COMUNICAREA UMANA - Axiomele comunicarii

COMUNICAREA UMANA

I. 1. Perspective conceptuale

Termenul desemneaza un proces activ si dinamic, fara de care, viata insasi nu ar fi posibila. Provenit din latina (comunico-are: a fi in legatura cu), el capata, dupa Petit Robert sensuri precum: a instiinta pe cineva, a spune, a face public, a transmite, a informa, a pune in legatura/contact, a vorbi cu, a explica.

Intr-un sens larg, comunicarea poate fi definita ca un proces complex de punere a indivizilor in interactiune psiho-sociala, ceea ce le permite sa-si impartaseasca cunostinte si sentimente printr-un sistem de semne si simboluri. Este un fenomen social care presupune, in aceeasi masura, o intentie de emitere si o intentie de receptare a unui mesaj. Caracterul dinamic este conferit de faptul ca odata initiat, orice proces de comunicare are o anumita evolutie; el se schimba in permanenta si, in acelasi timp, schimba indivizii implicati activ in interactiune si intr-un proces tranzactional (indivizii isi transfera semnificatii, emotii, sentimente).

Care sunt motivele pentru care oamenii comunica intre ei?

Abraham Maslow , dupa ce a studiat sute de oameni, ajunge la concluzia ca exista cinci tipuri de trebuinte umane, pe care le incadreaza in asa-zisa "Hierarchy of Human Needs":

trebuintele fiziologice (a avea mancare, apa, adapost, sex)

siguranta (a se simti in siguranta si a avea control)

dragoste (a oferi si primi afectiune)

stima (dorinta de demnitate, realizare in viata si un anumit statut)

realizare (dezvoltarea in toate domeniile, imbunatatirea continua a vietii si activitatii)

W. Schutz[2] ofera pentru studiu un asa-numit "Turn al trebuintelor", identificand:

- nevoia de includere - fiecare persoana simte nevoia de a fi integrat unui grup/comunitate si, in acelasi timp, simte nevoia de a include pe altii in respectivul grup

- nevoia de control - fiecare individ simte nevoia de a controla pe ceilalti, sau dimpotriva, de a fi controlat de acestia

- nevoia de afectiune - indivizii simt nevoia de a fi apreciati, iubiti si, in acelasi timp de a oferi aceleasi sentimente celor din jurul lor

Perspectivele moderne ale comunicarii pornesc de la schema de baza a acestui proces, stabilita de R. Jacobson, ale carei elemente definitorii sunt:

Context

EmitatorMesajReceptor

Contact

Cod

emitatorul (locutorul) - este persoana care initiaza comunicarea, cu un anumit scop/o anumita intentionalitate (desi nu orice proces de comunicare este intentionat); isi ordoneaza logic gandurile, le transpune in cuvinte (codeaza mesajul), alege canalul de comunicare si apoi transmite mesajul. In acelasi timp, el formuleaza ipoteze privind capacitatea de interpretare a mesajului de catre receptor si anticipa reactiile acestuia.

Emitatorul transmite mesajul cu o anumita intentionalitate. Intentia sa comunicativa se realizeaza doar daca ea este recunoscuta ca atare de receptor. Acest lucru explica faptul ca intregul comportament al emitatorului trebuie sa fie un comportament strategic, de "acomodare/ajustare" la receptor, fapt care duce in final la o adevarata activitate de negociere a sensurilor intre cei doi. Emitatorul are dreptul de a alege receptorul cu care doreste sa comunice.

2. receptorul (interlocutorul) - este persoana care receptioneaza mesajul si-l decodeaza (nu totdeauna cu usurinta, datorita faptului ca exista posibile discrepante intre sensul literar al frazei si sensul pe care emitatorul insusi i-l atribuie). Intregul sau demers se caracterizeaza prin cel putin doua atribute: predictiv si strategic.

Potrivit lui Larochebouvy[3] cei doi alcatuiesc participantii la procesul de comunicare. Ei pot fi de mai multe tipuri:

a)      participantul de drept - cel caruia ne adresam chiar daca el nu doreste acest lucru (membrii familiei, cei din anturajul foarte apropiat)

b)      participantul legitim - coleg de serviciu, prieten, ruda, caruia ne adresam doar daca acesta din urma doreste/accepta acest lucru

c)      participantul autorizat - cel caruia ne adresam intr-o anumita situatie in care statutul social si rolul jucat este foarte bine definit (functionarul de la ghiseul de posta, vanzatorul de la magazin, medicul, avocatul)

d)      participantul improbabil - este necunoscut (si poate ramane cu acest statut pana la sfarsitul dialogului nostru; este participantul necunoscut)

mesajul (continutul comunicarii) - reprezinta unitatea de baza a comunicarii; necesita sa fie decodat de receptor; informatia transmisa asigura originalitatea sa. Poate avea trei aspecte: aspectul sintactic (semnele grafice, auditive, electrice); aspectul semantic (informatia pe care locutorul doreste sa o transmita, cat si cea pe care interlocutorul o primeste); aspectul pragmatic (efectele informatiei asupra interlocutorului). Orice mesaj are un continut manifest si unul latent, cel de al doilea, fiind, cateodata, mai semnificativ cel dintai. Schimbul de mesaje dintre participantii la comunicare poarta numele de interactiune.

4. canalul (modalitatea de transmitere): vocal, auditiv, tactil, vizual; natura sa determina structurarea mesajului.

codul - alcatuit din semne verbale (cuvinte), nonverbale (gesturi, mimica, distanta, contact ocular) sau paraverbale (tonalitate, accent, inaltimea vocii, ritm, pauza, tacere)

6. contextul - elementele cadrului psihologic, socio-cultural, fizic si temporal)

Fr. Armengaud[5] distinge intre:

a)      contextul factual (include identitate interlocutorilor, cadrul fizic, timpul si locul comunicarii)

b)      contextul situational/pragmatic (arata faptul ca situatia este admisa social, avand sens pentru toti membrii apartinand aceleiasi comunitati)

c)      contextul interactional (face referire la inlantuirea actelor de vorbire in secventa discursiva)

d)      contextul presupozitional (include credintele, intentiile, asteptarile interlocutorilor)

Dintr-o alta perspectiva, contextul poate fi clasificat in[6]:

a)      context interpersonal informal (caracterizat printr-un numar mic de participanti, atmosfera relaxata, in cadrul careia, fiecare dintre participanti poate vorbi cu oricine: cazul vizitei la un prieten sau a unei cine intre prieteni)

b)      context interpersonal formal (caracterizat prin numar mic de participanti aflati intr-un context formal care are influenta atat asupra continutului, a formei cat si a duratei interactiunii: cazul unei intalniri de afaceri sau al unui interviu)

c)      context social informal (caracterizat de un numar mare de participanti si de imposibilitatea ca fiecare dintre ei sa stabileasca o comunicare cu toti ceilalti; interactiunea este guvernata de anumite reguli, asa incat nu se poate vorbi de spontaneitate in exprimare: cazul unui cocktail)

d)      context social formal (situatia in care vorbim de zeci sau sute de participanti: cazul unei conferinte in plen)

Codarea si decodarea mesajului depinde de diferite tipuri de competente pe care le au participantii la procesul comunicativ:[7]

competenta lingvistica (cunostintele privind limba folosita si paralingvistica

competenta enciclopedica (cunostintele pe care individul le are despre lumea inconjuratoare)

competenta ideologica (sistemul de interpretare si evaluare a universului referential)

Aceste competente se adauga unui set de determinari psihologice si psiho-analitice pe care le poseda interlocutorii.

Comunicarea are multiple functii, centrate fiecare pe elementele comunicarii

a) functia emotiva (centrata pe vorbitor; face referire la faptul ca acesta transmite ideile si sentimentele sale)

b) functia persuasiva (centrata pe receptor; face referire la faptul ca se asteapta ca acesta sa ofere un raspuns/feedback verbal sau nonverbal la ceea ce i s-a transmis)

c) functia poetica (centrata pe mesaj, pe continutul acestuia si maniera in care a fost transmis)

d) functia referentiala (ia in considerare referinta mesajului cat si contextul in care se deruleaza comunicarea)

e) functia metalingvistica (centrata pe cod)

Procesul de comunicare are insa si o alta componenta, cu un rol esential in ceea ce priveste eficienta comunicarii: feedback-ul. Acesta asigura caracterul circular al comunicarii, indicand: faptul ca mesajul transmis a fost sau nu decodat de receptor, modalitatea in care a fost receptat precum si gradul de "deschidere" al receptorului fata de schimbul comunicational.

I. 2. Axiomele comunicarii

O contributie importanta la analiza procesului de comunicare a fost adusa de Scoala de la Palo Alto (reprezentanti: Watzlawick, Beavin si Jackson), care au formulat principiile/axiomele    comunicarii, pornind de la ideea de baza conform careia, este imposibil sa nu comunici/comunicarea este inevitabila, pentru ca nu doar cuvintele sunt cele care transmit mesaje, ci si postura, gesturile, hainele, coafura, tacerea, sunt cele caret transmit informatii despre propria persoana, despre atitudinile si sentimentele noastre:

1. comunicarea se desfasoara pe doua planuri: planul informational si planul relational (in timpul comunicarii nu transmitem doar informatii, ci stabilim si legaturi/relatii cu cei din jur); interactiunea creata intre indivizii care comunica este afectata de problemele ivite la nivelul relatiei

2. componenta informationala se transmite digital, in timp ce componenta relationala se transmite analogic

3. comunicarea are un caracter ireversibil; odata mesajul transmis, acesta nu mai poate fi "luat inapoi" si afecteaza, intr-un fel sau altul, persoana care a receptionat acest mesaj

4. comunicarea este un proces de "ajustare/acomodare" permanenta    si negociere intre indivizi, este vorba de o ajustare a comportamentului verbal si nonverbal precum si de o negociere a pozitiilor ocupate, a relatiilor instituite, a imaginilor de sine si a sensurilor

5. comunicarea stabileste tranzactii simetrice si complementare intre participantii la schimb; in cazul tranzactiilor simetrice, raspunsurile unui participant sunt similare stimulului produs de interlocutor, pe cand in cazul tranzactiilor complementare, raspunsurile si stimulii sunt diferiti

6. comunicarea este un proces continuu, bazat pe o permanenta conditionare intre mesajele transmise (aceasta conditionare poate fi observata, pe de o parte, la nivelul mesajelor transmise de acelasi individ, in timpul "istoriei interactionale" , iar pe de alta parte, la nivelul mesajelor transmise de ambii parteneri ai schimbului comunicativ)

La nivelul participantilor la schimbul comunicational se pot urmari cateva aspecte importante:

a)             pozitionare (explica dinamica schimbului; se remarca prin intreaga activitate verbala si nonverbala a participantilor, strategiile alese, registrul limbii, tonalitatea activitatii discursive, natura, cantitatea si calitatea semnalelor de ascultarea activa, alegerea temei)

b)            modalitati de "intrare" si "parasire" a "scenei"(politicos, neutru, agresiv)

c)             modalitati de gestionare a strategiilor interactionale (argumentare, negociere, persuasiune, rezolvare de conflicte, depistarea ironiei, minciunii, manipularii,etc.)

d)            modalitati de transmitere a informatiilor si de realizare de relatii (pe parcursul comunicarii, participantii respecta legi/reguli nescrise si iau parte la diverse tipuri de ritualuri interactionale, menite sa duca la stabilirea relatiilor dintre ei si la structurarea/organizarea activitatii discursive)

I. 3. Perspective asupra comunicarii:

Perspectiva actionala ("teoria tintei"/"acul hipodermic") - considera comunicarea ca o activitate desfasurata intr-un singur sens, bazata doar pe activitatea unei singur persoane: transmitatorul mesajului; rolul receptorului este total neglijat (este considerat a fi pasiv; ideile, dispozitiile, trasaturile de caracter nu sunt luate in considerare). Emitatorul transmite mesajul catre o "tinta"; efectul depinde doar de abilitatile sale de a-si organiza discursul, de argumentele pe care le gaseste, de modalitatile in care si le organizeaza.

Perspectiva interactionala ("teoria ping-pong-ului")- comunicarea este interpretata nu ca actiune, ci ca interactiune (actiune si reactie - un proces de influentare reciproca). Fiecare participant la actul de comunicare devine, pe rand, emitator si receptor. Rolul receptorului este re-evaluat; el devine participant activ, al carui raspuns "ghideaza" actul de codare a mesajului. Procesul este de stimul-raspuns; comportamentul fiecarui participant depinde de feedback-ul pe care partenerul de comunicare i-l ofera.    

perspectiva tranzactionala - se bazeaza pe ideea ca procesul de comunicare este un proces dinamic in care participantii depind unii de altii; fiecare se defineste in functie de celalalt/ceilalti. Ideea de roluri de emitator si de receptor care se schimba permanent este acum inlocuita de cea a comunicarii inteleasa ca un flux informational continuu si simultan ce vine de la ambii poli ai comunicarii. Teoria ia in calcul puterea codului nonverbal asupra intregului proces de comunicare.

I. 4. Tipuri de comunicare

Exista mai multe tipuri de comunicare:[8]

a)      comunicarea intrapersonala - individul are un dialog cu sine insusi; mesajele sunt transmise exclusiv prin intermediul unui spatiu mental/subiectiv; ele isi pune intrebari, raspunde, isi da sfaturi/sugestii, respinge idei, se minte

b)      comunicarea interpersonala - comunicarea dintre doi indivizi (comunicare diadica) sau mai multi indivizi careti transmit unul altuia opinii, sentimente; este un tip de comunicare afectiva, care devine reciproca; cei implicati in astfel de comunicare intra in interactiune (fata-in-fata), isi schima rolurile interactionale, se influenteaza reciproc si "construiesc" in comun realitatea sociala, imaginile de sine si sensurile

c)      comunicarea impersonala - caracterizata de faptul ca indivizii se iau in considerare in virtutea statutului social pe care il detin si a rolului pe care il au de jucat intr-o anumita situatie (comunicarea dintre un vanzator si client, functionar si client, de exemplu)

d)      comunicarea de grup - observabila la nivelul colectivitatii alcatuite din maxim 10-11 persoane care se afla in acelasi cadru spatial; membrii grupului schimba opinii, informatii, isi    impartasesc experienta proprie, lucreaza impreuna pentru un scop precis

e)      comunicarea de masa - caracterizata de transmiterea informatiei catre un public numeros si heterogen (comunicare din presa, radio, TV)

Intregul proces de comunicare este bazat pe interactiunea creata intre indivizi.

Analiza acestei interactiuni are in vedere cateva aspecte precum:

"acomodarea" locutorului la interlocutor si la nivelul sau de intelegere

activitatea reciproca de evaluare pe care o desfasoara interlocutorii

utilizarea strategiilor discursive

utilizarea codului verbal, non si paraverbal

existenta consensului si conflictului in interactiune

Faptul ca procesul de comunicare are un caracter circular face posibil ca fiecare mesaj (informatia/actiunea/comportamentul fiecarui interlocutor) sa actioneze ca stimul asupra interlocutorului si sa-l faca sa reactioneze. Fiecare individ care joaca rolul de locutor/interlocutor pune in miscare numeroase actiuni; el devine producator si, in acelasi timp, interpret al mesajelor transmise. De aici rezulta influenta reciproca pe care o au unul asupra celuilalt.

Interactiunea dintre cei doi devine un proces de coordonare a actiunilor, de cooperare, care permite indivizilor sa-si "interpreteze" rolul social si sa-si puna in lumina imaginile de sine, prin comportamentul manifestat. Interactiunea verbala (o subcategorie a interactiunii sociale, in general) este coordonata de randul la cuvant al celor implicati in comunicare. Acesta asigura reciprocitatea (Celalalt/Ceilalti este considerat drept interlocutor activ) si confera dialogului social un caracter imprevizibil. Se vorbeste de mai multe tipuri de reciprocitate:

reciprocitate de perspective - interlocutorii fac diferite presupozitii privind obiectivele, personalitatea si rolul jucat in interactiune

reciprocitate de motivatii - interlocutorii au interese comune si acest lucru asigura coordonarea si negocierea actiunilor lor

reciprocitate de imagini - interlocutorii aduc in interactiune propriile imagini de sine precum si imagini formate despre ceilalti

reciprocitate de relatii - ceea ce face posibil anticiparile[9]

Prin aceste tipuri de reciprocitate, "Celalalt" este recunoscut drept interlocutor efectiv si activ. Fiecare interlocutor cauta sa-l inteleaga pe celalalt, isi manifesta gradul sau de intelegere, interpreteaza activitatea partenerului si demonstreaza explicit sau implicit acest lucru.