Conceptul de comunicare

CONCEPTUL DE COMUNICARE

Daca v-ati pus întrebarea cum ar trebui sa definiti comunicarea în cazul în care vi s-ar cere acest lucru si ati ezitat, nu va faceti probleme! Spre consolarea dumneavoastra, amintim ca în anul 1970, cercetatorul Franck E. X. Dance a identificat nu mai putin de 15 tipuri de definire pentru comunicare, dintre care retinem sase¹. Asadar, comunicarea poate fi privita ca:

- proces de transmitere sau de receptare;

- o problema de intentionalitate, pe care unele definitii o includ ca fiind caracteristica esentiala (exista grade de intentionalitate atât în transmiterea cât si în receptarea de informatii);

- efect sau cauza a unei anumite multimi de relatii sociale si structuri interactionale;

- proces linear sau circular si interactiv;

- sursa de ordine, unitate si coeziune sau cauza a schimbarii, fragmentarii ori a conflictului;

- optiune între perspectiva activa (încercam sa-i influentam pe altii sau situatia în care ne aflam) si cea reactiva (acceptam influenta, ne adaptam la împrejurari).

K. Merten, la rândul sau, a cautat sa gaseasca cele mai reprezentative modalitati de definire a comunicarii si a gasit circa 160 astfel de tentative, dintre care 75 vad comunicarea ca un proces simplu, iar 64 ca pe unul simetric (alte 21 de definitii nu intrau în aceste doua clase)²:

comunicarea, proces simplu:

comunicarea ca transmitere;

comunicarea ca act stimul-raspuns;

comunicarea ca interpretare;

comunicarea, proces simetric:

comunicarea ca întelegere;

comunicarea ca schimb;

comunicarea ca „împartasire”;

comunicarea ca relatie;

comunicarea, comportament social;

comunicarea ca interactiune.

Termenul de comunicare a fost utilizat începând cu secolul al XIV-lea cu sensul de „a pune în comun”, „a fi în relatie”, „a împartasi”, având la origine latinescul „communis”; în secolul al XVI-lea si mai cu seama în al XVII-lea, odata cu dezvoltarea retelelor de drumuri, a postei si a mijloacelor de transport, a comunica devine sinonim cu „a transmite”, pentru ca abia în a doua jumatate a secolului al XX-lea sa se asocieze comunicarea principalelor media-presa, cinema, radio, televiziune (mijloace de comunicare)³. Cel mai adesea, comunicare a fost redusa sa fie la un simplu schimb de informatii, fie la stabilirea unei relatii între persoane, cu sensul de actiune de comunicare ori rezultat al acestei actiuni (ceea ce este comunicat are forma materiala-documente, date etc. sau imateriala-idei, sentimente etc.) O abordare relativ recenta sustine ca în cazul comunicarii este vorba mai degraba de un proces, deci de o interventie complexa ce implica transformari la nivelul celor ce intra în relatia comunicationala.

Într-o alta ordine de idei, majoritatea teoriilor comunicarii au fost fondate de modelul codului (un emitator codifica un mesaj si un receptor decodifica mesajul, între cei doi interpunându-se un „mijloc” de comunicare), deci comunicare egal codificare, respectiv decodificare de mesaje. În opozitie cu aceasta interpretare, cercetatori ca Paul Grice si Davis Lewis ne propun un model inferential,⁴ potrivit caruia a comunica echivaleaza cu a produce si a interpreta „indici”/semne (în logica, inferenta este operatia de trecere de la un enunt la altul,  în care ultimul enunt este dedus din primul).

Ei pornesc de la premisa ca mesajul în sine este întotdeauna incomplet si ca receptorul trebuie sa-l completeze (sa-l „îmbogateasca”) facând inferente⁵, pe baza cunostintelor sale si a datelor situatiei în care are loc comunicarea (de unde necesitatea dezvoltarii codului prin inferenta). Se pare ca unicul aspect asupra caruia exista o relativa consensualitate în definire îl reprezinta acela al comunicarii ca interactiune bazata pe schimbul de semnificatii (Iacob, L., 1997).

Cea mai elaborata pespectiva asupra comunicarii a fost propusa de un grup de cercetatori condusi de Alex Mucchielli (1998). Pornind de la premisa ca în cadrul comunicarii intra cvasitotalitatea expresiilor umane, aceasta abordare, numita „teoria proceselor comunicationale” se bazeaza pe trei teoreme: teorema semnificatiei, teorema constructelor sensului prin contextualizare si teorema interventiei proceselor de comunicare.

Teoria proceselor de comunicare sustine ca notiunea de sens în comunicare ia nastere într-un cadru generalizabil, confirmând unul dintre postulatele Scolii de la Palo Alto, care privilegiaza contextul interactiunilor, cu mentiunea ca nu doar contextele contribuie la crearea semnificatiei schimbului (de mesaje), ci ca însasi contextele si semnificatiile se construiesc prin schimb. Deci semnificatiile nu sunt „date”, ci emergente, sensul emerge din configuratiile situationale în care activitatile se desfasoara si care sunt co-construite de actorii aflati în relatia comunicationala. Prin urmare, atentia trebuie îndreptata nu doar asupra informatiei, difuzarii si metamorfozelor sale, ci si asupra operatiunilor comunicationale ce au condus la crearea sensului.

Prezentam succint unul dintre exemplele date de A. Mucchielli în sustinerea teoriei sale.

Un grup politic important declara public faptul ca se desolidarizeaza de alte grupuri cu care se afla într-o alianta guvernamentala, datorita unor afaceri în care sunt implicati aliatii lor. Aceasta reactie este mediatizata si produce o restructurare a câmpului relatiilor politice dintre partide, deci are loc un proces de reconfigurare în câmpul actorilor politici (transforma contextul aliantelor posibile). Orice comunicari ce vor fi facute ulterior de partidele politice vor lua semnificatii prin raport cu noua pozitie relationala ce urmeaza a fi definita.  În plus, putem spune ca în timp ce se deruleaza, aceasta comunicare ia un sens de apel la alte aliante politice. Aceasta actiune de transformare este fundamentala si confirma ca sensul unei comunicari se naste din punerea în relatie cu alte elemente contextuale. În plus, putem spune ca în timp ce se deruleaza, aceasta c

Din aceasta perspectiva o situatie de comunicare nu poate fi înteleasa decât daca se tine seama de contextele constitutive, pe care le expunem în continuare:

contextul spatial – procesele de contextualizare spatiala evidentiaza faptul ca ceea ce este spus într-o relatie comunicationala ia sens prin raport cu dispunerea locurilor actorilor si constrângerile spatiale ale acestora;

contextul fizic si senzorial – ceea ce este spus ia sens prin raport cu ansamblul elementelor senzoriale si fizice (privire, sunete, apropiere, miros, atingere etc.);

contextul temporal – ceea ce s-a spus anterior contribuie la formarea sensului a ceea ce se spune ulterior;

contextul pozitiilor – ceea ce este spus ia sens prin raport cu pozitionarea actorilor între ei (vom întelege aici pozitia, nu ca pe o variabila spatiala, ci ca pe un una ce tine de rolul social al actorilor);

contextul relational social imediat – ceea ce se spune ia sens prin raport cu calitatea relatiilor dintre actori si depinde de ansamblul sistemului interactional creat;

contextul cultural de referinta la norme si reguli colective – sensul se creeaza prin raport cu normele existente ori construite în cursul schimbului (nu se poate comunica fara un minim acord asupra unor norme);

contextul expresie a identitatilor actorilor – ceea ce este spus ia sens prin raport cu ceea ce se stie sau este afisat ca intentie si ca miza la nivelul actorilor relatiei comunicationale⁶.

Pentru a sesiza natura si particularitatile procesului de comunicare vom realiza un inventar partial al principalelor interogatii legate de acesta, inspirat de cercetatorul Denis McQuail (1994).

Procesul de comunicare, unidirectional sau interactional? Nu putem opta ferm pentru una dintre abordari, datorita varietatii extreme a situatiilor de comunicare. Decisiv apare aici fenomenul de feed-back (retroactiune), precum si gradul de circularitate implicat. O conversatie interpersonala întâmplatoare sau o negociere verbala reprezinta procese esential circulare si interactionale. Orice act de comunicare este un raspuns la un act de comunicare anterior si are particularitatea de a fi deschis modificarilor – participantii sunt egali si alterneaza rolurile de emitator-receptor de mesaj, în timp ce în cazul comunicarii unidirectionale initiativa apartine permanent emitatorului (comuni-catorului).

Procesul de comunicare, proces deschis sau închis? Depinde de gradul în care rezultatul comunicarii este predictibil si planificat sau supus unor incertitudini ce pot proveni din diferite surse. Forme de comunicare ca cea artistica, comunicarea de masa, contactele informale interpersonale sunt procese deschise.

În procesul de comunicare semnificatiile sunt fixe sau tranzactionate?

Variabilitatea tranzactionala se refera la toleranta diferitelor semnificatii intentionate de comunicator sau percepute de receptor; unele mesaje sunt neambigue si permit o unica interpretare, altele nu. În cazul comunicarii artistice sau al conversatiei informale ambiguitatea este ridicata. În astfel de situatii exista un grad relativ ridicat de toleranta fata de variatia si subiectivitatea perceptiei, si se considera ca receptorul îsi structureaza propriul univers social în chiar momentul receptarii. În comunicarea stiintifica ori în cea în care se urmareste ghidarea si controlul, procesul de comunicare nu este, în mod obisnuit, tranzactional.

Procesul de comunicare are un scop precis? Cel mai adesea da, dar exista forme de comunicare cum este cea de masa în care nu se urmareste un scop foarte riguros definibil – mesajele difuzate de media pot fi utilizate de oricare dintre membri audientei, prin urmare putem vorbi de scop din perspectiva organizatiei media pe de o parte ori de interesul specific al unui agent de publicitate care face apel la media, pe de alta parte (vom reveni asupra acestei abordari).

Este sau nu procesul de comunicare dependent de sistem? Comunicarea este „sistematica” atunci când acte succesive de transmitere si receptare a mesajelor sunt relationate într-o maniera determinista între ele si cu contextul în care au loc (în sensul ca circumstantele pot determina procesul de comunicare, iar rezultatele comunicarii modifica feed-back-ul contextual⁷).

Autorii Dictionnaire encyclopedique des sciences de l’information et de la communication (Paris, 1997) propun o acceptiune mai simpla a comunicarii – « actiune de a stabili o relatie cu cineva sau de a pune ceva în comun cu o persoana sau un grup de persoane si rezultatul acestei actiuni. Etimologic, a comunica înseamna a pune în comun ».

Pentru teoreticienii comunicarii din Scoala de la Palo Alto, toate comportamentele sunt potential comunicative. Yves Winkin (La nouvelle communication, Seuil, 1981, p. 147) propune clasificarea lor în sase mari categorii:

I.Comportamentul verbal

a. lingvistic; b. paralingvistic

II. Comportamentul kinezic

a. miscarile corpului, inclusiv expresiile faciale;

b. elementele ce provin din sistemul neuro-vegetativ, incluzând colorarea pielii, dilatarea pupilelor etc.;

c. postura;

d. zgomotele corporale.

III. Comportamentele tactile

IV. Comportamentul teritorial ( proxemic)

V. Alte comportamente comunicative, putin studiate, cum ar fi emiterea de mirosuri

VI. Comportamentul vestimentar, cosmetic, ornamental etc.

Sa încheiem aceasta prima etapa a abordarii comunicarii riscând o definitie. Prin urmare, vom întelege prin comunicare procesul social prin care se urmareste realizarea transmiterii de informatii, influentarea, exprimarea identitatii actorilor, structurarea relatiilor, constructia referintelor colective.

Teoriile comunicarii

În literatura de specialitate veti gasi patru mari tipuri de teorii ale comunicarii:

a. Teoriile subiectului – sunt teorii potrivit carora comunicarea afirma identitatea subiectului în relatia cu un altul. Limbajul este important în acest caz.

b. Teoriile interactiunii – comunicarea este privita ca  afirmarea unui proces dinamic de natura sa modifice comportamentul destinatarului; se disting teorii strict interactioniste, în esenta descriptive, si teorii „gestaltiste” sau comportamentaliste, care au mize terapeutice în principal.

c. Modelele cibernetice – descriu comunicarea ca un proces dinamic instrumental, ce presupune fluxuri cuantificabile de informatii structurate în jurul jocului dinamic de forte.

d. Teoriile sociologice – evidentiaza dimensiunea institutionala a comunicarii, manifestarea legaturilor sociale. Comunicare este privita ca o logica a reglementarii (abordarea politica), ca o logica a reprezentarii (abordarea antropologica) sau ca o logica a puterii (teoriile influentei).