teritoriale. Aceasta activitate si rapoartele care se stabilesc in temeiul ei sunt denumite traditional rapoarte de tutela administrativa si ele il indrituiesc pe prefect, reprezentantul Guvernului in teritoriu, sa atace in fata instantelor de contencios actele pe care le considera ilegal emise de acestea, acte care sunt suspendate de drept.

Alte tipuri de rapoarte sunt cele reglementate de Art. 121 care consacra rolul coordonator al Consiliului Judetean asupra Consiliului Local in vederea realizarii serviciilor publice de interes judetean.

Rapoartelor de drept administrativ, indiferent de modalitatile de concretizare, le sunt caracteristice urmatoarele trasaturi:

1)      Din punct de vedere al subiectelor, raporturile de drept administrativ au in mod obligatoriu un purtator al autoritatii publice, care, potrivit Constitutiei ar putea fi: statul, prin organele sale, unitatile administrativ teritoriale, un organ al administratiei publice, dar poate fi si o alta autoritate publica, potrivit art.48 din Constitutie.

2)      Cel de-al doilea element, continutul, particularizeaza raporturile de drept administrativ prin aceea ca ele sunt formate din drepturile si obligatiile partilor care participa la procesul de infaptuire a administratiei, respectiv executarea legii si prestarea de servicii publice in limitele legii, precum si emiterea de acte normative cu forta juridica inferioara legii.

3)      Trasatura generala a raporturilor de drept administrativ prin prisma obiectului lor este aceea ca actiunea sau inactiunea lor, in general conduita partilor, se realizeaza intr-un regim de putere publica, raporturile de drept administrativ fiind "raporturi de putere".

BIBLIOGRAFIE:

t         Constitutia Romaniei

t         Codul Civil

t         Legea Nr.215/1991 a Administratiei publice locale

t         Deleanu, "Drept constitutional si institutii politice", Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1991

t         Draganu, T., "Drept constitutional si institutii politice", Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1998

t         Iorgovan, A., "Tratat de drept administrativ, Editura Nemira, 1996

t         Muraru, I., "Drept constitutional si institutii politice", Editura Actami, Bucuresti, 1998

t         Negoita, A., "Drept administrativ si stiinta administratiei", Editura Atlas Lex SRL, 1993

t         Popa, N., "Teoria generala a dreptului", Bucuresti, Editura Actami 1994

t         Vedinas, V., Tipisca, M., "Notiuni de drept administrativ", Editura Departamentului de Invatamant Deschis la Distanta, Bucuresti

* Distinctia intre cele doua mari ramuri de drept, public si privat, s-a facut inca din antichitate. Potrivit  adagiului lui Ulpian, dreptul public este cel care se preocupa de viata statului, a cetatii in ansamblul sau, de relatia cetate - cetatean, pe cand dreptul privat este preocupat de interesele particularilor, ale indivizilor priviti izolat, ca subiecte de drept distincte. NOTIUNI GENERALE DE DREPT COMERCIAL

Utilizate in activitatea manageriala a unei institutii

1. NOTIUNEA DE DREPT COMERCIAL

Denumirea "drept comercial" sugereaza ideea ca dreptul comercial constituie o reglementare juridica, adica un ansamblu de norme juridice care priveste comertul.

In sens etimologic, expresia de "comert" provine din latinescul "commercium", care la randul sau reprezinta o juxtapunere a cuvintelor "cum" si "merx", ceea ce inseamna "cu marfa". Deci, comertul ar consta in operatiuni cu marfuri.

In sens economic, comertul este definit ca o activitate care are ca scop schimbul si, prin aceasta, circulatia bunurilor de la producator la consumator. Sub acest aspect, comertul ar consta in operatiunile cuprinse in intervalul dintre momentul producerii marfurilor si intrarii lor in circulatie, pana in momentul ajungerii acestora la consumatori.

In sens juridic, notiunea de comert are un continut mai larg decat cel al notiunii definite in sens economic. Ea cuprinde nu numai operatiunile de interpunere si circulatia marfurilor, pe care le realizeaza negustorii, ci si operatiunile de producere a marfurilor, prin transformarea materiilor prime, materialelor, etc. si obtinerea unor rezultate de o valoare mai mare, pe care le realizeaza fabricantii sau, in general, intreprinzatorii.

Avand in vedere acceptiunea juridica a notiunii de comert, dreptul comercial are o sfera mai cuprinzatoare, acesta reglementand activitatea comerciala, definita ca o activitate de producere si circulatie a marfurilor.

1.1. Obiectul dreptului comercial

Potrivit conceptiei clasice a dreptului comercial, exista doua sisteme care permit determinarea sferei dreptului comercial.

In sistemul subiectiv, dreptul comercial are ca obiect normele juridice la care sunt supusi comerciantii. Deci, dreptul comercial este un drept profesional, care se aplica persoanelor care au calitatea de comerciant. Acest sistem a stat la baza primelor reglementari legale ale activitatii comerciale, anterioare marii codificari franceze de la inceputul secolului al XIX- lea.

Dupa sistemul obiectiv, dreptul comercial are ca obiect normele juridice aplicabile comertului, adica acelor acte juridice, fapte si operatiuni, calificate de lege ca fapte de comert, indiferent de persoana care le savarseste. Acest sistem a constituit fundamentul Codului comercial francez de la 1807.

Codul comercial roman are la baza, ca principiu, sistemul obiectiv.

1.2. Definitia dreptului comercial

Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept privat care sunt aplicabile raporturilor juridice izvorate din actele juridice, faptele si operatiunile considerate de lege ca fapte de comert, precum si raporturilor juridice la care participa persoanele care au calitatea de comerciant.

Istoria dreptului comercial este strans legata de istoria comertului si, implicit a dezvoltarii societatii omenesti.

  La inceputurile sale, comertul a fost guvernat de reguli cutumiare, fie de sorginte locale, fie de provenienta straina, ca urmare a legaturilor cu negustorii de pe alte meleaguri.

In 1887 a fost adoptat Codul comercial roman, care este si astazi in vigoare. La elaborarea acestui cod a fost folosit Codul comercial italian din anul 1882. In Italia, Codul comercial francez a fost adoptat in 1808. Dar, ulterior, prin valorificarea traditiei, dar si a tot ce era nou in doctrina franceza, belgiana si germana, in anul 1882 s-a reusit adoptarea Codului comercial italian.

1.3. Izvoarele dreptului comercial

Art.1 C.com. dispune: "In comert se aplica legea de fata. Unde ea nu dispune se aplica Codul civil.". Din aceste dispozitii legale rezulta ca dreptul comercial are ca izvoare formale Codul comercial si Codul civil. Desi nu sunt mentionate, izvoare ale dreptului comercial sunt si legile comerciale speciale, respectiv legile civile speciale. Un anumit rol in aplicarea reglementarii legale il au obiceiurile, jurisprudenta si doctrina dreptului comercial.

1) Izvoarele legislative ale dreptului comercial

Codul comercial reprezinta principalul izvor de drept comercial. El cuprinde norme juridice care reglementeaza institutiile fundamentale ale dreptului comercial: faptele de comert, comerciantii, obligatiile comerciale si falimentul.

Legile comerciale speciale mai frecvent intalnite sunt: Legea nr. 31/1990 republicata, cu modificarile ulterioare, Legea privind Registrul comertului, Legea privind combaterea concurentei neloiale, Legea privind impozitul pe profit etc.

Cu privire la corelatia dintre Codul comercial si legile comerciale speciale se aplica principiile generale (specialia generalibus derogant).

Codul civil reprezinta un izvor subsidiar al dreptului comercial, asa cum rezulta din dispozitiile art. 1C. com. O importanta deosebita o au dispozitiile Codului civil privind materia obligatiilor, in special cele referitoare la izvoarele si efectele obligatiilor, precum si cele relative la contractele speciale (contractul de societate, contractul de vanzare-cumparare, contractul de mandat etc.).

2) Uzurile comerciale nu sunt izvoare de drept. Dar, daca in dreptul nostru comercial nu exista uzuri legislative, doctrina recunoaste uzurile interpretative (conventionale).

Astfel, potrivit art. 970 C.civ., conventiile trebuie executate cu buna credinta. De asemenea, dispozitiile indoielnice se interpreteaza dupa obiceiul locului unde s-a incheiat contractul.

3) Doctrina dreptului comercial, ca si practica judiciara in domeniu, au un rol important in interpretarea legilor comerciale.

2. FAPTELE DE COMERT

Codul comercial roman stabileste anumite acte juridice si operatiuni pe care le clasifica "fapte de comert". Prin savarsirea uneia sau mai multor fapte de comert se nasc raporturi juridice care sunt reglementate de legile comerciale.

Art. 3 Cod comercial prevede:" Legea considera fapte de comert:

1)            cumpararile de producte sau de marfuri spre a se revinde, fie in natura, fie dupa ce se vor fi lucrat sau pus in lucru,

2)            vanzarile de producte, vanzarile si inchirierile de marfuri in natura sau lucrate,

3)            cumpararile sau vanzarile de parti sau de actiuni ale societatilor comerciale,

4)            orice intreprindere de furnituri,

5)            intreprinderile de spectacole publice, comisioane, agentii si oficii de afaceri,

6)            intreprinderile de constructii,

7)            intreprinderile de fabrici, de manufactura si imprimerie,

8)            intreprinderile de editura, librarie si obiecte de arta,

9)            operatiunile de banca si schimb,

10)        operatiunile de mijlocire in afaceri comerciale,

11)        intreprinderile de transport de persoane sau de lucruri pe apa sau pe uscat,

12)        cambiile si ordinele de producte sau marfuri .. pct. 20.

Codul comercial roman, ca si modelul sau italian, reglementeaza faptele de comert, iar nu actele de comert

Legiuitorul roman a voit sa supuna legilor comerciale nu numai raporturile rezultate din actele juridice (manifestarile de vointa savarsite in scopul de a produce efecte juridice), ci si raporturile izvorate din faptele juridice. Deci, potrivit Codului comercial intra sub incidenta legilor comerciale nu numai contractele comerciale, ci si faptele licite (imbogatirea fara justa cauza, plata nedatorata) si faptele ilicite savarsite de comercianti in legatura cu activitatea lor comerciala.

Enumerarea prevazuta la art. 3 Cod comercial are un caracter enuntiativ, exemplificativ si nu limitativ. Legiuitorul a consacrat ca fapte de comert cele mai frecvente acte juridice si operatiuni care constituiau baza activitatii comerciale la data adoptarii reglementarii. Aceasta inseamna ca la lista faptelor de comert prevazute expres de lege se pot adauga si alte fapte de comert, adica alte acte si operatiuni, cu conditia ca acestea sa aiba caracteristicile faptelor de comert expres recunoscute de lege.

Codul comercial nu da o definitie a faptei de comert; el stabileste numai o lista a actelor juridice si operatiunilor pe care le declara fapte de comert. In absenta unei definitii legale a faptei de comert, doctrina dreptului comercial a cautat sa formuleze o definitie generala a faptei de comert. Aceasta prezinta interes practic sub mai multe aspecte:

a)      intrucat unele acte juridice sunt bivalente - comerciale si civile - este imperios necesar sa se stabileasca un criteriu de delimitare intre actele comerciale si cele civile,

b)      enumerarea faptelor de comert, facuta de art. 3 C. com. este enuntiativa si nu limitativa, astfel incat trebuie sa existe anumite criterii de comercialitate in temeiul carora judecatorul sa poata recunoaste si alte acte sau operatii ca fapte de comert, chiar daca ele nu sunt expres prevazute de lege;

c)      o definitie generala a faptei de comert serveste, pe un plan mai general, la determinarea sferei dreptului comercial si implicit delimitarea acestuia de dreptul civil.

Actele de comert sau faptele de comert sunt actele juridice, faptele juridice si operatiunile economice prin care se realizeaza producerea de marfuri, executarea de lucrari ori prestarea de servicii sau o interpunere in circulatia marfurilor, cu scopul de a obtine profit.

Faptele de comert reglementate de Codul comercial se impart in trei categorii: fapte de comert obiective, fapte de comert subiective si fapte de comert unilaterale sau mixte.

2.1. Faptele de comert obiective

Faptele de comert obiective sunt actele juridice sau operatiunile prevazute in principal de art.3 Cod comercial. Ele sunt denumite obiective deoarece legiuitorul le-a considerat comerciale datorita naturii lor si pentru motive de ordine publica. Orice persoana este libera sa savarseasca ori sa nu savarseasca asemenea acte sau operatiuni. In aceasta situatie, persoana in cauza intra sub incidenta legilor comerciale. Faptele de comert obiective pot fi impartite in trei mari grupe:

2.1.1. Operatiunile de interpunere in schimb sau circulatie

Aceste operatiuni corespund notiunii economice de comert, in sensul de activitate de vanzare - cumparare a marfurilor pentru a ajunge de la producator la consumator. 

a. Cumpararea si vanzarea comerciala

Sub aspectul structurii sale, vanzarea-cumpararea comerciala este asemanatoare vanzarii-cumpararii civile. Este vorba de un contract in temeiul caruia o parte (vanzatorul) se obliga sa transmita celeilalte parti (cumparatorul) proprietatea unui lucru, in schimbul unui pret (art. 1294 C. civ.). Ceea ce deosebeste  vanzarea-cumpararea comerciala de cea civila este functia economica a contractului si anume interpunerea in schimbul bunurilor. Cand contractul indeplineste aceasta functie, vanzarea-cumpararea este o fapta de comert si deci supusa legilor comerciale.

Trasatura caracteristica a cumpararii si vanzarii comerciale o constituie intentia de revanzare; cumpararea este facuta in scop de revanzare sau inchiriere, iar vanzarea este precedata de o cumparare facuta in scop de revanzare.

Intentia de revanzare sau inchiriere trebuie sa indeplineasca trei conditii:

t        intentia de revanzare sau inchiriere trebuie sa existe la data cumpararii;

t        intentia de revanzare sau inchiriere trebuie sa fie exprimata de cumparator, adica sa fie cunoscuta contractantului;

t        intentia de revanzare sau inchiriere trebuie sa priveasca in principal bunul cumparat.

Cumpararea si vanzarea comerciala poate avea ca obiect numai bunuri mobile: producte, marfuri, titluri de credit.

Productele sunt produsele naturale ale pamantului care se obtin prin cultura sau exploatare directa (de exemplu cereale, legume) sau produsele animalelor (de exemplu lana, laptele).

Marfurile sunt produse ale muncii destinate schimbului (de exemplu autoturismele).

Titlurile de credit sunt inscrisuri in baza carora titularii lor pot sa exercite drepturile specificate in cuprinsul lor.

Nu sunt fapte de comert cumpararile de producte sau de marfuri care s-ar face pentru uzul sau pentru consumatia cumparatorului ori a familiei sale.

b.  Operatiunile de banca si schimb:

Potrivit art. 3 pct. 11 C. Com. sunt considerate fapte de comert operatiunile de banca si schimb.

Operatiunile de banca sunt operatiunile asupra sumelor de bani in numerar, creditelor si titlurilor negociabile. Ele sunt operatiuni de depozit, de efectuare de plati, de acordare de credite, operatiuni asupra titlurilor de credit.

Operatiunile de schimb sunt operatiunile de schimb de moneda sau bilete de banca nationale sau straine, precum si operatiunile referitoare la transmiterea de fonduri prin evitarea transferului de numerar.

2.1.2. Intreprinderile:

In conceptia Codului Comercial intreprinderea apare ca o structura de organizare a unei activitati (un organism economic si social) iar nu ca un subiect de drept.

Intreprinderea constituie organizarea autonoma a unei activitati, cu ajutorul factorilor de productie (fortele naturii, capitalul si munca) de catre intreprinzator si pe riscul sau, in scopul producerii de bunuri si servicii, destinate schimbului, in vederea obtinerii unui profit.

Aceasta definitie priveste numai intreprinderile avute in vedere de Codul Comercial. Deci, pentru a fi supusa Codului Comercial, intreprinderea trebuie sa aiba ca obiect operatiunile prevazute de art. 3 C. Com., care sunt considerate fapte de comert.

Din definitia data rezulta urmatoarele caracteristici ale intreprinderii:

a)      existenta unei organizari autonome a unei activitati cu ajutorul factorilor de productie;

b)      asumarea de catre intreprinzator a coordonarii intregii activitati si implicit a riscului acestei activitati;

c)      scopul activitatii este producerea de bunuri si servicii destinate schimbului in vederea obtinerii unui castig;

2.1.3. Faptele de comert conexe:

Faptele de comert conexe sunt acte juridice sau operatiuni care dobandesc comercialitate datorita stransei legaturi pe care o au cu acte sau operatiuni considerate de lege fapte de comert.

Din categoria faptelor de comert conexe fac parte:

a)      contractele de report asupra titlurilor de credit;

b)      cumpararile sau vanzarile de parti sociale sau actiuni ale societatilor comerciale;

c)      operatiunile de mijlocire in afaceri;

d)      cambia sau ordinele in producte sau marfuri;

e)      operatiunile cu privire la navigati;

f)        depozitele pentru cauza de comert;

g)      contul curent si cecul;

h)      contractele de mandat, comision si consignatie;

i)        Contractele de gaj si fidejusiune.

2.2. Faptele de comert subiective:

Art. 4 C. com. dispune: "Se socotesc, afara de acestea (adica cele prevazute in art. 3 - nota n.s.), ca fapte de comert celelalte contracte si obligatiuni ale unui comerciant, daca nu sunt de natura civila sau daca contrariul nu rezulta din insusi actul".

Prin urmare, pe langa faptele de comert obiective, a caror comercialitate este independenta de calitatea persoanei care le savarseste, Codul comercial reglementeaza si faptele de comert subiective care dobandesc caracter comercial din calitatea de comerciant a persoanei care le savarseste.

2.3. Faptele de comert unilaterale sau mixte:

Potrivit art. 5 C. com., nu se pot considera fapte de comert vanzarea productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are dupa pamantul sau, ori cel cultivat de acesta. Deci, vanzarea de produse agricole unui comerciant este act de comert pentru comerciant si act civil pentru agricultor.

Apoi,  art. 6 C. com. prevede ca asigurarile de lucruri sau stabilimente care nu sunt obiectul comertului si asigurarile asupra vietii sunt fapte de comert numai pentru asigurator.

Deoarece in toate aceste cazuri actele juridice sau operatiunile mentionate sunt fapte de comert numai pentru una dintre parti, ele au fost denumite fapte de comert unilaterale sau mixte.

Faptele de comert unilaterale sau mixte sunt guvernate de legea comerciala pentru ambele parti, chiar daca pentru una dintre ele actul juridic are caracter civil (art.56 C. com.). 

3. COMERCIANTII

3.1. Notiunea de comerciant:

Potrivit Codului Comercial Roman, subiecte ale raporturilor comerciale pot fi atat comerciantii, cat si necomerciantii. Reglementarea sa se aplica oricarei persoane care savarseste fapte de comert obiective (art. 3 C.com), indiferent daca persoana care le savarseste are sau nu calitatea de comerciant.

Daca savarsirea faptelor de comert are un caracter profesional, persoana in cauza devine comerciant (art. 7 C.com). Odata dobandita calitatea de comerciant, toate actele si faptele juridice ale acestei persoane sunt prezumate a fi comerciale (art. 4. C.com).

Daca insa, savarsirea faptelor de comert obiective de catre o persoana are caracter accidental, desi raportul juridic care s-a nascut este supus reglementarii comerciale, totusi, persoana care le-a savarsit pastreaza calitatea de necomerciant (art.9 C.com).

In concluzie, ca expresie a conceptiei sale obiective, codul comercial prevede ca "sunt comercianti aceia care fac fapte de comert, avand comertul ca profesiune obisnuita, si societatile comerciale." (art. 7 C.com)

Precizarea notiunii de comerciant prezinta un mare interes practic. Calitatea de comerciant implica un statut juridic diferit de cel al necomerciantilor, cu consecinte deosebite asupra raporturilor juridice la care participa:

a.       legea institutie anumite obligatii pentru comercianti, considerate obligatii comerciale, astfel, inainte de inceperea comertului, comerciantul este obligat sa ceara inmatricularea in registrul comertului, iar in cursul exercitarii si la incetarea comertului sa ceara inscrierea in registru a mentiunilor privind actele si faptele a caror inregistrare este prevazuta de lege; orice comerciant are obligatia sa tina anumite registre de contabilitate (art. 22 C. com) si de asemenea sa desfasoare activitate comerciala in conditiile unei concurente loiale;

b.      legea instituie o prezumtie de comercialitate; toate actele si operatiunile savarsite de comerciant sunt prezumate a fi fapte de comert si deci supuse legilor comerciale (art.4 C.com);

c.       actele comerciale incheiate de comerciant sunt supuse unor reguli speciale, derogatorii de la regimul actelor juridice civile;

d.      in cazul incetarii platilor pentru datoriile sale comerciale, comerciantul poate fi declarat in faliment; procedura falimentului este aplicabila numai comerciantilor ea nu se aplica necomerciantilor, chiar daca s-au obligat prin acte comerciale;

e.       comerciantii pot participa la constituirea unor camere de comert si industrie, ca organizatii autonome, destinate sa promoveze si sa apere interesele lor;

f.        comerciantii sunt supusi impozitului pe profitul realizat prin activitatea comerciala;

Art. 34 C. com. prevede ca dispozitiile codului comercial privind registrele comerciale nu se aplica colportorilor comerciantilor care fac micul trafic ambulant, carausilor sau acelor al caror comert nu iese din cercul unei profesiuni manuale.

Calitatea de comerciant:

In temeiul Codului Comercial calitatea de comerciant se dobandeste in mod diferit, dupa cum este vorba de o persoana fizica sau de o persoana juridica.

3.2.1. Dobandirea calitatii de comerciant:

a.      Dobandirea calitatii de comerciant de catre o persoana fizica: "sunt comercianti aceia care fac fapte de comert avand comertul ca profesiune obisnuita", potrivit art. 7 C. com.

Pentru dobandirea calitatii de comerciant sunt necesare trei conditii:

1.      sa savarseasca anumite fapte de comert obiective;

2.      sa savarseasca fapte de comert ca profesiune;

3.      sa savarseasca fapte de comert in nume propriu;

Calitatea de comerciant a unei persoane fizice se cere a fi delimitata de alte profesiuni pe care le exercita persoanele fizice. Avem in vedere pe meseriasi, pe cei care exercita profesii liberale si pe agricultori. Meseriasul este considerat comerciant in cazurile in care cumpara marfuri in vederea prelucrarii si revanzarii lor (art. 3. pct.1. C.com) sau, folosind forta de munca straina, isi organizeaza o intreprindere (art. 3 pct. 9 C.com.). Persoanele care exercita profesii liberale nu au calitatea de comerciant (exemplu medicii, avocatii, notarii publici). In cazul in care pentru exercitarea activitatii, cel care indeplineste o profesiune liberala (dentistul) cumpara si foloseste anumite materiale se considera ca aceste acte sunt accesorii si deci persoana in cauza nu devine comerciant. Intrucat vanzarea produselor pe care proprietarul sau cultivatorul le are de pe pamantul sau ori pe care le-a cultivat nu este fapta de comert, ci act juridic civil, inseamna ca agricultorii nu au calitatea de comercianti.

b.      Dobandirea calitatii de comerciant de catre societatile comerciale: potrivit art. 7 C. com. pe langa persoanele fizice, au calitatea de comerciant si societatile comerciale. Sunt avute in vedere societatile comerciale reglementate de Legea Nr. 31/1990: societatea, in nume colectiv, societatea in comandita simpla, societatea pe actiuni, societatea in comandita pe actiuni si societatea cu raspundere limitata. Societatea comerciala are o unica finalitate; ea se constituie in scopul de a desfasura o activitate comerciala; societatea este comerciala numai daca obiectul ei, prevazut obligatoriu in actul constitutiv consta in savarsirea uneia sau mai multor fapte de comert obiective. Exercitarea activitatii comerciale este ratiunea de a fi a societatii comerciale. In consecinta, pentru a dobandi calitatea de comerciant, societatea comerciala trebuie sa se constituie cu respectarea conditiilor prevazute de lege in acest sens.

c.       Calitatea de comerciant a altor persoane juridice:

1. Statul si unitatile sale administrativ teritoriale: art. 8 C. com. prevede ca: "Statul, judetul si comuna nu pot avea calitatea de comerciant. Aceasta conceptie a codului comercial era justificata la data adoptarii sale, cand activitatea statului si a unitatilor sale administrativ teritoriale privea numai serviciile publice. Pornind de la faptul ca statul savarseste pe langa actele de autoritate necesare functionarii serviciilor publice si acte cu caracter privat, in doctrina s-a considerat ca el este subiect al raporturilor comerciale. Deci, cu toate ca nu are calitatea de comerciant, statul poate savarsi anumite fapte de comert. 

2. Regiile autonome: potrivit art.135 din Constitutie, proprietatea publica apartine statutului sau unitatilor sale administrativ teritoriale. Bunurile proprietate publica sunt inalienabile. In conditiile legii ele pot fi date in administrare regiilor autonome ori institutiilor publice sau pot fi concesionate sau inchiriate. Potrivit Legii Nr.15 / 1990, regiile autonome se organizeaza si functioneaza in ramurile strategice ale economiei nationale. Calitatea de comerciant a regiei autonome se dobandeste din momentul infiintarii sale, dupa caz, prin hotarare a guvernului sau prin decizia organului administratiei publice locale.

3.  Organizatiile cooperatiste: intrucat prin desfasurarea unor activitati de producere si desfacere de marfuri, de prestari de servicii, se urmareste obtinerea de profit, aceasta activitate are caracter comercial. In consecinta organizatiile cooperatiste au calitatea de comerciant.

4. Asociatiile si fundatiile: potrivit legii, scopul infiintarii asociatiilor si fundatiilor este desfasurarea unei activitati dezinteresate, iar nu obtinerea unui profit. Deci asociatiile si fundatiile nu au calitatea de comerciant.

3.2.2. Dovada calitatii de comerciant:

In cazul unei persoane fizice, intrucat calitatea de comerciant se dobandeste prin savarsirea faptelor de comert obiective cu caracter profesional, inseamna ca aceasta calitate se poate proba numai prin prezentarea unor dovezi din care sa rezulte ca persoana in cauza a savarsit efectiv una sau mai multe fapte de comert prevazute de art. 3 C.com. ca o profesiune obisnuita si in nume propriu.

In cazul societatii comerciale, calitatea de comerciant se dobandeste prin insasi constituirea societatii. Deci, calitatea de comerciant a societatii comerciale se poate proba prin dovedirea constituirii societatii in conditiile prevazute de lege. Un mijloc de dovada care ar putea fi folosit este copia certificata de pe inmatriculare in registrul comertului a societatii comerciale.

3.2.3 Incetarea calitatii de comerciant

In cazul persoanei fizice, aceasta inceteaza sa mai aiba calitatea de comerciant in momentul in care nu mai savarseste fapte de comert ca profesiune. Incetarea trebuie sa fie efectiva si din ea sa rezulte intentia de a renunta la calitatea de comerciant.

In cazul societatii comerciale, calitatea de comerciant se pierde in momentul in care societatea inceteaza sa mai existe ca persoana juridica. Societatea comerciala isi inceteaza existenta prin dizolvare si lichidare. Potrivit legii, dizolvarea poate avea loc prin trecerea termenului stabilit pentru durata societatii, imposibilitatea realizarii obiectului societatii sau realizarea acestuia, hotararea adunarii generale, faliment. Dizolvarea societatii nu atrage dupa sine pierderea automata a personalitatii juridice a societatii. In aceasta situatie, societatea nu mai poate face operatiuni comerciale, dar poate face operatiunile necesare lichidarii.

ELEMENTE DE PROTOCOL

Necesare activitatii de secretariat

1. Rolul protocolului

Ceremonialul creeaza cadrul si atmosfera in care urmeaza sa se desfasoare raporturile dintre interlocutori / parteneri. Protocolul codifica regulile care guverneaza ceremonialul, al carui obiect este de a oferi fiecarui participant prerogativele, privilegiile si imunitatile la care are dreptul. Ceremonialul si protocolul garanteaza egalitatea in drepturi a partenerilor, care permite fiecareia dintre ei sa-si faca auzita in mod liber vocea. Si unul si celalalt impun curtoazia care trebuie sa guverneze raporturile intre oamenii de buna credinta. Ceremonialul si protocolul guverneaza, de asemenea, negocierea, incheierea si intrarea in vigoare a unor documente / acte specifice. Ambele au o incidenta zilnica asupra vietii si activitatii de afaceri.

Protocolul pune problema regulilor care determina ordinea de precadere intre parteneri.

2. Eticheta

"Regulile de conduita" sau "regulile de comportare" la care se refera eticheta contribuie la buna desfasurare a relatiilor din societate, in general, si la o desfasurare normala a activitatii in afaceri in special. Este foarte importanta cunoasterea si aplicarea acestor reguli de catre fiecare partener, dat fiind ca necunoasterea sau ignorarea lor pot duce, uneori, la interpretari eronate, la complicatii relationale care depasesc sfera relatiilor strict personale ale celor in cauza. Nu se pot concepe relatii intre parteneri fara contactul uman necesar si, in cadrul acestui contact, fara respectarea unor reguli de eticheta.

Necunoasterea acestor reguli poate fi considerata, in ultima instanta, o lipsa de competenta profesionala a unei persoane chemate sa reprezinte interesele unei parti pe planul relatiilor specifice. In concluzie, insusirea si respectarea unor reguli de eticheta pot si trebuie sa constituie o sarcina de ordin profesional.

A. Tinuta fizica (pe strada si in societate)

Este foarte important ca partenerii sa aiba o tinuta corecta, ingrijita, sa se controleze permanent in fiecare ocazie asupra acesteia. In societate este gresit sa te sprijini de spatarul unui scaun sau de perete, sa tii mainile in buzunar sau sa te joci nervos cu bricheta, batista sau alt obiect. Pe cat posibil, trebuie evitat sa stai cu spatele la alta persoana care este asezata pe scaun, fotoliu sau canapea. Asezarea pe scaun sau canapea trebuie facuta de asa maniera incat sa nu denote o stare de plictiseala sau satisfactia de a fi cucerit un loc pe care nu esti dispus sa-l cedezi. Trebuie evitata strangerea genunchilor cu mainile, sprijinirea capului de spatar, batutul cu degetele pe bratele scaunului. Incrucisarea genunchilor la prea mare inaltime trebuie, de asemenea, evitata. Femeile trebuie sa acorde mare atentie felului cum stau pe scaun si cum isi incruciseaza picioarele, astfel incat rochia sa poata acoperi genunchii. In timpul conversatiei este nepoliticos sa-l apuci de rever sau de nasture pe interlocutor pentru a da mai multa greutate argumentelor personale sau sa-l aprobi batandu-l pe umeri ori lovindu-l cu cotul. De asemenea, trebuie evitate o gesticulare excesiva, un ras zgomotos, tusea, stranutul si alte zgomote dizgratioase (aerofagii etc.)

B. Salutul

Salutul este o manifestare de curtoazie fata de o alta persoana sau de un grup de persoane. El comporta, in mimica si in tinuta, o serie de nuante care pot sa-i modifice sau sa-i completeze sensul, sa constituie o expresie de stima sau o simpla obligatie formala. Cateva reguli de baza in legatura cu salutul:

t        barbatii saluta primii femeile;

t        persoanele mai tinere saluta primele pe cele mai in varsta;

t        subalternii saluta pe superiorii in grad.

Raspunsul la salut este obligatoriu: un gest contrar poate fi socotit ca lipsa de politete. Este recomandabil ca barbatul cand saluta cu palaria sa o tina de calota, inclinand usor capul si privind la persoana salutata. Daca mainile ii sunt ocupate, se accepta salutul printr-o simpla inclinare a capului. In alte cazuri, salutul se face printr-o inclinare a capului. De obicei, femeia raspunde la salut printr-o usoara inclinare a capului, arborand uneori un suras. In cazul intalnirii cu o persoana cunoscuta pe care nu doresti, totusi, s-o saluti, eschivarea trebuie facuta cu tact. Cand este intalnita o persoana care pare cunoscuta, fara a o putea identifica imediat, este preferabil, sa fie salutata. Persoanele care se afla intr-o masina saluta primele persoanele cunoscute de pe strada, in cazul in care au fost vazute. Daca persoana cunoscuta este impreuna cu mai multi prieteni, necunoscuti celui care saluta, se saluta tot grupul. In timpul salutului se folosesc si formulele: "buna dimineata, buna ziua sau buna seara". La intalnirile oficiale se pronunta denumirea rangului: "buna ziua domnule director, presedinte, ministru etc.#.

Strangerea de mana poate interveni fie cand persoanele care s-au salutat se opresc pentru a sta de vorba sau a continua drumul impreuna, fie cu ocazia prezentarii lor. In cazul strangerii de mana rolurile sunt inversate: femeia este aceea care intinde prima mana, persoana cea mai in varsta celei mai tinere si persoana cu grad superior celei sau celor cu grad inferior. Pentru o secunda, cele doua persoane se privesc in ochi in momentul strangerii mainii.

In toate imprejurarile, barbatii se scoala pentru a strange mana interlocutorului; femeile, in schimb, nu se ridica in picioare decat cand este vorba de o persoana mult mai in varsta sau pe care doreste s-o onoreze in mod special.

Sarutul mainii continua inca sa fie practicat in numeroase locuri sau imprejurari, fiind considerat ca o forma de curtoazie, mai ales cand este vorba de femei in varsta sau casatorite, de sotii de inalti demnitari etc. Sarutul mainii se face intr-o forma politicoasa, prin aplecarea corpului, iar in anumite imprejurari este recomandabil sa se simuleze gestul (in aer liber, de exemplu). Este gresit sa se sarute mana inmanusata. De asemenea, este gresit sa se rezerve acest gest numai pentru unele dintre femeile care se afla impreuna.

C. Prezentarile

In probleme de eticheta, de o deosebita importanta in activitatea partenerilor este felul in care se fac prezentarile. In aceasta privinta trebuie respectate urmatoarele reguli:

t        barbatul este prezentat femeii;

t        persoana mai tanara este prezentata celei mai in varsta;

t        persoana cu gradul inferior este prezentata celei cu grad superior .

Persoana care face prezentarile se adreseaza cu formula: "imi permiteti sa va prezint pe.". Daca persoana recomandata are mai multe titluri, se pronunta numai titlul cel mai mare. La prezentarea unuia dintre soti de catre celalalt se spune simplu: "sotul meu" sau "sotia mea". La prezentarea unei perechi se va spune: domnul si doamna Ionescu sau domnul Ionescu si doamna, incepandu-se intotdeauna cu sotul. Formule ca "incantat", "sunt fericit de a va fi intalnit / cunoscut" se folosesc in mod curent.

Desi in practica noastra nu se obisnuieste autoprezentarea, in tot mai multe tari ea este cunoscuta in randul oficialitatilor si in corpul diplomatic. In astfel de ocazii trebuie sa se evite ca la autoprezentare sa se adauge, in afara de nume, apelative "domnul" sau "doamna .", adaugandu-se, eventual, functia sau calitatea. In unele situatii prezentarea sau autoprezentarea este urmata de schimbul cartilor de vizita.

Unele exceptii de la regulile de prezentare:

t        fata tanara va fi ea prezentata unui barbat in varsta si nu invers;

Daca se prezinta o personalitate politica sau bine cunoscuta in viata publica se va pronunta numai titlul acesteia nu si numele; ex. "domnul presedinte " etc.

D. Conversatia

Orice reuniune sau actiune protocolara, oricat de atent ar fi pregatita, risca sa devina plictisitoare in lipsa unor conversatii interesante si utile. Pentru crearea unei atmosfere placute, gazda trebuie sa se gandeasca la alegerea oaspetilor, astfel incat intre acestia sa existe anumite puncte de contact, fie prin faptul ca lucreaza in aceleasi domenii de activitate sau in domenii care au contingenta intre ele, fie prin formatia lor intelectuala.

Organizarea acestor actiuni nu constituie un scop in sine. Ele trebuie sa devina instrumente de munca, sa constituie un element principal al activitatii diplomatice, o componenta principala a muncii de informare si de relatii.

Arta conversatiei nu poate fi insusita dupa anumite formule. Pentru desfasurarea unei conversatii placute si mai ales utile muncii de informare se cer o buna pregatire politica si profesionala, cunostinte variate de cultura generala, tact, atentie, politete si alte asemenea insusiri pe care diplomatii trebuie sa le posede si care pot fi obtinute printr-o munca staruitoare, permanenta de pregatire multilaterala.

In ceea ce priveste atitudinea in timpul unei conversatii, de obicei se spune ca nu este frumos "sa pari nici mai inteligent si nici mai instruit decat interlocutorul tau". In timpul unei conversatii, diplomatul trebuie sa aiba o atitudine corecta, insa degajata, sa fie placut in conversatie si sa o canalizeze in problemele care il intereseaza. Desigur, respectul opiniei personale obliga pe oricine sa asculte cu politete tezele interlocutorului sau. Aceasta nu inseamna ca nu se poate interveni, ci este chiar recomandabil sa se intervina insa intr-o forma politicoasa, dar ferma, in explicarea pozitiilor proprii atunci cand ele sunt interpretate in mod eronat. Acest lucru trebuie facut cu calm si tact, astfel incat modul in care se sustine o parere contrarie sa nu se faca de pe o pozitie de superioritate ostentativa sau persiflare. Trebuie evitate intreruperile partenerului cu exclamatii de felul: "nu aveti dreptate!", "ce eroare!" etc.

Se va evita, pe cat posibil, tusea sau stranutul zgomotos in timpul conversatiilor, acestea facandu-se cat mai discret posibil si intotdeauna in dosul batistei, cu corpul intors intr-o parte fata de interlocutor.

La o masa este recomandabil ca diplomatul sa se intretina cu partenerul din dreapta si din stanga sa si sa evite, pe cat posibil, discutiile cu partenerii indepartati. La receptii, cocktailuri este recomandabil sa se circule printre invitati, sa nu se evite conversatia cu strainii, iar reprezentantii din cadrul acelorasi ministere sau ambasade sa nu se adune in grupuri.

E. Convorbirea telefonica

Telefonul este un mijloc important si extrem de util in rezolvarea sarcinilor profesionale curente, cat si in mentinerea legaturilor firesti intre cunoscuti, prieteni. De aceea, convorbirile telefonice necesita respectarea unor anumite reguli de care este indicat sa se tina seama. In acest sens, trebuie cunoscuta in primul rand necesitatea de a se face prezentarile de rigoare, iar in al doilea rand, in cazul secretarelor, cum se face o legatura telefonica. Prezentarea trebuie sa se faca indicandu-se numai numele apelantului (fara apelativul domnul.), precum si institutia la care lucreaza, evitandu-se de obicei sa se indice si functia.

In situatia cand legatura telefonica a fost facuta prin secretariat, apelantul trebuie sa astepte la telefon legatura cu persoana cautata. Tot in cazul legaturii stabilite prin secretariat este recomandabil ca secretara sa nu faca imediat legatura, ci sa procedeze in prealabil la identificarea persoanei care solicita convorbirea si sa ceara asentimentul celui chemat, intrucat anumite ratiuni pot impune ca o convorbire sau alta sa nu aiba loc atunci cand este solicitata.

In cazul unei convorbiri oficiale care comporta o anumita importanta este bine sa se identifice persoana care o receptioneaza, tinand seama de obligatia de a intocmi nota telefonica. Pe nota transmisa se va preciza data, ora si numele persoanei care a receptionat comunicarea. In cazul transmiterii unei comunicari de o deosebita importanta, nu este gresit si nici nepoliticos sa se ceara citirea, pentru controlul exactitatii, a notei transmise.

F. Reguli ce urmeaza a fi respectate cu prilejul unor actiuni protocolare (mese, receptii, cocktailuri).

Tinuta si comportarea lucratorului diplomatic in timpul actiunilor protocolare mentionate prezinta o deosebita importanta.

Tinuta si comportarea in timpul unei mese

Tinuta vestimentara va fi cea indicata in invitatie. In cazul cand o asemenea precizare nu exista, se va imbraca un costum adecvat ocaziei respective.

Tinuta fizica trebuie sa fie degajata, nu fortata. Picioarele se tin normal pentru a nu incomoda vecinii. Coatele nu se tin pe masa. In timpul mesei numai capul poate sa fie putin aplecat deasupra marginei mesei si nicidecum umerii sau intregul bust. In mod normal ducerea mancarii la gura se executa cu antebratul si mainile fara a antrena miscarea bratului si a umerilor.

La inceputul mesei, servetul se pune desfacut pe genunchi. El nu se va prinde in rascroiala hainei, in decolteu sau de gat. Stersul gurii cu servetul se va face in mod cat mai discret posibil. La terminarea mesei, servetul nu se pliaza la loc, ci se strange si se pune langa farfurie. Nu se mananca in graba sau nervos. Gestul de a tine degetul mic in sus cand se bea sau se mananca nu este recomandabil. Lingura si cutitul se folosesc numai cu mana dreapta. Furculita se tine insa cu mana stanga cand, in acelasi timp, se foloseste si cutitul. Daca se foloseste numai furculita, ea poate fi tinuta in mana dreapta. In cazul stangacilor adaptarea se face discret pe masura desfasurarii mesei, fara schimbarea ostentativa a tacamurilor. In timp ce se mananca, tacamurile se tin usor deasupra farfuriei, fara a le ridica cu varful in sus sau a gesticula cu ele. Cand se bea, tacamurile se pun pe farfurie, incrucisate sau unul langa altul, cutitul in partea dreapta iar furculita cu dintii in sus. Dupa terminarea fiecarui fel de mancare, furculita si cutitul se pun in prealabil pe farfurie, in aceeasi pozitie: furculita va avea insa, de asta data, dintii in jos. Este nepoliticos sa se manance direct de pe cutit. Cand se scapa un tacam pe jos, se ridica, se pune pe marginea mesei si se cere altul. In timpul mesei se vor evita zgomotele inutile si dizgratioase: sorbirea cu zgomot a supelor sau a ciorbelor, ciocnirea tacamurilor, scobirea in dinti etc.

De asemenea pieptanatul, pudrarea sau rujarea in timpul mesei nu sunt un semn de buna crestere. Controlul tinutei trebuie facut inaintea intrarii in sufragerie.

La mese se poate ura vecinilor "pofta buna". Supele si bauturile se servesc de catre ospatar din partea dreapta, in timp ce restul felurilor de mancare se servesc din partea stanga.

Serviciul incepe cu femeia care ocupa locul de onoare la dreapta gazdei barbat, ultima servita fiind gazda femeie; apoi se trece la barbati, incepandu-se cu barbatul care ocupa locul din dreapta gazdei femeie si terminand cu gazda barbat. Semnalul de incepere a mesei il da gazda femeie, invitand oaspetii sa serveasca. Barbatul gazda invita oaspetii pentru servirea bauturii. Ridicarea de la masa va fi facuta la semnul dat de gazda femeie, dupa ce s-a asigurat insa ca toti invitatii au terminat de mancat.

Toastul se rosteste, de obicei, la desert. Sunt cazuri insa cand acesta este rostit si la inceputul mesei. Intr-o asemenea situatie trebuie sa se asigure ca bautura alcoolica sa fie deja turnata in pahare. Nu se toasteaza cu bauturi nealcoolice. Paharul cu care se toasteaza se ridica pana la nivelul fetei. Daca in timpul toastului barbatii se ridica de pe scaune, femeile pot ramane jos. Ele se vor ridica numai dupa un toast oficial, impreuna cu barbatii.

Organizarea unei mese-bufet se obisnuieste foarte des, mai ales cand exista interesul de a se invita un numar mai mare de persoane. In acest caz, mancarurile (bufetul) se aranjeaza pe mese lungi, in centrul sau pe una din laturile salonului. Oaspetii se servesc singuri sau ajutati de cativa ospatari. Se poate manca in picioare, caz in care este nevoie de mai multa dexteritate, intrucat cu mana stanga se va tine farfuria si se va manca cu mana dreapta, folosirea cutitului fiind foarte anevoioasa. Daca este loc, se mai poate manca asezand farfuria pe masa de bufet sau pe mese alaturate special amenajate in acest scop.

Cocktailurile si receptiile au loc in picioare. In acest caz serviciul poate fi asigurat, fie de ospatari, care circula printre invitati, cu platourile de mancare si bautura, fie prin instalarea unor mese-bufet in centrul sau pe laturile saloanelor, oaspetii servindu-se singuri, sau cu ajutorul catorva ospatari.

G. Fumatul

In aceasta problema, o prima regula de politete impune ca nefumatorii sa nu fie stingheriti de catre fumatori. Se recomanda ca un barbat sa nu fumeze in apropierea unei femei, un tanar langa o persoana mai in varsta, un functionar in fata sau langa superiorul sau, daca stie ca toti acestia nu suporta fumul de tigara. In asemenea imprejurari, intrebarea "imi permiteti sa fumez?", mai ales cand este insotita de gestul de a scoate tigara din pachet sau a aprinde bricheta, este deplasata, deoarece interlocutorului ii va fi greu sa raspunda negativ. Abtinerea de a fuma, in asemenea situatii, este cea mai buna solutie. De asemenea, trebuie avute in vedere si alte cateva reguli esentiale:

t       nu se saluta cu tigara in gura;

t       nu se vorbeste cu tigara sau pipa in coltul gurii si nu se tine tigara permanent in gura pufaind din ea;

t       nu se intra cu tigara sau pipa aprinsa in locuinta unde esti invitat sau in biroul superiorilor in grad.

Se recomanda ca femeile sa nu fumeze pe strada sau daca fumeaza sa nu dea fumul pe nas. In societate barbatul ofera foc mai intai femeilor si apoi barbatilor. O femeie poate oferi foc altor femei, dar nu este normal sa ofere foc barbatilor. Folosirea scrumierelor pentru aruncarea scrumului de tigara este absolut obligatorie. Este inadmisibil sa se foloseasca la intamplare oricare vas drept scrumiera. Gazda nu va incepe sa fumeze inainte de a oferi tigari invitatilor sai; invitatii nu vor fuma inainte de a cere permisiunea gazdei. La o masa oficiala nu se fumeaza decat din momentul cand sunt oferite tigari de catre gazda, de obicei nu inainte de a se trece la felul principal de mancare, respectiv la friptura.

H. Tinuta vestimentara

In activitatea de relatii cu publicul, tinuta vestimentara are o deosebita importanta. Regula de eticheta vestimentara cere o imbracaminte corecta, in plina armonie cu conformatia corpului si imprejurarile in care este purtata. In aceasta consta si adevarata eleganta. A fi elegant nu inseamna preocuparea exclusiva pentru numarul si pretul toaletelor, copierea fidela a modei lansate de diferite case de specialitate, ci preocuparea pentru alegerea unor materiale de buna calitate si o croiala corespunzatoare, capabile sa raspunda unor nevoi cat mai variate si fara a se demoda prea repede. La barbati accesoriile au mare importanta. Se cere: o camasa curata si bine calcata, o cravata discreta, asortata, ca si incaltamintea sau ciorapii, la culoarea costumului. La femei culorile si desenul materialului ca si croiala rochiei trebuie sa fie armonizate cu aspectul fizic. O femeie cu tenul palid nu va face decat sa-si evidentieze si mai mult paloarea daca se va imbraca in culori galbene sau verzi. O femeie corpolenta si de statura mica nu va purta o rochie plisata sau cu dungi dispuse orizontal sau cu o croiala scurta, dupa cum o femeie inalta nu va purta o rochie cu dungi dispuse vertical. Excesul de bijuterii nu contribuie la obtinerea unei note de mai multa eleganta, ci dimpotriva.

Tinuta de zi sau tinuta de oras (se foloseste dimineata si dupa-amiaza)

La actiunile la care se impune tinuta vestimentara de oras, pot fi oferite urmatoarele sugestii:

Pentru femei

t       rochie scurta de sezon, deux-pieces sau tailleur, din materiale si culori potrivite sezonului (ziua nu se imbraca rochii din materiale lucioase - lam sau dantela);

t       manusi simple si palarie, asortate cu imbracamintea;

t       accesorii discrete;

t       poseta obisnuita de o culoare asortata cu imbracamintea;

t       pantofi de zi, cu tocuri joase, de o culoare asortata cu imbracamintea (nu se recomanda pantofi din piele lucioasa);

t       palton, pardesiu sau haina de blana, dupa sezon.

Pentru barbati:

t        costum (haina si pantaloni) de aceeasi culoare (nu prea inchisa), de croiala obisnuita;

t        camasa alba sau cu dungi de culoare asortata la costum;

t        cravata, ciorapi si pantofi asortati la culoarea costumului;

t        manusi numai cand se poarta si palarie;

t        palton sau pardesiu, numai cand este cazul.

Unele precizari:

t        costumul "uni" se poarta cu camasa "uni" si cravata cu dungi discrete;

t       la camasa in dungi se poarta si cravata "uni";

t       cravata moderna, inflorata sau cu diferite modele geometrice, trebuie sa fie aleasa cu multa grija;

t       culoarea ciorapilor se asorteaza cu cea a cravatei;

t       nu se poarta cravata la camasa cu maneca scurta;

t       toamna, iarna si primavara se vor purta manusi din piele, in circumstantele care impun eleganta.

Tinuta de seara sau tinuta de culoare inchisa

La actiunile la care se impune tinuta vestimentara de culoare inchisa, se recomanda:

Pentru femei

t       rochie de seara din matase, lam, dantela, lana, jers etc., de obicei de lungime obisnuita sau daca moda impune, mai lunga;

t       manusi din piele sau matase, scurte (la rochie cu maneci) sau lungi -3/4 (la rochie fara maneci);

t       bijuterii de pret, dar discrete si in numar redus;

t       poseta de dimensiuni mici din piele, matase sau materiale lucioase (paiete, margele etc.), de culoare asortata cu imbracamintea;

t       pantofi din piele lucioasa sau mata si ciorapi din matase sau dantela, in culori asortate cu imbracamintea;

t       in sezonul rece, palton, pardesiu sau haina de blana de culoare inchisa.

t       Aceasta este tinuta vestimentara recomandata pentru diferite ocazii oficiale, mese, receptii, gale de film, spectacole teatrale etc., insa in oras poate fi folosit, cu deplin succes, costumul taior sau deux-pieces, confectionat din materiale de buna calitate si cusut cu mult gust. Nu se recomanda folosirea pantofilor cu tocul inalt la tinuta cu pantaloni.

Pentru barbati

t       costum de culoare neagra sau inchisa, cu pantaloni si vesta de aceeasi culoare (stofa uni sau cu dungi discrete din acelasi fir);

t       camasa alba;

t       cravata argintie sau asortata la culoarea costumului;

t       ciorapi negri;

t       manusi, cand se poarta si palarie;

t       pantalon sau pardesiu cand este cazul (totdeauna cu manusi).

Tinuta pentru ceremoniile cu caracter funerar

La ceremoniile cu caracter funerar se recomanda urmatoarea tinuta vestimentara:

Pentru femei

t        imbracaminte de sezon, de culoare neagra;

t        ciorapi negri subtiri;

t        poseta neagra;

t        pantofi negri;

t        batista alba, indoliata;

t        palarie si manusi de culoare neagra;

t        palton, pardesiu sau fulgarin de culoare neagra, in functie de anotimp.

Pentru barbati

La inmormantari

t        costum de culoare neagra;

t        camasa alba;

t        cravata, ciorapi si pantofi de culoare neagra;

t        palton, pardesiu, fulgarin, manusi si palarie de culoare neagra (in functie de anotimp);

t        fular alb, de matase.

b) La prezentarea de condoleante - haina neagra sau tinuta de culoare inchisa. La prezentarea de condoleante se recomanda haina neagra, dar nu este obligatorie.

c) La depunerea de coroane de flori sau jerbe, se recomanda folosirea tinutei de culoare inchisa.

Tinuta de ceremonie sau tinuta speciala

In practica internationala, tinuta variaza de la o tara la alta, observandu-se tendinta de renuntare la imbracamintea clasica de mare ceremonie si anume; smoking, jacheta si frac. In ultimul timp, in multe tari, la ceremoniile de mare fast se foloseste costumul negru sau inchis.

De regula la actiunile cu caracter diplomatic, trebuie respectata tinuta indicata pe invitatie. In cazul cand nu exista o asemenea precizare, se va folosi imbracamintea corespunzatoare practicii locale pentru toate actiunile prevazute in programul acestor vizite. Acest lucru impune cunoasterea dinainte a practicii locale in vederea confectionarii din timp a vestmintelor necesare.

De retinut

t        daca barbatul este imbracat in smoking, partenera va purta rochie scurta, fara maneci, fara palarie si manusi (in unele tari, la mesele care au loc la ore tarzii se indica rochie lunga);

t        daca barbatul este imbracat in jacheta (de obicei, la vizite oficiale in cursul zilei), partenera va purta rochie scurta cu palarie si manusi;

t        daca barbatul este imbracat in frac, partenera va purta rochie lunga, fara maneci si cu manusi lungi.

Este imperios necesar ca in toate ocaziile, la actiunile protocolare, vizite, mese, receptii, cocktailuri, ceaiuri etc., sa se poarte imbracamintea indicata in program sau pe cartea de invitatie. In lipsa unei asemenea precizari, se poate tine cont de urmatoarele recomandari:

Portul manusilor

Purtatul manusilor depinde de obiceiurile locale. Pe strada insa, barbatul isi va scoate manusa din mana dreapta pentru a saluta. Femeile nu-si scot manusile decat daca intalnirea este fixata dinainte. In interior, barbatul nu intra cu mana dreapta in manusa. Este preferabil ca ea sa se scoata inainte de a suna la usa. Manusile se scot in restaurant si intr-o sala de dans, dar ele se pot purta in tren, la sport si pentru condusul masinii. La bal, la teatru, ca si la toate manifestarile publice care au loc in interior, barbatii isi vor scoate manusile, in timp ce femeile - daca doresc - pot sa le pastreze. La o invitatie la masa, nu se intra in sufragerie cu manusile in mana. Cand se imbraca pardesiul, mantoul, paltonul, manusile sunt obligatorii.

Alte reguli de eticheta

t        Pe strada - prioritatea de trecere este urmatoarea: femeia trece inaintea barbatului, cel mai in varsta inaintea celui mai tanar, gradul superior inaintea celui inferior.

t        Initiativa de a intra in discutie apartine femeii, celui mai in varsta sau mai mare in grad (cu exceptia cazurilor cand sunt de comunicat probleme urgente si importante pentru interlocutori).

t        La urcarea in mijloacele de transport public se da intaietate femeilor, persoanelor mai in varsta si superiorilor in grad. La coborare se procedeaza invers: barbatul sau persoana mai tanara coboara primul si ajuta apoi femeile sau pe cei mai in varsta.

t        In cazul unei deplasari cu masina, locul de onoare este la spate in dreapta banchetei, dupa care urmeaza cel din stanga, iar locul trei, in fata, langa sofer. In cazul cand doua femei si un barbat sau doua femei si doi barbati se afla impreuna, locul femeilor este pe bancheta din spate, cea mai in varsta stand la dreapta, iar a barbatilor in fata.

t        Daca doi barbati insotesc o femeie, cel mai in varsta sau superior in grad sta pe bancheta din spate, la stanga femeii, iar al doilea barbat in fata.

3. Organizarea meselor, cocktail-urilor, receptiilor si intalnirilor prietenesti

A. Organizarea meselor (dejun, dineu)

Organizarea si participarea la mese, unde sunt invitati oaspeti straini si personalitati locale, a incetat sa mai fie o simpla actiune de curtoazie, protocolara devenind o modalitate de lucru, un instrument care, folosind adecvat cadrul mai putin oficial in care se desfasoara, poate permite atat realizarea unor contacte mai stranse intre participanti, cat si discutarea sau chiar rezolvarea unor probleme de munca.

Reusita unor astfel de mese, atingerea scopului urmarit, depind atat de oportunitatea actiunii si de alegerea oaspetilor, cat si de priceperea si tactul cu care gazda invita, primeste si se ocupa de invitati.

a) Oportunitatea organizarii meselor

In general, organizarea meselor diplomatice trebuie sa urmareasca un obiectiv precis, sa constituie o actiune de munca, care sa contribuie la sustinerea si dezvoltarea activitatii organizatorului, la largirea si intarirea contactelor cu persoanele invitate.

b) Alegerea invitatilor

Alegerea invitatilor, ca nivel si numar, este determinata de:

t           importanta persoanei sau delegatiei in cinstea careia este oferita masa;

t           scopul care se urmareste;

t           nivelul la care are loc actiunea respectiva.

Practica a demonstrat ca pentru reusita unei actiuni de acest fel este necesar sa existe un echilibru intre nivelul si numarul oaspetilor straini invitati si cel al reprezentantilor gazdei, astfel ca participantii sa poata gasi subiecte de discutie de interes comun.

La alegerea invitatilor se va avea in vedere ca participantii sa se poata intelege intre ei intr-o limba de circulatie internationala, accesibila tuturor. Oaspetele care nu cunoaste nici o limba de circulatie internationala, dar a carui prezenta este dorita in mod deosebit, va fi invitat cu translatorul sau.

c) Trimiterea invitatiilor

Transmiterea si primirea invitatiilor reprezinta primul contact al organizatorului mesei cu cel invitat, astfel ca modul in care se deruleaza acest moment va contribui sau nu la reusita actiunii. Transmiterea invitatiilor se face dupa ce in prealabil, persoanele care urmeaza a fi invitate au fost consultate asupra datei si posibilitatii de participare. Mentionarea ocaziei sau scopului pentru care se face invitatia este un semn de respect si consideratie fata de cel invitat.

Textul invitatiei va fi redactat in numele celui care va oferi masa si va fi adresata persoanei si nu functiei celui invitat. In masura in care uzantele locale prevad, pe invitatii va fi indicata si tinuta dorita la actiune. In cazul protocolului romanesc se foloseste, in special, "tinuta de oras", la dejun si "haina de culoare inchisa", pentru dineu. In functie de nivelul si importanta care se acorda mesei, haina inchisa poate fi folosita si pentru dejun. Practica internationala prevede pentru acest gen de actiuni:

t           "tenue de ville" - "informal dress" - costum de oras

t           "habit fonc" - "dark suit" - costum de culoare inchisa

t           "cravate noire" - "black tie" - smoking.

Pe invitatiile trimise persoanleor care au acceptat participarea se va scrie, in coltul din dreapta jos, P.M.(pour memoire). Invitatiile transmise fara consultarea celui invitat vor purta mentiunea RSVP (repondez s'il vous plait).

De obicei, raspunsul la invitatie trebuie dat in timp util, pentru a permite gazdei, in caz de neparticipare, sa invite o alta persona. Este recomandabil ca raspunsul sa fie dat printr-o formula care sa includa multumiri pentru invitatie si precizarea ca se va putea sau nu onora invitatia. Nimeni nu poate fi reprezentat la o masa de o alta persoana, fara incunostiintarea si asentimentul prealabil al gazdei.

Este important ca invitatia sa ajunga la destinatar cu cel putin 10-14 zile inaintea actiunii.

d) Plasamentul la masa

Locul de onoare este asezat totdeauna pe latura care ofera, in functie de incapere, privirii ocupantului fie usa de intrare, fie fereastra daca usa este laterala, fie, in cazul in care si usa si fereastra sunt asezate lateral, perspectiva cea mai larga.

Plasamentul se face intotdeauna dupa ce a fost stabilita ordinea de precadere, atat a barbatilor cat si a femeilor. Ordinea de precadere se face tinand cont de functie. La nivel de reprezentare egal, vechimea in functie, gradul, vechimea la post etc., sunt elemente pe baza carora se poate realiza ordinea de precadere. Femeile vaduve sau divortate au precadere - in principiu - asupra celor necasatorite, atunci cand nu au functie.

Pentru a inlesni identificarea locului la masa al fiecarui invitat, se vor folosi cartonase dreptunghiulare pe care scrie numele persoanei respective. Cand numarul invitatilor este mare, pentru a se evita circulatia in jurul mesei pentru identificarea plasamentului la masa, se foloseste al doilea rand de cartonase pe care este schitat planul general al mesei si este marcat locul invitatului. In functie de numarul participantilor si formatul mesei, poate fi alcatuit un tablou cu plasamentul general, care se expune la loc vizibil pentru orientarea oaspetilor. Se pot avea in vedere si solutii combinate, de plasament la masa in forma de potcoava cu mese rotunde sau dreptunghiulare, in functie de nivelul participarii la actiuni si numarul invitatilor. In situatia cand la o masa se invita o persoana cu grad mai mare ca cel al gazdei, aceasta din urma poate ceda locul sau acesteia. In caz contrar, persoana cu gradul mai mare va ocupa locul din dreapta oaspetelui principal. Cand gazda este un celibatar sau sotia este absenta, se obisnuieste ca locul de onoare din fata gazdei sa fie oferit sotiei invitatului cu gradul cel mai mare. Cand se doreste sa se acorde oaspetelui de onoare (necasatorit sau a carei sotie este absenta) o atentie deosebita, locul de onoare va fi cel din fata sotiei gazdei. In acest caz, gazda-barbat se aseaza fie la dreapta primei femei, fie pe ultimul loc - ceea ce este mai politicos. In functie de nivelul la care are loc actiunea, in situatia in care exista, locul translatorului poate fi: in spatele gazdei sau la masa, in stanga ei.

Masa Bufet

Se organizeaza cand exista interesul de a se invita un numar mai mare de persoane. Mancarurile vor fi asezate pe mese lungi, in centrul sau pe laturile salonului. Oaspetii se servesc singuri sau ajutati de cativa ospatari. Se poate manca in picioare in acelasi salon sau saloane alaturate, unde se pot aranja grupuri de masute, pe care se aseaza farfurii si tacamuri. Nu se face plasament.

e) Aranjarea mesei

Aranjarea corecta si cu gust a mesei creeaza o ambianta placuta si usureaza atat serviciul ospatarilor, cat si consumul mancarurilor pregatite[1].

t        Scaunele trebuie aranjate la distante potrivite: sa nu fie prea aproape pentru ca vecinii sa se jeneze reciproc in timpul manuirii tacamurilor si nici prea departate incat discutiile sa fie stanjenite.

t        Fata de masa clasica este alba sau cu desene discrete de aceeasi culoare (damasc). Inainte de a fi folosita, este indicat sa fie controlata daca este perfect curata si recent calcata, astfel incat pliurile sa nu impiedice aranjarea mesei. In cazul cand sunt necesare mai multe fete de masa (ceea ce trebuie evitat in masura posibilului) se va observa ca suprapunerea lor sa se faca pe o linie cat mai putin perceptibila. Sub fata de masa se intinde, de obicei, un molton gros, care permite o mai buna fixare a tacamurilor si, totodata, fereste masa de pete.

t        In ultimul timp, se folosesc in mod curent fete mici de masa, individuale, facute dintr-o panza fina, de obicei cu broderie, din pai sau rafie in diferite culori. Fetele de masa individuale se folosesc numai cand gazda dispune de o masa din lemn de calitate superioara si perfect lustruita.

t        Servetelele se aranjeaza in diferite forme, pliate in forma dreptunghiulara sau triunghiulara, fie direct pe farfurie, fie la stanga acesteia. Cel mai practic este aranjarea lui in forma triunghiulara, cu varful in sus, la stanga farfuriei, astfel incat sa mascheze feliile de paine sau chifle.

t        Tacamurile folosite la o masa oficiala trebuie sa fie de calitate buna, de preferinta din argint sau argintarie. Gazda are obligatia sa le controleze inaintea fiecarei mese, spre a se incredinta ca sunt curate si in buna stare. Nu este nimic mai neplacut decat ca, in timpul unei mese, vreunui invitat  sa-i cada, de exemplu, manerul cutitului sau ca acesta sa nu taie. De regula, fiecare fel de mancare se mananca cu tacam separat. De aceea si tacamurile se aranjeaza in ordinea servirii meniului, in jurul farfuriei. Iata, de exemplu, aranjamentul pentru un dineu:

-      la dreapta farfuriei: lingura de supa, cutitul de peste, cutitul de carne;

-      la stanga farfuriei: furculita de peste si cea de carne;

-      in fata paharelor: furculita, cutitul si lingurita de desert.

-      lamele cutitelor vor fi intotdeauna indreptate spre farfurie.

t        Paharele se aranjeaza in fata farfuriei, drept, oblic sau in semicerc, numarul lor depinzand de cel al bauturilor servite; fiecare fel de vin se bea dintr-un pahar separat. La un dineu, de exemplu, la care se vor servi doua feluri de vin si sampanie se vor pune patru pahare, cel mai mare fiind pentru apa. Daca aperitivul se serveste direct la masa, se pune in plus paharelul de tuica (sau alta bautura)care, de obicei, se umple inainte de asezarea oaspetilor la masa. Paharele de lichior sau coniac se pun pe masa odata cu cafeaua sau putin mai inainte.

t        Masa se aranjeaza, de obicei, cu flori, pe mijloc, intre cele doua randuri de tacamuri. Ornamentul cel mai practic consta intr-un aranjament de diferite flori cu tijele taiate scurt, puse intr-o vaza joasa, astfel incat oaspetii plasati fata in fata sa se poata vedea cu usurinta. Ca ornament mai pot servi fructierele pe care se aranjeaza fructe de sezon, bomboniere, precum si diferite bibelouri de calitate superioara. Buchete mai mari de flori se pot pune in vaze speciale pe mobilele din jur.

t        Ca piese accesorii, la o masa mai pot fi aranjate: servicii pentru sare, piper, mustar sau alte diverse condimente, scrumiere etc. In cazul cand la masa se serveste peste sau fructe care necesita folosirea degetelor pentru scoaterea oaselor, respectiv a samburilor, se obisnuieste ca in dreptul fiecarui invitat sa se puna cate un bol cu apa, in care oaspetii isi vor putea clati degetele. In apa se pot pune petale de flori, felii de lamaie etc.

f) Meniul

Meniul va fi intocmit in functie de oaspeti si sezon, preocuparea de baza a gazdei trebuie s-o constituie calitatea mesei si felul in care este servita. Se vor evita mesele prea incarcate sau care presupun un consum exagerat de alcool.

La o masa (dejun, dineu) nu este indicat sa se serveasca, in afara desertului, mai mult de doua feluri, cand sunt suficient de consistente sau trei, cand se stabileste un meniu mai usor. In general, nu se serveste decat un singur fel de mancare din carne. Numai la banchete se poate introduce si al doilea fel. Alegerea desertului se face in functie de restul meniului: un desert mai usor (salata de fructe, inghetata), daca celelalte feluri de mancare au fost mai grele si un desert mai consistent (tort, placinta etc.) in caz contrar. Fructele pot fi servite ca desert (proaspete, compot, salata), fie dupa acesta, daca masa nu a fost prea incarcata.

Vinurile se aleg dupa componenta meniului. La o masa nu se vor servi mai mult de doua feluri de vin (alb, rosu) si un vin dulce, desert sau sampanie.

Cafeaua cu coniac (lichior etc) poate fi servita la masa sau intr-un salon separat. Daca se serveste separat, dupa terminarea mesei, gazda-femeie se va ridica prima, invitand oaspetii in salonul respectiv.

Unele reguli de eticheta referitoare la actiunile protocolare enuntate

In cazul cand seful unei institutii ofera o masa cu un numar mai mare de oaspeti, este bine ca cel putin unul dintre colaboratori sa fie invitat, pentru a-l ajuta la primire. Daca vestiarul este departe de salonul de primire, este bine ca acest colaborator sa intampine oaspetii la iesirea din vestiar, ajutandu-i sa ia cunostinta de plasamentul la masa. Acesta se face pe o placa speciala, de obicei confectionata din piele sau material plastic, in care se introduc bucati mici de carton, pe care se scrie numele fiecarui invitat, aranjate in jurul unei piese, de forma mesei, montata in mijlocul placii;

Sosirea la masa cu punctualitate trebuie respectata cu strictete, pe de o parte avand in vedere ca se pot servi unele mancaruri fixe care se pregatesc "la minut", pe de alta parte, pentru a evita ca ceilalti invitati sa astepte pe cel intarziat. Pentru preintampinarea unor asemenea situatii este recomandabil ca 15-30 minute de la ora indicata pe invitatie sa se serveasca drink-uri si mici aperitive, in picioare, prilej inclusiv pentru un prim contact intre toti participantii la masa.

Tinuta la o masa este cea indicata pe invitatie. In cazul cand o asemenea precizare nu exista, in functie de anotimp si ora mesei, se va imbraca un costum corespunzator, care poate fi de culoare mai deschisa la pranz si in orice caz de culoare inchisa seara (gris-fer, bleu-marin etc). La orice masa, barbatii imbraca insa camasa alba, cu pantofi si ciorapi asortati culorii costumului. Se va avea, de asemenea, grija ca intre ciorapi si cravata sa nu fie un contrast izbitor. La o masa de pranz, femeile pot imbraca o rochie simpla de zi, bine croita si potrivita varstei - in privinta modelului si culorii. La o masa de seara (dineu) se va prefera o rochie de matase sau lana, mai inchisa, cu croiala simpla. Rochia de seara (de obicei mai lunga, dintr-un material inchis si mai greu) nu se poarta decat atunci cand barbatul este in smoking sau frac. Portul palariei la pranz este uzual, chiar la o rochie de strada. De asemenea, in special la o masa de seara, se obisnuieste sa se poarte manusi. Lungimea si culoarea acestora depind de croiala rochiei si de gustul personal.

Cand ospatarul anunta ca masa este servita, gazda-barbat invita pe sotia oaspetelui principal si o conduce la locul ei. Gazda-femeie invita pe oaspetele de onoare sa intre in sufragerie, dar ea trece dupa intrarea tuturor oaspetilor. La sfarsitul mesei, gazda-femeie se ridica si iese prima din sufragerie.

Inainte de invitarea la masa, gazda va avea grija sa recomande intre ei pe oaspetii care nu se cunosc.

Servitul mesei incepe intotdeauna cu oaspetii-femei, in ordinea de precadere a acestora si continua apoi cu barbatii, astfel incat gazda-sotie va fi servita ultima dintre femei, iar gazda-sot ultimul dintre barbati.

Se va controla cu grija imbracamintea ospatarilor, ea trebuind sa fie curata si de aceeasi croiala. De asemenea, ospatarii vor fi instruiti cu privire la ordinea in care vor fi serviti oaspetii si la comportarea in timpul mesei (sa nu fie zgomotosi, sa nu serveasca sau sa circule in timpul toasturilor, decat daca este necesar sa umple paharele etc.).

Cei ce stau impreuna la aceeasi masa au obligatia de a discuta intre ei. A proceda altfel inseamna o totala lipsa de politete. In cazul cand doi oaspeti plasati unul langa altul nu se cunosc, barbatul poate arata vecinei sale cartea lui de vizita, din dreptul tacamului, spunand: "Numele meu, al dv.?" sau numai "numele meu", in timp ce se uita spre cartea de vizita a persoanei necunoscute.

Se poate fuma din momentul in care ospatarii servesc oaspetii cu tigari. In cazul cand tigarile sunt pe masa, de obicei nu se fumeaza inainte de a se trece la ultimul fel de mancare (carne) sau pana cand gazda nu face o invitatie in acest sens.

Oaspetele principal, care de obicei da semnalul de plecare, paraseste locuinta gazdei, in mod obisnuit, dupa 1/2-1 ora de la terminarea mesei. Bineinteles, in aceasta privinta nu exista o regula fixa, plecarea oaspetelui principal fiind in functie si de alte elemente ca: atmosfera existenta si natura discutiilor care se poarta, anumite interese personale sau angajamente ulterioare etc. In cazul cand unii invitati au obligatii care nu le permit sa astepte plecarea invitatului principal, vor putea parasi locuinta, scuzandu-se atat fata de acesta, cat si fata de gazda.

B. Organizarea cocktailurilor si receptiilor

Cocktail-urile si receptiile se organizeaza in diferite imprejurari ca: ziua nationala, prezenta in tara a unei delegatii straine etc. In general, cocktailurile se organizeaza in ocazii mai putin oficiale si au loc dupa-amiaza, la orele 17.00 sau 18.00. Receptiile au un caracter mai oficial, in cinstea unei delegatii de inalt nivel etc., ele avand loc mai ales seara, in jurul orelor 19.00 sau 20.00. Pe invitatii se mentioneaza, de obicei, ocazia cu care se ofera cocktailul sau receptia respectiva. Oaspetii vor fi salutati, la sosire si plecare, de catre gazda si sotia sa si, eventual, de unul dintre colaboratori. O preocupare deosebita trebuie sa se acorde atentiei fata de oaspeti, urmarindu-se ca gazdele sa se intretina cu cat mai multi oaspeti si in special cu personalitatile mai marcante. Este recomandabil ca problemele pe care gazda are interesul sa le abordeze in ziua respectiva sa fie pregatite cu multa grija, indicandu-se care anume dintre colaboratori va ridica una sau alta dintre ele si cui anume, astfel incat aceleiasi persoane sa nu i se ridice probleme similare de catre diferiti membri ai institutiei.

C. Ceaiuri si intalniri prietenesti

Ceaiurile sunt actiuni protocolare organizate, fara o ocazie deosebita, cu scopul de a se crea o ambianta propice unor discutii amicale. Ceaiurile se organizeaza fie dimineata intre orele 10.30-11.30 sau dupa-amiaza, incepand cu orele 16.00 pana la orele 18.00. La ceai se pot servi alune, fursecuri, bomboane de ciocolata, iar in incheiere diferite sucuri.