DISCURSUL ARGUMENTATIV CA TIP DISCURSIV

DISCURSUL ARGUMENTATIV CA TIP DISCURSIV

1.Text/vs/discurs

1.1.Categorizare si genuri discursive

Problema tipurilor si a categorizarii se pune cu acuitate in stiintele omului.Orice vorbitor nativ al unei limbi este capabil sa distinga intre un poem, un tratat de fizica, un articol de ziar si un chestionar. Aceasta abilitate va fi o componenta a competentei lingvistice si ea va fi o competenta textuala. (Van Dijk, 1972). "A invata sa vorbesti inseamna a invata sa structurezi enunturi (pentru ca noi vorbim in enunturi si nu in propozitii izolate si cu atit mai putin in cuvinte izolate). Genurile discursive ne organizeaza vorbirea, asa cum o organizeaza si formele gramaticale" (M. Bahtin apud J. M. Adam, 1992:11).

Ipoteza bahtiniana a genurilor discursive anterioare literaturii are meritul de a fundamenta teoria unor forme prototipice, disponibile pentru infinite combinari si transformari "secunde". Astfel, narativitatea apare in epopee si fabula, in roman si teatrul clasic, dar si in anecdota, povestirea orala etc.

Succesul in comunicare nu mai depinde doar de competenta lingvistica a interlocutorului, ci de o competenta generala de comunicare care include:

o dimensiune referentiala (a domeniului);

o dimensiune situationala (a normelor interpersonale si tipurilor de discurs);

o dimensiune textuala (micro si macrostructurala - infra conceptul de superstructura, macrostructura si tip textual).

De aceea discursul s-a instituit in ultimele decenii ca notiune cheie a lingvisticii, la frontiera lingvisticii cu sociologia, psihologia, teoria comunicarii, filosofia limbajului. Analiza discursului semnifica depasirea nivelului frastic (unde ne cantonase structuralismul), a esantionului "context-free" prin reincorporarea factorilor sociali apti sa dea o semnificatie completa secventelor discursive. Altfel spus, reabilitarea subiectului locutor si interpelat, introducerea referentului extralingvistic, a genurilor discursive, a operatiilor (cf. supra schematizare, organizare etc.) contribuie la elucidarea interactiunii generalizate, care este discursul social.

"Enunturile nu trebuie tratate ca niste monade, ci ca ochiurile unui lant dialogic; ele nu isi sunt suficiente, se reflecta unele pe altele, sunt pline de ecouri si amintiri, patrunse de viziunea despre lume, tendintele, teoriile unei epoci" (M. Angenot, 1988:84).

1.2.Discursul.Definire si delimitari

Provenind din orizonturi teoretice extrem de diverse (distributionalismul lui Z. Harris, teoria enuntarii formulata de E. Beneviste, teoria functiilor limbajului la R. Jakobson sau a functionarilor discursive la L. Guespin si enumerarea poate continua ad libitum), termenul discurs cunoaste o pluritate de acceptii complementare si chiar contradictorii (D. Maingueneau, 1976:13-23 si D. Maingueneau, 1996:28-29):

i) discurs in opozitie cu fraza. Discursul constituie o succesiune de fraze ( in analiza clasica a discursului, in timp ce cercetatorii contemporani vorbesc de gramatica textului sau lingvistica textuala);

ii) discurs in opozitie cu enunt. Pe linga caracterul de unitate lingvistica (enunt) discursul constituie o unitate de comunicare ce tine de un gen discursiv specializat (roman, articol de ziar, prospect turistic);

iii) discurs in opozitie cu limba. Limba definita ca sistem propriu membrilor unei comunitati se opune discursului ca realizare individuala (" Enuntarea" - afirma E. Beneviste - " presupune conversia individuala a limbii in discurs").

Utilizarea restrinsa presupusa de discurs are in vedere: un "cimp discursiv" (discurs didsctic /vs/ discurs cotidian), o categorie de locutori (discursul sindicatelor, al intelectualilor de stinga), o functie a limbajului (discurs prescriptiv /vs/ polemic).

iv) Discurs asociat cu text si context (altfel spus procesul asociat cu produsul si circumstantele producerii sale);

v) Discurs in opozitie cu povestire ( rcit) sau istorie ca forma marcata de operatori tinind de triada ego/hic/nunc, distincta de evocarea la trecut, persoana a III-a, in "illo tempore".

1.3.Discurs/text. Standarde de textualitate

Se poate afirma ca discursul se situeaza in amonte si textul in aval. Discursul este structura profunda a textului caruia ii asigura linearizarea. Investigarea discursului nu este insa posibila decit prin intermediul "urmelor" lasate in textele-performanta.

A determina proprietatile textelor reprezinta insasi sarcina stiintei textului.

Textul apare ca o suita de fraze supusa principiului ordinii, iar proprietatile caracteristice ale textului se situeaza la nivel semantic (textele sunt descrise ca relatii semantice intre fraze-relatii referentiale sau extensionale si relatii de sens sau intensionale)

Cel mai important criteriu este CONTINUTUL, altfel spus pentru a forma o unitate textul trebuie sa fie coerent,ceea ce va permite interpretarea sa ca o derulare posibila de evemimente.

a asigna semnificatii componentelor textului

A INTERPRETA un text

a asigna textului diferitele sale functii

Cercetarile privind frontierele textului, actualizarile sale sintactico-semantice si pragmatice au permis identificarea (R. de Beaugrande & D. Dressler, 1981) unor standarde de textualitate:

Coeziunea ca relatie de dependenta gramaticala (rectiune, acord, selectia

unei prepozitii etc. ) la nivelul suprafetei discursive Mai am un singur dor va fi o secventa corecta din acest punct de vedere, nu si * Dor un singur am mai.

Coerenta ca relatie de compatibilitate intre elementele lumii textuale la

nivelul structurii de adincime, mai precis modul in care aceste elemente sunt mutual accesibile si relevante.

Pentru Robert Martin coerenta este corelabila in primul rind competentei enciclopedice si codurilor non verbale. Aceasta cunoastere a lumii ne va permite sa interpretam evenimentele frazei "A alunecat pe gheata si si-a rupt piciorul" drept o relatie cauza-consecinta sau fraza "Maria a avut un copil si s-a maritat" drept cauzalitate sau succesiune pura.

Intentionalitatea ca atitudine a producatorului de text de a constitui un text coeziv si coerent adecvat realizarii unei anumite finalitati.

Acceptabilitate ca atitudine a receptorului de a considera setul de fraze drept un text coerent, avind o anume relevanta pentru el.

Informativitate ca organizare cognitiv discursiva adecvata a raportului

cunoscut/ necunoscut; asteptat/ neasteptat. O prea mare densitate informationala neancorata pe valori, toposuri preconstruite comune poate crea ermetismul textului, dupa cum situatia inversa determina banalizarea sau chiar non receptarea discursului. In fond auditoriul necunoscut este pentru emitator o "black box" care poate fi aproximata doar prin "guessing games".

Situationalitate ca ancorare corecta in contextul de comunicare (cf. raportul scris / oral, evitind textele scrise avind marci ale oralitatii, dar si textele orale prezentate liber ca si cum ar fi citite)

Intertextualitate ca raport intre discursul prezent si discursurile anterioare preluate (pastisate, parodiate), criticate, in orice caz reinserate intr-un nou context discursiv.

2.Tipuri textuale. Narativ/descriptiv/argumentativ

Desi discursul este polimorf, actualizind mai multe tipuri textuale (intrepatrundere sesizata deja de retorica antica.

In lingvistica textuala de sorginte germnana (Werlich, inter alii) se vorbeste de :

tipul narativ axat pe desfasurarea temporala si cauzalitate crono--logica (si temporala si logica in acelasi timp, avindu-se in vedere logica povestirii in dependenta sa de logica actiunii rationale, a comportamentului "cu sens")

tipul descriptiv - axat pe desfasurare spatiala, altfel spus pe epuizarea unei paradigme (nomenclaturi: muzicale, arhitecturale, geografice etc.);

tipul expozitiv - asociat analizei si sintezei reprezentarilor conceptuale;

tipul instructiv, incitind la actiune (cf. prospecte turistice, farmaceutice, notite, fise tehnice, parafrazindu-l pe Georges Perec "La vie mode d' emploi");

tipul argumentativ centrat pe o luare de pozitie.

Reluind aceasta tipologie, lingvistica franceza (Jean-Michel Adam - "Quels types de textes" in Le Franais dans le Monde , 192/1985) introduce notiunea de schema textuala globala, apta sa asigure coeziunea - coerenta textului ca intreg articulat si ierarhizat, principalele scheme globale fiind narativul, descriptivul si argumentativul.

Aceasta tipologie a textelor este rezultanta caracterului functional si al unei dominante structurale:

NARATIVUL - text organizat secvential, prezentind actiuni si evenimente corelate de relatii cauzale, finale temporale si de un pattern global: schema (de actiune);

DESCRIPTIVUL - text organizat spatial, ca o constelatie de atribute, specificari, stari, determinate de un patern global de tipul "frame" = cadru;

ARGUMENTATIVUL - text ce vizeaza adeziunea la anumite idei, considerate adevarate sau false, pozitive sau negative. Relatiile cele mai frecvente sunt de motivare, valorizare, opozitie.

3.Tipul textual narativ

3.1. Naratiunea-forma fundamentala a interactiunii verbale

Filosofia contemporana (Ricoeur, Mc Intyre) defineste omul ca "animal a rcits", a carui unica certitudine consta in a fi narat ("Notre seule certitude c'est d'tre narr" - Paul Ricoeur).

Naratiunea a existat in orice societate; ca si metafora pare sa fie peste tot. Uneori activa si evidenta, alteori fragmentara si ascunsa, ea subintinde nu doar fictiunea literara sau conversatia, ci si proiectele cotidiene, planul unei intreprinderi, intriga cinematografica. Producerea de naratiuni este strategia care ne permite sa facem lumea inteligibila, fiind un model esential de organizare a datelor.

Intrebat fiind de o mama care dorea sa-si indrepte fiul catre cariera stintifica ce gen de texte ar trebui abordate, Einstein ar fi raspuns: basme. Simpla butada, dar si afirmarea valorii euristice, de catalizator al imaginatiei pe care o poate asuma aceasta forma de naratiune.

Prezenta unei "istorii" ("story", "histoire"), unui curs de evenimente intr-o anumita ordine secventiala, altfel spus implicind o schimbare de la o stare anterioara la o stare ulterioara apare drept una din principalele carcateristici ale naratiunii omniprezente (in cotidian, in teatru sau film, in benzile desenate sau genurile mediatice)

"Eu cred ca pentru a povesti trebuie in primul rind sa construiesti o lume, cit mai mobilata posibil, pina in cele mai mici detalii. Daca as construi un fluviu si pe malul sting as instala un pescar, atribuindu-i un caracter irascibil si un cazier judiciar, as putea sa incep sa scriu, traducind in cuvinte ceea ce nu se poate sa nu se intimple" (U. Eco, 1985: 27) ca in proverbul indian "aseaza-te pe malul unui fluviu si asteapta, cadavrul dusmanului tau nu va intirzia sa apara".

Intriga este deci generata pornind de la lumea posibila a naratiunii (actori si evenimente): "Rem tene, verba sequentur", invers decit in poezie "Verba tene, res sequentur" - (U. Eco 1983: 28). Personajele sunt intr-un fel constrinse sa actioneze dupa legile lumii in care traiesc (sceleratul balzacian Vautrin, martirul hugolian Jean Valjean sau asasinul orb Jorge din romanul lui Eco "Numele trandafirului"), iar naratorul devine "prizonier al premiselor sale", dupa cum lectorul devine "prada" textului, obiect al unei experiente de transformare induse de text, dincolo de dihotomia discutabila opere de consum/opere de provocare sau narativitate de masa/narativitate de elita.

Revalorizarea moderna a povestirii incepe cu romantismul prin cercetarea basmelor populare, care permit intoarcerea la surse, la Ur-forme ("basmul fantastic, dublet facil al mitului si ritualului initiatic reia si prelungeste initierea la nivelul imaginarului" - M. Eliade, 1956: 887) si continua cu dezvoltarea romanului ca forma literara totalizanta (M. Bakhtine, G. Lukacs, Ren Girard), culminind cu analiza structurala a povestirii.

Achizitiile naratologiei structurale a anilor '70 au fost reluate de psihologia americana preocupata de mecanismele memoriei si stocarii informatiei (psihologia cognitiva a confirmat de altfel ipotezele unui Propp si Greimas privind existenta constantelor narative).

Disciplinele care au contribuit la valorizarea actuala a naratiunii nu s-au interesat de acelasi tip de povestire: psihologia cognitiva privilegiaza naratiunea cotidiana, antropologia si structuralismul - basmul si mitul, sociologia literara - romanul, iar psihiatria povestirea autobiografica.

Identificarea patternurilor narative universale pare sa ne vorbeasca nu doar despre literatura, ci si despre natura cognitiei ("nature of mind") si trasaturile universale ale culturii (cf. si E. Branigan, 1992: 10).     Emblematica pentru istoria individului (conceperea de catre Ricoeur a identitatii personale ca identitate narativa) si istoria umanitatii, povestirea prin "imensa sa capacitate mitica da experientelor individuale un sens general care le depaseste" (cf. si A. Kibedi-Varga, 1989: 72).

Pentru a afirma ca o suita de propozitii constituie o naratiune coerenta, trebuie sa apara recurenta personajului constant (actorul esential, eroul, personajul principal) si raportarea logica intre predicatul initial si cel final.

Dimensiunea crono-logica a povestirii presupune inlantuirea a cinci tipuri de secvente narative sau macro-propozitii:

Orientare (sau Introducere) + Complicare (eveniment sau actiune neasteptata) + Actiune + Rezolvare (sau nou element modificator) + Morala (stare finala) sau intr-o logica a echilibrului/dezechilibrului (Labov-Waletzky):

P1 - echilibru initial;

P2 - forta perturbatoare;

P3 - stare de dezechilibru sau actiune transformatoare;

P4 - forta echilibranta;

P5 - echilibru final (non echilibru).

"Aceste cinci momente narative nucleare determina ceea ce s-a numit ipoteza superstructurala a gramaticii povestirii"(M.Tutescu, 1998:331). Dimensiunea configurationala este direct dependenta de situatia de discurs, de actele de limbaj realizate (sfat, sugestie in majoritatea cazurilor).

3.2. Naratiunea.Actanti si evenimente. Modele narative

In lucrarea devenita clasica Morfologia basmului (1928; tradusa in limba romπna de Radu Niculescu, Bucuresti, Univers, 1970), Vladimir Propp centreaza analiza asupra functiei inteleasa ca actiune a personajului si definita din punctul de vedere al semnificatiei sale pentru desfasurarea basmului considerat ca intreg ("ceea ce fac personajele este important; cine face un anumit lucru este o chestiune secundara").

Supunind analizei 100 de basme din culegerea lui Afanasiev, Propp stabileste 31 de functii susceptibile sa dea seama de actiunea tuturor basmelor. Aceste functii se concateneaza intr-o sintagmatica ideala, dupa cum urmeaza:prologul,absenta, interdictia, incalcarea ei, divulgarea, viclesugul, complicitatea involuntara,prejudiciul,mijlocirea, contraactiunea incipienta, plecarea, actiunea donatorului, reactia eroului, transmiterea obiectului magic, deplasarea, lupta, marcarea, victoria, remedierea prejudiciului, intoarcerea eroului, urmarirea, salvarea, sosirea incognito, impostura, incercarea grea, indeplinirea, recunoasterea, demascarea, transfigurarea, pedepsirea, casatoria.

Moment de rascruce atit pentru folcloristica, cit si pentru naratologie, modelul lui Propp a insemnat triumful structurii asupra tematicii, basmul fiind in opinia lui Propp o "naratiune construita pe o corecta succesiune a functiilor", o matrice actionala in care ceea ce conteaza este stereotipia predicatelor si variabilitatea agentilor, executanti ai acestor predicate.

Reluind distinctia lui Aristotel din Poetica dintre personaje si actiuni, Propp inverseaza relatia ierarhica a acestor doua instante constitutive ale povestirii; daca in discursul literaturii culte personajele sunt esentiale, conform postulatului esentialist-umanist al acestui tip de discurs, la Propp actiunile devin fundamentale: "functiile sunt foarte putine la numar, iar personajele foarte multe. Ceea ce explica de ce basmul poate fi pe de o parte uimitor de divers pitoresc si colorat, iar pe de alta parte, tot atit de uimitor prin stereotipia, prin repetabilitatea sa Functiile personajelor constituie elementele fixe, stabile ale basmului, independent de cine si in ce mod le indeplineste." (V. Propp, 1970: 25-26).

Spre deosebire de Propp care socoteste functia drept invariant, Bremond rastoarna perspectiva, considerind constelatia personajelor drept motorul textului; secventa se poate reorganiza ilustrind evolutia psihologica sau morala a personajului, care este mai mult decit un simplu instrument in slujba actiunii. Eroul este "scopul si mijlocul povestirii".

De aceea in Logica povestirii (Logique du rcit) el stabileste un inventar de roluri, bazat pe opozitia agent/pacient si ameliorare/degradare (ultima opozitie fiind de fapt principalul resort al povestirii).

Modelarea narativitatii la C. Bremond capata o dimensiune explicativa si axiologica. Pe de o parte sunt nuantate procesele de modificare (ameliorarea si degradarea), de conservare (protejare/vs/frustrare) si de influentare (informarea si tainuirea, obligatia si interdictia, sfatul si sfatul inhibitor), iar pe de alta parte "morala povestirii constituie o invatare strategica - in afara unei situatii reale -, contribuind la imbogatirea repertoriului de reactie a receptorului - si acesta este unul din modurile specifice de actiune a culturii (). Dar povestitorul trebuie la un moment dat sa se estompeze in favoarea unor valori ale societatii, care se infuzeaza in opera (functia ideologica); naratiunile unui popor nu formeaza o cultura decit in masura in care sunt permeabile la discursul despre univers al constiintei sociale" (I. Pπnzaru - prefata la Logica povestirii p. 15).

Modelul actantial al povestirii, configurat de A.J.Greimas preia ipotezele lui Claude Lvi-Strauss: "ordinea de succesiune cronologica se resoarbe intr-o structura matriciala atemporala" (1960: 29) si .propune "interpretarea paradigmatica si acronica a relatiilor dintre functii () , ceea ce permite sesizarea structurii elementare a semnificatiei (1966: 204).

Examinind structura elementara a semnificatiei narative, Greimas considera ca invarianti actantii, predicatele si circumstantele.

Modelul actantial ofera o noua viziune asupra personajului, care departe de a fi asimilat unei fiinte psihologice sau metafizice apartine sistemului global al actiunii prin forma actant (a structurii narative profunde) si actor (a structurii superficiale discursive).

Actantii sunt clase de actori ce nu pot fi stabiliti decit pornind de la un corpus de texte: "o articulare de actori constituie un basm particular, o structura de actanti un gen. Actantii poseda deci un statut metalingvistic in raport cu actorii, ei presupun de altfel analiza functionala sau constituirea sferelor de actiune" (A.J. Greimas, 1966: 175).

Un actant A1 poate fi repzentat de mai multi actori (a1, a2, a3); astfel adjuvantul este reprezentat in Harap-Alb de actori precum Pasarila, Setila, Gerila etc.

A1

a1 a2 a3

Un singur actor, a, poate sincretiza mai multi actanti (A1, A2, A3). Eroul unui basm poate fi si destinatorul programului narativ in cazul in care isi propune singur misiunea si chiar destinatarul programului cind cautarea este in beneficiul sau.

a1

A1 A2 A3

Pornind de la aceste modele de orientare sintactica, Greimas le da o investitie semantica: "actantii apar sub forma de sememe construite, ca locuri stabile in interiorul retelei axiologice" (A.J. Greimas, 1966: 185) si spectaculara (prin filiera Souriau: "microuniversul semantic nu poate fi definit ca intreg de semnificatie decit in masura in care poate aparea in fata noastra ca spectacol simplu, ca structura actantiala" (A.J. Greimas, 1966: 173).

Destinator Obiect Destinatar

Adjuvant Subiect Opozant

Prima categorie subiect/obiect produce o polarizare actantiala legata de cautare (vezi basmul popular, mitul), cautare a obiectului dorintei (Ileana Cosinzeana, Tinerete fara batrinete etc).; categorie precumpanitor sintactica, axa subiect/obiect se reinvesteste semantic in cuplul agent/pacient, relatia unificatoare fiind conceptul de dorinta si modalitatea volitiva (vouloir). Articulate in jurul axei dorintei basmul, spectacolul dramatic, mitul se actualizeaza in diverse povestiri ale "cautarii" mitice si practice (A.J. Greimas, 1966: 177).

Axa destinator/destinatar este cea a controlului valorilor si a repartitiei lor intre personaje; este axa cunoasterii si a puterii ("savoir" si "pouvoir").

Axa adjuvant/opozant faciliteaza sau impiedica actiunea si comunicarea. Produce circumstantele si modalitatile actiunii, dar nu este necesarmente reprezentata de personaje. Uneori e vorba de proiectii ale vointei de actiune si rezistenta imaginara a subiectului (A.J. Greimas, 1966: 190).

Schema actantiala sincretizeaza:

o relatie de dorinta (cautare)

Subiect Obiect de valoare

o relatie de comunicare

Destinator (Subiect Obiect) Destinatar

o relatie de lupta (putere)

Adjuvant (Subiect Obiect) Opozant

(cf.si J.M.Adam & F. Revuz, 1996:60)

Remaniind schema proppiana considerata eterogena (functia "plecarea eroului" corespunde unei actiuni, in timp ce functia "lipsa, prejudiciu" reprezinta o situatie, o stare), Greimas rescrie forma canonica a povestirii atit ca relatie intre personaje -modelul actantial-, cit si ca succesiune de actiuni -schema narativa-. Ultima reformulare ii permite o noua secventializare in termeni de proiectie paradigmatica sau cuplare la distanta a functiilor polare:

plecare/vs/intoarcere

formularea interdictiei/vs/transgresarea interdictiei.

Trei probe fundamentale a caror articulare constituie o poveste (figurativa) completa definesc schema canonica:

proba de calificare: eroul este inzestrat cu instrumente magice, invizibilitate, ubicuitate etc.;

proba decisiva: subiectul realizeaza actiunea (actiunile) cu care a fost mandatat (uciderea fortelor raului, eliberarea victimelor acestora etc.);

proba de glorificare: subiectul este recunoscut pentru ce este si ce a facut (Harap-Alb il demasca pe spin, Cenusareasa este recunoscuta ca printesa etc.).

Nucleul general al povestirii, performanta eroului este simetric incadrat (in amonte si in aval) de un contract, respectiv de validarea realizarii contractului. Destinatorul care reprezinta sistemul de valori al comunitatii exercita o actiune persuasiva asupra subiectului (il determina sa accepte contractul dupa ce alti actanti l-au refuzat sau au esuat la proba de calificare).

SCHEMA NARATIVA

(J.M. Floch, 1995: 61)

Performanta ca actualizare a programului, ca "faire" presupune competenta (modalizata de verbele a trebui, a vrea, a sti, a putea sa faci). Detectivul din romanele politiste trebuie sa stie sa minuiasca si armele si inferentele logice, sa poata, adica sa fie apt (fizic si mental) sa o faca (a se vedea cazul teoreticianului ineficient in praxisul real). La fel in prezentarea competentelor intr-un Curriculm Vitae (frecventa naratiune cotidiana) apar cu necesitate cele patru componente ale competentei:

3.3. Argumentatie si narativitate

Desigur, legatura intre aceste doua componente apare ca evidenta: in discursul narativ sunt incluse numeroase secvente deliberative, invers argumentatia implica si o anumita inlatuire narativa (a faptelor si argumentelor - cf. narratio).

Si pentru ca discursul filosofic si stiintific sunt prototipuri de discurs argumentativ, trebuie subliniat de la bun inceput rolul narativitatii in aceste tipuri de discurs (Platon afirma in "Protagoras": "Stau in cumpana daca sa va fac demonstratia istorisindu-va un mit sau sa va explic prin rationament").

Daca teoria argumentatiei este bazata pe o pragmatica a inferentei si rationalitatii, naratologia este infrastructurata de semiotica structurala (cf. Greimas, Bremond, Todorov). Or. exista posibilitatea unei intoarceri pragmatice - "pragmatic turn" in semiotica, dar si a unei intoarceri semiotice in argumentatie. Devine foarte important capitolul madalizarii: valorile axiologice si evaluarile emitatorului, care au un anume impact asupra receptorului.

Numitorul comun al naratologiei (bazata ca si argumentarea pe o conceptie polemica a intersubiectivitatii - "combat/contrat") si argumentarii este reprezentat de axa evolutiei de la conflict la contract.

4. Tipul textual descriptiv

4.1. Geneza si evolutia descrierii

Spre deosebire de naratiune constituita din enunturi de actiune, temporal orientate, descrierea este reprezentata de enunturi de stare, determinate spatial.

Opozitia descriere/ naratiune, consolidata de traditia scolara este una din "trasaturile majore ale constiintei noastre literare" (G. Genette).

Conduita lingvistica fundamentala, descrierea este prezenta in literatura (nuvela, roman, schita), dar si in discursul istoric, juridic, politic, conversatia uzuala (portrete reale sau fictive, descrieri de spatii imaginare etc.).

Descrierea este alaturi de Denumire si Desemnare unul din principalele mijloace semiotice de care dispunem pentru "a spune" realul (liste, cataloage, inventare) si a-l domina.

Totusi tratatele de retorica prevad o sistemtica a genurilor descriptive (Fontanier in Trait Gnral des figures du discours autres que les tropes", 1821), distinse in functie de caracteristicile referentuli configurat:

cronografia (descrierea circumstantelor temporale ale evenimentelor);

topografia (descrierea monumentelor , peisajelor, locurilor);

prosografia (descrierea fizica a unei fiinte reale sau imaginare);

etopeea (descrierea morala a unui personaj);

prosopopeea (descrierea unei fiinte imaginare alegorice);

portretul (descriere complexa, fizica si morala a unui personaj);

paralela (combinare a doua descrieri de obiecte sau personaje corelate dupa principiul similaritatii sau antitezei);

tabloul (descriere vie de pasiuni, actiuni, evenimente, cf. si P. Hamon, 1991:11).

4.2. Competenta descriptiva / vs/ competenta narativa

Spre deosebire de logica dinamica a transformarilor narative, descrierea introduce " hipertrofia paradigmaticului, redundanta, memorarea, arhivarea lui dj lu, dja vu, echivalenta " (P. Hamon, 1981:5), limbajul ca nomenclatura.

Discurs ancilar (de escorta) descrierea actualizeaza in egala masura o competenta enciclopedica (descrierea in literatura realista, discursul stiintific si cotidian), o competenta retorica (paralela, antiteza, descrierea recapitulativa sau prospectiva) si o competenta intertextuala (descrierea ironica, pastisa sau rewriting al unor texte anterioare).

Descriptorul (agentul descrierii) se defineste ca savant al lumii si propriului text, declinat dupa modelul exhaustivitatii si nu al suspense - ului sau interesului romanesc (cf. si P. Hamon, 1981:41-44).

Ca memorie textuala descrierea tine de regimul semiotic al semnului, al detaliului, dar si de cel semantic al textului global prin efectul de real al descrierii realiste sau cinematografic al descrierii din noul roman francez.

Spre deosebire de structura narativa care face apel esentialmente la o competenta de tip logic la nivelul structurii de adincime (o alternanta de tipul inainte si dupa: Razboi si pace, Rosu si negru, Splendeurs et misres des courtisanes etc.), orizontul de asteptare al descriptivului apare prioritar focalizat asupra structurilor de suprafata, actualizarii cimpurilor lexicale si stilistice: "intr-o povestire lectoul asteapta continuturi mai mult sau mai putin deductibile; intr-o descriere asteapta declinarea unui stoc lexical, a unei paradigme de cuvinte latente" (Ph. Hamon, 1991:41).

4.3. Descrierea. Operatii lingvistice si textuale

In opozitie cu caracterul predicativ, temporal al naratiunii descrierea se fixeaza in nominativ / denominativ si spatial.

In perspectiva logico- discursiva descrierea se poate reduce la trei operatii: selectie-calificare-localizare, pandant discursiv al celor trei operatii cognitive si anume: identificare-determinare-situare. Descrierea acumuleaza adjective, specificari in jurul nucleului nominal, naratiunea disemineaza de-a lungul textului verbe asociate diverselor nume (cf. D.Roventa-Frumusani, 1995:145146).

5. Tipul textual argumentativ

Discursul argumentativ vizeaza modificarea dispozitiilor interioare ale interlocutorilor, fie ca este vorba de convingeri intelectuale, atitudini emotionale sau actiuni fizice (James Kinneavy, 1971).

Principalele sale caracteristici lingvistice si interactionale sunt:

i) orientarea spre interlocutor;

ii) situarea la nivelul probabilitatii, opiniei, plauzibilului (cf. Aristotel - Retorica);

iii) notiunea de alegere in cimpul practicii ( Aristotel insista asupra faptului ca retorica vizeaza o decizie: adeziune/ respingere, actiune/ abtinere de la actiune);

iv) exploatarea implicitului (cf. Perelman - argumentarea definita ca raport intre componenta explicita si implicita a limbajului);

v) actualizarea anumitor relatii logice (deductie, inductie, analogie, cauzalitate);

vi) valorificarea notiunii de ordine.

Din cele patru mari dimensiuni ale retoricii: inventio (sau paradigma argumentelor: fapte, cauze/ efecte, circumstante, definitii, comparatii, gen /vs/ specie, antecedente /vs/ consecvente); dispositio (ca ordine a materialului furnizat de inventio), elocutio (ca teorie a figurilor) si actio (bazat pe pronuntiatio sau calitatea tonului si stilului si gesticulatio), ne vom ocupa de dispositio (sau ordine ca esenta a coerentei si pertinentei unui discurs ).

Partile dispositio-ului din retorica clasica sunt:

Exordium;

Propositio;

Narratio;

Confirmatio;

Refutatio;

Peroratio.

Exordium (proimion la greci) reprezinta inceputul si ideea generala a discursului; exordium-ul trebuie sa-i captiveze pe interlocutori (captatio benevolentiae) prin puritatea morala a oratorului, ca si prin interesul suscitat de subiect (Aristotel evidentiase faptul ca auditoriul este dispus sa asculte lucruri importante, surprinzatoare, nediscutate pina in acel moment sau gresit interpretate, precum si lucruri placute in ele insele; in privinta moravurilor oratorului, Aristotel adauga probitatii indispensabile ratiunea sau intelepciunea cf. Retorica II, 1, idei preluate si de Cicero De Oratore si Quintilian -Arta oratorica - "Oratorul care lauda sau blameaza (genul demonstrativ) adauga la puterea cuvintelor sale frumoasa opiniune ce da buna sa credinta. Acel ce sfatuieste sau desfatuieste (genul deliberativ) adauga la increderea ce inspira prin luminile sale. Acel ce acuza sau apara (genul judiciar) adauga prin stima ce-si atrage prin probitatea caracterului sau, stima care se rasfringe si asupra clientului, intunecind pe adversarii sai" - D. Gusti ,1984: 121).

Exordium-ul poate fi simplu (in cazul cind nu se cer explicatii prealabile si auditoriul pare dispus sa asculte subiectul prezentat - discursuri politice, religioase) sau insinuant (cind oratorul pesupunind auditoriul defavorabil chestiunii sale, din raporturile stabilite intre subiectul sau si alte teme de interes general dispune spiritele in favoarea tezei sale. Pliniu cel Batrin vorbind despre Cicero care a atacat legea agrara a lui Rulus si a determinat si poporul sa o respinga, afirma: "La vocea ta poporul respinge legea agrara, adica piinea sa", victoria fiind efectul unui exordiu insinuant prin care a captivat multimea).

Dupa ce oratorul a obtinut atentia si bunavointa auditoriului, tratatele retorice prescriu introducerea propozitiei sau expozitiunii ca esentializare a continutului semantic (astfel Demostene in discursul contra lui Eshin: "Eu voi dovedi ca tu ai amagit pe concetatenii tai; ca n-ai urmat nicidecum instructiunile ce ti s-au dat; ca ai prelungit intoarcerea ta impotriva chemarilor ce ti-a facut republica si ca te-ai lasat mituit de Filip").

Naratiunea reprezinta relatarea faptelor necesare intelegerii problemei (Naratorul intervine in introducerea aspectelor emotionale, in construirea argumentului etic, in exploatarea efectelor de prezenta cf. C. Perelman).

Confirmatio este partea discursului care probeaza tot ce s-a spus in propozitiune si s-a relatat in naratiune. Decisiva apare acum inlatuirea argumentelor. Traditia retorica aminteste trei ordini de succesiune: crescendo sau climax (de la argumentele mai slabe la cele mai puternice) decrescendo sau anticlimax (argumentul decisiv sau proba, formulat la inceput - cf. Cicero in De Oratore) si ordinea nestoriana (Quintilian in Arta oratorica) care plaseaza atit la inceputul cit si la sfirsitul discursului argumente puternice.

Refutatio reprezinta respingerea argumentelor adversarilor sau unor opinii contrare pe care oratorul le pune in scena (vezi conceptul de "teatrealitate" a argumentarii). Respingerea poate fi situata inaintea confirmarii sau poate interfera cu aceasta ("Nu vei putea dovedi, nici sfarima ceea ce ti se impotriveste, daca nu vei sprijini ceea ce aperi; nici vei putea insira argumentele tale fara a le respinge pe cele ale oponentilor; aceste doua lucruri sunt unite in natura, din scopul si chiar intrebuintarea lor" - Cicero De Oratore, II, 81).

Respingerea se bazeaza fie pe desfiintarea principiilor oponentului, fie aratind ca din principii bune au rezultat urmari defavorabile, fie pe utilizarea ridicolului si ironiei, fie pe respingerea sofismelor (de cuvinte sau de idei).

In cele ce urmeaza ne propunem sa evidentiem articularea acestor componente intr-un discurs real, apelul din 18 Iunie 1840 al generalului De Gaulle pronuntat la BBC Londra:

Discursul argumentativ in multiplelele sale actualizari: argumentare specifica (in diferitele cimpuri ale cunoasterii), argumentare practica (proprie politicii, dreptului, deciziei in genere), argumentare cotidiana (de la interviul de angajare la interactiunea in familie sau in grupul de lucru) este caracterizat de o serie de trasaturi micro si macro structurale specifice:

discursul argumentativ este un discurs de schimbare de stare (cognitiva si comportamentala): "Un discurs argumentativ erste un discurs orientat spre receptor, caruia urmmareste sa-i modifice dispozitiile interioare" (M. Charolles, 1979), pentru ca a argumenta inseamna "a cauta prin discurs sa determini auditoriul sa efectueze o anumita actiune. De aici decurge faptul ca argumentarea este construita totddeauna pentru cineva, spre deosebire de demonstratie care este pentru oricine" (J. B. Grize, 1981b:3);

discursul argumentativ este un discurs dialogic fara sa fie neaparat si dialogat. Celalalt este in filigran inscris in discurs, determinind alegerea tematica (Hitler adresindu-se "femeii geramne" nu uita sa aminteasca cei trei K: Kinder, Kche, Kirche, pentru ca militarilor sa le evoce onoarea militara si trecutul glorios de arme etc. ) Celalalt determina de asemenea genul discursiv (nartiunea este prezenta in majoritatea interactiunilor verbale, in timp ce explicatia domina in discursul didactic si stiintific), actele de limbaj, polifonia enuntiativa (ironia, discursul polemic etc.).

discursul argumentativ este un discurs inferential, bazat pe calculul interpretativ al interlocutorului, determinat sa rationeze intr-un anume fel pe baza structurii lingvistice a enuntului si a determinarilor contextuale (intra si extra verbale) - infra:

Spre deosebire de argumentarea completa (silogistica) a discursului juridic ("delictul X se pedepseste cu n ani de inchisoare; acuzatul se face vinovat de delictul X; deci acuzatul va fi pedepsit cu n ani de inchisoare"), argumentarea cotidiana sau publicitara impliciteaza fie premisa fie concluzia, determinind auditoriul sa calculeze. "In timp ce oratorul argumenteaza, auditoriul la rindul sau este tentat sa argumenteze spontan cu privire la acel subiect, pentru a lua atitudine, a determina creditul ce poate fi acordat discursului respectiv" (C. Perelman & L. Olbrechts - Tyteca, 1958:253).

EXERCITII

Compuneti un discurs de condoleante la moartea lui Dumitru Tinu.

Compuneti un discurs de condoleante la moartea lui George Bush.

"Cu detergentul X camasa nu este curata, este impecabil de curata!". Despre ce strategie argumentativa este vorba?

"Curierul inimii" in magazinele pentru femei oefra adesea paragrafe polemice sau laudative. Identificati astfel de paragrafe si procedeele de valorizare si devalorizare.

Alegeti un discurs care v-a impresionat; discutati arhitectura, pertinenta argumentelor si calitatea stilului.

Discutati urmatoarele doua enunturi:

"Prieten mi-e Platon, dar mai prieten mi-e adevarul." (Aristotel)

"O prefer pe mama mea justitiei" (Camus)

7. Rescrieti discursul compus pentru tutoratul 1.