CORP SI COMUNICARE

CORP SI COMUNICARE

CURS

I.          Definiri conceptuale.

II.       Comunicarea - notiuni generale.

III.           Structura corpului uman.

IV.            Cateva precizari despre latura dinamico-energetica a personalitatii (temperamentul).

V.       Comunicarea verbala si nonverbala.

VI.            Vestimentatia (cultura, stil, cromatica etc.).

VII.        Tinuta statica si tinuta dinamica - impactul in procesul educativ.

VIII.     Expresivitatea corpului in arta (dans, teatru, film, sport, balet, sculptura, pictura etc.).

IX.            Oratoria - arta discursului.

X.       Concluzii.

XI.            Bibliografie.

XII.        Anexe.

SEMINAR

I.          Mimica si gestica - analiza unui mesaj; prezentarea unei secvente dintr-o activitate de specialitate.

II.       Analiza unei tinute (decodificarea mesajului); autoanaliza tinutei (in diverse ocazii, in special la ore).

III.           Elaborarea unui discurs si sustinerea lui.

PROBA PRACTICA

Sustinerea unei secvente dintr-o lectie de specialitate, utilizand in comunicare nonverbalul.

I.          DEFINIRI CONCEPTUALE.

Pentru utilizarea corecta a terminologiei este necesara, mai intai, o definire a conceptelor care, datorita diverselor puncte de vedere, precum si a diferitelor semnificatii luate de acelasi concept in mai multe domenii, nu este deloc usoara. Fara a complica si mai mult lucrurile, ne oprim doar asupra definitiilor date in dictionarele de psihologie si pedagogie - ocolindu-le in mod voit pe cele din domeniile sociologic, filosofic, antropologic etc.

Desi pare simplu, sensul cuvantului comunicare este mult mai complex si plin de substrat. Comunicarea are o multime de intelesuri, o multime de scopuri si cam tot atatea metode de exprimare si manifestare.

COMUNICARE.

a)    Delimitandu-se de interactiune, comunicarea este procesul social al intelegerii oamenilor pe baza vehicularii unei informatii prin intermediul limbii, mimicii, gesturilor sau al altor sisteme tehnice si de semnalizare. In teoria matematic-cantitativa a informatiei, a lui C. E. Shannon si W. Weaver (1949), procesul comunicarii este descris pe baza urmatorilor factori: emitator (initiator) - informatie (mesaj cu un anumit continut) - tip de comunicare sau canal (de exemplu, limba) - receptor - efect (dupa receptarea informatiei). Rezultatele cercetarilor asupra comunicarii s-au multiplicat in anii `70 in stiintele educatiei si au marcat campurile actiunii pedagogice. Diferite teorii ale comunicarii (P. Watylawick, D. Baacke) au preluat un sir de axiome ale comunicarii umane, care se afla la baza proceselor de invatare si educare[1].

b)    Comunicare: transmitere de informatie

c)     Comunicarea, intr-un sens foarte larg, desemneaza orice proces prin care o informatie este transmisa de la un element la altul[3], aceste elemente fiind de natura biologica (comunicatiile in sistem nervos), tehnologica (procedeele de telecomunicatie) sau sociala. In sensul strict pe care il vom adopta, el se limiteaza la acest ultim aspect si poate fi definit ca un proces prin care congenerii interactioneaza, in cadrul finalitatilor de supravietuire a grupului, prin mijlocirea unor semnale mai mult sau mai putin specifice. Procesul de comunicare se realizeaza totdeauna intr-un episod comportamental: un act declansator produs de un membru al grupului antreneaza o modificare de comportament la un congener. Pentru a diferentia episodul comunicativ de alte forme de interactiune comportamentala, doua criterii trebuie luate in consideratie: statutul social al interactiunii si gradul de specificitate al comportamentului declansator. Nu vom vorbi de comunicare decat atunci cand un episod comportamental se inscrie in cadrul de finalitati colective gerate[4] de reguli de organizare a speciei sau a grupului. La cea mai mare parte dintre animale, comportamentele comunicative contribuie intr-un mod direct si evident la supravietuire (nutritie, reproducere, evitarea pericolului) si regulile de interactiune sunt generate de potentialul genetic al speciei (emisie de feromoni la furnici, dans la albine etc.). La mamiferele superioare, capacitatea de comunicare inscrisa genetic se realizeaza in secvente comportamentale care fac obiectul invatarii. Sistemul de reguli este, din acel moment, gerat de grup si dobandeste statutul de cod conventional. La om, in fine, capacitatea de specie se realizeaza in diverse coduri conventionale cu caracter socio-istoric, care fac in plus obiectul reprezentarilor individuale: comunicarea este din acel moment gerata simultan de catre grup si de catre indivizi. La anumite specii, comportamentul declansator al episodului comunicativ nu prezinta nici o specializare aparenta: strigatul stancutei este in primul rand o reactie conditionata la perceperea anumitor pradatori. Contextul interactiunii (pozitia animalului pandar si cea a congenerilor sai indeosebi) ii confera un statut de semnal. La alte animale, asistam la o prima forma de specializare: parada ghidrinului, ca si numeroase pasari constituie transformari comportamentale care, intr-un context determinat, dobandesc statutul de semnal. La om, in fine, dotate cu un statut de semnal (sau de semn) sunt comportamentele specifice (ca productia sonora).

Oricare ar fi gradul de structurare sociala a speciei si oricare ar fi gradul de specializare al semnalului declansator, informatia generata in episodul comunicativ are un statut dublu.

Pe de o parte, informatia se poate defini ca efect comportamental al semnalului; aceasta este valoarea de schimb a acestui semnal. La specia umana, de exemplu, individul care a invatat o limba cunoaste valoarea reprezentativa medie a fiecarui semn; el cunoaste sensul sau semnificatul. Partea stabila a relatiei semnal-sens este cea care incita observatorul neavertizat sa interpreteze orice episod comunicativ potrivit schemei inspirate de R. Jakobson (1963): un emitator dornic sa transmita o reprezentare o va transforma in suite de semnale, conform regulilor codului (encodare a mesajului) si o va pune la dispozitia receptorului care va efectua operatia inversa de decodare. O astfel de schema nu este valabila decat pentru a descrie comunicarea unor anumite mamifere superioare. La cea mai mare parte dintre specii, de fapt, actul de comunicare nu implica autoreprezentarea lui: emitatorul nu dispune de mijloace cognitive care sa-i permita sa puna in relatie declansatorul si efectul lui si sa doteze astfel pe primul cu statutul de semnal, iar pe al doilea cu statutul de sens. El nu poate, prin urmare, sa aiba intentia de a transmite pe cel de-al doilea prin intermediul primului.

Pe de alta parte, valoarea informativa a unui semnal constituie totdeauna si un efect de interactiune; un comportament nu este un semnal decat prin raporturile functionale pe care le intretine cu contextul sau. La speciile inferioare, acest efect al contextului este direct. La specia umana, el este mediatizat, adica organizat prin reguli de interactiune sociala care au fost descrise, de exemplu, in termeni de reguli de folosire (L. Wittgenstein, 1953) si in termeni de ritualuri de interactiune (E. Goffman, 1967). Acest efect al contextului confera semnalului valoarea sa informativa secunda sau semnificatia sa.

COMUNICARE NONVERBALA[5] - opusa comunicarii verbale, ea este de multa vreme conceputa ca limbaj, in sens strict; in aceasta viziune, toate celelalte forme de comunicare (chiar si scrisul) sunt considerate ca secundare, derivate sau substitutive. Teoriile contemporane ale comunicarii, influentate de discipline atat de diverse ca lingvistica enuntarii, psihologia, sociologia, antropologia, etologia animala etc., asigura astazi locul cuvenit comunicarii nonverbale, bazandu-se pe ipoteza canalelor multiple ale comunicarii umane. Comunicarea umana este conceputa ca o enuntare eterogena rezultand din combinarea de elemente vocal-acustice si vizuale, canalul acustic pierzandu-si locul preponderent. Primele sunt constituite nu doar din latura verbala a limbajului, ci si toate elementele melodice si intonative ale caror functii expresive si estetice sunt esentiale. Secundele se claseaza in semne statice (tip, morfologie, gateli, imbracaminte etc.), cinetice lente (posturi etc.) si in cinetice rapide (mimici faciale, gesturi etc.). Primele doua categorii participa la definirea contextului comunicarii: varsta, sex, mediu sociocultural, dispozitie etc. Semnele cinetice ar fi si ele contextuale, in masura in care ar participa la elaborarea enuntarii si, deci, a enuntului. Tendinta actuala rezerva termenul de comunicare nonverbala elementelor statice rapide: posturo-mimico-gestualitatea.

MIMICA[6] - configuratie de miscari faciale care insoteste diferite comportamente umane si animale, in special productiile orale umane; in acest ultim context, ea constituie unul din aspectele comunicarii nonverbale. Mimicile sunt semnale cinetice rapide, integrate in mimo-gestualitatea unui emitator, adica in ansamblul semnalelor nonverbale transmise prin canalul vizual. Mimicile pot contribui la conotatia continutului unui discurs si pot furniza, de asemenea, indicatii despre starea (emotiile) emitatorului.

GEST[7] - miscarea exterioara a corpului care este purtatoare a unei semnificatii. In acceptia restransa, acest termen nu se aplica decat miscarilor nonverbale, produse in general de membrele superioare (maini si cap). Potrivit lui C. Morris, se disting gesturi incidentale si gesturi sociale. Prima categorie regrupeaza pe de o parte miscarile care reprezinta expresia unei stari interne, in special al unei emotii (inrosire, cascat etc.) si pe de alta parte miscarile aparent lipsite de intentie, dar care pot fi intrevazute de un observator extern ca incarcate cu o anumita semnificatie. Cea de-a doua categorie reuneste gesturile care se integreaza unui sistem de comunicare si care au deci un sens conventional definit prin regulile unui cod. Aici se disting gesturile simbolice (semnul Crucii), gesturile iconice (care mimeaza ceea ce ele reprezinta, miscarea reproducand forma unui obiect) si     gesturile expresive (scris, mormait etc.). Intr-o conceptie mai larga, se considera ca in cursul preistoriei hominizarea a articulat intr-un acelasi ansamblu functional trei forme de gesticulatie (locomotorie, tehnica si vocala) corespunzand unui triplu dispozitiv (bipedie, unealta, limbaj). La om, gestualitatea primitiva este de natura expresiva si contribuie la coeziunea sociala; gestualitatea lingvistica emerge dupa aceea (intre 1-3 ani) si asigura o functie de reprezentare. Mai tarziu se dezvolta diversele forme de gestualitate simbolica (imitatie, joc, desen etc.).

LIMBAJ[8] - functie de exprimare si de comunicare a gandirii prin utilizarea de semne care au o valoare identica pentru toti indivizii din aceeasi specie, in limitele unei arii determinate.

LIMBAJUL PARAVERBAL ceea ce oamenii comunica prin voce (volum, intonatie, ritm, tonalitate, accent, pauze) si prin manifestari vocale fara continut verbal (rasul, dresul vocii, geamatul, oftatul, mormaieli, plescaituri, urlete, tipete, fluieraturi etc.).

LIMBAJUL VERBAL ceea ce oamenii comunica prin rostirea si descifrarea intelesului cuvintelor. In lumina acestei distinctii este evident statutul de componenta a comunicarii orale atribuit comunicarii verbale.

LIMBA[9] - sistem hipercomplex de comunicare sociala, indeplinind functii esentiale in elaborarea si conservarea culturii. Dispune de mai multe sisteme componente: lexicul, sintactica si semantica.

POSTURAL[10] - ceea ce tine de pozitia corpului si de organizarea dinamica a sistemului muscular. Posturalitatea consta din ansamblul distributiei incordarilor si relaxarilor in sistemul osteo-muscular.

TONUS[11] - stare permanenta de contractie usoara in care se gasesc muschii, indeosebi muschii striati. Tonusul contribuie la echilibrul static al organelor si al membrelor; el intervine in controlul si coordonarea miscarilor, precum si in mentinerea atitudinilor. Tonusul este intretinut prin mecanisme fiziologice complexe, la care participa proprioceptorii si diferitele etaje ale sistemului cerebro-spinal, in special cerebelul, formatia reticulara si cortexul. Tonusul este foarte sensibil la influentele psihice. Este posibila obtinerea unei decontractari musculare prin relaxare.

II.       COMUNICAREA - NOTIUNI GENERALE

 In procesul comunicarii sunt angrenati cel putin un emitator si un receptor, care schimba intre ei informatii sub forma unor mesaje, formulate intr-un cod comun[12], folosind unul sau mai multe canale de transmitere.

Comunicarea se realizeaza pe trei niveluri: logic, paraverbal, nonverbal. Dintre acestea, nivelul logic (deci cel al cuvintelor) reprezinta doar 7% din totalul actului de comunicare; 38% are loc la nivel paraverbal (ton, volum, viteza de rostire) si 55% la nivelul nonverbal (expresia faciala, pozitia, miscarea, imbracamintea etc.). Daca intre aceste niveluri nu sunt contradictii, comunicarea poate fi eficace. Daca insa intre niveluri exista contradictii, mesajul transmis nu va avea efectul scontat.

Scopul comunicarii:

sa atentionam pe altii; sa informam pe altii; sa explicam ceva; sa distram.; sa descriem; sa convingem, etc.

Transmitere de informatii intre doua sau mai multe sisteme.

Schimbul de informatii presupune utilizarea unor semne, simboluri - care, intr-un anumit context (indeosebi cultural), au aceeasi semnificatie.

Este un fenomen complex.

Comunicarea se desfasoara in mod deliberat, chiar daca nu este intotdeauna constientizat.

PROCESUL DE COMUNICARE

c

Informatia circula de la emitator (E) la receptor (R).

Comunicarea dintre cele doua entitati (E si R) presupune existenta unor coduri comune (sisteme de semnificatii convenite pentru fiecare simbol, semn sau element component).

Emitatorul codifica informatia pe care o transmite sub forma unui mesaj spre receptor, utilizand un canal de comunicare (vizual, auditiv, kinestezic).

Mesajul este distorsionat pe parcursul canalului de comunicare (datorita zgomotelor care perturba comunicarea), pierzandu-se mai mult sau mai putin informatia initiala.

Receptorul preia mesajul si il decodifica utilizand acelasi sistem de coduri, in semnificatia receptata.

Zgomotele pot fi: externe (sunete, alte mesaje ale unor persoane care comunica in acelasi spatiu cu E si R), interne (ganduri, emotii pe care R le traieste in timp ce recepteaza mesajul) si semantice (semnificatii alternative aparute in mintea receptorului in contact cu unele simboluri).

Receptorul emite semnale de confirmare a receptiei, care - la randul lor - sunt afectate de zgomote si de subiectivitatea emitatorului, precum si de decodificarea in termeni proprii.

In functie de feedback, emitatorul isi formuleaza urmatoarele mesaje, pentru a se face inteles.

Rolurile de emitator si receptor se schimba pe parcurs.

TIPURI DE COMUNICARE

Comunicare formala - are o forma data, impusa comunicatorilor prin reguli numeroase referitoare la formularea mesajului, la tipurile de continuturi ce pot fi comunicate, la modurile de interactiune in actul comunicarii.

Comunicarea informala - este flexibila si nelimitativa (fara reguli).

Comunicarea intrapersonala - comunicare cu sine insusi, in care emitatorul si receptorul sunt una si aceeasi persoana.

Comunicarea interpersonala - comunicarea dintre doua persoane (care poate fi formala sau informala).

Comunicarea in grupurile mici - presupune schimburi de mesaje cu mai multi parteneri.

Comunicarea in public - numita si discurs, este, de cele mai multe ori, un monolog, persoanele din audienta neintervenind in discutie (feedback-ul este nonverbal - aflam daca auditoriul este captivat de ceea ce spunem sau nu, in functie de priviri, mimica, gesturi, posturi).

Comunicarea de masa - este impersonala, se utilizeaza mijloace de comunicare in masa (TV, internet, presa, radio).

COMUNICAREA NU ESTE SPECIFIC UMANA.

PINII, PLOPII, ARTARII RANITI ISI AVERTIZEAZA CONGENERII DESPRE VATAMARILE SUFERITE, CEEA CE ARE CA EFECT DECLANSAREA IN INTREAGA COLONIE A UNUI MECANISM CHIMIC DE APARARE IMPOTRIVA AGRESORILOR (P. CARO, 1983)

In lumea animalelor semnalele utilizate sunt diverse!

Vizuale - la licurici.

Sonore - la pasari.

Ultrasonore - la lilieci.

Tactile - la furnici.

Chimice - viermii de matase.

Dans - la albine.

Etc.

STRUCTURA CORPULUI UMAN

CAP - par, urechi, ochi (gene, sprancene), nas, gura, barba, obraji.

GAT

TRUNCHI - torace, abdomen, bazin.

MEMBRE - superioare (maini), inferioare (picioare).

TEMPERAMENTUL

Portrete temperamentale[13]:

Colericul (extravert, instabil emotional):

NONVERBALUL

Principalele componente ale comunicarii nonverbale sunt:

infatisarea;

utilizarea spatiului si a timpului;

expresia faciala;

privirea;

gesturile;

atingerile;

paralimbajul.

COMUNICAREA NONVERBALA - FUNCTII COMPLEMENTARE COMUNICARII VERBALE

Repetitie - a spune si a arata in acelasi timp cum anume se face un lucru (gesturi ilustratoare) mentin treaza atentia interlocutorului si il ajuta sa inteleaga si sa memoreze mai bine continutul mesajului verbal.

Substituire - a utiliza un simbol nonverbal in locul unuia verbal (gesturi emblema) poate avea aceeasi semnificatie: a arata cuiva simbolul OK in loc sa-i spui ca a facut o treaba buna sau a-l bate usor pe spate pentru a-l consola, in loc sa-i spui "lasa ca trece si asta".

Accentuare - tonul vocii sau zambetul care insotesc o fraza pot accentua semnificatia ei.

III.           Mimica si gestica.

IV.            Vestimentatia (cultura, stil, cromatica etc.).

V.       Tinuta statica si tinuta dinamica - impactul in procesul educativ.

VI.            Expresivitatea corpului in arta (dans, teatru, film, sport, balet, sculptura, pictura etc.).

VII.        Oratoria - arta discursului.

VIII.     Concluzii.

IX.         BIBLIOGRAFIE.

Barnes, J. A. (1998). Sociologia minciunii. Bucuresti: Editura Institutul European.

Cassirer, E. (1994). Eseu despre om. O introducere in filosofia culturii umane. Bucuresti: Ed. Humanitas.

Cosmovici, A. (1996). Psihologie generala. Iasi: Ed. Polirom.

Collett, P. (2005). Cartea gesturilor. Bucuresti: Ed. Trei.

Cucos, C. (1997). Minciuna, contrafacere, simulare. O abordare psihopedagogica. Iasi: Ed. Polirom.

Cucos, C. (1998). Psihopedagogie pentru examenul de definitivat si grade didactice. Iasi: Ed. Polirom.

Daron, R., Parot, F. (2006). Dictionar de psihologie. Bucuresti: Ed. Humanitas.

De Fleur, M., Ball-Rokeach, S. (1999). Teorii ale comunicarii de masa. Iasi: Ed. Polirom.

Iucu, R. (2001). Instruirea scolara - perspective teoretice si applicative. Iasi: Ed. Polirom.

Iucu, R. (2000). Managementul si gestiunea clasei de elevi - Fundamente teoretico-metodologice. Iasi: Ed. Polirom.

Luca, M.R. (2005). Omunicare organizationala (curs postuniversitar de masterat). Brasov: Ed. Infomarket

Leroy, G. (1974). Dialogul in educatie. Bucuresti: Ed. Didactica si Pedagogica.

Paun, E. (1999) Scoala - abordare sociopedagogica. Iasi: Ed. Polirom.

Pieron, H. (2001). Vocabularul psihologiei. Bucuresti: Ed. Univers Enciclopedic.

Salavastru, C. (1994). Logica si limbaj educational. Bucuresti: Ed. Didactica si Pedagogica.

Schaub, H., Zenke, K. G. (2001). Dictionar de pedagogie. Iasi: Ed. Polirom.

Sillamy, N. (1996). Dictionar de psihologie - Larousse. Bucuresti: Ed. Univers encyclopedic.

Soitu, L. (1993). Aspecte educationale ale limbajului audio-vizual. Iasi: Ed. Universitatii ' A. L. Cuza'.

Soitu, L. (1997). Comunicare si actiune. Bucuresti: Editura Institutul European.

Soitu, L. (1997). Pedagogia comunicarii. Bucuresti: Ed. Didactica si Pedagogica.