COMUNICAREA PUBLICA CETATENEASCA

1. Definirea spatiului public

Caracterul problematic al spatiului public este evident, el devenind 'obiectul unei dezbateri paradoxale' , intrucat, 'desi teoreticienii fac apel la aceasta notiune, ei ii contesta de fiecare data pertinenta' , ca urmare a ambiguitatii in definirea fenomenelor sociale pe care le circumscrie. Insa, oricat de contestat ar fi conceptul printre specialisti el ramane totusi de neocolit

Notiunea 'public' este definita in opozitie cu notiunea 'privat' si <<desemneaza, in ideologia secolului al XVII-lea, 'domeniul de stat', spre deosebire de 'spatiul privat', libertatea de constiinta si credinta asigurata in cadrul societatii civile>> . Nu este simplu sa se faca distinctia intre spatiul privat si spatiul public, deoarece 'exista spatiu public al societatii politice si spatiu privat al societatii civile (familie, proprietate privata, piata etc.), precum si spatiu privat al subiectivitatii individuale'

J. Habermas a creat conceptul de spatiu public 'pentru a justifica aparitia, in secolul al XVIII-lea, in Franta si in Anglia, a unei sfere intermediare intre viata privata si statul monarhic intemeiat pe secret' . Este un spatiu de mediere intre societatea civila si stat (sfera puterii publice) in care oameni instruiti citesc ziarele, schimba intre ei carti si argumente in saloanele literare si in cafenele; din aceasta intebuintare deschisa a ratiunii, fondata pe publicitatea dezbaterilor, ia nastere un model de buna guvernare si de lege, in opozitie cu arbitrariul regilor.

Reflectia lui Habermas despre spatiul public se limiteaza, se pare, la spatiul de circulatie al textelor scrise identificat cu cercul ratiunii. Este un spatiu public oarecum idealizat. Ca urmare, abordarile ulterioare inspirate de gandirea lui Habermas sunt antrenate in directii diferite care, de regula, largesc acest spatiu, indeosebi prin luarea in considerare a noilor tehnologii de comunicare care se substituie cartii si care, este adevarat, scurtcircuiteaza argumentatia rationala (diferenta dintre decalat si direct). Acest demers se face insa cu acceptarea tacita a cel putin doua modificari esentiale: 1) acceptarea ideii ca spatiul public este un spatiu cel putin conflictual si 2) refuzul de a se recurge la o teorie manipulatorie a mass-media sau la o conceptie pesimista si unilaterala a consumului (exact cea a lui Habermas din Spatiul public) . In consecinta, in urma acestor demersuri rezulta un spatiu mult mai larg, mai deschis, fara memorie si fara granite evidente.

Literatura de specialitate pune in evidenta faptul ca forma canonica a spatiului public teoretizat de Habermas este astazi erodata in mai multe feluri

♦Prin privatizarea persoanelor publice si prin tiraniile intimitatii: peste tot unde patrund mijloacele de comunicare de masa si noile tehnologii busculeaza granitele apropierii si departarii de sfera intima, privata si publica. Sfera intima este adusa in spatiul public.

♦Prin intermediul pietii si al publicitatii. Spatiul public se invecineaza cu spatiul comercial, iar circulatia informatiilor o insoteste peste tot pe cea a marfurilor (marile mijloace de comunicare sunt legate de publicitate; presa este in primul rand o intreprindere furnizoare de informatii economice si politice ceea ce justifica batalia pentru achizitionarea unui ziar, a unui post de televiziune sau edituri).

♦Prin instrumentare si prin noile instrumente. Se incearca in diverse moduri 'creearea opiniei' printr-o multitudine de sondaje si prin procedee de directionare a comunicarii politice inprumutate din marketingul comercial. De altfel, inlocuirea textelor scrise cu ecranele de televiziune agraveaza asimetria schimbului (posibilitatea aparitiei dualismului intrebuintarilor rezervand unora performante foarte rentabile si altora, noilor analfabeti, pur si simplu excluderea).

♦Prin fragmentarea publicului. Directionarera posturilor de televiziune, daca ar duce la disparitia caracterului de serviciu public si a misiunii universale a acestora ar contribui la faramitarea dezbaterilor sau la argumentarea lor comunitara (fiecare s-ar uita la televizor sau si-ar primi propriul ziar pentru a putea ignora mai bine lumile celorlalti, ceea ce l-ar ajuta pe fiecare sa-si perfectioneze inchiderea culturala). Desigur, notiunea de spatiu public indica faptul ca exercitiul ratiunii are nevoie de granite insa aceasta inchidere este amenintata astazi atat de faramitarea democratica a culturilor, care pretind ele insele a fi propria lume, cat si de deschiderea mondiala. Termenul 'spatiu public' hraneste iluzia unui loc de intalnire unitar, din ce in ce mai greu de gasit pe ordinea de zi a noilor democratii. Spatiul public, daca exista este acum mult mai larg, dar in acelasi timp fragmentat si se scurge pe la cele doua capete micro (micile patrii comunitare) si macro (marea piata mondiala). Toate acestea conduc la concluzia: 'mijloacele de comunicare moderna nu mai acopera nici teritoriul national nici cercul ratiunii' , insa 'nu suprima nici ratiunea, nici gramatica dezbaterii, ci le complica'

2. Comunicarea in spatiul public

2.1. Delimitarea comunicarii publice de alte forme de comunicare

Pentru intelegerea expresiei 'comunicare publica' Bernard Miège face cateva precizari prin care sa-i delimiteze contururile in raport cu alte procese de comunicare

♦comunicarea publica trebuie deosebita de comunicarea politica cu care are inevitabil unele suprapuneri; ea nu se limiteaza doar la campaniile electorale si nu trebuie transformata intr-un apendice al comunicarii politice, chiar daca aceasta si-a diversificat modalitatile de exprimare (relatii cu publicul, relatii publice, politici de imagine etc.);

♦comunicarea publica nu trebuie asimilata comunicarii institutionale aceasta din urma fiind in realitate o categorie 'buna la toate', folosita de catre profesionisti pentru a desemna tot ceea ce nu este promovare de produse. Accentul pus pe aspectul institutional sau organizational are ca efect disimularea caracteristicilor specifice comunicarii de intreprindere, pe de o parte, si comunicarii publice, pe de alta: dezvoltarea celei din urma trebuie legata de anumite transformari care se produc chiar in interiorul aparatului de stat, in relatiile sale cu adminiastratii si prin care se cauta inbunatatirea calitatii contactului;

♦comunicarea publica nu trimite la ceea ce Habermas desemneaza prin 'comunicare ce respecta principiul publicitatii critice prin exercitarea ratiunii'.

2.2. Obiectivele (efectele pe care le 'tinteste') comunicarii publice

Asa cum am vazut spatiul public, cuprinde toate dispozitivele de comunicare ce depasesc astazi, in mare masura, domeniul mass-media. Folosirea tehnicilor de comunicare este generalizata in aproape toate institutiile sociale, de la cele care fac parte din sfera publica (administratia de stat), pana la cele care organizeaza societatea civila (asociatiile sau chiar organizatiile religioase). Spatiul public tinde sa devina tot mai complex; acesta este saturat de retele mediatice si statusuri comunicationale relevante (organizatii de relatii publice, institutiile purtatorilor de cuvant, lideri de opinie etc.), ceea ce determina intensificarea procesului de generalizare a comunicarii.

Prin intermediul acestora se urmaresc obiective cum sunt:

♦modernizarea functionarii administratiilor (este mai ales cazul dispozitivelor de relatii cu publicul sau al sistemelor de prezentare si de transmitere a informatiei) si, in acelasi timp, de a le obliga sa-si asume sarcini si in situatii pentru care sunt mai putin pregatite;

♦producerea unor schimbari de comportament in spatiul public;

♦asigurarea prin comunicare a unei imagini moderne a administratiei sau intreprinderilor publice;

♦sa obtina prin actiuni de sensibilizare adeziunea populatiei pentru probleme de interes public.

2.3. Spatiile comunicarii publice

Spatiul public contemporan este rezultatul unor dezvoltari si acumulari in domeniul dispozitivelor comunicationale care s-au perfectionat progresiv si care sunt puse in practica de tehnici din ce in ce mai sofisticate. Numarul agentilor sociali care pun stapanire pe tehnicile de comunicare si intervin in spatiul public sunt tot mai multi ceea ce duce la o fragmentare a acestuia, la crearea mai multor spatii in care se formeaza/sunt formate opiniile si la implicarea, in moduri diferite, a tot mai multor grupuri sociale.

Desi este greu sa se delimiteze spatiile comunicarii publice (Anexa), ca urmare a numeroaselor controverse existente in randul specialistilor, totusi se poate spune ca acestea se refera la[12]:

♦comunicarea didactica desfasurata in scoli, universitati, institutii de invatamant si biblioteci scolare, universitare, prin cursuri, prelegeri, seminarii etc.

♦Comunicarea politica/administrativa desfasurata in institutiile publice, prin presa scrisa si bibliotecile publice (carte scrisa, casete audio-video, baze de date etc).

♦Comunicarea artistica ce cuprinde comunicarea plastica (muzee, expozitii), muzicala (sali, concerte), teatrala (opera) si literara.

♦Comunicarea stiintifica ce se desfasoara in academii si institute. Forme: conferinte, colocvii, publicatii. Biblioteci specializate.

♦Comunicarea audio-vizuala prin radio, televiziune, ciberspatiu.

Modele de comunicare in spatiul public

Bernard Miège distinge patru modele de comunicare[13], formate succesiv, nu neaparat intr-o anumita ordine peste tot, fiecare avand caracteristici proprii si dand nastere unor practici diferite. Aceste modele de comunicare se definesc si isi organizeaza actiunile comunicationale in jurul si plecand de la tehnicile de comunicare dominante. Astfel se poate considera ca impulsul a fost dat succesiv de:

♦presa de opinie (aparuta in secolul al XVIII-lea);

♦presa comerciala de masa (aparuta in ultima parte a secolului al XIX-lea);

♦mass-media audio-vizuale si mai ales televiziunea generalizata (a carei influenta a continuat sa creasca de la jumatatea secolului al XX-lea);

♦relatiile publice generalizate (a caror dezvoltare continua poate fi observata incepand cu anii '70, dar care sunt departe de a fi atins importanta televiziunii generaliste).

Desi apar succesiv aceste modele coexista: faptul ca apare un nou model de comunicare nu inseamna ca modelele existente anterior vor disparea sau vor dobandi un statut marginal.

Bernard Miège apreciaza ca doar mass-media sau tehnicile de comunicare care se afla la originea formarii acestor modele de comunicare si isi pun pecetea asupra lor nu este suficient pentru a le caracteriza, mai ales pentru a le preciza modalitatile de functionare. Pentru aceasta sunt necesare si alte criterii cum ar fi:

♦relatia dintre modele si subiectii cetateni (de proximitate in cazul presei de opinie; de natura spectacolului in cazul radioului sau una 'individualizata' in cel al unor tehnici recente de comunicare);

♦importanta populatiei implicate in ofertele mediatice (trebuie facuta diferenta intre destinatarii presei de opinie si telespectatorii mass-media);

♦linia editoriala a articolelor si programelor (stilul polemic al presei de opinie implica evident mai mult cititorul - care trebuie sa se recunoasca in el - decat stilul consensual al media generaliste care se adreseaza unor publicuri diverse si trebuie sa se adapteze la diversitatea intereselor acestora);

♦raportul cu puterea de stat si cu interesele economice majore (pentru ca un curent de schimburi de opinii sa se poata stabili, o oarecare distanta este evident indispensabila, atat fata de una, cat si fata de celelalte, prezenta acestora manifestandu-se atat prin controlul direct asupra mass-media, cat si prin 'investitiile' publicitare);

♦tipul de organizare economica adoptat pentru intreprinderea de presa si tehnicile de comunicare dominante (un control politic sever din partea statului si a organelor care depind de el este fara indoiala la fel de nefast functionarii spatiului public ca si procesul generalizat de transformare in marfa a produselor comunicarii).

Aceste criterii iau valori diferite, dau consistenta celor patru modele si permit caracterizarea contributiei fiecaruia la spatiul public: pe ce elemente se bazeaza; care sunt principiile dupa care sunt construite; ce avantaje ofera in analiza spatiului public din perspectiva formelor luate in anumite societati istorice, si nu din perspectiva unui concept filosofic.

De altfel, asa cum remarca autorul citat, cercetarile spatiului public se organizeaza in jurul a patru niveluri de analiza, dupa cum urmeaza:

♦spatiul public este locul de derulare a unor actiuni comunicationale care isi gasesc originea in patru modele de comunicare aparute succesiv, primul dintre ele cu mai bine de doua secole in urma; acestea functioneaza si la ora actuala, chiar daca unul dintre ele este dominant;

♦spatiul public contemporan nu poarta doar pecetea modelului dominant, cel al mass-media audio-vizuale. La faramitarea sa concura, de asemenea: strategiile de comunicare ale diferitelor institutii sociale, aflate in continua evolutie; inmultirea sensibila a mijloacerlor de comunicare, in special odata cu aparitia retelelor cu debit marit si a produselor multimediatice; importante modificari intervenite in mass-media;

♦schimbarile ce afecteaza relatiile dintre spatiul public si spatiul privat generate de individualizarea in curs a practicilor de comunicare intarita de fenomenul de 'transformare in marfa individualizata', implicat de noile retele, de modificarile survenite in activitatea de programare a marilor mass-media si de tendinta de reducere a formelor argumentative in cadrul actiunilor comunicationale, dependente sau nu de mass-media;

♦ce 'teorie a actiunii' este susceptibila sa descrie cel mai bine elementele aflate in joc in cadrul spatiului public.

Cu toate acestea problema spatiului public ramane inca un subiect controversat, atat din perspectiva constructiei conceptuale pertinente, cat si din perspectiva orizonturilor comunicationale pe care le circumscrie, aspecte ce dovedesc complexitatea fenomenului luat in considerare.